Dintele

Sari la navigare Sari la căutare
Dintele
de Liviu Rebreanu


I[modifică]

Într-o noapte, dăscălița Aglaia Bujor se trezi leoarcă de sudori, gemând și bâiguind ca un om bolnav:

— Vai de mine și de mine!... Oare ce-i?... Aaa...

I se părea că nu i-e bine, dar nu-și putea da seama ce o doare. Se uită împrejur, cuprinsă de o frică neînțeleasă. În odaie stăpânea un întuneric tulbure, cenușiu, din care deabia se deslușeau cele trei geamuri, ca niște lespezi muruite cu leșie, și o tăcere limpede, subțire ca pânza de păianjen, tremurată de respirările tihnite ale celor ce dormeau.

— Uf!... uuuf! suspină dăscălița după un răstimp de aiureală, pipăindu-și tâmplele. Apoi bâjbâi cu mâna pe scaunul din preajma căpătâiului și, găsind un chibrit, aprinse în pripă lumânarea. Valuri-valuri de raze sprintene se împrăștiară prin toate ungherele, în vreme ce femeia, ridicându-se în pat, își făcu cruce dârdâind și începu a murmura frânturi de rugăciuni cu ochii ațintiți la o iconiță sfântă din perete.

Pe urmele luminii, răsăriră în casă o droaie de umbre ciudate, care se alungau, se lungeau și scădeau, împestrițând pereții cu chipurile lor jalnice. Tavanul, cu grinzile joase măslinii, parcă, se legăna și el agale peste vălmășagul de haine și mobile încremenite care pe unde le apucase cea dintâi bătaie de aripă a nopții. Numai cuptorul, culcat întrun colț ca un bivol, se holba neclintit spre fereastră cu ochiul său negru ca o prevestire urâtă.

— Patru! șopti Aglaia privind la ceasornicul ce țăcănea morocănos pe scaun. Mai este un ceas bun până la ziuă...

Doamne, păzește-ne de toate relele!

Se închină iar, acuma împăcată, se dădu jos din pat, bău de dușcă un pahar de apă și pe urmă vru să se culce. Își șterse tălpile cu palma, își potrivi pernele și se întinse pe spate. În clipa aceasta însă un junghi, subțire ca un ac, o fulgeră prin falca de jos, îi zgâlțâi de câteva ori gingiile și dinții, și apoi încetă numaidecât, lăsând în urmă o amorțeală grea, năbușitoare.

Dăscălița Aglaia dintru-ntâi nu putuse zice nici vai. Se apucase numai cu pumnii de gură, apăsând și strângând cu deznădejde. Dar, după ce se dezmeteci și i se mai potoli durerea, își trecu mâinile peste față, își netezi părul ce i se încâlcise pe frunte și șoșăi cu buzele uscate:

— Aaa... vai de mine! Ce-i asta? Vai de mine! Uite, afurisitul de dinte cum începe să mă chinuiască! Uite!... Tot ăsta m-a sculat și adineaori, da, da... Vaaai de mine!...

Bolborosind mereu, scoase de sub pernă o năframă gălbuie și-și înfășură fălcile, gura și nasul.

“Ce, Doamne, o mai fi având? se gândi dăscălița, zgârcindu- se înfrigurată sub plapomă. O fi dintele cel de aseară, de bună seamă că numai acela trebuie să fie... Vezi, vezi! S-o fi smintit când am mușcat din cojița ceea uscată de pâine. Se clătina, ciolanul naibii, mai demult și mă necăjea, dar acu își face de cap... de cap își face... Dacă m-o ținea tot așa, nu știu ce Dumnezeu să...”Junghiul însă o arse din nou, mai prelungit, mai păgânește.

Capul dăscăliței începu a clocoti de durere, parcă i l-ar fi strâns în niște benzi de fier înroșit.

— Vaaai! gemu dânsa cu doi stropi mari de lacrimi în colțul ochilor. “Oare ce vrea dintele ăsta? Ce-e-e vreaaa? Așa ceva n-am mai pomenit de când trăiesc. Un dinte blestemat să-ți facă atâta pacoste?... Ooof!... Pesemne i-e să cază, Doamne ferește! De, omul îmbătrânește și...” Se întrerupse scurt, înspăimântată de gândul acesta.

