Direcția nouă în poezia și proza română

Salt la: navigare, căutare
Direcția nouă în poezia și proza română
de Titu Maiorescu
1872


I - Poezia[modifică]

Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Matilda Cugler, Șerbănescu, Petrino'

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăți nu există, dar care, o dată născute, se impun atenției tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica și a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeaș cale pe care civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniștea a ajuns la culme și totul pare întunecat în confuzia unor tendințe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mișcări nesănătoase, o literatură încă jună și, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur și solid, ne dă primul element de speranță legitimă pentru viitor. Această speranță va deveni o realitate în proporția în care noua viață, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înțeleasă și primită de societatea română, mai ales de juna generație, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre și direcția spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un șir de critice anterioare și le vom mai atinge în decursul cercetărilor de față. Din criticile științifice văzusem falsitatea și pretențiile necoapte ale istoricilor, filologilor și jurnaliștilor noștri în marea lor majoritate; din "critica poeziei" ne încredințasem despre lipsa de valoare a celor mai mulți contimporani și urmași ai lui Alecsandri și Bolintineanu pănă la acel an.

Din norocire, o reacție salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin simțimânt natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național. Ne pare timpul venit de a atrage atenția publică asupră-i, și în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanți ai acestui început de scăpare, ai acestei nașteri sau renașteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, și unii și alții însă sunt pe calea naturală și aspiră cu bună-credință spre adevăr. Din acest punct de vedere, toți împreună merită o atenție binevoitoare.

În fruntea nouei mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura țărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare un negru punt s-arată;
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverei dulce, iubit prevestitor.
El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și repede ca gândul la cuibu-i se coboară,
Iar copilașii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alerg sărind în cale-i și-i zic: bine-ai sosit!
În aer ciocârlia, pe case rândunele,
Pe crengile pădurei un roi de păsărele
Cu lungă ciripire la soare se-ncălzesc,
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.
Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!

Pastelurile sunt un șir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însuflețite de o simțire așa de curată și de puternică a naturei, scrise într-o limbă așa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobște.

Rodica

Purtând cofița cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunjori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii semănători.
Ei cu grăbire îi sar în cale
Zicând: "Rodico, floare de crin,
În plin să-ți meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!
Pănă la toamnă s-ajungi mireasă!
Calea să-ți fie plină de flori,
Și casa casă și masa masă
Și sânul leagăn de pruncușori!"
Ei zic ș-o seamăn cu grâu de vară,
Apoi cofița întreag-o beu;
Copila râde și-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.

Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri declamații politice, simțiri meșteșugite, extazieri și desperări de ocazie, pretutindeni concepția naturală și un aer răcoritor de putere și sănătate sufletească.

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice.

Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste,
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseței de femeie,
A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd...

astfel începe strania sa poezie Venere și Madonă.

Ironia amară care străbate din puținele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică și mai aprofundată în Eminescu.

Iară noi? noi, epigonii,

întreabă el, după ce a cântat frumusețele poeților anteriori,

simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic:
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază,
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Și de-aceea spusa voastră era sfântă și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii: cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul fără inimi, trist și rece,
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe:

Dar poate, o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune,
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...
Ș-atunci, de-ai fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Și totuși, țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă,
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din haos lumesc.
Ș-apoi cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi; dar știe orcine
Că ceea ce nu e nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.
A fi? Nebunie și tristă și goală!
Urechea te minte și ochiul te-nșeală;
Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic -
Decât un vis sarbed, mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o sting:
Să râd ca nebunii? Să blăstem? Să plâng?
La ce? Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Ocazia la observări critice nu lipsește în aceste poezii. Venere și Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică și apoi (de Rafael) în Madona. Tot așa, poetul asupra unei fețe "pală de o bolnavă beție" aruncă "vălul alb de poezie" și o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă, și strofa

O, cum Rafael creat-a,

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămurește mai bine, ci slăbește poezia prin repetiție. Originală și plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar zice francezii) este tranziția "Plângi, copilă?..."

Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalță peste măsură poeții mai vechi, și lauda ditirambică a lui Țichindeal, d.e., și a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simțit în precizia limbagiului și în ușurința versificării.

Dar și aici, ca în celelalte, sunt greșeli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gândiri și expresii prea obișnuite, multe rime rele.

Nu înțelegem, nu putem primi această negligență a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeaș linie cu adevărații poeți pune și pe Tăutu și pe Sion și pe tutti quanti, și, pe de altă parte, precipitarea întregei noastre activități intelectuale, ce se vede produsă sub neliniștea unei amenințări statornice, explică, dar nu excuză greșala arătată.

Tocmai spre deșteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, și, în mijlocul agitărilor politice și sociale, arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când mișcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simțiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intră într-o lume unde timpul nu mai are înțeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curățenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepția lui să rămână o moștenire neatinsă a generațiilor viitoare. Și care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualității și, încălzit de raza unei încrederi adesea iluzorie, nu și-ar înălța aspirarea spre o nemurire omenească?...


Era într-o seară lină de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atâta mulțime de oameni nu se observa frumusețea naturei renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei și cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului. În fundul acestei săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălța pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă imitare a unei statui antice; și pe când toți oamenii erau cuprinși de discuțiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii și a emoțiunii tutulor, în confuzia acestei mișcări țintite spre un singur punct din viața reală - punct trecător, de o importanță peste măsură în prezent, de o nulitate fără măsură în viitor - statua albă, cu surâsul ei blând, sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului: păstrată în trecut, sigură de viitor, ea își purta înaintea noastră, cu o liniște supranaturală, viața-i eternă.

Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere și nu mai are înțeles, și cine, înălțat în sfera ei, a știut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur - dar numai acela - a ajuns pe calea nemuririi.

Cine a fost Tiberius? A fost în realitate așa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăiește astăzi în conștiința omenirii? Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat astfel sub forma maestrită a lui Tacitus, și, pe când actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor.

A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton așa de înjosiți precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită și nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Și pastorul Goeze și consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing - insecte efemere, păstrate într-un chihlibar mai trainic.

Și degeaba veniți astăzi și voi, cei cu gândirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnaliști, sau cum vă mai numiți; degeaba vă încercați să loviți cu atâta patimă în direcția cea nouă: voi n-aveți formă, ziua de mâine nu vă mai cunoaște.


Al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenția publică este d. Bodnărescu. D. Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, câteva poezii lirice, mici escursiuni în proză etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără aprețiare dreaptă, poate fără nici o aprețiare. Cu toate aceste, nu încape îndoială că lucrările d-lui Bodnărescu sunt demne de studiat, deși stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi.

E drept să nu uităm că greutatea limbei se explică în parte și prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. În aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai ușor și îndemânatic.

DE LA MARE

I

"Iată-ne în altă lume!
Dragă luntre, stai la mal;
Voi să cerc de-i pentru mine,
Tu te leagănă pe val."
Și așa am priponit-o
De-un țăruș și m-am tot dus,
Când în dreapta, când în stânga,
Când spre-amiază, când spre-apus.
Dar n-am fost, ah! nici aicea
Fericit cu al meu dor,
"Mai departe, mai departe,
Dragă luntre, zbori ușor!"

II

Călător pe-a lumei valuri,
De-i vedea în calea ta
Luntre, vâslă părăsite,
A cui sunt nu întreba.
Un cârmaș avu și ele,
Unde-i azi, nu se mai știe;
Valul greu când le lovește,
Ele sună a pustie.
Înțelegi tu, al meu suflet,
Glasul lor ce vrea să zică?
A pustiu grăiesc cu valul,
A pustiu și a nimică.

Terminăm citările din d. Bodnărescu prin câteva epigrame:

Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a
Vesela față zâmbind, drag îmi era s-o privesc.
Înțelepțește apoi a suflat și gingaș pe sticlă
Ceața din sufletul ei mândru, deprins cu senin,
Și a-nceput să se joace, ștergând-o cu degetul ager,
Semne de farmec făcând numai pe ici, pe colea;
Drepte erau pentru dânsa, întoarse pe dos pentru mine;
Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amăgesc.
Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge;
Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă.
Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei?
Ea mă așteaptă, prin ochii ferestrei privește lumina-i;
Calea-mi de-a lungul și vântul și ploaia s-o stingă se-ncearcă,
Însă zadarnic: curând voi ajunge, Amor o va stinge.

Pe lângă acești poeți însemnați prin înălțimea ideilor și, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrânsă, ne prezintă o mișcare naturală, exprimată în limbă corectă, adese elegantă, totdeauna ferită de înjosiri.

Plăcerea noastră - și, poate, nu e exagerat să zicem: un fel de recunoștință pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astăzi d-na Poni) și ale d-lui Șerbănescu - va fi cu atât mai ușor de explicat cu cât ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. Intenții politice, afectări sentimentale, limbă forțată, expresii crude sunt încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noștri de poezii, și sperăm că generația viitoare își va explica cu greu cum cu o formă așa de puțin plăcută și cu un bagaj așa de ușor de idei au îndrăznit atâția contimporani ai noștri să se introducă în literatură. Să nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu și Bolliac ca poeți; ca autori prozaici sunt, fără contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre aceștia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte și de alții, să ne reprezentăm încă o dată societatea în care sunt siliți să trăiască poeții noștri cei adevărați.

