Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XXVIII

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XXVII Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul XXVIII)
Cântul XXIX→→
Traducere de George Coșbuc


Dorind să văd și-n jur cum e și-n sine
divinul codru des și viu, și care
da zilei ce venea colori mai line,

plecând din margini, fără de-amânare,
trecui cu pas încet acea câmpie
ce plin tot locul de miresme-l are.

și-o dulce-aură, care-n veci nu știe
schimbare-n curs, îmi flutura pe frunți
nu mult mai mult ca boarea care-adie,

făcând ca frunzele-n mișcări mărunte,
În dulce tremur se plecau spre-o parte,
spre care-umbrește-ntâi divinul munte.

Dar nu ieșeau din drit așa departe,
ca-n vârful lor mărunta păsărime
să nu-și deprind-a lor oricâte arte;

ci, vesele de-acele ceasuri prime,
cântau săltând prin frunza care-n jocul
acelei bori acord le da la rime,

precum din creangă-n creangă plin e locul
pădurilor de brad pe malul Chiassei,
când Eol lasă-n voia sa sirocul.

Cu pașii-nceți, în inima rămasei
păduri antice-atâta drum făcui,
că nu puteam să văd pe unde-ntrasei.

și iacă de-un pârîu oprit eu fui,
ce-n stânga-ncet cu slabele lui unde
pleca șoptind ierbișul coastei lui.

Oricâte-s limpezi ape-n lume-oriunde,
ți-ar fi părut că au ceva negroare
În rând cu-acesta ce nimic n-ascunde,

deși sub umbr-a pururi stătătoare
el curge-ntunecat pe-ascunsu-i plai,
nicicând atins de lună și de soare.

Cu pașii-am stat, dar ochii-mi aruncai
să văd pe-opusul mal al apei sfinte
verdeața mult-a multui fel de mai

și-atunci văzui, cum vezi ceva nainte
deodat-așa, că, plin de-uimire stând,
oricare-alt gând îți lunecă din minte,

o doamnă-n mal, ce, singură, cântând
mergea, și flori, cari mândre-mpurpurează
tot drumul ei, le culegeau trecând.

— „O, doamnă tu, ce-ntr-a iubirii rază
te scalzi, cum cred, de-i drept că simțământul
din inimă prin ochi ni se trădează,

te rog să binevrei, mi-a fost cuvântul,
să vii spre mal așa
atât încât să-ți pot pricepe cântul.

Tu-mi amintești și cum și unde fu
Proserpina, când mamă-sa-ntristată
pe ea, iar ea junia și-o pierdu.“

Precum rotind în dans se-ntoarce-o fată
cu tălpi lipite de pământ și-unite,
Încât c-ar face pași de-abia s-arată,

așa pe pajiști, galben înflorite
și roșu, ea s-a-ntors și-n felu-n care
fecioara-și pleacă genele smerite;

și-astfel veni,-mplinind a mea rugare,
aproape,-ncât cântării-acei ferice
să pot să-i prind și ce-nțeles ea are.

Când fu și unde ierbii-i lasă spice
de stropi al apei curs, spre ochii mei
ea binevru și ochii să-i ridice.

N-avu străfulgerare-n ochii ei
nici Venus, cred, când fu străpunsă zeea
de-al ei copil mai mult ca de-obicei.

Pe malul drept râdea acum femeia,
rupând cu mâna flori ce cresc de sine
și fără sad pe nalta culme-aceea.

Trei pași sta rîul între ea și mine,
dar Pontul, ce lui Xerxe-o probă-i dete
că-n frâu orice-omenești trufii el ține,

În ura lui Leandru-atât nu stete,
că-i sta-ntre-Abid și șest, cât într-a mea
ăst rîu acum, că sta-ntre noi părete.

— „Sunteți aici străini, îmi zise ea,
și-n locu-acest, ales de-adăpostire
umanei firi, că râd vi s-ar părea

de necrezut și poate-o să vă mire;
dar psalmul „Delectasti!“ clar vă-nvață
și poate-al minții nor să vi-l răsfire.

Iar tu, ce m-ai rugat și-mi stai de față,
să-mi spui ce vrei să știi, căci gata sunt
să-ți dau, cât pot, la tot ce-ntrebi povață.“

— „și apa, zisei, și-al pădurii cânt
combat în mine noua mea credință
de-un lucru ce-auzii de-acest loc sfânt.“

—„Să-ți spui, mi-a zis, de unde ia ființă
din sineși ceea ce mirare-ți face,
ca-n minte,-n loc de nor, să ai știință.

Supremul bun, cui făr’ de soț îi place,
făcu pe-om bun și-ăst loc i-l dete-n lume
ca drept zălog de nesfârșită pace.

Dar n-a stat mult, prin vina proprie-anume;
prin vina sa schimbat-a-n plâns și-njurii
ș-onestul râs și veselele glume.

Deci câte-s tulburări de-ale naturii
mai jos, prin aburi din pământ și ape
ce-urmează pe cât pot, în sus, căldurii,

mai sus de poarta ăstui deal nu-ncape,
căci el se-nalț-atât de sus spre-airi
ca de-orice tulburări pe om să-l scape.

Deci, dac-ale văzduhului rotiri
oriunde-urmează roata bolții prime,
cât timp nu-i ruptă roata nicăiri,

atinge-un vânt și-această înălțime
ce-n aer viu se-nalț-a tot desprinsă,
și-i dă pădurii glas, căci ea-i desime.

O plant-apoi, de-acest curent atinsă,
i-l umple de virtutea sa, iar el
o-mprăștie-n jur, de-a sa mișcare-mpinsă.

Iar alt pământ, precât e apt prin el
și clima lui, concepe și purcede
virtuți diverse-n pomii de-orice fel.

Acestea de le-ați ști, voi n-ați mai crede
minune-acolo-n lume, când răsare
vro plant-a cui sămânță nu se vede.

și-apoi să știi că sfântul câmp pe care
stai tu e plin de orișice răsad
și fructe-n el, cum n-aveți voi, el are.

Nu-i apa asta din vapori ce cad
schimbați în ploaie spre-a hrăni vro vână,
ca pe-alte rîuri ce sporesc și scad,

ci e dintr-o egală-n veci fântână,
și-atât prin vrerea celui sfânt ea prinde,
pe cât deschisă-n două lături mână.

Cu-așa virtute ea pe-un scoc descinde,
că stinge-n om memoria faptei rele,
și-a faptei bune-acesta i-o aprinde.

E Lete-aceasta, una din vâlcele,
Evnoe-i alta, dar efecte n-au
decât gustând și-aici și-aici din ele:

ca gust, orice-ape sub aceasta stau.
și chiar având tu setea potolită,
așa ca lămuriri să nu-ți mai dau,

mai fie-ți una totuși dăruită;
mai făr’ de preț nu cred că va să-ți pară,
deși-ți voi spune-o nefăgăduită.

Anticii-acei ce-n versul lor cântară
un veac de aur ce ferice-a stat,
ăst loc de-aci-n Parnas poate-l visară.

Aici fu primul om nevinovat;
eternul mai aici și-orice rodire;
și-aici nectarul cel de toți cântat.“

Întors acum cu-ntreaga mea privire
spre-ai mei poeți, vedeam cum amândoi
zâmbeau de-această ultim-a ei știre;

spre dulcea doamnă m-am întors apoi.

▲ Începutul paginii.