— Încă nu, încă nu! șopti apoi îndurerată. “Nu vreau să rămân știrbă, mai bine moartea. Ș-apoi tocmai dintele din față! Să ai tu colo în loc de dinte un loc negru... fff! Încaltea de-ar fi o măsea, treacă-meargă, dar... Nu pot! Mai degrabă să știu că are să-mi bubuie capul ca o căldare de smoală aprinsă decât să rămân știrbă de tânără...” Era de treizeci și nouă de ani.

De-acuma însă durerea i se încuibă în fălci și n-o mai slăbi deloc. Clocea acolo, pâlpâia și sfârâia ca un vierme ce roade fără încetare. Junghiurile din ce în ce mai întețite o cutremurau din creștet în tălpi, făcând-o să închidă ochii și să-și înclește dinții. Iar ea gemea, din când în când, ofta și se lovea cu pumnii în piept mormăind:

— Vrea să mă omoare, afurisitul!... vrea să-mi scurteze zilele...

În sfârșit începu a mătăhăi prin casă cruciș și curmeziș, ținându-se cu mâinile de fălci și suflând din greu, parc-ar fi purtat o povară în spate. Își iuțea pașii când durerea o prea cotropea, apoi iar și-i domolea, îngândurată și totuși mai liniștită.

Deodată însă se opri în mijlocul odăii, încurcată, șovăind ca o nălucă. O teamă nebună îi picura în suflet, teama aceea grozavă, pe care o simți când ești singur și neputincios în fața unui dușman năprasnic. Liniștea, ce stăpânea de jur împrejur mai grea decât plumbul, îi strângea inima, îi învâltora mințile și le rotocolea în jurul unui singur gând, care o umplea de spaimă. Simțea cum gândul acesta i se înfige și se încolăcește în suflet, cum i se împrăștie încet prin toate mădularele și ea nu poate să se împotrivească, să se apere cel puțin.

Se apropie de fereastră, scuturându-se buimăcită, parcă s-ar fi deșteptat dintr-un vis urât. Și, vroind să-și gonească din creieri gândurile ce o chinuiau mai mult decât durerea, își răzemă fruntea înfierbântată de geamul uns cu o pânză de aburi albăstrii. Răceala însă o făcu să tresară. Se uită afara lung, cu ochii sticloși și, băgând de seamă că se crapă de ziuă, îi veni în minte slujnica. O sculă numaidecât să mulgă vacile. Fata se urni bosumflată și se îmbrăcă, frecându-ș i ochii cu pumnii și bodogănind ceva din care nu se înțelegea decât “dimineața... Dumana... lapte...”. Dăscălița Aglaia o privi mai întâi necăjită, apoi, clipă cu clipă, tot mai înseninată. Părea că, văzând în jurul ei o ființă care se mișcă și mormăiește, se simțea și ea mai ușurată. Încercă să intre în vorbă cu dânsa, ca să mai uite de suferință și să se îmbărbăteze. Servitoarea însă n-avea chef de taifas.

Răspundea scurt, morocănos, ca toți oamenii somnoroși și, luând donița de pe cuptor, ieși afară, lăsând să se furișeze în odaie o dâră de aer proaspăt, care pe dăscăliță o făcu să se înfioare.

Dar îndată ce rămase iar singură, durerea își arătă și mai avan colții, silind-o să alerge prin odaie de ici-colo ca o nebună și să suspine neîncetat:

— Aaah... Vaaai de mine! Vai de mineeee!...

În gemătele acestea se deșteptă și dascălul și, văzând-o în așa hal, o întrebă cu un glas în care era mai multă mirare decât milă:

— Ce-i cu tine, băbucă?... Ce te-ai pus să te plimbi în cap de noapte ca huhurezii?

— Mă omoară dintele, omule, mă omoară, bătu-l-ar fi Dumnezeu să-l bată! urlă dăscălița deodată scoasă din fire și se trânti pe un scaun.