În vremile noastre, pentru a cita ex abrupto câteva exemple, d. Vulcan, redactorul Familiei, trece de poet, când cântă:

Sum calic ca vai de mine
Și amar mă mai trudesc,
Totuși fără de suspine
Și voios eu vețuesc.
*
Nici dânsa nu-i vro escepțiune,
Nu-i unică-n genul seu;
Nici despre ea nu mai pot spune
Că-i fara de greșeli, nu zeu!
*
Ce-i mai scump aci sub soare?
Libertatea-ncântătoare,
Imnul de eliberare,
Cântul de triumful mare?
Că mai scump ești zeu,
Angerelul meu.
*
Am avut o crengușoară
Ce mult a întinerit
Cu plăcuta-i umbrișoară - etc.

În vremile noastre apar poeți ca d. Pătărlăgeanu, care în "orele de repaos" (București, 1861) ne arată "dorința" d-sale:

Nu-i nimic în astă lume
Să mă facă fericit.
Nici averi, nici mare nume,
Nu e ținta ce-am dorit;
Ci dorința mea e toată
Să-mi văd țara c-a-nflorit.
Să văd legea electorală
Ca odată s-a lărgit,
Și comisia centrală
Din Focșani că s-a urnit,
Curtea de casațiune

etc., etc.

Dar, ce e drept, prefața d-lui Pătărlăgeanu dezarmează critica, rugându-ne:

"Să fiți indulgenți, aducându-vă aminte că smerita mea muză se află încă în fașe."

În vremile noastre apar poeți ca d. Petre Grădișteanu, care a scris:

Uă noapte pe ruinele Târgoviștei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (București, 1857), cu următoarea arătare de persoane:
"Umbra lui Mihai Viteazul învălită în lințoliu și purtând pe dedesupt costumul seu
Viorica Marica -------- fete de țărani gătite de la horă
Florica

Costache Ghimpeanu, june român de 25 de ani, grav și plin de scepticism, începând a se întoarce la credință prin sentimentul naționalității și convingându-se de puterea divină numai la luptă etc."

În scena I, între cele trei țărance se declamă o poezie lirică cu 63 (cetește șaizeci și trei) de strofe, d.e., ca aceste:

Două împreună
Noi facil putem
De orce furtună
Să ne apărăm.
Să cercăm Unire,
Aci e speranța,
Căci în desunire
Nu cunoaștem viața.

Și să nu uităm că, dealtminteri, d. Petre Grădișteanu e un om de spirit.

În vremile noastre d. Iustin Popfiu își întocmește limba maternă în rime ca aceste:

XII

Domnișoarei Constanti'a Dunca

(Camil'a D'albu)
Catra tine suna debil'a-mi cautare;
Va ajunge ore colo-n departare?!
Fiica Romei vechie! svava floriora!
Va petrunde ore bland'a-ți animiora?!...
Cand nalțai la ceriuri santa rogatiune
Se-i cer indurarea pentru-a mea națiune,
De aceste fiice densei i-am doritu,
Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu!
Nu te cunosc inca, scumpa floriora!
N-am privit eu inca faci'a-ti rumeniora,
Nece ale tale buze mititele,
Nece ochi-ți mîndri, aste blande stele;
Peptulu mieu cel fraged totuși venereza etc.

Și trebuie să știți că d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, bărbat chemat să fie cel puțin serios înaintea publicului și, dealtminteri, plin de zel pentru literatura națiunii.

În vremile noastre d. dr. I. C. Drăgescu, acela ce cu o rară necuviință a adresat scrisorile publice către generalul Türr și d. Carp, tipărește Amor și patria (Turin, 1870) și acolo ne zice:

De unsprezece seculi romanul se ostește,
De atâta timp îl suge un crunt infam vampir:
Iar azi tigrul și ien'a de nou se înfrațește,
Voind să nimicească pe acest popor martir.
Horia strânge pe romăni,
Domnii fug ca niște căni.


domnișoarei Elena P.
Copila grațioasă, ești tu o moritoare,
Ori ești un candid înger din Cîmpii Elizei?
Din rai căzută-aici o belă, scumpă floare,
Sunt soarele și luna și Venus frații tei?
Venus, fratele d-rei Elena!
Populi, voi, care-n sclavie
Gemeți încă umiliți,
Pe altariul de frăție
Punând dreapta vă uniți,
Tirania veți strivi
Când uniți ve veți oști.
Cât ești de belă și-ncântătoare,
Zână gentilă, nemuritoare,
Pe pura-ți frunte porți cu mândrie...
Sosit-a, popoli, ora... sculați-vă din tină
Și-n apa libertății vestmintele spălați,
Sub steagul independinței cu fruntea-vă senină

Pe biblia iubirei jurați că veți fi frați.

"Pe pura-ți frunte porți cu mândrie, când uniți vă veți oști, jurați că veți fi frați" - cât de părăsit de toți dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea țâstiitură este limbă poetică!

Și să nu uităm prefața:

"Cetitorului salute!
Aș fi publicat toate încercările mele poetice, le-aș fi ilustrat, dacă nu mă impedecau cercumstanțe nedependinți de voința mea.
Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur.
În ele am depus partea cea mai bună din mine: anima și consciința mea."

Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca "inima și conștiința" acestui domn să fie mai mult modeste și mai puțin cacofonice?

În vremile noastre "junimea clericală din Arad" îndrăznește a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dd. E.B. Stănescu, N. Cristian, M. Bota):


Cătră Demosell'a S.P.
Eram in o seară,
Într-o zi de vară,
Când me preumblam
Printr-o luncă mare,
Pe malul unei
Ape curgătoare:
Când in cea mai prima amoare
Foarte melancholizam.
Cugetu-mi începu să zboare.
Și-n tine m-amorizam.
In amoarea cea mai noua
Ce e ca o prima roua
Pre cutarea nouă frunză
Ce e ca o primă rază
Carea mai întîiu o zerește,
Cel ce pe lume se ivește,
Ce e ca o primă legănare,
Dar tocma ca un somn ultim mare;
și cu faimosul Foc al Lipovii:
Juh! cum dete tresnet din cer!
Pocnind - durr, durr - se prade,
Fum a pucioasă dă în crier,
Vai! ce-i! Lip'a-n foc arde.
Pif, paf, puf, trosc cu puștile!
Bătaia lui Dumnezeu!
Dur, bumb, și cu bombeștele,
Lângă Mureș vaet reu!

În vremile noastre, la Lugoș, în a. 1861, d. "doctorand în medicină din Viena" B. Petric, care își bate joc de almanahul precedent, publică:

POEZII NAȚIONALE
ca
UNA MITUTICA FLAMURA
cu
Deviza simțirilor sale naționale
Și-n această flamură cu simțirile naționale ale d-lui Petric ni se spune:

Salutare

(Cucoanelor române din Lugoșiu)
Când eram de voi departe
Și de voi numai prin carte
Câteodată-nțelegeam
Cumcă sunteți sănătoase,
Tot fidele, tot voioase -
Eu tare mă bucuram.
Primiți-mă dar bucuroase,
Fete de Lugoș frumoase,
Și să nu vă fiu străin,
Să-mi fiți mie tot voioase,
Plăcute, petrecănoase,
Că sum june de român.
*
Tot voios sum eu pe lume,
De când maica m-a făcut;
Superat nime n-a spune
Vreodat' că m-a văzut.
Când am bani, pornesc pe stradă,
Fluer, cânt ca ș-un boer,
Mă arăt pe promenadă
Parcă sum milioner.
Când n-am bani, iar nici că-mi pasă,
Cu amicii ospetez,
Președinte sum la masă,
Fiindc-atunce eu contez.
Niren-Braten, Schweins-Cotlet,
Eu numai ce poruncesc,
Un Pfiff Wein și omelet
Beu, mănânc, dar nu plătesc.

Să citim acum precuvântarea, care este interesantă ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:

"În onoarea și, cât se poate zice d'in partea mea fără vătămarea modestiei, în folosul și distracțiunea publicului cititor, aduc și eu pe altarul națiunei niște floricele, sperând, ca toți autorii, dacă nu complimente, cel puțin bună primire, pentru că am cutezat ca un ziar nou, fără multă esperiență, a pune și floricelele mele în stratul comun a Națiunei, care are acum literați demni de cel mai destins respect ce și eu îl port în mine; unde a greșit mintea mea doară încă nu destul poleită după dorința cetitorilor, acolo fac apel la simțirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care mă îndeamnă a aduce și eu mica ardere."

Ce are a face mâncarea neplătită a d-lui doctorand Petric cu "stratul comun" al națiunei?

În vremile noastre Revista contimporană (1 ianuarie 1874) publică o poezie a d-lui Ciru Oeconomu, care sfârșește cu următoarea strofă:

Cânta-voi, combăte-voi cu furie nebună,
In mâna mea sdrobi-voi și monstrul și-ai lui pui,
Și dac-a mele cânturi ave-vor o cunună,
Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui.

