De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,
să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,
cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
Întoarce-m-aș poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el
intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.
Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;
iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — „O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!“
Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,
așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.
Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr’ de-a zice
nimic, și-aprinși că fața mi-o-nclinară.
Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— „Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,
vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus.“
— „Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
În focul nostru matur el devine.“
Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.
— „Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,
Încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;
să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
În suflet ea, și cum ți-l înflorește?“
Așa vorbi al doilea foc spre mine.
Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:
— „N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
În cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,
și din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean să fie,
dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,
le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele.“
Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,
am zis: — „Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.
Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.
Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?
Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume.“
Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.
și-a zis: — „Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,
mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?“
— „Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei.“ Iar el: — „Să-l dai pe față.“
— „Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,
tot insu-n țara sa, Isai învață,
În dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.
Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit.
și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
„Sperent in te“ deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.
și-așa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer așa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.
Precum se scoală și mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,
așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.
Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.
—„Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
Înalta slujbă, de pe cruce, dată.“
Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.
și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,
așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — „De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?
Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.
În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt.“
La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,
cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.
Vai, cât am fost de-adânc înspăimîntat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat
alături ei și-n lumea cea ferice!