Discurs la Turnu-Severin

 

Directorul Moftului român fusese numit impiegat la Regia monopolurilor statului, două luni după venirea Partidului Conservator la putere, în 1899. Împrejurări politice, asupra cărora, chiar dacă ne-am permite, n-avem deocamdată loc să dezbatem, au făcut să revie la putere Partidul Liberal.

Țara trecea printr-o criză nemaipomenită: trebuia degrabă găsită o soluțiune care să restabilească față cu Europa creditul mai mult decât compromis al regatului român, amenințat a fi pus sub interdicție ca orice tânăr stricat și risipitor. Atunci s-au propus trei soluțiuni:

• Impozite indirecte fără economii;
• Impozite directe și mici economii;
• Mari economii și mici impozite directe și indirecte.

Această a treia soluțiune — a liberalilor — a convenit Majestății-Sale regelui; Majestatea-Sa regele a chemat pe liberali la putere, și astfel, firește, aceeași soluțiune a convenit și țării.

Atunci, individul numit de conservatori în slujbă, ca recompensă pentru mici servicii aduse prin publicitate în opoziție, a primit de la noul director general al Regiei, onor. d-l C. Mănescu, următoarea adresă, cu data de 30 martie, când, printr-o stranie prevedere, primul număr al Moftului român ieșise de sub tipar [Cu data: duminică 1 aprilie 1901]:

„D-lui I.L. Caragiale, registrator etc.

Domnul meu,

Postul de registrator ce ocupați în administrațiunea centrală fiind suprimat prin bugetul exercițiului 1901-1902, cu regret vă facem cunoscut că rămâneți în disponibilitate pe ziua de 1 aprilie 1901.

Director general C. Mănescu”

Acel „cu regret” era prea delicată vorbă, ca să nu merite un răspuns politicos. De aceea, directorul revistei noastre se grăbește a răspunde d-lui director general al Regiei prin numărul acesta:

„D-sale d-lui director general al Regiei M.S.

Prea stimate domnule,

Înțeleg și, dacă voiți, împărtășesc chiar regretul d-voastră pentru aceea ce mi-ați făcut cunoscut pe ziua de 1 aprilie. Trebuie însă să ne resemnăm: țara are atâta nevoie de economii ! Când mă gândesc că numai prin suprimarea postului meu de registrator, regatul face o economie enormă ! D-voastră, ca om de calcule, veți înțelege îndată.

În adevăr, eu primeam efectiv pe lună lei 389, bani 50; asta face câte 4.674 lei 40 bani pe an. Ei ! Dacă slujeam 30 de ani, asta făcea 140.220 lei; dacă apoi, după acei 30 de ani, slujiți fără să fi fost lovit de vreo penalitate, care să mă facă a-mi pierde dreptul la pensie, m-aș fi retras, regulându-mi acest drept, și aș fi profitat de el încă, să nu zic alți 30 de ani, dar măcar 25, câte 300 lei pe lună, 3.600 pe an, și asta face un condei de 90.000. Care va să zică: 140.220 lei, leafa, și 90.000, pensie, fac un total de 230.220 lei.

Să nu regretăm dar, stimate domnule, când prin sacrificiul nostru, fie chiar silit, se poate aduce atâta folos statului, înecat aproape în ruină prin atâtea risipe, atâtea lefuri exagerate și pensiuni exorbitante.

Convins să împărtășiți și d-voastră sentimentele mele patriotice, sunt și rămân al d-voastră devotat servitor. I.L. Caragiale fost impiegat clasa I în ad-ția centrală R.M.S.

P.S. Știind că administrația centrală a R.M.S. are pe de o parte o sumă alocată în bugetul său pentru abonamente la ziare și deosebite reviste, iar pe de altă parte face, în ziare și reviste, publicațiuni în interesul serviciului de exploatare — profit de ocaziune, prea stimate domnule director general, spre a vă ruga să binevoiți a onora și revista noastră cu un abonament și să-i primiți și ei oferta pentru publicațiuni și anunțuri ale Regiei. Mai ales în această privință, cred că administrația d-voastră ar face bine, în interesul său, să trateze și cu noi, pretențiunile noastre fiind cu atât mai modeste cu cât tirajul nostru e foarte însemnat și foaia noastră, ca ebdomadară, citită cu multă insistență și atenție în toate straturile sociale.

Cu tot respectul, I.L.C.”