Ș-ai lui pui? Cânta-voi, combăte-voi, sdrobi-voi, ave-voi? Și se mai îndoiește d. Ciru Oeconomu dacă ale sale cânturi armonioase ave-vor o cunună?

Aci, scrutând abisul imens, fără hotare,
Bravând exilul, moartea, dând suflet la fricoși,
Scoțând dintr-a ta harpă mânii vizionare,
Persecutai cu biciul tiranii scrofuloși.

Tiranii scrofuloși! Aceste versuri minunate le dedică d. Ciru Oeconomu lui Victor Hugo și le începe cu modestul motto: ed io anche son pittore.

Ed io anche son pittore! Și adecă de ce nu, vă rog? Victor Hugo și domnul Ciru Oeconomu! După "tiranii scrofuloși" toate sunt cu putință.


Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! Când s-ar ivi izolate, când ar forma excepția, cine și-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! Însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturei noastre poetice, și în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o atenție serioasă.

Citatul d. Petru Grădișteanu era aproape copil când și-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopți; și dd. Vulcan și Drăgescu, dacă este să-i judecăm după publicările de pănă acum, nu pot fi departe de această vârstă fericită; și poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaș caz.

Că în acest timp al vieței lipsa de cugetare matură și o deșertăciune neînfrânată împinge pe atâția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturând-o în rime și metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiți sau mai deșerți decât junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult și ce se petrece numai la noi este necuviința cu care asemenea "păcate ale tinereței" - cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi - se publică, se impun în literatură și se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficiență ce o păstrează autorii lor și încrederea în care se susțin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura țării lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinație mai firească.

Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormități; respectul pentru public, respectul în care au știut să se ție jurnalele și curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafața vieței intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa și menține în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlățesc în toată voia și amenință a falsifica judecata publicului și a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, își părăsesc studiile regulate și se încântă cu laurele ieftine ale publicității de o zi, și le este așa de însemnat numărul, încât astăzi își fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înșela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încât cine din tinerii noștri este numai incapabil rămâne scriitor pe la tribunale și prin poliții, dar cine, pe lângă incapacitate, adaugă aroganța devine "om de litere", jurnalist, poet și, îndată ce cu o limbă și cu o ortografie deplorabilă știe să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă "cu fericire coloanele" d-lor, să-l patenteze drept literat și "anteluptător al culturei naționale".

De aci înainte timpul și activitatea acestor nefericiți se pierde cu producerea de maculatură literară, și o parte a timpului și activității generației june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.

Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mișcarea literaturei române merită să fie observată, și poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva și procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenția tinerimii și profanează una din cele mai frumoase aspirații ale ei.

Drapelul sub care se întroduc aceste deșertațiuni personale și crudități estetice este totdeauna Națiunea și Libertatea, și, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiți de orce merit. Și atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcând din cacofoniile sale un omagiu "libertății și nedependinței", pe d. Petric producând înjosirile sale "ca una mitutică flamura cu deviza simțirilor naționale", pe d. Pătărlăgeanu scoțându-și muza din fașe pentru a o depune pe altarul națiunii; și apoi vin în precuvântările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (și nu știi ce este mai arogant: aroganța sau smerenia), și ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu prețiosul nume al d-lor! Și foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia și cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe "confratele" cel nou și, continuând mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica națiunea română cu aceste anomalii ale ei și strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române.

Cine cunoaște calibrul unor asemenea poeți și jurnaliști nu se miră de purtarea lor, o găsește naturală și - la dreptul vorbind - indiferentă. Nu ar fi însă natural când publicul român ar continua să-i încurajeze crezând că astfel încurajază literatura; și, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre.

De aceea împotrivirea energică în contra direcției false arătate în aceste rânduri ne va părea totdeauna o datorie literară, și încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât și prin relevarea scrierilor mai bune, și de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repețită, fără obosire și cu puteri unite, pănă când va izbuti - presupuind că va izbuti vreodată.

Este doar o parte mai fericită a aceleiaș datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrărilor acelora care, în încercările lor, fie cât de restrânse în privința sferei de idei în care se mișcă, arată o natură mai aleasă, simțiri simple, dar neafectate, și produc în cetitor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase. Din numărul lor ne-am propus să vorbim despre d-ra Cugler și dd. Șerbănescu și Petrino.

Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai târziu d-na Burlă) sunt publicate în Convorbiri literare și înavuțesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cetitorilor câteva din cele mai caracteristice.


Ai plâns și tu odată?
Eu, zău, nu pot să cred.
Ah! lacrimi lasă urme
Ce ani întregi se văd.
Un ochi care odată
A plâns de dor și chin,
Mă crede, nu degrabă
Se face iar senin.
Un ce fără de nume
Rămâne-n el ascuns -
Dar ochii tăi sunt limpezi:
Nu pot să cred c-ai plâns.
*
Floarea-n câmp când vestejește
Alta-n locu-i înflorește.
Dar în pieptul omenesc
Florile când vestejesc,
Cade roua în zadar -
Alte-n loc nu mai resar.
*
El a venit spre mine
Și mâna mi-a luat.
Și-n ochii lui atuncea
Adânc am căutat.
Dar ce-am văzut în dânșii,
Ah! nime n-a afla,
Căci toat-a mea durere
Și dorul meu era.

Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganța limbagiului lor și, poate, sinceritatea simțirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse și care le ferește de lungile repetiții ale aceleiaș idei, ce, dealtminteri, se întâlnesc în atâtea poezii ale literaturei noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile d-rei Cugler apare o înrâurire predomnitoare a lui Heine și a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puțin a face cu înrâurirea lui Heine și a lui Lenau.

Între cele mai plăcute produceri ale literaturei române sunt și vor rămânea poeziile d-lui Șerbănescu. De la cele dintâi încercări ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeaș însușire, nu cunoaștem poezii a căror limbă să fi produs auzului aceeaș plăcere ca poeziile citatului autor. Într-o literatură unde limba poetică este deja formată, meritul aparent al unei versificații elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obișnuite de autorii recunoscuți, și în Franța și în Germania se găsesc rar poeți începători ale căror versuri să fie mai mult decât o imitare palidă a lui Musset și a lui Heine. La noi, însă, unde în toate ramurile literare stilul caută încă să se formeze și este încă foarte crud, farmecul limbei într-o poezie rămâne un merit adevărat și primitiv.

Lacrima

Ah! în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună
Eu o lacrim-am zărit,
Și pe geana ta cea brună,
Lunecând, ea s-a oprit.
Ce-nsemna, copilă jună ca și o simțire nouă,
Acel ud mărgăritar,
Acel grăunte de rouă,
Semnul dorului amar?
Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere
La tulpina unui dor;
Bătrân - lacrima-i durere,
June - lacrima-i amor.
Tu, ce jună ești ca raza ce în faptul zilei luce,
Nu-mi mai spune al tău dor;
Lacrima din ochiu-ți dulce
E un gingaș trădător.
*
Un nor vine să-mi ascunză
A vieței mele stea...
Vântul tremură în frunză,
Ș-amoru-n inima mea!
Negrul nor, iată, pășește
Cătr-a vieții mele stea.
Vântu-n frunză greu mugește,
Ș-amoru-n inima mea!
Norul dușman crește, crește
Ș-acopere draga-mi stea...
Frunza-n vânt se risipește,
Moare-n dor inima mea!

În anul 1870 s-a publicat la Cernăuți Lumine și umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămână nepublicate, întâlnim și câteva poezii adevărate; mai ales din "florile de mormânt" vorbește o simțire adâncă și bine exprimată. Vreo două exemple:

Că te iubesc, că te iubesc,
Știu toți ce-n cale mă-ntâlnesc,
Știu cei ce m-au văzut plângând
Și cei ce m-au văzut râzând.
Căci râsul ca și plânsul meu
Nasc numai din cuvântul tău,
Și râsul lumea mi-l impune,
Când plânsu-mi despre tine spune,
Încât toți cei ce au iubit
Și de amor au suferit,
Ei știu, de-abia ce mă zăresc:
Că te iubesc, că te iubesc!
*
Pe furiș dă-mi o guriță,
Jur că nime nu va ști;
Fâlfăind a ta rochiță
Nime n-o va auzi.
De va fi ușa închisă,
Pe fereastră vei sări;
Dragostea când e decisă,
Ea intrare-și va găsi.
Într-o taină a pus cerul
Tot ce-i mai dumnezeiesc;
Fericirea și misterul
În amor se înfrățesc.
Steaua care nu se vede
Nu-ncetează a fi stea;
Omul în zeire crede,
Crede, făr' de-a o vedea.
Căci ce-i tainic pentru lume
Este mult mai răpitor;
Sărutarea făr' de nume
Poartă numele - amor.
Pe furiș dar orce bine
De pe buza-ți aș sorbi,
Să-nchizi ochii lângă mine,
Și-atunci - taină tot va fi.

