Divorțul

 

„Vasile mă înșală!” își zicea Laura Sorobetea, frângându-și mâinile și silindu-se să-și oprească lacrimile.

Nu plângea niciodată în fața lui. Mai bine să moară decât să o simtă el că e nenorocită. Îl ura văzându-l că nici nu se sinchisește de frământările ei. Parcă nu s-ar fi întâmplat sau nu s-ar întâmpla nimic, atât se arăta el de liniștit. Nu putea înțelege cum poate fi cineva așa de ipocrit?

Uneori însă îi părea rău chiar de iubirea ei din trecut. Dacă ar fi bănuit ea că, sub înfățișarea lui cinstită și dreaptă, se ascunde o fire atât de cinică! Îndrăgise într-însul tocmai mândria bărbătească ce nu se ploconea nici în fața femeii iubite. L-a luat cu toate că era băiat de țăran, cam stângaci, cam neobișnuit cu șlefuirile lumești. Adevărat că nici ea n-a avut zestre, dar a fost fată de profesor, cu educație aleasă, cu pian, cu puțină franțuzească, în sfârșit domnișoară, care putea visa, și chiar a visat, ofițeri, doctori, avocați, ingineri, iar nu un contabil la banca „Mercur”, ca Sorobetea. Prietenele ei s-au și mirat când s-a măritat cu dânsul… Pe urmă toată lumea l-a iubit. S-a văzut că e bărbat bun, cumpătat, muncitor… Laura n-a avut niciun motiv să fie nemulțumită. Vasile o iubea fără multe fraze, ce-i drept, dar din toată inima… își lăsase o mustăcioară englezească cochetă, care-i plăcea ei foarte mult. Apoi ochii lui negri, aprinși, lucitori o învăluiau veșnic într-o mângâiere caldă…

Avea o singură meteahnă Vasile. Deoarece seara luau masa totdeauna devreme, înainte de culcare pleca la club și juca o partidă de biliard. Dintru întâi, Daura, nici vorbă, protestase că i-e urât singură; că e cea mai nenorocită femeie din lume… Când a văzut însă că într-adevăr e vorba de o distracție nevinovată, s-a împăcat. Sorobetea, om foarte chibzuit, era învoit cu partenerii să plătească totdeauna împreună, așa că cheltuiala nu întrece niciodată „banii mei de buzunar”, cum zicea dânsul, căci pe altceva nu mai dădea niciun gologan, nefiind nici băutor, nici jucător de cărți și nici umblător după femei ușoare. Pe urmă, la ora zece precis suna la poartă, servitoarea alerga să-i deschidă, și el sosea când vesel, când posomorât, după cum câștigase sau pierduse… Laura însă se culca liniștită și de multe ori nici nu-i simțea venirea.

Într-o seară s-a întâmplat de Laura n-a putut adormi. S-a zvârcolit zadarnic în pat, cu o carte în mână, chemând somnul. Astfel a venit ora zece. În clipa când pendula a început să bată, soneria a pornit să sbârnăie.

— A, bine că vine Vasile!… Parcă mă cuprinsese și urâtul…

Îndată auzi pașii servitoarei alergând să deschidă.

Laura aștepta și număra clipele. Dar clipele treceau așa de anevoie, că-și pierdu răbdarea.

— La ce nu mai vine, Doamne?… Ori n-o fi sunat el?

A trecut un minut, cinci, cinsprezece! În orice caz, ei i se păru o veșnicie până ce auzi pași. Îi cunoștea bine. Erau ai lui și se apropiau. Dar parcă veneau dinspre bucătărie, nu dinspre poartă… Simți un ac în inimă.

— Ce a căutat el la bucătărie?

Închise ochii și se făcu că doarme. Inima însă îi bătu să-i rupă coastele și în minte i se zvârcolea mereu întrebarea: „Ce a căutat la bucătărie?”

Sorobetea intră în vârful picioarelor, cu țigara în gură. Se opri în mijlocul odăii, trase două-trei fumuri și așeză mucul în scrumelniță, stingându-l cu băgare de seamă. Apoi scoase batista și se șterse pe frunte… Laura, care-l pândea printre gene, avu o tresărire și în gând își zise îngrozită: „De ce s-a șters pe frunte?”

Bărbatul se apropie de pat și o sărută pe ceafă. Buzele lui însă erau parcă mai fierbinți ca altădată. Laura ridică încet pleoapele și murmură:

— De ce întârziași atâta?

— M-a ținut Grozea de vorbă la poartă. E necăjit foc, săracul, fiindcă l-am bătut la biliard de l-am rupt, răspunse Sorobetea cu mândrie.

Pe urmă s-a culcat și a adormit curând, ca și când ar fi fost istovit de oboseală.

Laura însă nu mai putu închide geana toată noaptea. O bănuială chinuitoare începu să-i roadă în suflet… De ce atâta vreme între deschiderea porții și intrarea lui în odaie? De ce a venit dinspre bucătărie? De ce a fost nădușit pe frunte? De ce când servitoarea?…

A, servitoare! Era spre ziuă când Cuvântul acesta i s-a înfipt în minte. Și deodată parcă i s-a făcut lumină. S-a uitat la Sorobetea, care dormea buștean, în lumina roșiatică a candelei îi vedea bine fața strâmbată de un sforăit tihnit. Numaidecât și-a zis: „E în stare să mă înșele cu servitoarea! E chiar sigur!”

