Divina Comedie/Infernul/Cântul XV

 

Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii.
Sodomiții. Brunetto Latini. Noua prevestire a exilului lui Dante.

Ne duce-acum un țărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind și maluri și-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand și Brugg Flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum dealungul Brentei Paduanii
le fac ferind și vile și castele,
când intră’n Martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici și-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe ‘n urmă crângu-acu,
încât de m’aș fi’ntors, dorindu-l, iară,
eu n’aș mai fi văzut nici unde fu,

când duhuri multe ‘n stol s’apropiară
și toți, părând c’ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într’o seară

cu luna nouă’n mers drumeții fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, țintit privește ‘n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,
un duh mă cunoscu, iar el mă prinse
de haină și-a strigat: — „Ei, ce minune!”

Iar eu văzând că stă cu brațe ‘ntinse,
privii adânc în fața-i coaptă caro
n’avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi’n a-l recunoaște-o ‘mpiedecare,
și-atunci, plecat, privii la el mai bine;
— „Oh, ser Brunet, ești dumneata, îmi pare!”

— „Să nu te superi, fiul meu, pe mine —
mi-a zis apoi — că-și lasă puțintel
pe soți, Latini spre-a vorbi cu tine”.

— „Te rog s’o faci — răspunsei eu cu zel —
de vrei, voi sta și’n loc, dacă, firește,
mă las’acesta, căci eu merg cu el.”

— „O — zise — oricine din ăst stol s’oprește
o clipă’n loc, stă’n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbește.

Deci mergi, și’ncet voi merge sub pulpană
și’n goan’apoi umplea-voi ăst popas,
s’ajung pe cei ce-și plâng eterna rană.”

Eu nu ‘ndrăzneam al văii mal să-l las,
să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are ‘n pas.

— „Dar ce ‘ntâmplare — a zis — ce soarte dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Și cine-i cel ce drumul ți-l arată?”

— „Acolo sus în viața cea senină
pierdutu-m’am — răspunsei — într’o vale,
pe când n’aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă’ntorceam, ăst duh venit-a
și-acas’ acum mă’ntorc pe-această cale.”

Iar el atunci: — ,,De-ți vei urma ursita —
în dulce (a) viață clar de-am deslușit —
nu poți greși al gloriei port — vorbit-a —

și-așa ‘ncurând de n’aș fi fost murit
văzând (eu) ceru ‘n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aș fi ‘ntărit.

Dar neamul cel ingrat și rău și care
descins din Fiesole-ab antiquo ține
și-acum tot firea ce din munți o are,

cu rău îți va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab’amară
ce caut’un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla „orbi” din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeț și-avar și plin de ură;
de-a ‘lor năravuri vezi de te desbară!

Tu glorie-avea-vei într’așa măsură,
căci toți te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n’o s’o aibă’n gură!

Să-și fac’acești mișei nutreț cât vor
din înșiși ei, dar cruțe planta viie,
de crește vr’una prin gunoiul lor,

a cui sămânță sfânt’o să re’nviie
pe foștii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mișelie!”

— ,,Să nu-mi fi fost dorința ‘n totul vană
tu n’ai fi fost respins — răspunsei eu —
așa’n curând din firea cea umană.

Căci stă și-acum adânc în gândul meu
și trist mă face plinul de iubire
și scumpu-ți chip patern, când tu mereu,

tu mă ‘ndrumai să tind spre nemurire,
și cât îți datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s’o spui cu mulțămire.

Păstrez și scriu ce-mi spui de soartea mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine ‘mbracă
o Doamnă ‚n cer, de-o fi s’ajung la ea.

Ci-atâta vreau să știi curat, că, dacă
cu propria-mi conștiință voi fi una,
răbda-voi sorții tot ce-ar vrea să-mi facă.

Și poți să știi că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
și poarte-și roata ‘n placul ei Fortuna.”

Virgil atunci s’a ‘ntors spre dreapta sa,
privindu-mă și: — „Bine știu s’asculte —
îmi zise rar — acei ce știu păstra.»

Dar eu mergeam, dorind să știu mai multe,
cu ser Brunetto, și ‘ntrebai ce soți
mai are aici, distinse minți și culte.

— „E bine pe-unii să-i cunoști; dar poți
să lași pe mulți uitării să-i consume,
și-ar fi și timpul scurt să-i spui pe toți.

Pe scurt, au fost toți clerici cu renume
și oameni mari din lumea literată,
și toți murdari de-acelaș viciu ‘n lume.

Priscian e ‘n rând cu tabăra ‘ntristată
și Acursius e, și-aici și pestilența
puteai s’o vezi, vr’un dor de-aveai vr’odată

s’o vezi, pe cea ce scoasă din Florența
de primul serv și-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinșii nervi ai săi Vicența.

Mai multe-aș spune, dar de-aici nici drumul
nici vorba s’o lungesc eu n’am putință,
căci văd pe prund suind de colo fumul:

Vin cei la cari eu n’am îngăduință.
Tresoro meu la inimă ți-l puiu
că ‘n el trăiesc, și n’am altă dorință.”

Se ‘ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, și-așa-l văzui

cum fuge-acel ce-a ‘nvins, nu cel ce pierde.