Ne-a părut însă că tristețea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soției sale este o coardă prea întrebuințată, așa încât se apropie de monotonie. Observarea noastră va avea mai multă putere dacă o vom însoți de sfatul ce-l dă Goethe poeților tineri: "Întrebați-vă la orce poezie dacă cuprinde o simțire ce ați avut-o în adevăr în viața voastră, și dacă această simțire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteți înaintați dacă nu faceți decât a jeli o iubită ce ați pierdut-o prin despărțire, necredință sau moarte. Aceasta nu e niciodată bine, orcât de mult talent ați jertfi pentru asemenea poezii. Țineți-vă de progresul vieții și examinați-vă când se ivește prilejul: atunci se vede îndată dacă aveți viață, și mai târziu, dacă ați avut-o."

În privința limbei, am însemnat câteva cuvinte ce nu ne par îngăduite în poezii serioase (electrizată, constatată etc.), mai multe expresii înjosite:

În sfârșit, azi încă-o dată
Calcă-n tine-al meu picior,
Bucovină adorată etc.,

abuz de cuvântul zbârcit și, în fine, întrebuințarea multor eliziuni greșite (zidur'le, valur'le etc.).

În altă privință, suntem siliți a protesta în contra exagerărilor bolnăvicioase ale fantaziei d-lui Petrino. O poezie ca aceasta:

În mormânt, ah, mult e rece,
Mult e trist și-ngrozitor!
Dar din viața care trece,
Acolo trebui să plece
Orșicare muritor!
Pe gurița ce odată
De iubire înfocată
Mii de sărutări primea
Suge-un vierme hrana sa.
Deci mi-e groază când gândesc
Că în sânul pământesc
Inimile putrezesc,

nu este de publicat. Arta e senină, trebuie să rămâie senină chiar când exprimă desperarea; și o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetări așa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepții poetice. Să nu uităm antichitatea binecuvântată! Moartea, care, după simțul corupt al simbolizării creștine, se înfățișează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantazia greacă și romană un geniu frumos, cu facla întoarsă.

II - Proza[modifică]

Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp, T. Rosetti


A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenția tăcută încheiată între tine și public - din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit - și conduci cu mâna sigură iluzia spectatorilor. Îți trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codițe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap și un sceptru în mână, și iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coși pe frac o stea de decorație în locul inimei și-l pui să facă gesturi cam înțepenite. Se cer doftori, magistrați, academici, profesori (se înțelege: în comedii), ia câțiva figuranți, le pui o perucă mare pe cap și ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, și ți-ai îndeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui și crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuș cuprinsul și spiritul piesei îi pare lucru de a doua mână - pentru dânsul orce dramă nu e decât un balet.

Regisorul este de râs cu această închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societăți ar împărtăși acest ridicol, și încă în întrebările cele mai reale ale vieței publice?

Întreabă pe cineva de progresul culturei literare și artistice la noi: îți va cita cifrele din statistică, atâtea școli de "bele-arte", atâtea conservatorii de muzică, atâtea ziare, atâtea "expoziții ale artiștilor în viață" etc. Dar dacă este o țară menită să ducă ad absurdum concluziile obișnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi așezate în rubricele unde le vedem, și nouă zecimi din "progresul" nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepsește uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripțiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.

De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.

Pentru ce d. X este învățat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învățat. Căci dacă nu este învățat, atunci forma goală a înfățișării sale publice nu-l înalță, ci-l face mai întâi de râs și apoi primejdios.

Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici.

Și așa mai departe.

Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în ființă o întâlnim, firește, și în privința lucrurilor de înființat. Ne lipsește activitatea știențifică, cercetări originale în toate ramurile științei sau nu există deloc, sau sunt prea puține, și prea puțin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învățământ mai elementar; școale mai multe și mai bune, profesori din ce în ce mai puțin ignoranți, încetul cu încetul gustul științei deșteptat în tinerime, și apoi speranța că peste câteva generații va începe și o mică activitate știențifică originală în mijlocul nostru. Nu așa au gândit "anteluptătorii" noștri de progres grabnic, naționaliștii zeloși cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineață guvernul a decretat și promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din București, a patentat 21 de învățați, împărțiți în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor și categoria fizicilor. Dar cei mai mulți membri ai acestui înalt institut se țin de o a patra categorie, pe care politeța ne oprește să o numim.

Nu avem activitate literară și - lucru caracteristic - romanuri și novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba și aceasta; și mai întâi ceva liniște politică, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare materială, cu aceasta - după câteva generații - și deșteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simtă puternic și să-și exprime frumos ceea ce au simțit și alții cari să gândească bine și să-și exprime simplu ceea ce au gândit.

Nu așa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs ținut sub aplauzele Asociațiunii transilvane pentru cultura poporului român, a cerut de urgență o istorie a literaturii române, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, și, pe de altă parte, cu o încântătoare consonanță de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinței și - pe când cele mai multe sate nu au de unde să învețe a ceti și a scrie - a deschis la Universitate catedra de istoria literaturei române.

Toți cunoaștem importanța teatrului pentru un popor, toți știm, asemenea, că ne lipsește acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele și ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevărați... zeci și zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreață, subscrisă de bărbați celebri, însuflețită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al națiunii: este vorba de a strânge banii pentru ca mai întâi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede și bine: zidurile să le avem, dramele vor veni.

În contrastul arătat pănă aici se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcției nouă în osebire de cea veche. Direcția veche a bărbaților noștri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcția nouă și jună caută mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru și, unde nu-l are și pănă când încă nu-l are, desprețuiește forma dinafară ca neadevărată și nedemnă.

După această explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, și fiindcă vorbim aici de literatură prozaică, vom împărți cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea știențifică și în cea estetică sau cel puțin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor prozaice se împotrivește la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai titlul scrierilor și a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una și aceeași direcție.

Ca reprezentanți ai direcției nouă în privința știențifică privim pe dd. A. Odobescu (Cercetări archeologice, disertații publicate în Revista română, 1861; despre cântecele poporane, poeții Văcărești, satira romană etc.), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vârgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri literare).

Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al științei generale, nu este de vreo însemnătate extraordinară: nici o creație nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălțimea culturei secolului împreunează elementele date spre o nouă combinare sau află în intuiție primitivă un adevăr pănă atunci nepătruns de înțelegerea omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile române de păn-acum, și nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare așa de înaltă a lucrării știențifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pământul roditor pentru hrana și creșterea ei.

Dd. Odobescu, Lambrior, Strat și ceilalți sunt dar reprezentanți ai literaturei noastre știențifice numai în marginile restrânse în care o asemenea activitate a fost cu putință pe treapta de cultură pe care ne aflăm. Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră, se razimă pe fundamente solide și sunt însemnate prin două însușiri bune ale autorilor: cunoștința ce o au despre starea științei de astăzi în privința materiei de care se ocupă și sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor.

Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de știință este mai întăi de toate o întrebare de conștiință, și conștiința ne impune aici două datorii: întăi, să studiem materia despre care scriem, într-atât, încât nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, așadar, să ne aflăm la nivelul culturei în acea privință sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei. Cetiți disertația d-lui Odobescu despre cântecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., îndată veți simți siguranța fundamentului pe care autorul își ridică clădirea sa, fie cât de mică, și folosul ce-l puteți trage din cetirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul progresului științei în acea materie. Și acest folos este mare chiar atunci când opinia autorului este greșită; căci și în acest caz ea are lângă sine propriul său corectiv, arătând izvoarele de unde a provenit.

A doua datorie de conștiință este: să avem destulă iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău. Introducerea d-lui Strat la Economia politică, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu în contra părților fantastice din istoria, dealtminteri interesantă, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate și nepărtinire și ne fac impresia mulțămitoare a unei fapte oneste și bărbătești.

Cele două însușiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărți germane, englezești și franceze, sunt chiar regula autorilor știențifici în țările Europei culte. La noi, însă, sunt excepție, și o excepție așa de rară, încât ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcție nouă, în opoziție cu cea obișnuită pănă acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atât mai mare cu cât ei își păstrează acele însușiri în mijlocul unei vieți publice în care cel dintâi titlu pentru pretenții exorbitante pare a fi lipsa de cunoștință de cauză, și cea dintâi misiune, amăgirea opiniei publice.

Această calificare a vieței noastre de pănă acum nu este exagerată, toți cei cu experiență și cu bună-credință o recunosc, și dacă în rândurile următoare ne încercăm să mai aducem un șir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înțelege cu atât mai lămurit în ce consistă însemnătatea direcției celei nouă, ca una ce s-a produs mai întăi din trebuința instinctivă de a ne scăpa de pe povârnișul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi.

Tinerimea de astăzi, de la care atârnă îndreptarea în viitor, trebuie să înțeleagă odată unde este adevărul și unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susținut și terminat acel proces de curățire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulți din publiciștii noștri literari și știențifici, acuzarea lipsei de conștiință, atât în privirea cunoștinței de cauză, cât și în privirea voinței de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării printr-un nou șir de exemple, care, în împreunarea lor, sperăm că vor face o impresie destul de adâncă asupra orcării inteligențe nestricate.