Îi veni să-l zgâlțâie, înfuriată că ticălosul sforăie când ea e nenorocită și parcă simți o undă de miros de servitoare, desigur rămășițele vizitei lui prin bucătărie.

Laura suferea cum numai femeile știu să sufere: cu patimă. Era hotărâtă să divorțeze, dar îi trebuia o dovadă definitivă, zdrobitoare, care să-l nimicească pe el, iar pe ea s-o justifice în fața lumii întregi. Pentru dovada aceasta își mai prăpădea ea tinerețea sub acoperișul care ascunde deopotrivă rușinea ei și nerușinarea lui.

Și cum credința e sortită să triumfe întotdeauna, într-o zi Laura se pomeni că servitoarea îi cere voie să se ducă până acasă, deoarece a aflat că maică-sa e bolnavă pe moarte; va pleca după cină și se va întoarce dis-de-dimineață. Era pe la amiazi, și Sorobetea încă nu venise de la bancă. Laura se roși de emoție. Simți că în sfârșit se apropie și ceasul ei…

Seara dădu drumul servitoarei și rămase singură în toată casa. Întâi fu veselă și umblă de ici-colo prin odaie, cu zâmbetul ei cel mai drăgălaș pe buze. Deodată, însă, se opri pe loc încurcată.

Niciodată primejdia nu i se lămurise ca în clipele acelea.

Nesiguranța torturează fericirea, certitudinea o ucide…

Aprinse o luminare și se duse la bucătărie. Lada servitoarei era descuiată. Își alese un rând de haine mai curate și se îmbrăcă tremurând, parcă s-ar fi îmbrăcat pentru o înmormântare… Se întoarse în odaia ei, se privi în oglindă și găsi că îi șade drăguț. Apoi își pregăti o cutie de chibrituri…

Vremea trecu greu, dar ea aștepta răbdătoare, înfricoșată puțin. În sfârșit, pendula bătu zece, rar și parcă mai trist ca totdeauna, încât Laura se spăimântă și sări drept în picioare, cu chibriturile în mână. O clipă mai stătu nehotărâtă, apoi alergă spre poartă.

Învârti de două ori cheia în broască și îndată o tuli pe scară și pe coridor, ață în bucătărie. Acolo se trânti pe pat, cu fața în sus, cu cutia de chibrituri în stânga.

Bătăile inimii ei umpleau odăița cu un zgomot speriat. În curând auzi pași grei, apăsați, rari… Se apropiau încet, cu siguranță, parcă pe un drum făcut de nenumărate ori.

Mii de gânduri îi năvăliră în minte. Mai presus de toate, însă, simțea lămurit că acuma se rupe în două viața ei, că soarta, cu o secure uriașă, are să-i curme norocul…

Pașii erau acuma lângă bucătărie. Auzi cum se așază o mână pe clanță, iar ușa scârțâi deschizându-se, un scârțâit care-i chinui inima ca și când ar fi râcăit-o cu o custură ruginită.

Laura căscă ochii mari, să deslușească ceva în întunericul care începea să o sugrume. Vru să aprindă lumina, dar nu-și mai putea mișca mâinile. Simțea o durere cumplită gândindu-se că omul pe care l-a iubit a venit aievea în bucătărie s-o înșele cu servitoarea.

Deodată pierdu răbdarea. Trebuie să aprindă chibritul, să-l dea de gol, să isprăvească… Dar atunci simți că el începe să se dezbrace. Îl auzi bine cum își scoate haina, cum o aruncă pe scaun… Îi încremeni inima de spaimă. Urechile îi țiuiau atât de tare, de parcă mereu suna un clopoțel de alarmă…

„Cât va mai ține chinul?” se gândi Laura desperată, făcând mereu sforțări zadarnice să aprindă chibritul, căci mâinile parcă îi erau înțepenite. Își strânse brusc toate puterile și izbuti să se ridice.

În aceeași clipă însă ușa se deschise încet, și o luminare aprinsă se ivi în odaie, după care urmă capul lui Sorobetea, puțin galben, cu ochii ieșiți puțin din orbite.

— Laura! răsună glasul bărbatului.

Pe marginea patului, un pompier roșcovan era tocmai pe cale să-și scoată ghetele, cu fața speriată și rușinată.

Laura parcă ar fi văzut două fantome îngrozitoare. Se uită la pompierul de la picioarele ei, apoi la chipul spăimântat al lui Sorobetea în deschizătura ușii. Vru să strige, să sară din pat, să-i explice cu o singură vorbă, dar glasul îi înghețase în gât de frică și de nedumerire.

Când se dezmetici, era iar întunerec. Pompierul se ridicase de pe pat și boscorodea ceva prostește. Laura sări friptă, năvăli în coridor și apoi în odaia ei. Era goală. Alergă într-un suflet până la poartă, țipând desperată:

— Vasile, Vasile!… iartă-mă…