— Dă-mi oleacă de apă, mormăi dascălul nepăsător, adăugând apoi mai moale: Și nu te necăji, băbucă, din pricina dintelui, că ți-l scot eu cât bați din palme... Ce mai și ții în gură vechituri hodorogite să-ți facă zile fripte? Uite-acu țil scot, dacă vrei, și mai poți să și tragi un puișor până de dimineață... Haide repegior!

Dascălul era dentistul satului, vestit că scoate dinți, măsele, dintr-o singură smucitură, fără pic de durere.

Aglaia însă se opri deodată, parc-ar fi lovit-o cineva în moalele capului, și-i strigă cu voce aspră, dojenitoare:

— Nu ți-e rușine obrazului, om bătrân și fără minte? Ai vrea să mă vezi știrbă, ai? Bată-te mânia lui Dumnezeu, urâtule și zevzecule!...

Bărbatul se ridică într-o rână și se uită la dânsa o clipă foarte serios, dar apoi vorbi iar șăgalnic:

— Da ce, băbucă, te-ai supărat? Ei, hai, pupă-mă... Fuga!...

Nu-nțelegi?...

— Să-ți fie rușine, prăpăditule, a-ți bate joc de suferința oamenilor... Că tu habar n-ai ce înseamnă suferința! Mânânci, bei, te culci ca un dobitoc și încolo nu te mai sinchisești de nimic...

— Ei, lasă, băbucă!... Ce...

Cuvântul “băbucă“, pe care dascălul îl arunca blajin, dar prea des, o ustura, ca și când i-ar fi dat palme. I se părea că bărbatul într-adins își bate joc de dânsa. De ani de zile n-o mai scoate din băbucă. Ea nu se supărase până acuma, pentru că știa că vrea s-o răsfețe cu vorba aceasta. Azi însă o durea mai rău ca dintele... Aruncă o privire de ură și de dispreț dascălului, care zâmbea cu bunătate, aprinzându-și o țigară. Nepăsarea lui o făcea să sufere și mai mult. Îi venea să sară la dânsul, să-l apuce de gât și nici să nu-l lase până nu-i va smulge din minte vorba asta scârboasă, până nu-l va face să simță și el ce înseamnă a suferi. Dar îi era teamă de brațele osoase ale bărbatului și de pumnii lui uscați.

Își aduse îndată aminte cum a bătut-o odată de a lăsat-o aproape moartă, și asta o făcu să-și înăbușe furia. Ca să nu mai fie silită să-l mai vază, se îmbrăcă la repezeală și ieși buzna afară.

— Ia seama, băbucă, să nu răcești! Prea te îmbraci subțire ca o fată mare și-i cam răcoare acuma, dimineața...

Dăscălița Aglaia îl blestemă înțepată și coborî în curte, unde începu iar a se plimba cu pași apăsați, militărește, căci durerea în falcă o cuprinsese din nou, și mai vrăjmașă ca înainte. În curând însă obosi. Picioarele i se tăiară în genunchi și tot corpul i se moleși de o toropeală grea, apăsătoare.

Se așeză pe lavița de sub părul din mijlocul curții, hotărând, în gândul ei, să nu mai crâcnească deloc, oricât ar durea-o, până ce nu vor înceta junghiurile de la sine. Se propti cu spatele de trunchiul încrestat al pomului și, în vreme ce deasupra ei frunzele ruginite, moarte, zuruiau legănate de vânt, dânsa, cu pleoapele închise, scăldate în lacrimi de durere, asculta cum ronțăie vitele în grajd, cum vâjâie din când în când o suflare aspră prin frunzișul copacilor din grădină și cum toate astea se amestecă într-un zgomot ciudat, monoton, ce seamănă foarte bine cu povestea unei vieți triste.