Începem cu acele grade de neștiință care, prin mărimea lor față cu datoria poziției și cu pretenția autorului, constituie o adevărată lipsă de conștiință. Nu vom vorbi de acel înalt funcționar al Ministerului Instrucțiunii Publice care propunea reforma metoadelor învățământului primar și care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iași) care, la provocarea ministerului de a face o programă pentru învățământul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini și propunea prin adresă oficială studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnazială. Vom cita numai exemple a căror controlare să fie destul de ușoară pentru a se putea face de orcine va voi.

Cel dintâi exemplu îl găsim iarăș în Societatea Academică din București.

Această academie a științelor, pe lângă alte misiuni, se crede, mai întâi de toate, menită a stabili și promulga regulele pentru limba și scrierea română și a susține unitatea națională în această privință. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înșii și-o atribuiesc? Întrebările limbistice și ortografice se hotărăsc în acel areopag al științei prin votare: se ridică mâna pentru sau contra unei propuneri, și majoritatea părerilor hotărăște. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărâre. Toți membrii votanți ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sunt "în curentul" ideilor europene în această privință? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii și lucrările Societății Academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialiști se află acolo, marea majoritate votează fără a-și da osteneala ca să-și dobândească știința trebuincioasă pentru votul ce-l dau și pentru locul ce-l ocupă.

Chemarea naturală a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei române, așa cum a vorbit-o și cum o vorbește poporul în toate provinciile locuite de români - lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite țări era nemerită și pe care membrii înșii, cu bună plecare și silință, ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrări de culegere credincioasă, academicii și-au arogat autoritatea de a pronunța cum ar trebui să fie limba și scrierea și au început a tortura ortografia și cuvântarea, dând sentințe în privința fonetismului și-a etimologismului, în privința "corupțiunii eufonice"și radicalismului în derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipsește orce competență de a se pronunța în materii controversate ale științei filologice și de a prescrie națiunii lor cum să vorbească și cum să scrie, în contra uzului comun, și dacă totuș în asemenea chestii își ridică mânile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conștiință. Ce să ne mirăm de cei obscuri, când însuși d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, răspunzând în Archivul său filologic la niște obiecții limbistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaște scrierile limbistice ale lui Max Müller și, după atâta timp, nu căutase încă să le cunoască. Dacă d. Cipariu - iacă tot ce putem răspunde la aceasta - nu cunoaște pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller.

Un alt academic, d. Bariț, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dicționarul și glosarul Societății Academice Române, adaogă câteva observări la adresa Columnei lui Traian și a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urmă:

"Oamenii serioși n-au aflat demne de atențiunea lor criticele ieșite în Iași, care presupun că filologii români, dacă voiesc a studia, vorbi și scrie bine limba românească, au se învețe mai întâi toate limbele Asiei, antice și moderne, să călătorească până pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literați maghiari, în interesul limbei lor, și numai după aceea să se apuce de gramatică și de dicționar. Limba elină are expresiunea Morosophos, care în limba noastră și în alte limbi mai mult analitice decât sintetice nu se poate traduce cu o singură expresiune. Nu ar fi vreun lucru plăcut când unii literați de ai noștri ar da românilor ocaziune de a se folosi de această expresiune în limba lor. Acela care voiește să critice cu bun rezultat pentru limba și literatura noastră, trebuie să lase orice jucărie la o parte, să se și ferească de orice pedanterie."

Această critică pare a fi îndreptată în contra articolelor d-lui Burla, care, arătând erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedește prin chiar acest exemplu importanța neapărată a studiului sanscrit pentru filologia modernă. Acum ce vrea d. Bariț? D-sa găsește nemerit ca filologii care vor să studieze limba lor să nu învețe limba sanscrită? Și găsește lucru de râs când d. Burla pretinde că, după starea științei limbistice de astăzi, aflarea legilor variației, analogiei și eufoniei unei limbi este cu neputință fără studiul filologiei comparate? Dar d. Bariț pe ce studii se întemeiază pentru a susținea aceasta în contra d-lui Burla? De unde își scoate autoritatea de a nega valoarea neapărată a studiului sanscrit? În Europa cultă de astăzi nu există un singur filolog care să îndrăznească a se numi astfel și a se ocupa de legile vreunei limbi când nu posede acel studiu comparativ, și opoziția ce d. academic o face în contra filologiei moderne este o dovadă mai mult... pentru ceea ce voim să dovedim cu aceste exemple.


Dar să cităm un alt caz, dintr-o sferă cu totul deosebită. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrări de prisos, neîngrijind pe cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar văzând și pe actuala administrație a instrucțiunii publice bântuită de grijile ortografiei și limbei române, care nu sunt de competența ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat să se ușureze de aceste griji. Uitând că Societatea Academică a publicat o dată regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le ținea în seamă, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publică un nou regulament pentru îndreptarea limbei și scrierii române. Acest act literar este născut în ședința consiliului de la 28 octomvrie 1871 și se caracterizează, în ortografia și spiritul lui, prin următoarea citație:

"Avend în vedere diversitatea orthographielor que se observă în limba scrisă și typărită inquât nu numai fie-quare carte, ci și fie-quare individ 'și are ortographia sa particulară;
Considerând greutatea que intâmpină din aquéstă confusiune atât scolari, quât și chiar publicul maturu, neavând o regulă de quare să se țină;
Consiliulu permaninte, sub președința d-lui Ministru al cultelor și instrucțiunii publice, in dorința de a face să dispară aquésta anarchie orthographică și ajjunge la o uniformitate în modulu de a scrie și a ceti etc., etc., decide:
Modificarea unoru forme ale dicerilor

Substantivele derivate de a treia declinațiune latine facu nominativulu in limba română qua ablativulu in cea latină, precum: professore, revisore, pontifice, carnifice ș.c.l.

Adiectivele participiale, derivate de la a 2-a și a 3-a conjugare latină, facu după regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar după analogie se scriu și se pronunță inte prequm: presinte, absinte, putinte, existinte, dependinte, descendinte ș.c.l. Asemenea se scriu și se pronunță și substantivele formate din acele adiective participiale, prequm: presință, absință, existință ș.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, atât in cărțile didactice și in ocupațiunile scripturistice ale scolarilor, quăt și in corespondența corpului didacticu cu autoritățile instrucțiunii publice, și vor servi de normă generală."

Pretenția regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbei și ortografiei române pe cale administrativă și de a impune hotărârea sa tuturor școlarilor și profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susținea tocmai acea controversă știențifică. Subscriși sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin și D. Petrescu. Cine sunt acești domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic și d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde își aroagă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii și limbei ca regule obligatorii școalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin și ceilalți vor să ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialiști în această materie, ca să-și părăsească scrierea lor de păn-acum și să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemții au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat și mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios?


Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaște lucrul de care vorbești este un grad mic de greșală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspândi cu intenție știri false și de a nu le rectifica niciodată. Acesta însă este vițiul caracteristic al publicităței, în special al jurnalisticei române, și de aceea presa noastră, cu rare excepții, deși toți "anteluptătorii" contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-și pierde din valoare și a devenit un obiect de dezgust pentru mulți oameni cuminte.

Un exemplu destul de tare - și cu el începem dovedirea acuzării - este strigătul de "cosmopolitism!", prin care, de câțiva ani încoace, presa română, nu cea de rând, s-a obișnuit să combată juna direcție din Iași. Atacul s-a încercat întâi într-un discurs solemn rostit la1869 în Societatea Academică din București de către d. Bariț, care, cu claritatea și mai ales sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s-a pronunțat în contra direcției noastre "cosmopolite". D. Misail, par nobile fratrum, l-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicându-ne cu acea ocazie toată eleganța stilului d-sale.

De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpaților, Federațiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care a-și pune cunoscuta gingășie și bună-cuviință a limbagiului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numește în ultimul rând o "immondicitate".

Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puțin în "Junimea" din Iași, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înțelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităței naționale. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziție scrisă sau pronunțată de mine îndeosebi nu susține cosmopolitismul; atât eu, cât și ceilalți membri ai "Junimii" din Iași suntem partizani ai ideii naționalității și ne-am pronunțat totdeauna în acest înțeles.

Iacă o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim îndată.

Începând istoricește, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864, în una din prelecțiile publice populare ce le țineam în sala Universității din Iași (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelecția a zecea din acel an, ținută de mine asupra temei individualitatea poporului și cosmopolitismul. Ținta acestei prelegeri fusese de a ne pronunța pentru individualitate și în contra cosmopolitismului.

În anul 1866, având trebuință pentru lucrările societății "Junimea" de a ne lămuri asupra ortografiei române, am scris și publicat studiul Despre scrierea limbei române. Cuvintele puse în fruntea acestei cărți sunt următoarele:

"Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a lămurit și se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializându-și fiecare misiunea istorică după propria sa natură.

