Divanul

Jump to navigation Jump to search
Divanul
de Dimitrie Anghel
Publicată în Ilustrațiunea română, II, 9, sept. 1912, p. 156—157.


Le sofa sur lequel Hassan était couché
Etait dans son espèce une admirable chose.

A. de Musset


Porniseră de-acasă, veseli, amîndoi la braț și zîmbitori ca o pereche luată de curînd.

Exagerată în toate, felul ei de-a merge și expansiunea ce-o arăta față de tovarășul ei, făcea lumea să se întoarcă și să-i privească, fericindu-l pe el.

O lume grăbită furnica pretutindeni. Uvrierii cu mînele negre de muncă, ființi muncite de chinuri, fețe triste și fețe rîvnitoare ; elegante de suburbii, alături de luxul strigător, pene de struț și fulg de simplă volatilă, flori de tafta și somptuoase roze murind pe corsajul alb al frumoaselor decoltate.

Pierdută în mulțimea aceasta, fericita pereche mergea oprindu-se ici-colo la vitrine, unde tot ce-a născocit imaginația omenească pentru a aprinde ochii femeilor, dantele și muselinuri ca spuma, mătăsuri cu schimbătoare ape fugare, pălării variindu-și la infinit formele și cîte alte încîntătoare și fragile nimicuri, se revărsau aducînd și răspîndind sclipiri, chemînd în graiul lor colorat la voluptate, la desfrîu și la pierzare.

Strîns alăturea de dînsa, el mergea fericit și cu inima bună, urmînd cu mintea visul ce-l puseseră amîndoi la cale dis-de-dimineață, stînd pe marginea patului lor alb.

Făcuseră planul amîndoi cum să-și mobileze casa de la țară, rînduiseră în odăile văruite locul ce avea să-l ocupe fiecare mobilă. Harnică ea prindea perdele albe înrămînd bogatul verde de afară al copacilor. Un covor moale îi amuția pașii, mînunchiuri de romanițe albe stropite încă de rouă rîdeau pe marginea vazelor, o icoană ciudată adusă de la Sfîntul Mormînt sta aninată la căpătîiul paturilor învălite cu un creton stropit cu flori albastre și, cum numai un divan lipsea ca să împlinească cuprinsul văzut cu imaginația, plecară de-acasă cu gîndul să-și aleagă stofa ce s-ar îmbina mai bine cu cele ce acum erau toate la locul lor și nu-i așteptau parcă decît pe ei ca să sosească.

Aceasta era ținta ieșirii lor în tîrg și nimeni n-ar fi putut bănui, văzîndu-i ce mulțumiți treceau, cum erau să se întoarne peste o oră înapoi, căci nimeni nu-și poate închipui ce este un suflet femeiesc în care a încolțit odată sămînța geloziei.

Nimeni nu și-ar fi putut închipui, căci puțini știu că trecutul e o împărăție la ale cărei negre porți nu trebuie să bați niciodată, dacă vrei să fii fericit...

Din popas în popas, găsiră în sfîrșit ce le trebuia și, intrați acum în prăvălie, răscoleau cu mînele lor grăbite cupoanele de stofe așezate dinaintea lor.

Pretutindeni orînduite în rafturi, catifelele și mătăsurile își amestecau culorile și își jucau apele. Covoare strînse în suluri se grămădeau unul lîngă altul ca niște papirusuri uriașe pe cari fantazia cine știe cărui zugrav ar fi scris fel de fel de arabescuri, de flori și de păsări sclipitoare.

Febrile mînele lor răscoleau ; albe, mînele ei cercau moliciunea stofei, treceau în umbră ori scoteau în lumină desenurile și, negăsind ce-i plăcea, cerea mereu altele. Nuanțele albastre ori verzi îi plăceau ei, pentru că așa îi erau și ochii ; privirile lui însă pe culori de toamnă se opreau, culori de foi veștede și de amurg, cînd sînt umbrele dulci și aproape ruginii. Mai liniștitoare îi se părea culorile aceste, poate pentru că vîrsta lui îi le îmbia, ori poate pentru că multele încercări îl aplecau spre melancolii și spre gînduri mai împăcate.

Și așa, fără de nici un gînd rău, în schimbul unea stofe albastre cu un desen strigător de geometrie, el îi arătă din maldărul lui o altă stofă, asupra căreia își oprise ochii și visa ce efect va face în tovărășia celorlalte lucruri din cuprinsul alb și liniștitor al odăilor.

Era o țesătură în care nuanțele stinse stăpîneau și o umbră de galbăn, ca un praf de soare căzut într-un amurg, lupta să se vădească.

Sfios i-o arăta, neputînd o clipă să bănuiască ce potrivnic avea să-i fie albastrul și ce război civil avea să se dezlănțuiască pentru galbănul acela nevinovat presurat pe stofa lui, ca pe un gobelin învechit.

Urme de aur strîs poartă atîtea lucruri din lume, dar că galbănul acesta șters ar fi putut aduce aminte cuiva de nuanța părului ce-a împodobit capul unei femei, pentru care poate ai avut o simpatie de demult — asta cine ar putea-o crede ?...

Galbenul însă a întunecat ochii celei ce flutura o stofă albastră, și ambele culori acuma, ce dormiseră de-atîta vreme în vrafuri, se treziră dușmane, jucîndu-și florile și apele. Semeț, albastrul intens și lipsit de visuri și de reverii se lumina, căzînd în falduri rigide; rece și tăios, purtînd nuanța ce o au ascuțișurile de spadă, sfida, nevăzînd ce obosit și timid privea ofilita stofă care purta culorile renunțării pe ea. Și precum se întîlniră luminile stofelor ridicate în mînile lor ca niște steaguri, tot astfel li se întîlniră și luminile ochilor. În nuanța țesăturii ce-o flutura, era ochii femeii, și străluciri tot așa de reci și de tăioase aruncau spre ochii celui ce-i avea ca și stofa ce și-o alesese.

O vorbă rea porni de pe gura de floare, apoi obișnuitele cuvinte, vocabularul întreg ce-l auzise de-atîtea ori se dezlănțui nestăpînit.

Îndurător privi el mai întîi, neputînd să-și lămurească furia aceasta neașteptată și apoi, nemaiputîndu-se stăpîni, răspunse și el...

Sfărîmată era pacea și visurile făcute dis-de-dimineață, pe marginea patului alb, pierdută era hodina întrevăzută o clipă și stinsă vedenia femeii aceleia harnice ce prindea perdelele albe, înrămînd bogatul verde de afară ce privea pe ferești.

Aceeași lume grăbită furnica pretutindeni, aceleași elegante și aceleași mizerii se încrucișau, făcînd popasuri de-a lungul vitrinelor, și în mulțimea aceasta perechea celor doi îndrăgostiți după care adineauri își întorceau toți ochii cu jind mergea și ea; el, ca un detectiv în urma ei, iar mult îndrăgostita o clipă mai înainte ca o panteră scăpată dintr-o cușcă...

...Soarele însă darnic, nevoind să știe că galbănul este o culoare prohibită, își revărsa într-una aurul, împrăștiindu-l pretutindeni, neputînd bănui că un divan într-un menaj trebuie să fie numaidecît albastru, dacă vrea să fie în felul lui un admirabil lucru ca divanul celebrului Hassan, cîntat de Alfred de Musset.