Dispozițiile și încercările mele de poezie

Dispozițiile și încercările mele de poezie
de Ion Heliade Rădulescu


Învățam grecește, cum se învăța pe atunci, octoih și psaltire: nu înțelegeam nimic. Într-o duminică am văzut la poarta bisericii Crețulescului lume multă adunată; am stat și eu să văz ce este. Un fecior sau vizitiu citea în gura mare Alexandria, și câți treceau pe drum se opreau și ascultau. Când m-am oprit eu, citirea venise dimpreună cu Alexandru până la Ivantie împărat, unde zice: "Mira tebe brate" (slavonă: pace ție frate) ș. c. l. Nu mă putui dezlipi de acolo ascultând descrierea acelui loc plin de răcoare, de verdeață și adăpat de fântâni cu apă vie. A trebuit să tacă acel om minunat pentru mine (vizitiul, zic) ca să fug și eu d-acolo. Am venit acasă și am cerut foarte rebel, plângând, să-mi dea doi lei să cumpăr o carte. Eram rău când plângeam: sculam vecinii în picioare. A trebuit să mi se dea banii, și alergai îndată și-mi cumpărai cartea prețuită și plină de minuni. Dar ce să fac cu dânsa? că în mâinile mele era mută. Vrui să citesc; câteva slove se potriveau cu cele grecești, dar mă împiedica o grămadă de alte încurcături ce semănau, unele, turnuri, Д; altele, caracatițe sau scorpii, Ж altele, țesturi și ciuperci Ѫ, Ѧ. Tata nu era în București să-mi spuie, mama știa carte numai grecească. În via grădinii lucrau câțiva olteni; vreo doi dintr-înșii erau cu călimările la brâu și știau carte. Mă rugai de unul, care mi se păru mie mai procopsit și pe care îl recomanda către mine și numele lui (îl chema Alisandru). El îmi spuse, pe picior lângă un dud favorit al meu, ce-l găurisem de mai nainte și prin care petrecusem o funie cu mare meșteșug ca să învăț să săr pe funie ca comedianții ce văzusem că jucau la dulap la Cișmigiu. Acolo, lângă acel dud, începui a slovni românește: "Împărățea la răsărit" ș.c.l. Într-o jumătate de ceas nu mai aveam trebuință de dascăl, începui a citi: și în patru zile isprăvii Alexandria din scoarță până-n scoarță. Se înțelege însă că în acele patru zile dascălul de grecește nu m-a văzut prin școala lui. Plecam dimineața să merg la școală, dar mă întorceam pe altă uliță, intram prin grădină și, pe după case, pândind să nu mă vază nimeni, mă urcam în pod; mă băgam sub un coș și acolo citeam vitejiile lui Alexandru cel Mare, cum s-a bătut cu racii, cu furnicile și cu Por împăratul ș.c.l. Tot sub acel coș am învățat să scriu și numerele arabice până la 100, cum și să scriu slovele românești ca de tipar. Îmi făcusem niște foițe pe care scriam și prescriam; dar vream ca cu dânsele să-mi rămâie și numele nemuritor. Așa, făcui altele, cărora le didei formă de carte, cu titlul ei după orânduială. Mă luai după titlul Alexandriei și făcui și la compoziția mea un titlu foarte iscusit și însemnător, după cum urmează:

ACEASTĂ CARTE
Făcută de mine
Niță sau Ion
Rădulescu
În filele
Polcovnicului Ilie (Tata)
Și cu blagoslovenia
Sfinției-sale Frusina (Mama).

Astfel, în patru zile învățai a citi românește, scriam numere și mă făcui și autor al vestitei compuneri: Această carte. Mă gândeam eu că dacă fac la cărți când sunt de nouă ani, dar când m-oi face mare! Eram încredințat în mine c-o să mă fac un mare cărturar, dar nu mă credea nimeni.