Noi suntem de viță latină - iacă punctul de plecare al civilizațiunii noastre, iacă adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltării noastre vom ști a-i trage consecințele practice."


În Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publică d. Al. Xenopol disertația sa despre cultura națională care începe cu cuvintele:

"Trebuie bine să ne însemnăm noi, românii, că orice progres pe calea civilizațiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decât întrucât influențează asupra naționalității noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi."

În fine, tot în Convorbiri literare au apărut articolele noastre în contra germanizării limbei române din partea jurnalelor de peste Carpați, care se încheie cu următoarele cuvinte:


"Terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generațiune de autori români din Austria să părăsească direcția urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naționalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât orunde, compatrioții noștri de peste Carpați au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul distinctiv al limbei materne și de a nu-l falsifica cu elemente străine. Căci o cauză națională apărată cu o limbă stricată este pe terenul literar o cauză pierdută."

Tocmai această apărare a elementului național în limbă în contra germanizării d-lor Bariț, Babeș, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei între noi, și dd. Bariț și Vulcan, declarând de bagatele germanizările d-lor, au început printr-o stratagemă de mult cunoscută să strige în contra antinaționalismului nostru.

Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindcă s-a făcut atâta vorbă deșeartă despre el în jurnalistica română (numai din lunele iunie, iulie și august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale române pline de insulte la adresa noastră ca pretinși cosmopoliți), ne-am crezut o dată datori să restabilim adevărul faptelor în mijlocul falsificării cu care jurnalisticei noastre îi place să-și îngâne publicul.

Este dar dovedit că societatea "Junimea" din Iași nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susținut totdeauna naționalismul de către fiecare din noi, dar - ce e drept - nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul și sub strigătul lui "Ștefan cel Mare" și "Mihai Viteazul" toate mizeriile și cruditățile celor nechemați și nealeși, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energică și mai conștiențioasă a activității literare și știențifice în mijlocul poporului român.

Dar, dacă este așa, atunci cum rămâne cu acuzările d-lor Bariț, Bolliac, Misail și celorlalți în contra cosmopolitismului nostru? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm în sama cetitorilor.

Pentru a termina, să cităm un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui budget al instrucțiunii publice, în iunie al anului 1871, autorul acestei cărți, împreună cu alți deputați, am propus în Camera României a se schimba două catedre politice de la Universitatea din Iași cu două alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adecă dreptul constituțional și economia politică prin istoria națională și limba română. De era întemeiată sau nu propunerea nu examinăm, dar ceea ce trebuie să examinăm este modul cum a fost discutată în jurnalistica noastră.

Românul a început corul prin a zice că am făcut propunerea în înțelegere cu d. Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevăr și o necuviință, dealtminteri și un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală.

Federațiunea, relatând cele petrecute în Cameră, spune în no. ei din 11 iulie 1871:

"Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălțimea tribunei, în Parlamentul român. Iată programa Camerei prezente:
1. Stârpirea a tot ce este românesc. 2. Înlocuirea românilor prin străini și evrei. Și ministerul? Ministerul a promis că va lucra întocmai după programa lui Maiorescu."

Toate aceste ziceri ale Federațiunii sunt neadevărate din cuvânt în cuvânt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Cameră o atestă. Aceleași neadevăruri, cu plângeri duioase asupra cinismului și cosmopolitismului nostru, le cuprinde și articolul Albinei din 18 iulie 1871. Că și d. Babeș a putut aluneca pe această cale am înțeles la început. D-sa se va fi luat după confrații d-sale în jurnalistică, și fiindcă aceștia spuneau neadevăruri cu voie, d-sa le va fi spus fără voie. Dar după ce au apărut discuțiile budgetare în Monitor? Dar după ce s-au reprodus într-un suplement al Curierului din Iași anume propunerile și cuvintele subscrisului și i s-au trimis și d-sale? De ce a tăcut Albina și nu și-a rectificat neadevărul?

Înțelegem foarte bine ca cineva să tacă asupra cuvintelor noastre, dar dacă le ia în băgare de seamă și vorbește asupra lor, atunci nu face bine când spune neadevăruri.

Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate părea folositor, adecă de a ne discredita pe noi.

Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate să fie un proverb adevărat în relațiile personale. Aceasta nu o știm și ne este indiferent. Ceea ce știm însă este că, în privința vieței publice, proverbul e foarte greșit. Și dovada ne-o dă tocmai rezultatul atacurilor făcute pe acea bază de cea mai mare parte a jurnalisticei române în contra junimiștilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastră au susținut mai întâi neîntreruptă atenția publicului asupră-ne. Marea majoritate a cetitorilor în primul moment a trebuit - ce e drept - să rămână sub impresia neadevărurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindcă cel puțin atenția era deșteptată în privința noastră, a fost cu neputință ca această ascultare unilaterală să țină mult timp. Audiatur et altera pars e o regulă prea naturală a dreptății încât să poată rămânea totdeauna neaplicată.

Cei dintâi care au simțit trebuința de a ceti înainte de a osândi au fost desigur cei mai drepți și cei mai cuminte dintre adversarii noștri. Ce impresie însă a putut produce asupra unui om drept și cuminte descoperirea țesăturei de neștiință și neadevăr cu care jurnaliștii au crezut că e bine să ne întâmpine, aceasta și-o poate închipui orcine: neîncrederea în contra celor ce l-au amăgit pănă acum și interesul de a urmări mai de aproape o direcție în contra căreia nu s-au întrebuințat încă armele adevărului. Pe cât însă este de sigur că un om cu minte face mai mult decât o sută de mărginiți, pe atât este de sigur că, îndată ce din mijlocul unui public este câștigată opinia celor cu judecată neatârnată, și ceilalți din public vor urma în curând, ca unii ce sunt deprinși a se lua după judecata altora.

Și iată cum se explică neapărata răspândire a teoriilor foarte combătute, dar rău combătute. Căci nu ceea ce spun alții despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins în chiar aceste scrieri poate hotărî despre soarta lor. Soarta lor este astăzi de a fi mult mai răspândite decât la început, și va fi mai greu acum decât a fost înainte de a lăți atâtea neadevăruri asupră-ne.

Dacă dar în rândurile de mai sus am deplâns lipsa de iubire de adevăr în majoritatea publiciștilor noștri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut rămânea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeți se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit.

Cauza deplângerii este alta. Este simțirea însemnătății ce o are critica în orce manifestare a vieței publice și părerea de rău că juna noastră direcție a fost lipsită de un asemenea control, fie cât de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte și de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac încă o singură critică, și o singură critică încă nu am primit.

Bărbații pe care din copilărie eram obișnuiți a-i admira în fruntea mișcării noastre naționale, în loc de a fi venit, în experiența și maturitatea ce o aveau, să lumineze și să modereze cu bunăvoință aspirările cele nouă, par a fi privit viața publică a poporului român ca o stăpânire exclusivă a lor, și astfel, uitându-și demnitatea vârstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atâtea exemple neplăcute.

Din vina lor viața noastră publică a ajuns astăzi într-atât, încât deziluzionarea a devenit semnul de recunoaștere pentru oamenii de bună-credință. Din vina lor "Junimea" este osândită să-și caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vârstei sale cu prudența altei vârste și, bătrână înaintea vremii, să ia asupră-și sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generații.

Ne lipsește însoțirea celor bătrâni întru căutarea adevărului, ne lipsește controlul experienței și critica oamenilor mai maturi.

Cine însă fără critică poate păși cu siguranță? Și de când lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îți este focul ce-l aduci pe altar; va fi însă curată și flacăra - aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aștepți, lucrând deocamdată cu inima împărțită între încredere și îndoială.

Între cei de mai nainte însă a fost o excepție; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tânără pentru a continua împreună cu juna generație lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Și tocmai exemplul lui dovedește cât bine poate aduce împreunarea autorității mature cu aspirările tinerimii.

Vasile Alecsandri, prin scrieri și sfătuiri orale, ne-a întărit în tendența de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor și de a o primi așa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susținerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, și dacă încercările de îndreptare limbistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui.

Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcție, adecă la proza privită în forma ei, în limbă și stil. Copiile de pe natură ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici și Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rândurilor următoare.

Forma limbei române la cei mai mulți scriitori ai ei era și este apăsată de stilul limbiștilor din Transilvania. Înrâurirea școalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atât mai firească cu cât tot începutul nostru de cultură - bun, rău, cum este - îl datorim ei. Școalele (Lazăr, Laurianu), știința (Cipariu), jurnalele (Bariț și Mureșanu) au fost începute sau cel puțin susținute de ei, merit cunoscut și recunoscut al confraților noștri de peste Carpați. Dar pe lângă aceste, transilvănenii ne-au adus și o deprindere greșită în limbă și stil, și datoria noastră este acum, după ce am primit înrâurirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor.

Stilul transilvănenilor, cu puține excepții, este dictat de școala etimologică. Însă stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant și greoi, și ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la școlari un sistem întrebuințat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.

