Divina Comedie/Infernul/Cântul I

 

PROLOG LA DIVINA COMEDIE

Dante, rătăcind într’o pădure, ajunge la poalele unui deal. Cele trei fiare. Apariția lui Virgiliu și convorbirea lui cu Dante.

De când e omu’n miezul vieții lui
m’aflam într’o pădure’ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de’nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea ncrâncenată!

Un strop mai mult, de-amar și m’ar răpune!
dar până să v’arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute’n ea voi spune.

Intrai în ea și nu știu felu’n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se’nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate’n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă’n suflet cât putu să’ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă (dela mal cătând,
se’ntoarce spre primejdioasa apă);

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s’a’ntors spre-acel ponor (în ochi prinzându-l),
ce n’a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia’ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră’n drum
și-având o blană mândru’mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă’mpiedica’n suire,
că stetei să mă’ntorc acum-acum

Era’ntr’a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă’n el și’n ele;
și-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns’atât ca frică să nu mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu’n vânt, și’n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic’apoi că pare,
cu mii de pofte’n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedecă ce’n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge’n sus.

Și ca și-a cel ce vesel strânge-a vere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e’n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr’ de pace,
ce’ncet-încet venindu-mi mă’mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci’n pustiul mare:
— „Oricine-ai fi, ori umbr’adevărată,
ori om am zis le rog, ai îndurare.”

— „Nu-s om a zis ci-atare fui odată.
Strămoși răspunse el — lombarzi avui:
din Mantua și mam’avui și tata.

Deși târziu, subt Iuliu mă născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu’ntr’acest amar dece revii?
Dece nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz’oricărei bucurii?” —

—„Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent — îi zisei cu rușine-acum —
bogat pornit-a fluviul cuvântării?

tu marea faclă’n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi fiara m’a întors și-mi șade’n față,
ajută-mi înțeleptule vestit,
căci inima de spaimă’n mine ‘nghiață”. —

— „Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit,
— mi-a zis, văzând ce plânset mă doboară —
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă’n drum pe nime făr’de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și’n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sânt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân’o să vie
să-i dea Copoiul moarte’ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa’ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va’mpinge-o’n Iad de veci,
de unde’ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s’auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci (speră să ajung’așa)
oricând va fi, la neamuri fericite,

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri’n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!” —

Iar eu: — „Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete, ‘n lume sus
să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

Și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân Pietru, ca și plânsu)
celor ce zici că’n veci e neam răpus.”

Porni atunci și-urmând, eu după dânsul.