Un strat întins de ceață tomnatică, murdară, învelea întreg cuprinsul. Coamele dealurilor, îngrămădite unele peste altele, păreau acoperite cu scamă pospăită. Un colț de pădure răsărea în față, ca o pată mare de cerneală, sub care dormea satul ascuns într-o groapă, într-un noian de fum și de negură, prin care se zvârcoleau câteva licăriri de lumină palidă, tremurată, gata să moară. Ici-colo coperișele caselor se ridicau negre, posomorâte, ca mușuroaiele pe un câmp troienit cu zăpadă stătută. Singură biserica de lemn, cu turnul plecat într-o parte, se înălța mai mândră, desenându-se pe cerul leșiatic, ca un om mic la cap și gros la trup.

Dăscălița Aglaia se gândi deodată că, așa cum e priveliștea asta mohorâtă, întocmai așa este și viața ei. Un ogor înțelenit, în care n-a intrat plugul niciodată, pe care n-au crescut decât buruieni și mărăcini, care a fost vecinic înecat într-o ceață tristă și plictisitoare.

Ce viață-i aceasta? Și ce rost are o astfel de viață?... Anii trec în goană, unul câte unul, fiecare întocmai ca și celălalt.

Nici o zi de fericire adevărată, nici măcar un ceas. Și omul doar ar avea dreptul să ceară cel puțin un ceas de fericire de la viața care-l frământă cum îi place, îl aruncă unde se nimerește și face dintr-însul ce vrea...

Viața, ei, nu i-a adus nimic. S-a măcinat așa, ca o moară pustie, fără să scârțâie barem roțile... A pornit la drum frumoasă, tânără, veselă, dornică de-a se zbuciuma, de-a trăi.

Sufletul ei era ahtiat după viață, și totuși a trebuit să lâncezească mereu într-o așteptare nelămurită și nepricepută.

Zile întregi stătea visând, și gândurile îi alergau departe, într-o lume închipuită, într-o goană nebună după ceva ce parcă nu voia deloc să sosească.

Cât ce a răsărit, a dat peste dascălul Vasile Bujor care, pe atunci, era și el tânăr. Și inima ei a pornit să zvâcnească și mai puternic. Credea că de-acuma într-adevăr o să înceapă să trăiască, să i se împlinească ceea ce aștepta cu atâta patimă... Dascălul îi aducea zaharicale, o privea blând și drăgăstos, îi vorbea cu glas moale. Ea era tânără și doritoare de iubire. El sau altul, unul trebuia să vie și s-o iubească. El a venit cel dintâi, el a iubit-o.

Dar în curând fu nevoită să-și dea seama că s-a înșelat, că golul ce-l purtase în suflet o frământă tot așa ca și mai înainte.

A trecut o săptămână, o lună și atunci a văzut că n-a găsit ceea ce a căutat. Dascălul nu mai era blând și drăgăstos, nui mai vorbea cu glas moale. Dascălul era om așezat, omul tihnei. Lui îi plăcea să mănânce bine, să doarmă mult și să stea la palavre cu țăranii. Ce se sinchisea dânsul de visurile ei copilărești? Visurile sunt bune numai pentru cei ce nu iau viața în serios, căci ele te fac să trăiești mai mult în gând decât aievea.

Pe dăscălița Aglaia însă viața aceasta o sugruma, o făcea să-și blesteme uneori soarta și să urmărească cu mai multă râvnă clipa aceea de fericire curată, care dă un preț vieții.

Dar apoi s-a pomenit copleșită de copii. A venit unul, s-a necăjit cu dânsul, l-a ridicat; a venit al doilea, s-a necăjit și cu acela... Anii acuma treceau mult mai repede, deși cu aceeași înfățișare și neastâmpărând golul ce-i frământa sufletul.

Nădăjduia totuși mereu că, după ce vor crește mari copiii, va putea să trăiască și dânsa. Nădejdea aceasta o mângâia în toate împrejurările, îi dădea putere să se lupte cu toate neajunsurile ce i le aducea viața.

Și acuma, când și al șaptelea și cel din urmă copil e mărișor, când în sfârșit ar putea urma și ea să-și trăiască viața cea visată totdeauna, iată că acuma...

Dăscălița își trecu mâna peste frunte, parcă ar fi vrut să-și alunge din creieri gândurile care năvăleau s-o chinuiască întocmai ca niște stafii nemiloase. O rană mare i se deschise în inimă, care sângera, care-i umplea toată ființa de o durere nedeslușită, dar cu atât mai istovitoare.

