Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul X

 

Când fui intrat deci și pe poarta care
rămâne-nchisă prin iubire rea,
căci strâmbul drum ca drept atunci îți pare,

cu zgomot auzii cum ne-o-nchidea.
Acum, de m-aș fi-ntors s-o văd, creștine,
ce scuze-aș fi avut la vina mea?

Suiam pe-un drum ce-n cotituri se ține,
prin strâmtul scoc din stânca despicată,
la fel c-un val ce fuge și revine.

— „Puțin aici de-atenție-acum ne cată
s-uzăm, a zis Virgil, mereu spre-a fi și-aici,
și-aici de partea undulată.“

Dar lucru-acesta pașii ni-i rări,
așa că mai curând știrbită lună
ajunse-n patul ei spre-a s-odihni

decât noi doi din strâmta văgăună.
Dar, când am fost deasupra-n rotogol,
În locu-n care muntele s-adună,

eu prea trudit, și despre-al nostr-ocol
nesiguri ambii, stetem pe-o câmpie
cum nu-i pustiu să aib-un drum mai gol,

Din malul de-unde golu-i face ie
la nalta coastă-ntruna suitoare,
de trei ori cât un om putea să fie.

și, cât am dat vederii-aripi să zboare
prin cerc la dreapta și la stânga mea,
la fel părea întreaga-ncingătoare,

dar și văzui, pe când pe dânsa nici
n-am fost făcut vrun pas, că râpa-i lată,
ce n-avea nici un drept „urcuș“ să-i zici,

era de-o albă marmură și-ornată
cu-atari sculpturi că nu vrun Policlet,
ci-ar fi rămas chiar firea rușinată.

Trimisul cel ce-aduse-acel decret,
prin care-a multor veacuri plânsă pace
deschise cerul cel de mult secret,

În față-ne apăru și-așa verace
scobit și-atât de dulci mișcări avea,
că nu părea să fie-un chip ce tace.

Să juri că zice Ave, căci stetea
În față ea, ce-avut-a harul cheii
iubirei cei de veci spre-a-i descuia

.................................................
asemeni cerii-al său sigil purtându-l,
aceste vorbe: „Ecce-ancilla Dei.“

— „Nu-ți pune numai într-un loc tot gândul!“
vorbi Virgil; iar eu, pe partea lui,
În care-avem noi inimile,-avându-l,

privii și mai departe și văzui,
pe partea-n care-aveam pe-al meu părinte
era acel ce-mi ajută să sui,

scobită-n piatră altă-ntâmplăminte;
și, vrând mai clară-n ochi să mi s-arate,
trecui pe lângă maistru mai nainte.

Erau aici în marmură săpate
un car cu boi și-ntr-însul arca sfântă
și cum oficiul, necerut, te bate

și multă gloată-n șapte coruri frântă,
cântînd așa, că simțurile mele:
„nu cântă“, unul și-altul zise: „cântă“.

și-al jertfei fum îl arătau acele
sculpturi așa, că ochii mei și nasul
cu „nu“ și „da“ gâlceavă-avea-ntre ele.

și-umilul David, precedându-și vasul
cel sfânt, mai mult și mai puțin de-as’dată
decât un rege,-n salt avându-și pasul

și poala-n brâu, iar la un geam, mirată,
privea Melhola la el din palat
ca și-o femeie tristă și-ofensată.

Trecui și mai nainte de-unde-am stat,
să văd de-aproape-alt chip pe-acel perete,
ce-albea după Melhola-nfățișat.

Înalta glorie-n față-aici îmi stete,
a prințului roman, valoarea cui
izbândă mare lui Grigorie-i dete.

Eu de-mpăratul, de Traian vă spui,
și-o văduvă-ntr-un plâns amar, și-al gurii
și-al ochilor, s-a prins de frâul lui.

Vuia tot câmpu-n goana călcăturii,
de roibi și-oșteni, și-n vânt, peste cesar,
stindarde de-aur își mișcau vulturii.

și biata, ea-ntre-atâți, plângând amar:
„Răzbună-mi, doamne, dup-a ta putere,
pe fiul mort, să nu plâng în zădar!“

El da răspuns: „Așteapt-acum, muiere,
pe când mă-ntorc“. Iar ea: „Stăpâne bune,“
ca cel ce n-are-astâmpăr în durere,

„dar dacă nu te-ntorci?“ „O să-l răzbune
urmașul meu.“ Iar ea: „Al altui bine
ce-ți este bun, când uiți pe-al tău?“ și-i spune

Traian: „Fii mângâiată! Se cuvine
să fac ce-mi ceri, acum, și nu apoi,
dreptatea vrea și mila mă reține.“

Acel ce-n veci nu vede lucruri noi
Aceste vorbe le-a sculptat văzute,
dar nou ni-e nouă, căci nu-l vezi la noi

Pe când mă desfătam privind plăcute
imagini de smerenie-atât de mare,
mai dragi, știind de cine-au fost făcute:

— „Dincoace, iat-un stol acum apare,
vorbi Virgil, ci-atâta vin de grei!
Ne-or spune-aceștia pe-unde-avem cărare.“

și,-atenți să vadă-ntruna ochii mei
tot nouă stări, și-n ele-având plăcere,
n-au fost târzii în zborul lor spre ei.

N-aș vrea să simți, creștine, vro scădere
În bunul tău propus, de-auzi ce plată
drept, vai, greșelii Dumnezeu ne cere.

Tu nu cătá spre-al caznei chip, ci cată
urmarea ei, căci, orice-ar fi să fie,
nu poate-ntrece marea judecată.

și-așa-ncepui: — „Nu oameni par să vie
spre noi acolo, dulce tat-al meu,
dar nu știu ce-s, așa sunt prins de-orbie“.

El zise-atunci: —„Martiriul lor cel greu
pe care-l au așa-i îngenunchează,
că-ntâi și-ntâi m-am îndoit și eu.

Dar fix privește-acum și-i cercetează
cum vin purtând pietroaie-n spate
puse și-acum și vezi cum fiecare-oftează.“

Vai, bieți creștini trufași, făpturi răpuse,
cari, orbi de ochii minții noastre, vrem
la țel s-ajungem pe cărări opuse,

voi nu vedeți că numai viermi suntem,
născuți spre-a deveni cereștii fluturi
ce zboară slabi la judele suprem?

Ce-umblați fuduli prin nalte-așa ținuturi,
o, voi, insecte încă nedepline
ca viermii-acei rămași întru-nceputuri?

Precum balcoane-ori streșini să sprijine,
ca stâlp, un chip de om vezi câteodată,
cum strânși genunchii el la piept îi ține,

de-l vezi tu simți durere-adevărată
de chinu-nchipuit din el, atare
stârcire-aici acești căzniți arată.

Drept e că, după piatra mic-ori mare,
erau stârciți puțin, ori mai-de-tot,
dar cel cu cea mai multă-n el răbdare,

plângând, parcă zicea: „Eu nu mai pot!“

▲ Începutul paginii.