Procopseala, însă, și autorlâcul mi-a dat prin piele; că o drăcoaică de slujnică s-a suit a patra zi în pod să dărăcească la in, fiind vremea cam ploioasă. Eu a trebuit să ies odată din coș, dar mă primejduiam să mă vază și să mi se dea pe față îndărătnicirea mea de a merge la dascăl; îmi luai inima în dinți, ieșii din cabinetul meu de lectură (din coș) și făcui să țipe biata Ilinca, cât alergară toți din casă. Mă deteră binișor din pod, mă puseră în cârcă lui moș Mâinea și mă trimiseră la școală. Dascălul mă primi în bătăi și mă puse iar la psaltirea grecească. Eu uram cartea grecească, dar din ziua aceea o urâi și mai mult, ș-a trebuit s-o sufăr până când dete Dumnezeu ciuma de la Caragea, din 1812. Toată lumea era tristă atunci; numai eu eram vesel, c-am scăpat de dascălul Alexe și de psalteria lui, pentru că fugeam la moșie, afară.

Până atunci nu intrasem în școalele elenice, ca să mă numească Eliade. Mai un an am fost slobod, și nu-mi petreceam vremea decât la o stână de oi, unde păstorii aveau felurimi de cărți. Acești oameni veneau sărbătoarea în sat și cătau la zodii fetelor și flăcăilor, la un calendar ce era tipărit nu știu unde, că semăna slova rusească. Li se duse vestea în sat, și fură chemați și la curtea boierească (cum am zice, la noi acasă). De aci mă cunoscui cu dânșii și nu mă mai putu ținea în frică nici câinii de la stână, ce era să mă rupă o dată. Într-o vară citii cu ei împreună Poarta pocăinței, Epistolia ce a căzut din cer, Viața sfântului Alexe, omul lui Dumnezeu, scrisă de mână, Viața părintelui Macarie, Avestița, fata Satanei, Pogorârea Maicei Domnului la iad, și alte vieți ale sfinților.

Mai pe urmă veni din Brașov acestor păstori și Istoria lui Arghir. Eu până atunci, din câte citisem, știam pe dinafară numai Epistolia ce căzuse din cer la Palestina; îmi plăcea unde zice că se jură Hristos pe brațul său cel drept, și când declamam pe dinafară, ardicam și eu brațul.

Când văzui însă pe Arghir, eram în ceruri de bucurie: învățai mai într-o săptămână cântarea întâi. Mă încurca însă că nu știa nimeni să-mi spuie ce este muză; într-un cuvânt, eram de minune în casă când mă auzeau fetele spuindu-le pe dinafară, în stihuri, Istoria frumosului Arghir și a preafrumoasei Elene. Când ziceam: "Hip! hop! la a mea iubită", aveam și biciul în mână; plesneam cu dânsul și săream în sus, dar mi-era necaz de ce n-are și biciul meu puterea aceea de farmec (să mă facă să zbor).

Pe toamnă dete un guturai mare în toată casa și eu, deprins din versificația lui Arghir, făcui versuri guturaiului, care începea astfel:

O, guturai, guturai!
Mulțumește-te încai
Că te odihnești prin nasuri
Și prin gâturi faci taifasuri...

În vremea ciumei învățasem multă carte, că eu țineam citirea în biserica satului; alde țârcovnicul ajunsese nimic pe lângă mine (o spuneau toți sătenii).

Întorcându-ne la București, după încetarea boalei, auzii că se plângeau părinții că trebuie să fi uitat eu tot ce învățasem mai dinainte; și cu adevărat uitasem, căci pe Macarios anir citeam tot atât de încet ca și pe psalmul cel din urmă, Miros imin... Bietul dascălul Alexe murise, și pe atunci se dusese vestea unui dascăl, călugăr la Sfântul Niculae, părintele Naum. Era cam departe până la Sf. Niculae, dar hotărâră părinții sa mă dea acolo.

Începui la bietul Naum: acesta știa elinică, dar era român, și zise părinților să-mi ia cartea lui Papazoe ori Polizoe. Mă puse la Istoria sfântă prin întrebări și răspunsuri; din grecește îmi tălmăcea românește. Din ziua aceea nu-mi mai fu urâtă cartea, în scurtă vreme mă puse la Grămatică, la Hrisorora, la Esop, și ajunsei în doi ani și până la tom. Chipul, mergeam bine, că înțelegeam ce învățam, pentru că bietul Naum tălmăcea băieților săi din elinește în grecește, și din grecește în românește.

Trecui de aci la școala grecească de la Măgureanul; eram de vro 13 ani atunci, ș-am învățat acolo până a venit G. Lazăr, în anul 1818.