“Sărmana, sărmana mea viață!” se gândi ea, ștergându-și cu poala șorțului lacrimile ce o podideau.

Se cutremură ca deșteptată dintr-un vis și se sculă în picioare, bâlbâind încăpățânată:

— Nu scot și nu las să-l scoată, nici moartă!

În gingii însă junghiurile începură a fierbe tot mai strașnic.

În jurul rădăcinii dintelui părea că se învârtește, cu o iuțeală amețitoare, un fir de sârmă înroșită, care sapă și arde neîncetat măduva osului. Dăscălița Aglaia nu mai simțea durere, ci o gâdilare grozavă, atât de grozavă, încât ajungea să-i fie plăcută. Încleștă pumnii și șopti iar, suspinând:

— Nu... nu...

Urechile îi țiuiau. Capul îi huruia de durere. I se părea că- i clocotesc creierii.

— Uuuff!...

Și în vreme ce pe banca de sub păr dăscălița Aglaia gemea și sâsâia, ghemuită în junghiuri năstrușnice, de după biserică soarele tomnatic își înălța încetinel, greoi capul roșcovan și se uita cu milă la dânsa, prin ceața ce se frământa în bătaia vântului de dimineață...

2[modifică]

A doua zi era duminică și dăscălița Aglaia se sculă veselă, împăcată. Toată durerea îi trecuse, parcă i-ar fi luat-o cineva cu mâna. Se simțea atât de bine, încât vroia să muncească orice, ca o roabă, numai să n-o apuce iar dintele. Își îmbrăcă copiii, bărbatul, și-i porni pe toți la biserică, până și pe servitoare.

— Bravo, băbucă, bravo! Ei, vezi, așa-mi placi și mie...așa! zise dascălul văzând-o mai voioasă.

— Acu nici tu nu mă mai slăbești din “băbucă“, parcă aș fi o hoașcă de o sută de ani...

În geamuri băteau razele ofilite, arămii, ale începutului de toamnă. Lumina aceasta se potrivea atât de bine cu voioșia sufletului rănit al dăscăliței, încât îi venea s-o soarbă, s-o îmbrățișeze ca un om îndrăgostit de soare. Își scăldă fața în tremurările razelor, apoi se întoarse să-și vază de lucru.

Căuta să nu-și mai aducă aminte de dintele care o căznise ieri toată ziua și toată noaptea. Zadarnic, însă, căci gândurile ei, cu voie-fără voie, se învârteau mereu în jurul suferințelor îndurate.

Odată apoi, tot cu gândul la durerea suferită, lăsă toate lucrurile baltă, se șterse pe mâini și, repezindu-se la pat, scoase de sub pernă un ciob de oglindă rotundă, mică, cum se găsesc la bâlciuri pentru câțiva gologani. Se așeză la masă și se puse să-și vază dinții.

— Sunt cam îngălbeniți, șopti dânsa închizând gura o clipă. I-a îngălbenit vremea...

Stătu pe gânduri un răstimp și pe urmă adăugă:

— Și ce frumoși și albi erau odată!

În sfârșit începu să-și pipăie dintele cu pricina. Îl atinse mai întâi cu vârful degetului, ca nu cumva să-l smintească.

Nu o durea. Atunci îl prinse cu două degete și-l mișcă cu băgare de seamă. Dintele se clătina puțin, altmintrelea însă nu se deosebea de loc de ceilalți.

“Ai zice că-i sănătos tun”, se gândi dăscălița Aglaia.

Cercetându-și dinții așa, cu de-amănuntul, îi veni în minte deodată un vis rău, ciudat, visul care o chinuise astă-noapte îndată ce închisese ochii. Visase anume că-i căzuse dintele și era știrbă; apoi părea că se uită în oglindă, ca și acuma, și plângea, plângea să se prăpădească...

Se gândi mult și cu teamă la visul acesta și se posomorî din ce în ce mai greu.

