Divina Comedie/Infernul/Cântul XXXIII

 

Cercul al noulea: Trădătorii. Zona a doua.
Antenora (trădătorii de patrie sau de partid).
Contele Ugolino. Invectiva impotriva Pisei.

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mișel își șterse gura ‘nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

— „Tu-mi ceri să re’nnoiesc o desperată
durere — a zis — ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu și cuvântată!

Dar vorbele de-aș ști că pot s’adune
rușine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge și voi spune.

Nu știu nici cine ești nici felu’ în care
scobori pe-aici; dar pari un Florentin,
căci graiul tău te-arat’ a fi atare.

Să știi că f’ost-am contele Ugolin
și-acesta e Rugieri lângă mine,
și-ascult’acum dece-i sânt eu vecin.

Că el prin intrigi și minciuni meschine
m’a prins deși ‚ncrezut amic al său,
ș’apoi că m’a ucis, o știi tu bine.

Dar ce n’ajunse și ‚n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi și vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
și ‘n care și-alții închiși au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorții ce-mi fu dată.

Stăpân și domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce- ‘nchide Pisei Luca ‘n dosul lui.

Iar pe Gualandi și Sismondi ‘n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, și-așa porniră
cățele slabe-având și iuți și crunte,

și-acestea ‘n scurta goan’a lor trudiră
pe lup și pui, și colți apoi păreau
că-i spintecă și carnea le-o ‘mpărțiră.

Iar când m’am deșteptat în zori, plângeau
copiii mei, și ei aci ‘n prinsoare,
și pâne ‘n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud ești tu, de nu simți că te doare
presimțul sorții ce-o văzui în gând,
și dac ‘acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deștepți și ei și ‘n ceasul când
veneau de-altădată pânea să ne-o sue,
dar groaza pentru vis cu toți având.

Și-atunci la poart’am auzit că ‘ncue
cumplitul turn și eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statue.

N’am plâns, căci fui cu inima ‘nghețată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
— „Dece te uiți așa? Ce-ai astăzi, tată?’»

Și tot n’am plâns, și ‘ntreaga zi mereu
și ‘ntreaga noapte mut am petrecut-o;
dar când veni și-alt soare ‘n cer, și eu

deodată ‘n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă ‘n trista-ne ‘ncăpere,
pe patru fețe, fața mi-am văzut-o,

mușcai în mâni și ‘n brațe de durere,
iar ei, crezând că mușc fiindc’aș vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

și-au zis: — „Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muști, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst miser trup, deci rupe-ni-l și-l ia.»

Și m’alinai, spre-a nu-i mâhni ‘nainte.
Și alte două zile-am stat tăcuți,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Și-a patra zi, ce ne găsi tot muți,
întins căzut-a Gado lângă mine:
— „Vai, tată drag — strigând—tu nu-mi ajuți?”

Și-apoi muri. Și cum mă vezi pe mine
văzui spre-a șasea zi care-și-care
murind pe-alți trei, și orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci cătând pe fiecare,
și morți, trei zile-i tot chemai, și-apoi
decât durerea foamea fu mai tare.”—

Zicând s’a ‘ntors și-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf’ a căpăținii
rozând în ea cu dinți ca de copoi.

— „Ah, Pisa, Pisa, mlaștin’a rușinii
în mândra țară unde sună si!
De-ți sânt sprea-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara și Gorgona de-ar sosi
s’astupe-odată Arnul tău la gură,
să’nnece ‘n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei svon făcură,
că el prin cetățui te-ar fi trădat,
ce-aveai să pui copiii-așa ‘n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga și-Ugo frageda etate,
și pe-alții doi pe cei ce i-am cântat!”

De-aici trecând la umbrele ‚ngropate
cu toții ‘n ghiaț’ am dat de-un alt popor,
și fața lor nu’n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las a plânge-aici chiar plânsul lor,
și drum prin ochi durerii i se neagă
se’ntoarce ‘n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se ‘ncheagă
ori ce-ar fi plâns de ‘ntâi, așa că ele
le umplu sub pleoape cupa ‘ntreagă.

Deși, ca și ‘n bătătorita piele,
de ger perise-oricare simțământ
din pelița ‘nghețat’a fetii mele,

părea că totuși simt c’ar bate-un vânt.
Și-am zis: — „Cum poate-un vânt pe-aici
pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?” —

— „Ce cauză-l naște vei vedea tu ‘ndată,
căci ai s’o vezi cu proprii ochi și deci
vei ști pe-acel ce-l vântură să bată.» —

Și-atunci alt ticălos al crustei reci:
— „Voi, suflete ‘ntr’atât de rele ‘n viață
că ‘n cel din urmă Iad veți geme ‘n veci,

luați-mi asprul văl ce-mi stă pe față
s’alin pe-o clip’ amaru’n care zac
‘nainte-a-mi pune geru-alt văl de ghiață.” —

—„Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ți-l desfac,
și-apoi — i-am zis — de nu-ți voi face-un bine
s’ajung în fundul ghieții-acolo ‘n lac.”

— „Eu, cel cu poama procletei gradine —
răspunse el — sânt fratele-Alberic,
și ‘n loc de nuci primesc acum smochine.” —

— „Ce spui? Ești mort?”—Așa ‘ncepui să zic.
Iar el: — „Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai știu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
că sufletul adese ‘n ea descinde
‘nainto ca-Atropos să-i dea mișcare.

Spre-a-ți fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din față plânsul ce ‘nsticlat vă luce,
să știi că ‘n clipa ‘n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se ‘ntroduce
în trupul lui, și-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci ‘n ponor se ruinează
și poate-așa și trupul va fi stând
al umbrei cei ce ‘n dos aci-mi iernează.

Tu-l știi, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d’Oria e, și ‘n crust’adâncă
e’nchis cum vezi acolea, și de când!” —

— „Eu cred că tu mă ‘nșeli. Căci știu că încă
nu-i mort sir Branco d’Oria — i-am răspuns
— el doarme, bea, se ‘mbracă și mănâncă!” —

— „Mai sus, la Ghiare-rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuește focul,
Michele Zanche nici n’a fost ajuns,

când și lăsă pe-un drac să-i ție locul
în trup, și-așa și-o rud ‘a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puțintel
să-mi rupi ăst văl!”— Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute ‚n lume
și de-orice viciu plin, Genov’ al tău!
Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu Romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare un genovez ce-și are,
scăldat aci ‘n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.