La deschiderea școalei românești am vrut să fac versuri, care n-au plăcut conșcolarilor mei; ei însă credeam că de pizmă nu le place. Începeam astfel:

Muzele la Olimp cântă,
Săltând, cununi împletesc;
Dup-a lor, dar, pildă sfânta
Veniți să mă veselesc...

Când n-are cineva ce să spuie, când capul îi e sec și inima rece, atunci poate alerga la dușii de pe lume, să vorbească de muze, de Olimp, de Apolon, de Cerber, de Pluton, să grămădească vorbe d-alde astea câte voiește, că potrivește și versul și seamănă și a poet. Bieții conșcolarii mei râdeau de poeziile mele, dar eu, după cum zisei, credeam că râd de pizmă; și paguba era a mea, că mă necăjeam să nu mă atingă nimeni de liră.

La moartea mamei am vrut să fac o tragedie, pe care, luându-mă dupe titlul grecescâ Aaz Masugojroz, ce învățam atunci, o intitulai și eu: Ion țel zalnic; pentru că eram peltic pe lângă celelalte. Pelticia nu știu de era firească sau câștigată din limba grecească. Cu intrarea în școala românească, slavă Domnului că m-am dres, pentru că eram prea fricos de râsul dracilor de băieți. P-atunci să mă fi pus cineva din câți zic ca să scrie românul cum pronunță, p-atunci, zic, să mă fi pus să fac o ortografie românească, că s-ar fi dus pomina de dânsa, de le-ar fi rămas și dumnealor numele nemuritor, și mie; n-aș fi rămas un om așa neînsemnat ca acum.

Făceam, cum zic, versuri pe moarte, zece d-o para, dar eu nu le-aș fi dat nici pe zece parale unul, pentru că le aveam dimpreună cu mine la mare ipolipsis (după cum se vorbea p-atunci). Mi se părea că pe mine m-a orânduit Dumnezeu sa luminez neamul, dar când îmi intră în mână Liricele lui Atanasie Hristopol, mi se tăie tot cheful de a mai face versuri din capul meu. Le învățasem pe dinafară, și într-o vară mi-aduc aminte că le-am tradus toate.

Le-am dat dlui Carcalechi, ca să le tipărească la Buda, când venise aci d-lui în anul 1820; dar pesemne c-au rămas netipărite, căci eu gândeam că cum le vor vedea la tipografie, făcute mai vârtos de mine, și apoi și cu litere latinești, numaidecât or să le tipărească, fără parale, — pentru că eu nu dedesem nici o para dlui Carcalechi. Din mila lui Dumnezeu s-au pierdut acele traducții, și începutul mai totdauna îl ține cineva minte pe dinafară. Iată cum era poema dintâi:

I[modifică]

Într-o zi primăvăroasă,
Cântând prea de dimineață,
Se coboar-o drăgostoasă
Muză, dulce cântăreață,
Ce Erato o numesc.

"Iată,-mi zice,-ți poruncește
Marea Vineri, blânda zână
(Care unde-orice voiește,
De cer, de pământ stăpână,
Poruncile-i se păzesc),

Să fii d-acuma nainte
Întru dulcea a ta viață
Cântărețu-i plin de minte,
Care cântă cu dulceață
P-al sau fiu, dulcele-Amor.

Și de ast-a ta cântare
Prin mine-ți făgăduiește,
Și tu-n stare de mirare
Goală-n forma ei zânește
S-o vezi c-al Idei pastor".

Astea toate-atunci zicându-mi,
Mă ia-n brațe blânda muză
Și prea veselă râzându-mi
Mă sărută drept în buză;
Zboară, mă lasă; s-a dus!

Si îndată cum s-atinse
Gura mea de sărutare,
Ca prin farmecă s-aprinse
Spre-a Amorului cântare,
Încât arz în foc nespus.

Si d-atunci de voi vrodată
Să încep orice cântare,
Cel dintâi cuvânt mi-arată
Că ton glasul meu nu are
Ce Amor n-ar răsuna.

Acum făr-a mea voință
Gura singură urmează
Dup-a Vinerii silință;
Nicidecum nu încetează
P-Amor, pe dâns'a cânta.

II[modifică]

Amor, prea înfloritule,
Blând, dulce, mult iubitule,

Ce cârmuiești pe lume!
Pieptul, gura, mințile,
Puterile, voințele

Slave-ți nalță sume.
. . . . . . . . . . . . . .
(Ș. c. l., c-am uitat.)

1837