“Dintele înseamnă moarte în casă“, își zise dăscălița Aglaia, ascunzând repede oglinda.

Clătină din cap, ca și când ar fi vrut să se împotrivească dușmanului nevăzut, iar buzele îi bâlbâiau, înfricoșate:

— Poate să fie vreo prevestire?...

Simțea parcă lămurit că se petrece o schimbare mare în sufletul ei, fără însă ca schimbarea aceasta să fie cea așteptată de dânsa. I se părea chiar că n-ar avea decât să întinză mâna și ar putea pipăi de-a binelea schimbarea aceasta grozavă, care o durea și o tulbura în toată ființa ei. Dar încă nu se încumeta și nu voia să pună degetul pe rană. Se agăța cu deznădejde de gânduri de bine, încercând să înăbușe pe cele rele, să le facă să amuțească. În acest chip, însă, încetul cu încetul, se pomeni că iar o doare dintele. Dar acuma toată durerea i se îngrămădea în suflet și din suflet izvorau, parcă, și boabele de lacrimi amare ce se aninau pe pleoapele ei obosite, ca roua pe frunzele florilor veștede...

Tocmai în clipele acestea de răstriște, se nimeri să sosească de la biserică, în fuga mare, copilul cel mai mic al dăscăliței Aglaia, un pici durduliu ca un pepene, cu obrajii îmbujorați de oboseală, strigând cât îl ținea gura:

— Musafiri, măicuță!... Vin musafiri!...

Dăscălița tresări speriată de țipetele vesele ale copilului.

Îl măsură o clipă din ochi cu o privire de necaz, apoi deodată se răsti la dânsul furioasă și-l goni pe ușă afară. O ură amară îi cuprinse brusc sufletul, ură împotriva tuturor celor ce i-au încătușat visurile și n-au lăsat-o să-și trăiască viața.

— Voi sunteți de vină! răcni aprinsă dăscălița Aglaia, gândindu- se la copii și la bărbat. Mi-ați omorât sufletul, ucigașilor... mi-ați strivit viața!...

Apoi, privirile ei căzură fără voie asupra ceasornicului, care arăta ora unsprezece, și furia i se potoli, numaidecât, ca prin farmec. Se uită lung la limba de aramă ce se bălăbănea neobosită încoace și încolo, ascultă tictacurile ei aspre și șoșăi foarte domol, cu o părere mare de rău în glas:

— Cum mai trece vremea!... Ce repede trece!... Întocmai ca și viața...

Și, uitându-se la minutarele ce stăteau nemișcate și totuși se mișcau neîncetat, se gândi să oprească în loc ceasul, ca astfel să oprească poate și mersul vremii. Dar când vru să ridice mâna, auzi pașii și râsetele dascălului și ale copiilor, care se întorceau de la biserică. Și zgomotele o făcură să-și revie în fire.

— O să ne vie musafiri, băbucă! rosti dascălul intrând în casă. O să vie preoteasa cu notăreasa... Du-te de te îmbracă și tu nițel, să nu te afle în așa hal...

Dăscălița Aglaia rămase însă mută, mototolită, pe un scaun, cu obrajii strânși în palme, pleoștită și îndurerată ca o zi de ploaie.

— Da ce-i, băbucă? Iar te necăjește dintele? zise bărbatul, oprindu-se în fața ei cu brațele încrucișate pe piept.

— Ție ți-e ușor să tot bați din gură, strigă dăscălița amărâtă.

Că tu n-ai grijă de necazuri... Ție puțin îți pasă de ce îndur eu.

Te-ai săturat de mine, hai, găsești altele!... Dar eu, sărmana de mine, eu? Ce fac eu? Ce s-alege din viața mea, din visurile mele?... Mi-ați omorât viața, voi mi-ați omorât-o, nu vă rabde pământul!...

Și începu a plânge cu hohot, izbindu-se cu pumnii peste cap, sughițând și bolborosind întruna:

— Mi-ați omorât viața, hoților, ucigașilor!...

Văzând-o așa, dascălul stătu trăsnit, fără să știe ce să-i răspundă. Apoi așeză el prin odaie, ca să poată primi musafirii cum se cuvine, deschise larg ușa, se propti în prag și se uită nedumerit la femeie.

