Divina Comedie/Infernul/Cântul XVIII

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XVII Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XVIII
Infernul - Cântul XIX


Cercul al optulea: Bolgia întâia și a doua.
Pezevenghii, seducătorii de femei și înșelătorii. Lingușitorii.

Un loc e ‘n Iad, Văi-rele se numește
de piatră ‘ntreg cu față ruginie,
cum e și ‘naltul mal ce-l cercuește.

În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puț și larg și-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund
cât e ‘ntre puț și râpa asta mare
și ‘n zece văi se ‘mparte ‘ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,

așa erau făcute-aici și ele.
Și-așa cum vezi și punți care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punți din poala stâncii pleacă
și peste gropi și valuri necurmat
merg până ‘n puț ce rupte ‘n el le ‘nneacă.

În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; și ‘n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,
și cazne nouă și călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mișeii ‘n fund veneau, cu toții goi,
spre noi din centru văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru ‘mbulzeală mult aflară
Romanii-un mod de-a circula pe punte
în anul jubilar și-așa așezară

să aibă toți, pe-o lăture — a lor frunte
spre Sanct Angelo câți spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Și draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părți pe negrele colnice,
și-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuți să se ridice
la ‘ntâiul bici, și n’așteptau să-i bată
al doilea rând și-al treilea rând de bice!

Precând mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:
— „Nu-l văd pe-acesta azi de ‚ntâiaș dată.”

M’oprii deci să-l privesc și s’a oprit
Virgil și se ‘nvoi pe plac să-mi facă,
puțin să mă și ‘ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s’ascunde dacă
va sta cu capu ‘n jos, ci-i fu ‘n zădar,
căci zisei eu: — „Tu, cel ce ochii-și pleacă,

de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,
tu ești Caccianemic, ești el, firește,
dar ce te-a ‘mpins aci ‘ntr’atât amar?”

Iar el: — „Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește
cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună
și prima viaț’a noastră-mi amintește.

Marchizului, oricum ar fi să spună
vr’un svon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur Bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s

deprinși atâția sipa să cuvinte.
De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:
cumplita-ne sgârcenie-ți fie-aminte.”

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: — „Hai, lotrule, odată,
că nu-s femei să poți să vinzi și-aici.”

Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,
și ‘n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,

și ‘ntorși la dreapta lesne o și suirăm
și-așa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieșirăm.

Iar când am fost și unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,
— „Să stai — mi-a zis — și ia ‘n căutătură

și pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror față (căci veneau mânate
cu noi în rând) tu n’o putuși vedea.”

Și stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul dela spate.

Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
— „Privește-acum pe-acel semeț, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând și ‘n chin regească ‘nfățișare!
Stăpân ajunse-al lânei aurei
în Colchis el, prin sil’ ori înșelare.

Trecând prin Lemno ‘n urma vremii-acei
când și-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbați impiile femei,

și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minți ‘nainte,

și, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îți fie-acum vederii tale
și-acest ponor și cei ce plâng în el.”

Eram acum pe unde ‘ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punții ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într’alt ponor
cum gem mișeii și pufnesc pe gură
și-și bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de sgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
și-i ochilor un chin și ‘n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punții dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunși și-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într’un noroi în felul
acelui sterc ce din privăți e scos.

Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,
cu-atâta glod pe cap că n’avui fel
să știu de-i preot ori mirean mișelul.

— „Dece te ‘nholbi mai mult — îmi zise el —
decât la alți îmbălegați, la mine?”
— „Mai mult, căci te-am văzut de nu mă ‘nșel

cândva cu păr uscat — i-am zis — știu bine,
și ești Interminei din Lucca tu,
deaceea mă și uit mai mult la tine.”

Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:
— „Mă ‘nfund ‘aici ce-am lingușit cu gura
că ‘ntr’asta, limba făr ‘de trudă-mi fu.”

Maestrul meu apoi: — „Căutătura
ți-o fă puțin mai cătr’adânc țintită
să poți vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii ‘mbălegate
acum stând dreaptă’n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce ‘ntrebate
de-amant: „Am grații mari că ți-am făcut
ăst dar?” i-a fost răspunsul: — „Minunate!”

Și ‘ntr’ăst ponor destul e ce-am văzut.”