Pentru un cap cu înțelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparianilor pentru a osândi sistemul din care a putut izvorî. Căci un sistem limbistic care produce confuzia și îngreuiarea limbei nu poate fi decât fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, și fiindcă ne e teamă că cei mai mulți cipariani au pierdut chiar putința de a mai judeca ce este limbă lămurită și ce este limbă încurcată, revenim din nou, deși numai în scurt și din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic.

Ciparianii, și întru aceasta foile și cărțile școlare din Transilvania și Ungaria sunt mai toate cipariane, urmează în limba lor după două regule: întâi, după regula etimologiei și al doilea, după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită și de fonetiștii bucovineni.

În ceea ce privește etimologismul, este știut că el nu e atât un sistem ortografic, cât mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie și cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, și declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român de spurie, adecă false, corupte, pe care trebuie să le alungăm, păstrând regula gramaticei și etimologiei d-lui Cipariu.

Să ne încercăm a face o aplicare a sistemului.

În muzeele de curiozități vechi, d.e. în Muzeul Sauvageot de la Paris, se află, printre sticlării, săpături în inoroc etc., și frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice și inscripții în medalioane. Unul din aceste arată un brad cu frunzele verzi și are deasupra înscrierea:

Je ne change jamais.

Să o traducem: "Niciodată nu mă schimb!" Chiar această exprimare este cam nepotrivită pentru o deviză: "niciodată" e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai precisă traducere a acestui emblem epigramatic. Dar lăsați să-l traducă un ciparian! El va zice:

Nece una data nu me scaimbu!

E cu putință să fii mai greoi și mai ridicol?

Pentru ce nece și nu nici? Pentru ce una și nu o? Pentru ce scaimbu și nu schimb? Fiindcă sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche să fie mai bună decât cea populară de astăzi? Pentru că e mai apropiată de regulele etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor să fie mai bune decât legea eufonică a poporului, nu se dă nici un răspuns rațional.

Scopul vorbirii și scrierii este numai unul: împărtășirea cugetării. Cu cât cugetarea se poate exprima mai iute și mai exact, cu atât limba e mai bună. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonică a popoarelor, pe lângă elementul fiziologic, etnic etc., este și iuțeala crescândă a ideilor și trebuința unei împărtășiri mai grăbite. Pănă când cuvântul latin una arăta numai un număr a putut să rămâie sub forma una. Când a devenit la noi articol nehotărât, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o formă mai scurtă, mai curentă, și s-a făcut o. Nece e greoi și nu a sunat bine românului, nici a fost mai scurt și mai eufonic pentru el; și așa mai departe întru toate. Aceste variații eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual și estetic al progresului lui.

În contra acestui progres, în contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu paralelismul paradigmelor lui nu poate să aibă nici cea mai mică valoare. Alcătuirea paradigmelor este operația seacă și uscată a unui cap teoretic. Latinește neque, așadar la noi nece, latinește una, așadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viața reală și împlinită a unui popor. Poporul caută spirit tot mai precis și potrivit în limba sa, nu petrificările trecutului, și fraze ca aceste: "discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr'a coprensului ei", din "prefationea" Dicționarului limbei române de dd. Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astăzi, curiozități literare, dar nu model de limbă românească.

Acest adevăr trebuie să se lățească și se va lăți cu timpul în toată tinerimea noastră. Ceea ce-i stă încă împotrivă este lipsa de cultură estetică în acea tinerime, neputința de a prețui stilul cel bun, la unii poate chiar plăcerea cam barbară de a face paradă cu lucruri baroce și stranie. Poate mulți își par că sunt învățați când scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoială. Dar aceștia să-și aducă aminte că o limpezime inteligentă a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, și galimatia medicilor și filologilor a deșteptat totdeauna, de la Rabelais și Moliere până astăzi, numai batjocura oamenilor cu minte. Această batjocură a avut în Europa cultă de rezultat a răspândi iubirea și deprinderea unui limbagiu lămurit și a lunga pedantismul simplilor erudiți din sfera vieței publice. Ni s-ar cădea oare nouă să-i deschidem un adăpost național și să-l patentăm drept institut de adevărată cultură?

Tot așa de greșită este aplicarea legii analogiei. Ni se cere să zicem "direptore" în loc de director fiindcă la cuvintele latine de declin. a 3-a se pretinde că noi primim forma ablativului și fiindcă c înainte de t în multe cuvinte românești se schimbă în p, și un profesor de la Universitatea din Iași a ajuns să fie vestit prin stăruința ce o pune pe la toți studenții lui ca să zică pândepte în loc de pandecte.

Toată această cerință a analogiei este nedreaptă. În privința schematismului conjugării, ea există în orce limbă, dar în privința formei cuvintelor izolate nu există în nici una și nu a existat niciodată. Mai întâi, în chiar limba poporului de pân-acum analogia nu e regulat observată; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, deși se referă la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (și nu leune), lotru (și nu lătrune), nucă (în loc de nuce), nume (în loc de numine), piept (și nu pieptore), fulger (și nu fulgure), șarpe (și nu serpente), păun (și nu păune), secetă (și nu secetate) etc.

Dar al doilea: nu se poate ști în nici un moment dat dacă împrejurările care au produs odinioară forma limbistică mai sunt și astăzi în lucrare; și dacă nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca să-și tortureze cuvintele cele nouă în patul cel vechi al lui Procrustes. Când pentru noi trăia încă limba latină, când eram în legătură mai strânsă cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut urma unei imitări eufonice pe care astăzi nu o am mai avea. Poate a dispărut și viața organică a unei certe părți a formărilor (căci, în această privire, viața limbei seamănă cu viața plantelor) și atunci cuvintele nouă rămân așa cum le introducem, fără a se înfrânge după formele vechi. D.e., deși din rogatio, rogationis am ajuns de mult să zicem rugăciune, totuși, nimeni nu poate fi sigur că izvorul viu al limbagiului poporului nostru de astăzi mai cere ca să zicem, tot prin analogie, năciune, stăciune; poate (și e chiar probabil) că vom rămânea să zicem nație, stație etc.

Și celelalte limbi arată asemenea încetări ale formărilor analoage dintr-un timp, le arată uneori chiar pentru unul și acelaș cuvânt. D.e., francezii, cari au schimbat o dată cuvântul latin fragilis în forma lor analogică frele, au primit mai pe urmă, încă o dată, forma fragile, o întrebuințează astăzi alăturea cu frele și nu o mai schimbă după analogia veche. Tot așa, au, alăturea cu hôpital, forma hôtel din hospitalis, impliquer și employer din implicare, grave și grief din gravis, natif și naiv din nativus, pâtre și pasteur din pastor, rigide și raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman, Sprachen, pag. 125). Dar orcum ar fi cu aceste observări, un lucru rămâne sigur: limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul întreg și nici un individ izolat nu este chemat a așeza, prin reflecție apriorică, regula după care să se primească formele cuvintelor nouă. Generațiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunța prin "uzul lor general" de atunci, dar astăzi nimeni nu poate legifera în această materie.

Așadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sărire făr' de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliți a introduce o sumă de idei nouă, pentru care limba noastră de păn-acum nu are cuvinte, suntem liberi să alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbei, și anume, fără nici o monotonie și uniformitate. La întrebarea: -ție sau țiune? român sau rumân? noi răspundem: și una și alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz.

Acesta este înțelesul practic al mult citatei fraze, că ne aflăm într-o "epocă de tranziție".

Dar ni se obiectează: se poate ca un popor să nu aibă o singură formă nici măcar pentru numele său? Să scrie când român, când rumân, când romîn?

Se poate foarte bine și s-a putut la multe popoare. Francezii, pănă când era, șovăiau între françois și français; academicii se țineau de françois. Voltaire își bătea joc de ei și scria français; și, se înțelege, scrierea lui Voltaire a rămas cea bună. Nemții scriau cu vro 30 de ani în urmă când teutsch, când deutsch etc.

Într-o asemenea nehotărâre suntem și noi astăzi pentru foarte multe cuvinte, și pentru câteva este orce limbă în orce moment dat. Italienii zic astăzi deschiude și schiude, oscuro și scuro, nemții etwan și etwa, fragte și frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va rămânea sau dacă vor rămânea amândouă.

Limba este o ființă organică, și nu o figură geometrică, ea poate avea grație și fără să aibă simetrie și regulă paradigmată, ea cere forma și dezvoltarea liberă a copacului natural și nu primește subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic XVI la merișorii de pe terasa din Versailles, ciuntiți în piramide regulate și - urâte.

Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaștem; că o asemenea stare a limbei e bine să se schimbe și că se va schimba, și aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării și reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii și proze recunoscute de clasice între toți, și, prin urmare, unificarea nu se poate naște decât odată cu nașterea acelei poezii și proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică.

Germanii secolului nostru, după ce Luther le dase o limbă comună, au primit proza lui Lessing și a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea răspândirii acestor autori și la ei era o deplină varietate sau - cum ar zice etimologii - confuzie în limbă.

