Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XX

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XIX Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul XX)
Cântul XXI→→
Traducere de George Coșbuc


Mai bună vrere-a-nvins pe cea săracă,
deci nesătul de ap-al meu burete
l-am scos, spre-a-i fi pe plac, fără să-mi placă.

și-așa plecai și-a lungul stâncii dete
Virg’il prin locul liber, prin strâmtură,
cum mergi pe-un zid, lipit de parapete,

căci neamul cui cu strop de strop îi cură
prin ochi un rău ce-ntreaga lume-o-mbată
sta-n partea dreapt-aproape-n surpătură.

Lupoaică veche, fire-ai blăstămată!,
cât toate alte bestii-ai prăzi mai bune,
căci foamea ta e-n veci nesăturată!

O, cer, de-a cărui roți ne place-a spune
că pot să schimbe-orice-omenească stare,
când va veni și-acel ce-o va răpune?

Mergeam acum cu pasul rar și mare,
iar eu atent numai la umbre-acuma
cum triste plâng cu-adâncă văietare.

și-un glas am auzit, ca-n treacăt numa’,
„Mărio dulce“-n față-ne, și frânt
ca-n ceasul nașterii cum plânge muma,

și-apoi: „săracă fost-ai pe pământ,
cum poți vedea din miserul ospiciu,
În care ți-ai depus tu fructul sfânt!“

și-alt glas apoi: „O, vrednice Fabriciu,
mai bine-ai vrut sărac întru virtute
decât având bogate-averi cu viciu.“

Mi-au fost aceste-atâta de plăcute
că tot trecui, dorind știut să-mi fie
acel din gura cui păreau născute.

El mai cânta de larga dărnicie
ce-a fapt-o Nicolai cu trei fecioare,
spre-onoare vrând să duc-a lor junie.

— „Tu, cel cu vorbe-atât de nălțătoare,
ce om ai fost? De ce numai de tine
sunt spuse-aceste demne-elogii, oare?

N-o fi răspunsu-ți făr’ de nici un bine
de-o fi să-ntorn să-mi torc puținul tort
al vieții cei ce zboară cătr-o fine.“

— „Voi spune,-a zis, dar nu pentru că port
vrun dor ca să m-ajuți, ci pentru-acele
ce date-ți sunt nainte-a fi tu mort.

Eu sunt sămânț-acelei plante rele
ce-n umbră țări creștine-astfel le-mbracă,
Încât fruct bun azi rar culegi din ele.

Dar Gand, Douai și Lille și Bruggia, dacă
ar fi-n puteri, s-ar răzbuna-n curând,
și-l rog pe-acel ce știe tot s-o facă.

Ugo Capet fui, nume-n lume-având;
Filipii-urmași și Ludovicii-mi fură,
ce-n Francia-s regi acum, de-al doilea rând.

Fui fiu de măcelar. Când dispărură
toți vechii regi până la unul cui
i-a fost mai drag să-mbrace haină sură,

cu-a țării cârmă-n mâni eu mă văzui.
Prin nouă cuceriri dând spor averii
și plin de-amici, așa putere-avui

Încât trecui și frâiele puterii
lui fiu-meu și mantia regală,
și-acesta-i capul blestematei serii.

Cât timp bogata zestre provensală
n-a stins rușinea-n neamul meu, putu
puține el, dar nu căzu-n greșală.

Prin silă și minciuni de-aci-ncepu
să facă jaf; răpite, drept amendă,
Ponthieu, Normandia și Gasconia fu;

veni-n Italia Carol și, spre-amendă,
jertfi pe Conradin; pe Toma,-n fine,
În ceruri l-a respins, tot drept amendă.

Eu văd, și nu-i departe,-un timp ce vine,
când alt Carol din Francia se ridică,
spre-a fi și el și-ai lui știut mai bine,

nu oști având, ci lancea inimică
ce-a Iudei fu, și-mpunge-astfel cu ea
Încât Florenței burta i-o despică.

Nu țări de-aici, ci-ocară va avea
și crime el pe-atâta lui mai grave,
pe cât lui toate-un moft îi vor părea.

Pe cel ce iese rob al propriei nave
îl văd vânzându-și fata, ca s-apuce
pe dânsa bani, ca hoții pe-alte sclave.

Zgârcenie tu, la ce-i mai poți seduce
când neamul mi l-ai tras în lațul tău,
Încât în târg el propria carne-o duce!

Spre-a mai spăla ce-or face,-ori fac ei rău,
văd crinul în Alagna cum scoboară,
pe Crist robindu-l în vicarul său.

îl văd batjocorit a doua oară,
și fiere văd că-i dau și-i dau oțet
și-așa-ntre vii tâlhari ei ni-l omoară.

și văd pe-acest un nou Pilat, proclet,
cum, nesătul cu-atât, în lăcomie
pătrunde-n temple fără de decret.

Când, doamne-al meu, avea-voi bucurie
să-ți văd și răzbunarea ce,-nvălită
În taina ta,-ndulcește-a ta mânie!

Acum, ce-am spus de-unica logodită
a spiritului sfânt și ce te pune
să-mi ceri spre-a-ți fi de mine lămurită

În orice rug-a noastră ni se-mpune,
cât timp e zi, ei-ndată ce-nnoptează,
În locul ei, contraru-i scris să sune.

Pigmalion ne ține gura trează
atunci, cum, nesătul de-avere, fură,
devine paricid și-apoi trădează,

și-avarul Mida,-n trista-ncurcătură,
a cui nebună cerere-mboldește
etern pe om a hohoti din gură.

De-Acam nebunu-oricare-și amintește
cum el fură din spolii,-ncât mânia
lui Ioșua și-aici parcă-l lovește.

Pârâm cu pe Safora pe-Anania,
slăvim ce moarte-avu Eliodor
și-ntregul munte-l umple infamia

acelui ce-a ucis pe Polidor.
și-apoi: Al aurului gust cum pare
să spui tu, Crass’, că ești cunoscător.

Aori cântăm încet și-aori mai tare
precum ne-ndeamn-afectul a vorbi,
cu pas mai mic și iar cu pas mai mare.

Deci binele ce-l spunem peste zi
nu singur îl căutam, dar de-astă dată
cântând pe-aproape-alt ins nu s-auzi.“

Eram acum plecat cu bunul tată,
zorind, pe cât aveam puteri din fire,
să facem spor cărării, când deodată

simții un tremur, ca de-o prăbușire,
trecând prin deal și-atunci m-a prins la fel
un ger cum simte dusul la perire.

Nu cred c-a fost mai zguduit nici Del
mainte-a ce Latona cuib a-și pune
spre-a naște-ai cerului doi ochi în el;

și-atare chiu tutinde-a prins să sune,
Încât m-a strâns Virgil, lipit să-i stau:
— „Cât timp eu te conduc sunt toate bune“

„Mărire întru cei de sus“ cântau
cu toții, cum auzii din locu-n care
putui s-aud de-aproape ce strigau.

Nesiguri noi steteam și-n nemișcare,
ca și-ascultând păstorii-acelaș cânt,
pân-a-ncetat și tremur și cântare.

Apoi urmarăm drumul nostru sfânt,
privind la cei ce,-ntorși ca și nainte
la plâns, zăceau cu fețele-n pământ.

De nu mă-nșeal-aducerile-aminte,
cu dorul meu de-a ști vro neștiință
nicicând n-a dus o luptă mai ferbinte

decât acum, gândind, și-a mea dorință
nici nu-ndrăznea-ntrebări, de-al căii zor,
fi nici prin mine-a ști n-avui putință.

și-așa mergeam timid și gânditor.

▲ Începutul paginii.