Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul VI

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul V Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul VI)
Cântul VII→→
Traducere de George Coșbuc


Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut
rămâne trist și-aruncă singur ținte
și trist repetă cum ar fi făcut;

cu celălalt merg toți, care-nainte
și care-n urma lui, și, dându-i coate,
din lături altul îi aduce-aminte.

El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,
iar cui îi dă se mântuie de el
și scapă de-mbulziș astfel cât poate.

Așa-ntorceam eu fața-n desu-acel
popor sosit, spre toți de lângă mine,
și-așa, prin promisiuni, scăpam la fel.

și pe-aretinul cel de mâni haine
ucis, de Ghino Tacc’, aci-l văzui
și-acel ce-n goană se-necă-n rovine.

Era și-acel pisan, din cauza cui
Marzucc’ cel bun așa de demn păruse
și mâni tindea spre cer, în plânsul lui,

Novell’, și d’Orso, ca și-acel ce fuse
prin pizme și-ură dat peririi pradă,
dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.

Eu zic de Della Brossa, deci să vadă
stăpâna din Brabant, cât timp e vie,
ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.

Iar, când fui liber de-umbrele cari mie
astfel mi se rugau, spre-a fi-n putință
prin ruga mea mai iute-n cer să vie,

am zis: — „Tu-mi pari că negi cu stăruință,
tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate
să schimbe-o rug-a cerului sentință;

dar asta e ce-o cer acestea toate.
Sperează ei zadarnic așadară,
ori spusa ta eu n-o-nțelesei, poate?“

Răspunse el: — „Scriptura mea e clară
și nici nu sper-aceștia nebunește,
de judeci drept, nu cum ar fi să pară.

Dreptatea cea de veci nu se clintește,
că umple-n clip-o dragoste-nfocată
ce-acestor inși pe-ncet li se-mplinește.

Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,
nu se spășea prin rugă nici o vină,
căci ruga sta de cer îndepărtată.

Dar nu te-opri pe-o chestie-așa de fină,
de nu te-ndeamn-acea conducatrice
ce dă-ntre minte și-adevăr lumină.

Eu nu știu de-nțelegi, zic de Beatrice.
Pe culmea ăstui munte-acolo sus
vedea-o-vei senină și ferice.“

— „Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,
căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,
și iată dă și-n umbre-al serii-apus.“

—„Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,
atâta cât ți-e scris să te ridici,
dar altfel lucrul e, nu cum ți-e aminte.

Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,
venind pe cel ce după deal dispare
și-așa că raza-i n-o s-o mai despici.

Vezi colo îns-un duh, stând singur, care
spre noi acum privește cu-ațintire:
ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare.“

Ne-am dus la el. Cu ce desprețuire
ăst duh lombard și cât de mândru sta,
mișcând încet onesta lui privire!

El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa
s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l
cum face-un leu, când stă-n odihna sa.

Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l
să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,
ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,

de viață ne-ntrebă, de țară-n fine.
— „Din Mantua . . .“, -nceput-a așadară,
iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,

grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară
și:— „Mantovane, a zis, eu sunt Sordell“.
și unul p-altu-atunci se-mbrățișară.

Oh, slujnico Italie, trist ospel
și navă-n viscol, ce-și pierdu pilotul,
nu doamnă de provincii, ci bordel!

Acel prea nobil duh, cum fu cu totul
grăbit, la singur sfântul nume-al țării,
să-și strângă-n brațe-astfel compatriotul!

și-acum trăiesc în focul dezbinării
cei vii ai tăi, mâncându-se câinește,
câți au un șanț și-un zid al apărării.

Ai mării țărmi, nemernico,-i privește
În jurul tău și caut-apoi în tine,
de-ai vrun partid ce-n liniște trăiește!

Dar ce-ți făcu-mpăratul ție bine
că-ți dete frâu, când gol e locul șeii?
căci făr’ de el, n-ar fi așa rușine.

Ah, neam ce-ar trebui și-orânduielii
să-i fii supus și-n șea să lași cezarul,
de știi ce-ți scrie domnu-n evanghelii!

Nu-ți vezi turbat zburdându-ți armăsarul,
căci n-ai știut din pinteni să-l strunești,
când frâu-n mâni ți-l dete-odată harul.

Germane-Albert, tu, cel ce-l părăsești,
că-l vezi nebun în furia lui drăcească,
În loc să-i sari în șea să-l stăpânești,

din stele cadă furie cerească
pe capul tău, și nouă și deplină,
Încât al tău urmaș să se-ngrozească,

căci printr-a ta și-a tatălui tău vină,
ținuți dincolo prin nesaț, procleții,
ne stă pustie-a regnului grădină.

Hai, vezi Montecchi tăi și Cappelleții
și-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,
pe-aceia triști și-n drum pe-aceștia, bieții!

Hai, vezi, cumplite, cum îți sug poporul
baronii tăi și curm-a lor păcate
și vezi cât de vegheat ți-e Santafiorul!

Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate
și zi și noapte,-o văduvă săracă:
„De ce nu ești cu mine,-o, tu,-mpărate!“

Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! și, dacă
pierduși de noi de tot compătimirea,
rușine propria faim-atunci să-ți facă!

De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea
În lume-o suferiși, supreme Joi,
sunt ochii drepți ai tăi întorși airea,

ori poate pregătești tu lucruri noi
În vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,
departe-adânc și ne-nțeles de noi?

Căci toate-ale Italiei țări sunt pline
de domni tirani și orișice lichea
ce intră-n vrun partid Marcel devine!

Tu poți fi fără griji, Florența mea,
căci nu te poate-atinge-atare-acuză,
căci neamul tău e just și-i just ce vrea.

Mulți au dreptatea-n ei și-o țin sub spuză
spre-a nu veni la arc în chip nebun,
ci-ai tăi o au în guri ! și, de refuză

să puie-un umăr mulți la greu comun,
poporul tău, sărind grăbit, răspunde,
chiar nechemat, la greu: „Ba eu mi-l pun!“

Fă-ți albe zile deci, căci ai de unde,
și-averi ai tu, și pace, și măsură;
de-i drept ce zic, vin vremi și n-or ascunde.

Atena, vai, și Sparta, cari făcură
vestite legi și-atâta de civile,
ce slabă minte-n bunul trai avură

cu tine-n rând, căci astfel de subtile
măsuri tu țeși, că, ce-n octombrie legi,
n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.

De când ții minte, cât amar de legi
tu n-ai schimbat, și datini, și guverne,
și banii tăi, și-a tale membre-ntregi.

Dar, minte dacă ai și poți discerne,
vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav
ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,

se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.

▲ Începutul paginii.