Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XXXI

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XXX Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul XXXI)
Cântul XXXII→→
Traducere de George Coșbuc


—„Tu, cel ce-aștepți a trece rîul sacru“,
și-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subțire,
ce, și tăind, așa-mi păru de acru,

și, făr-a mă cruța, urmă-n vorbire,
„e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
și-i just s-ascult și-a ta mărturisire.“

Puterile-mi erau însă confuze,
așa că vocea-mi se mișcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puțin stătu și-apoi: „De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a șters urâtele-amintiri ce ai!“

Dar groaza mea-n amestec cu rușine
atare-un — „Da“ mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda și-arc și-atare
de fier e ținta mult mai slab atinsă,

așa m-a frânt povara mea cea mare
și-așa de plin de plâns și-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.

și iarăși ea: — „Dorințelor ce-avui
și cari făceau să cați supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătușe-astfel că trebuia
să pierzi speranța mergerii nainte?

și ce-nlesniri apoi și ce câștiguri
pe-a altor frunte-așa ți s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?“

Târziu și dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui și glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — „De-a lumii bunuri, am răspuns,
atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns:“

— „De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neștiută tot n-avea să poată
să-ți fie culpa ta. Alt jude-o știe!

Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuțiș dușmana roată.

Dar de-alte dăți spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, și și mai multă
rușine spre-a simți de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei și-ascultă,
și-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura și-arta farmec pân-acum
nu-ți dete-așa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci și-n țărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ți farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături mințile-ți seduse?

Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să lași în jos a ta aripă,
s-aștepți loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce țin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laț a-ntinde paserii bătrâne
și-a trage-n ea săgeți degeaba-s toate.“

Așa cum stă și ochii-n jos îi țâne
și-ascultă mut un prunc, recunoscând
greșala sa și pocăit rămâne,

așa stăm eu; și iar îmi zise: „Când
te doare-așa c-auzi, ridică barba
ca și mai mare-amar să ai văzând;“

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai ușor un vânt adus
din Alpi sau vânt din țara lui Iharba,

de cum nălțai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă fața mi-o-nțelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când fața mea-nălțat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârșit pusese;

și-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, și peste rîu, părea
că-ntrece-atât ființa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căințele cu-a lor urzică,
Încât simțeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, și ce-a mai fost de mine
o știe-aceea care cauză-mi fu.

și-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta și —„Prinde-m-acum bine!“

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
și, tras de ea prin rîu, ușor pluti
ca și-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

și-atât de dulce-un cântec s-auzi
„Spăla-mă-voi“, când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

și, capu-n brațele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat și-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
și-un braț pe mine fiecare-și puse:

— „Noi, stele-n cer și nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate.“

și-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

și-au zis: „Acum tu nu cruța privirea,
că-n față ai smaraldele din care
săgeți cândva-ți trimise-n piept iubirea“.

și doruri, mii și toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce țintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.

și-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, șocoat-orice creștin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
și numai chipu-l schimb-așa deplin.

și-n timpul ce-n uimire-așa și-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ți saț, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— „Fă ochii sfinți, Beatrice, o, fă-i să cadă,
așa cântau, spre cel cui drag’ tu-i ești
și-atâta drum veni ca să te vadă!

Din grație,-o, fă-ne dar să-i dezvălești
și gura ta, să-ți vadă vorbitoare
și-a dou-a ta frumsețe ce-o-nvălești!“

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câți, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta și-ți beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

▲ Începutul paginii.