Cine însă poate să știe dacă vreunul din contimporanii noștri și care din aceștia va fi primit de către generațiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? În această privință, ca în atâtea altele, viața instinctivă se sustrage de la orce calcul al reflecțiunii și-și păstrează o neatârnare oarecum caprițioasă. Și istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedește pe fiecare pagină. Lessing (în scrisoarea literară de la 1 fevr. 1759) citează cuvântul entsprechen ca un dialectism șvițeran în stilul lui Wieland; de la Wieland însă l-a primit literatura germană, și astăzi se întrebuințează de toată lumea. În Critique de l'école des femmes a lui Moliere se ia cuvântul obscénité drept inovație ridiculă, astăzi este pretutindeni întrebuințat în Franța, pe când altele au devenit "obsolete". De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfinden și mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm über în loc de ihm gegenüber nu s-a primit. Și așa mai departe. Prin urmare noi, cei de astăzi, nu putem avea nici o știință despre ceea ce va primi și va respinge poporul de mâine dintre toate formele și cuvintele de acum. Tot ce știm este numai că această alegere se face instinctiv, și nu după reflecție, și că se îndreptează mai ales după poeți; și datoria noastră este dar de a ne împotrivi în contra orcării monotonizări a limbei sub jugul vreunei filologii și a aștepta venirea acelei poezii și proze clasice care să fixeze limba. Cel mult mai putem constata că pentru epoca de acum autorii cei mai buni și mai răspândiți ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu și că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămânea, tocmai fiindcă Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu sunt scriitori estetici, și nu erudiți reflexivi, și fiindcă în materie de limbă urechea lor singură face mai mult decât capul a o sută de filologi.

În emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al direcției celei nouă, și pentru noi, în special, un alt obiect de critică salutară în contra direcției celei vechi.

Cât de necesară era critica în această parte se vede din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor să intre în discuție, sunt așa de deprinși a se vedea stăpâni în domeniul limbistic, încât o controversă nu le mai pare o deprindere legitimă a vieței literare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hăsdeu, întrebuințând un drept recunoscut al comediei, a personificat în Ortonerozia tendințele limbistice ale ciparianilor și le-a luat în râs cu acel spirit viu ce-l are în scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpați nu au tactul de a lua gluma cum se dă, sau, dacă privesc lucrul ca o critică serioasă, de a o cerceta cu seriozitate, ci vorbesc despre această scriere a d-lui Hăsdeu ca despre o felonie. Vezi Federațiunea și Transilvania.

În Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dicționarul său grotesc, unde își bate joc, uneori cu haz, de diformările limbistice la noi. Răspunzând la aceasta, Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri competența, dându-i a înțelege ca să nu se amestece unde nu are ce căuta. În privința limbei române să tacă poetul Alecsandri și să vorbească filologii Târnavelor? Iacă o perucă din vremurile trecute, cu care nu se mai poate face paradă în ziua de astăzi.

Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcției nouă despre care ne-am propus să vorbim este depărtarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi. Punctul de plecare fusese tendința de a depărta din limbă cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai mulți scriitori ai noștri întrebuințează fără nici o critică cuvinte nouă latine și franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanică, și alungă și acele cuvinte slavone care sunt prea înrădăcinate în limba noastră încât să le mai putem scoate din ea. Atât punctul de plecare însuș, cât și aplicarea lui sunt deopotrivă greșite și provin iarăș din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reală a poporului nu s-a ținut niciodată.

Căci "puritatea" limbii e o cerere nedreaptă, care nicăieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judecă după schematismul lor flecționar: acesta arată de exemplu netăgăduit că noi suntem de viță latină. Dar lexiconul limbei este totdeauna pestriț și arată ca o oglindă credincioasă, popoarele care au înrâurit asupră-i, împreună cu ideile ce le-a primit de la dânșii. Asemenea legături limbistice între popoare nu se pot tăia și sunt cu atât mai dese cu cât poporul a rămas mai puțin izolat și a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Așa a fost totdeauna și așa va rămânea. Limba latină e plină de cuvinte grecești, cea franceză plină de cuvinte nemțești, cea spaniolă de arabe, cea engleză de franțuzești etc. Așa fiind, depărtarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie și înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o îngreuiare a limbei, cu atât mai primejdioasă cu cât înstrăinează poporul de mișcarea literară de-abia începută a claselor mai culte. Se înțelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare și nu blagoslovenie. Se înțelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipsește în limbă un cuvânt (nu numai la terminii tecnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice de astăzi. Vom zice dar primitiv, constituție, disciplină etc.

Dar nu se înțelege cu ce drept am introduce fără nici o noimă cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romană. Dacă, d.e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicțiune în loc de binecuvântare. D. Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de daruri; alții zic terra în loc de pământ, cercustanța în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuință, surg în loc de se nasc etc.

Un exemplu foarte tare pană unde poate merge introducerea greșită de cuvinte nouă ni-l dă limba răposatului Heliade.

Ești belă, Serafita! belisimă-ntre zee,
Tu ești al frumuseței și gemmă ș-ornament,
Te văz și văz Olimpul, grădinele-empiree,
Ești fericirea lumii și centru-n firmament.
O, belă ești, dilecto! și capelura-ți blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammantă te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!
(Serafita - Poesii inedite, București, 1872)

Un alt exemplu îl luăm din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia să gonească din limbă toate cuvintele străine, chiar terminii grecești, și păzea totodată cu scumpătate regula sus criticată a analogiei. Cu aceste două "principii filologice" a izbutit să scrie așa:

"Intruducăciune pregătițivă în filosofie sau sciemânt. Prodata intruducăciunii este cunoscăciunea insemnânței sciemântului ca mama nascațivă a celorlalte sciințe!
Astă cercetăciune este cu putință pe trei drumuri: a) pe drumul verbământal (etimologic); b) pe drumul suflemântal (psichologic); c) pe drumul tămplătural (istoric) etc.".
(Din manuscriptul despre filozofia populară)

Direcția nouă a făcut dar un pas spre progres când, dezrobindu-ne de acele sisteme greșite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi și pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări și îndoieli se nasc, firește, și aici. Că e mai bine să zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. (Vezi și critica d-lui Vârgolici în contra Transacțiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 și interesantul articol al d-lui Lambrior, în no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în loc de speranță etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaște firele din care se țese limbagiul poporului român. Nouă, celorlalți, nu ne rămâne decât a urma, depărtați de orice silă teoretică, simțului nostru limbistic, știind bine că judecata din urmă nu o pot pronunța decât urmașii noștri.

Terminând această expunere, sperăm că prin ea se va fi lămurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit direcția nouă și între direcția mai veche.

A explica această deosebire ne-a părut o temă foarte însemnată. Căci poziția morală în care se află poporul român este poate unică în istorie, cât pentru greutatea ei și cere cu atât mai multă luare-aminte asupra mișcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziții.

Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâurește cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălțimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale și, fără a pierde elementul național, de a descoperi totuș și de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea și realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experiențelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii și o cheamă a se împărtăși de binefacerea lor îmbelșugată. La această chemare nu te poți împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soț de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-și și întărindu-și neatârnarea națională sau plecându-se sub puterea străină. Și această întrebare se dezleagă numai prin energia vieței intelectuale și economice a poporului, prin bunăvoință și iuțeala de a înțelege și de a-și asimila cultura în activitate potrivită.

Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei și ne-a pus în fața Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis și porțile Carpaților, și prin ele au intrat formele civilizației din Franța și din Germania și au învălit viața publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate.

Când am fi singuri într-o insulă, când ne-ar fi dat să trecem prin orce schimbare a vieței publice fără a fi amenințați dinafară în chiar existența noastră, am putea aștepta în liniște dezlegarea problemelor, lăsând timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greutățile de astăzi.

Așa însă nu este situația noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, și tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mișcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită, și fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile pănă la înțelegerea acelui grad și a unei organizări politice potrivită cu el.

Pentru aceasta se cere mai întâi o cultură solidă a claselor de sus, de unde pornește mișcarea intelectuală.

Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ținea prelecții necontrolate, a fi membru de academii și profesor de universitate, această formă a culturei apusene convine anteluptătorilor noștri mai ales când forma se întâlnește și cu un u corespunzător din budgetul statului. Dar a îndeplini cu aceeași seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; și când îi critici în această parte a vieței lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franța de acum 300 de ani, că meritele lui Șincai, Asachi, Bariț, Tăutu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară!

Dar dacă vă asemănați cu Franța de acum 300 de ani, de ce îi luați formele de cultură ale anilor din urmă?

Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putință ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte și să urmeze totodată înlăuntru apucăturilor barbariei. Și fiindcă a da înapoi e cu neputință, nouă nu ne rămâne pentru existența noastră națională altă alternativă decât de a cere de la clasele noastre culte atâta conștiință câtă trebuie să o aibă și atâta știință câtă o pot avea.

Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranței pretențioase și a neadevărului ne-a părut cea dintâi datorie și pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinși cu o privire mai blândă și se mulțumesc cu o lungă așteptare a îndreptării în viitor.

Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greșeli nepedepsite și, depărtați din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar și știențific a dispărut. Critica, fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre, și cu orce jertfe și în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului!