Dintr-un catastif vechi

Jump to navigation Jump to search
Dintr-un catastif vechi
de Ion Luca Caragiale


Să mă ierte confrații noștri reporteri dacă nu rămân todeuna uimit de rezultatele activității lor... Eu am cunoscut în copilăria mea, înainte de a merge la școală, pe patroana reportajului român; și iată de ce zic „patroana".

Toate corporațiile bine organizate au câte un patron sau chiar câte doi: pianiștii au pe sf. Cecilia; vânătorii, pe sf. Hubertus; călăreții, pe sf. Gheorghe; chiriașii, pe sf. Gheorghe și pe sf. Dumitru; doftorii, pe sf. Cosma și Damian; birjarii pe sf. Ilie ș. cl.

Și să se noteze bine că pe vremea când trăiau acești patroni, nu se știa nici de Chopin, nici de pianolă; armele cu repetiție nu se inventaseră încă; societățile pentru îmbunătățirea rasei cavaline si Creditul urban nu erau înființate; despre antisepsie și roate de cauciuc nici pomeneală...

Tot astfel, când eu am cunoscut-o pe patroana reportajului român, nu se pomenea de serviciu telegrafic și telefonic nici cu fir, dar încă fără fir; nu se știa de căi ferate, de biciclete, de automobile, de atâtea ș-atâtea mijloace de locomoțiune și de corespondență, de care se bucură confrații reporteri actuali.

Ușor îi vine intrepidului confrate astăzi, firește!

Telefonul... Alo!... Un enorm scandal!... O crimă groaznică... o tragică sinucidere... un sinistru colosal... o catastrofă pe C.F.R....

„Mână, chauffeur!...”

Și, „în mai puțin de trei sferturi de ceas, cu o viteză de o sută de kilometri pe oră, am ajuns cei dântâi la locul dezastrului; am scos carnetul și am notat rezultatul primelor noastre investigațiuni, pe care le comunicăm telefonic ziarului nostru... Cititorii noștri vor afla cei dântâi... etc."

Să fi poftit însă intrepidul confrate, să mă facă să aflu cel dântâi, atunci când de la București până la Ploești se călătorea în birjă de Herasca cu coviltir și codirlă, cu patru cai în rând, doi la oiște și doi la cetlău!

La 9 dimineața ieșai din București pe la capul Podului Mogoșoaii și, după trei opriri (la Săftica un sfert de ceas, la han la Țigănești două ceasuri și jumătate de prânz, și iar un sfert de ceas la Puchenii Dorobanțului), intrai în Ploești, pân straja Bucureștilor, pe la 6 trecute seara... O diligență făcea o dată pe zi cursa de poștă între cele două orașe; astfel, scriai din Capitală o scrisoare luni după-prânz; o aducea marți seara diligența, și o primea adresantul în Ploești miercuri la amiază.

Și totuși, serviciul de reportaj îl făcea cocoana Luța, de la Sf. Voievozi din Ploești, cu o celeritate și cu o exactitate, care ar putea face gelos pe cel mai neadormit dintre confrații noștri speciali în materie.

Niciodată provincialii nu eram jinduiți de știri de senzație din țară și din Capitală mai ales; și firește că cei dântâi care le aflam eram noi, mahalagiii de la Sf. Voievozi, vecinii coanei Luței.

Văduvă; posedând o avere modestă; ocupându-se cu preparațiunea medicamentelor inofensive, a sulimanului pentru obraz, a boielii de păr și a lepădatului, după farmacopeea orientală; prezicând în cărți, în drojdii de cafea, în palmă, după uitătură, prezentul, viitorul și trecutul; făcând serviciul de mică corespondență intraurbană, scrisă sau orală — îi rămânea destul timp ca să nu neglijeze un moment măcar serviciul de reportaj; și să nu uit a spune că, deși primise o educațiune foarte-ngrijită, fiind de o politeță, de o discreție și de-o urbanitate exemplare, cocoana Luța nu știa nici să scrie, nici să citească, cu nici un fel de slovă. În schimb, însă, ce memorie!

Dar să dăm, până una alta, o probă de reportajul ei...

Câțiva ani înainte de unirea principatelor, s-a petrecut în Muntenia, un scandal senzzațional, cum se zice astăzi, menit să emoționeze îndeosebi pe creștinii pravoslavnici de „ambe sexe", cum se zicea pe-atunci.

De la cine l-am aflat noi mahalagiii de la Sf. Voievozi din Ploești, atunci când nu se pomenea de gazete?... De la cine altul decât de la cocoana Luța, chemată de mult acuma, din principatul Valahiei, întru împărăția cerului.

Și, fiindcă oricine poate-nțelege că mi-ar fi greu să reconstituiesc din memorie, după peste o jumătate de veac, o povestire cu atâtea amănunte subtile, mărturisesc de la început că mă voi mărgini să reproduc, după niște hârtii vechi, darea de seamă asupra știrilor cocoanei Luței. Acele hârtii — un dosar gros, învelit într-o cămașă de mucava și legat cu sfoară — le-am găsit din întâmplare în podul unei case dărăpănate de la Sf. Voievozi din Ploești. Sunt toate scrise cu slovă popească; iar dasupra cămeșii, stă însemnarea: Catastiful cocoanei Luței.

În acest prețios dosar, se găsesc notate, atât pe scurt de transcriitor, într-o formă mai puțin originală, cât și pe larg, în forma originală a reporteresei — cum, la citire, mi-o aduc bine aminte — o sumă de anecdote din viața de pe atunci, pe care parcă încă o auz pe răposata povestindu-ni-le din viu grai.

Să începem cu scandalul menit să...


Urlă Bucureștii. Încotro te-ntorci tot de pățenia arhipăstorului vorbesc oițele și berbecii.

Ce-i lipsea?... Ce n-avea? ce cu gândul nu gândise când era arhondar la Cernica și pe urmă mai mare peste vătășia de țigani de la Cozia... Și ce om voinic! ce bărbat arătos! ce barbă cuvioasă! și ce venit frumos: peste șaptezeci de mii de galbeni pe an!

Dar duhul cel rău, pizmașul, s-a însărcinat să turbure liniștea robului lui Dumnezeu; căci, precum aflarăm de la cocoana Luța astă-seară, iată cum s-a petrecut pricina:

„De un an și mai bine, chiar peste vreo lună după ce doftorul Limbric (?) s-a fost cununat la mitropolie, era știut de toată lumea că peste casa lui revarsă acela care-l cununase, harul domnului, ploaie de aur.

În seara cununiei, înaltul slujitor al altarului, vrând să dea bine-cuvântarea lui tinerei perechi, a rămas încremenit când a dat cu ochii de mireasă; așa s-a simțit trăsnit de nurii ei, încât n-a mai putut cânta mai departe; a-nceput să-i tremure glasul și barba, și, venindu-i un fel de isterică, cu căscături și zvâcnituri ca de deochi, a rasolit slujba și le-a dat drumul mai degrabă tinerilor cununați să meargă acasă.

Toată noaptea următoare, duhul cel rău nu i-a dat pace; până la ziuă n-a putut bietul părinte să închiză ochii o clipă măcar... tot cu gândul la mireasă. A doua zi de dimineață, a pus pe urma căsătoriților fel de fel de gonaci iscusiți — călugări, călugărițe, boieri, cocoane, care se pricep la așa binefaceri — și, aflând că nu prea trăiesc în huzur tinerii căsătoriți, a-nceput să le trimiță daruri, apoi să-i poftească la masă, apoi să se poftească el la dânșii; pe urmă, tot după-mboldul duhului, a chemat pe doftorul să-l îngrijească, fiindcă se simțea părințelul cam bolnăvior de piept, nu putea răsufla slobod și-i venea mereu să ofteze — vorba cântecului: «de oftat ce-am oftat tare, furca pieptului mă doare!» — Azi așa, mâine așa, încet-încet, s-a-ncins prietenie la toartă între doftor și bolnav; iar tânăra doftoroaie, din zi în zi, speria mai tare lumea cu falaitarurile[xcvii] , cu catifelele, cu blănurile, cu diamanticalele dumneei.

Lumea, cum e lumea, s-a apucat să bârfească — mai ales cocoanele care n-aveau bărbat să-ngrijească de piept pe părințelul. Doftorul, care știa bine cum merge boala și vedea că-i dedese pe leac, s-a hotărât ca să astupe gura lumii dușmane, să părăsească pe bolnav, măcar pentru câtăva vreme.

Astfel dar, și-a luat soția și, fără să spună nimica bolnavului, s-a dus cu ea și a ascuns-o la țară, într-o casă boierească. A doua zi, când merge bolnavul la casa doftorului în oraș, o găsește încuiată — și doftoroaia... nicăieri. Aman! unde-i?... Nu se știe...

Cade bolnavul la pat, și rău, și rău, se prăpădește și mai multe nu!... aleargă gonacii și cercetașii în toate părțile, și, de colea până colea, dau de culcușul doftoroaii... și din vorba-n vorbă, ajung să-nțeleagă pe cum că, de ochii lumii și ai bărbatului, s-a dus tânăra la țară, până să se mai potolească bârfelile dușmanilor; dar că și ei îi e dor de părintele, și că noaptea aceea chiar, doftorul are să lipsească, și prin urmare bolnavul poate să poftească.

Cum a auzit bolnavul vestea cea de bucurie, a sărit din pat. Când a-nserat bine, s-a suit într-o caretă cu patru telegari, îmbrăcat tiptil[xcviii] ca un mirean, însoțit de un credincios, și... mână, băiete! Nici caii tăi, nici drumul tău! Ajungând la izvorul tămăduirii, ca prin farmec i s-au deschis porțile curții; în scară l-a-ntâmpinat tânăra prietină, care l-a luat repede la brațetă și l-a dus înăuntru, într-o odaie din fundul caselor.

Bolnavul, care de atâtea zile suferise de-nțărcatul leacului, având bătaie de inimă, a-nceput să tremure din toate-ncheieturile și atât a zis numa: «Ah! cum te-ai îndurat să mă lași, psihachi-mu!?»(vorbă dulce elinică; adică pe românește suflețelul meu) pe urmă i-a venit rău cu sughiț și s-a așezat pe un divan.

Doftoroaia l-a frecat cu oțet de trandafir pe tâmple; bolnavul a deschis ochii galeși și a zis cu mult foc: «Ah! psihachi-mu, spune mai bine că vrei să mă omori?» și, simțind că-i vine rău, a năvălit s-o ia-n brațe, ca să se rezeme, să nu cază jos. Atunci ea a țipat, de frică firește că se prăpădește omul, și a pierit ca o șopârlă printr-o uscioară ascunsă; și numaidecât tot pe acolo, iacătă s-a arătat și d. doftor, și, după el, doi arnăuți cu hangerele scoase din teacă și un fecior cu un șorț alb.

— A! părințele; d-ăștia mi-ai fost? umbli noaptea tiptil pân casele oamenilor, să necinstești femei cinstite? Nu ți-e rușine! Să vezi acu ce operație am să-ți fac!

Bolnavul, mai mort decât viu, a căzut în genunchi ca babele la sfintele daruri, și a mormăit:

— Să nu mă nenorocești, doftorașule!

Arnăuții l-au ridicat de subțiori, l-au așezat și l-au legat bine pe un jeț, cum se face la orice mitropolit pentru îngropăciune. Pe urmă, a venit feciorul cu un lighenaș cu săpun și cu briciul — să-l rază.

Bolnavul a dat un răcnet:

— Stați!... să ias-afară slugile, să-ți spui numai o vorbă!

Când au rămas singuri, doftorul și bolnavul... aman-zaman, hâr-mâr: ori barba, ori paisprezece mii de galbeni!

A pornit credinciosul înapoi cu carăta, și pe la două despre ziuă s-a întors cu zece mii, tot cât găsise în ladă. Pentru alte patru mii, a iscălit părintele o poliță pe termen de trei zile.

După aceea, feciorul a adus pe tavă dulceață și cafea, iar părintele, om politicos, a zis:

— Da de ce vă mai supărați, taică?

La trei zile, polița a fost achitată. De atunci bolnavul tot nu mai vrea să se tămăduiască, și, firește, peste casa doftorului plouă harul domnului ploaie de aur.

Așa spune cocoana Luța."

Aci se-ncheie documentul din Catastif. Nu i s-ar putea da ușor crezământ, dacă faptul n-ar găsi confirmare într-o cărticică, probabil inspirată din cercuri iacobine, apărută puțin mai târziu, cu singura dosebire a numelui doftorului: nu Limbric, cum a zis cocoana, ci Lemberg.

Credem că reproducerea acestor documente astăzi va interesa pe iubitorii de istorii, care sunt prea mărunte ca să poată-ncăpea în istorie. Ne propunem deci a da din când în când aici ceea ce ni se va părea mai de samă din vechiul Catastif.