Divina Comedie/Paradisul/Cântul IV

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul III Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul IV)
Cântul V→→
Traducere de George Coșbuc


De foame moare-un liber om mai iute
decât să-mbuce-ntre mâncări, la fel
de-aproape lui și-egal lui de plăcute;

așa egal temându-se, și-un miel
ar sta-ntre-o fiară lacomă și-o fiară;
un câne-ntre doi cerbi așa și el;

tăcere de-am păstrat, nu-mi e spre-ocară,
nici nu mi-o laud, căci aci-n plutirea
egală-ntre-ndoieli fu necesară.

Tăceam, dar imprimat-aveam dorirea
În ochii mei și-a mea-ntrebare-n ea
mai mult decât rostită-n vorbe-airea.

Ca Daniil făcu deci doamna mea,
când stinse-n rege-acea mânie-odată
ce-n chip nedrept sălbatec îl făcea.

și-a zis: — „Eu văd că vrerea ți-e-ncurcată
de-un dor și-alt dor și nici un drum nu știe,
așa de mult în sineși e legată.

Tu zici: Cât timp ni-e bună vrerea vie,
cum poate sila altui om în noi
să scad-al nostru grad de vrednicie ?

îți dă, spre-a te-ndoi, prilej apoi
ce spune Plato, că, pe-a lui părere,
se-ntoarce-n stele sufletu-napoi.

Aceste gânduri strâmtorata-ți vrere
ți-o zbat egal, deci voi trata orbia,
dintâi pe cea cu mai cumplită fiere.

Nici îngerii ce-au primii-n cer domnia,
nici Moise, Samuel, și ia pe-oricare
din doi Ioni, și zic că nici Maria

n-au scaune-ntr-alt cer decât îl are
și ceata ce-ntr-această stea s-alină,
nici n-au mai mic un stadiu sau mai mare,

ci toate-ornează cea dintâi lumină
și dulcea viaț-o au diferențată
cum simt gradat suflarea cea divină.

Le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată
această sferă lor, ci-n ceruri sfinte
ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.

Cu-al vostru duh se cad atari cuvinte,
căci el numai prin simțuri își culege
ce-apoi devine apt de-a voastră minte.

De-aici scriptura simple vorbe-alege
spre-a sta la voi, și mâni și glezne da
chiar Celui-Sfânt, dar alta ea-nțelege.

Cu trup de om tot astfel v-arăta
cu pe-ambii-arhangeli sfânta religiune
pe-acel care pe Tovi-l vindeca.

Ce Plato-n gura lui Timeus pune
nu este-asemeni cu ce-aici se vede,
căci parcă el și simte,-așa cum spune,

că-n steaua sa-ndărăt un duh purcede,
crezându-l, cred, că-i dezlipit de sus,
din stea, atunci când firea trup îi dede.

Dar poate că-n sentinț-alt sens a pus,
nu cel ce-o pune vorba ei, și poate
că nu cu rea intenție s-o fi spus.

De-a zis că se re-ntoarce-n aste roate
onoru-,ori hula-nrîuririi, da,
cu cupa sa și clară apă scoate.

Rău înțeles, acest principiu da
Întregii lumii orbie-atât, că-n fine
ca Mars, Mercur și Joe-l invoca.

Iar dubiul celălalt ce-l ai conține
mai slab venin, fiindcă rău-i n-are
puteri de-a te răzni spre-altce de mine.

Dreptatea sfântă-n ochii-umani, de pare
nedreaptă-n veci, e probă de credință,
nu de-un erez pornit din răzbunare.

Ci,-al vostru intelect având putință
de-ajuns să vad-această veritate,
voiesc, cum vrei, s-adorm a ta dorință.

De este-o sil-atunci când cel ce pate
nimic nu cede celui ce-l silește,
n-ar fi prin ea aceste maici scuzate;

căci vrerea ce nu vrea nu s-amorțește,
ci face-așa ca și natura-n foc,
oricât de mult puterea-l copleșește.

Puțin ori mult de joac-al silei joc,
complice-o faci; și-n ele-atare fuse,
căci nu s-au mai întors în sfântul loc.

De-aveau ne-nvinsă vrere, cum avuse
Lavrente pe grătar sau când în pară
statornic Muciu mâna și-o ținuse,

ea le-ar fi-mpins, când libere s-aflară,
pe-același drum pe care-au fost răpite;
ci-o vrere-așa de fier e foarte rară.

Aceste spuse de le ai primite
exact acum, am stins a ta greșeală
ce-ades te-ar mai fi pus, cred, pe gândite.

Din nou acum ridică-se-o-ndoială
În drumul tău și n-ai să poți să treci
mainte-a fi zdrobit tu de-oboseală.

Eu te-am convins și-o știi tu bine deci
că-n veci nu poate-un duh din cer să mintă,
căci stă lâng-adevărul prim de veci.

Dar iat-a spus Piccarda că-n credință
ținu Constanța vălu-i până-n fine,
deci pare-a contrazice-a mea sentință.

O, frate-al meu, așa de-adese vine
că, vrând să fugi de vrun pericol dat,
faci fără-a vrea ce nu ți se cuvine;

cum mama și-o ucise, când, rugat,
Alcmeon vru părintelui să-i placă,
spre-a nu fi rău, și-ajunse scelerat.

În punctu-acesta vreau să știi că,
dacă dai silei învoieli, faci fapte-așa
că nici o scuză nu le mai împacă.

O vrere-ntreagă nici un rău nu vra,
dar tot consimte-atât pe cât îi pare
c-ar fi cu mult mai rău de n-ar ceda.

Deci, când Piccarda ne-a vorbit atare,
ea vrerea absolut-o-nțelesese,
și pe-alta eu, și-aveam dreptate-oricare. “

Așa mi-a curs din sfântul rîu ce iese
din vâna de-unde-orice-adevăr avem
și-mi stinse-un dor și-alt dor care m-arsese.

— "Divin-amant-amantului suprem,
strigai, a cărei vorbe mă inundă,
că tot mai cald la viață mă rechem,

eu n-am iubire-atâta de profundă
să pot să-ți mulțămesc ca să te-mpace,
ci-acel ce vede tot o să-ți răspundă.

Sătulă mintea noastră nu ne tace
nicicând, de n-are-acel luminător
de-afara cui nimic nu e verace.

Ea zace-n el ca fiara-ntr-un ponor,
de poate-a și-l găsi, dar și-l găsește,
de nu, atunci ni-e frustru orice dor.

Prin dor, din adevăr și dubiul creste
ca și-un vlăstar, iar dubiul din natură
din culmi în culmi spre creștet ne zorește.

M-ațâță deci și-mi dă-ndrăzneală-n gură
să cer smerit, Madon-,a-mi dărui
și-o altă veritate mie-obscură.

Aș vrea să știu de poți înlocui
știrbitul vot printr-alt vrun fel de bine
ce cumpenei din cer de-ajuns i-ar fi."

Beatrice mă privi cu-așa de pline
priviri, cu ochi de-amor înflăcărați,
că-nvins de ele, m-am retras în mine

și-am stat ca și pierdut cu ochi plecați.

▲ Începutul paginii.