Dăscălița Aglaia nu se dezmetici decât când intrară musafirii în casă. Atunci se ridică cu ochii plânși, se sărută întâi cu preoteasa, pe urmă cu notăreasa, și după astea se porni din nou pe bocete. Preoteasa era o femeie mică și groasă ca un butoi de bere, cu obrajii încrustați de bătrânețe și dogorâți de soare, plină de pistrui pe sub ochi, cu doi dinți afumați și găunoși în falca de jos și unul în cea de sus.

Crezând că dăscălița s-a certat cu bărbatul, luă pe dascăl deoparte și începu a-l povățui să fie mai bun și mai blând cu femeia, că altmintrelea o să-l pedepsească Dumnezeu, că femeile sunt slabe și simțitoare și le prăpădește rău plânsul...

Notăreasa, zăpăcită, își trase scaunul aproape de dăscălița Aglaia, și, neștiind cum s-o mulcomească, începu a plânge și dânsa, ștergându-și ochii din când în când cu o batistă pestriță, boțită între degete.

— Aș, aș! mormăi dascălul mirat de potopul de sfaturi cu care îi bătea capul preoteasa. Nu-i nimic, cucoană, nimica-n lume! D-ta trebui să știi că eu sunt un bărbat de zahăr! Din pricina mea dânsa n-a avut nici atâtica supărare toată viața ei. De douăzeci de ani de când o cunosc, nici fă-te-ncolo nu i-am zis... Și tocmai acuma să... Aa, să mă ierți...

— Ei, lasă, îl întrerupse preoteasa trăgând șireată cu ochiul.

Știm și noi prea bine cum sunt lucrurile astea... înțelegem noi...

— Dar nu vezi că mă omori cu înțelesurile d-tale? Ce-nțelegi? La urma urmelor nu poți înțelege nimic... căci n-ai ce-nțelege. Nici eu nu înțeleg nimic... Iaca, o doare un dinte și atâta tot... Și nu mă lasă să i-l scot... Ce să-nțelegi daci?...Preoteasa rămase o clipă buimăcită, cu buzele pungă, apoi deodată se întoarse la Aglaia:

— Scoate-l, dragă, scoate-l și-l aruncă la gunoi! Uite, fă așa cum am făcut și eu și alții de vârsta noastră...

Căscă gura și-și alunecă degetul cu mândrie peste gingiile goale.

— Eu n-am ținut niciodată la hodorogituri, Doamne ferește! Unu-doi, le-am dat afară. Ce naiba? Să mă mai chinuiesc și cu d-astea, n-am eu destule necazuri pe cap?...

Popa mă sfătuia că pe dincoace, că pe dincolo... să-mi pun dinți falși, să... Auzi tu? Dinți falși! Dar nu l-aș fi ascultat să- mi fi dat aur! Și-mi pare bine că nu l-am ascultat... bine, zău. Adică ce? Să mă fac de râs... I-auzi, pentru un dinte să rabzi tu atâta și să plângi și să te omori? Aaaa...

Bătu în palme de mirare, strânse din ochi și deschise gura, parcă, într-adins, ar fi vrut să se mândrească cu cei trei dinți înnegriți, care răsăreau din gingiile lucii ca niște pociumbi putrezi pe o cărare cleioasă.

Notăreasa, tânără și frumoasă ca o păpușă din fereastră, cu ochi mari, albaștri ca peruzeaua, cu părul galben și moale ca mătasa, se zgribuli de groază auzind cuvintele preotesei și clătină din cap, ca și când nu i-ar fi putut intra în minte cum e în stare cineva să-și scoată dinții și să rămâie știrb pentru totdeauna!

— Da, draga mea, uite, așa-i cum îți spun... Tu ce zici, Elenuțo? urmă preoteasa întorcându-se brusc spre notăreasă, pe care întrebarea o tulbură atât de mult, încât nu putu rosti nici o vorbă. Pe urmă însă, îmbărbătându-se, spuse și ea cu glas tare și zâmbind, ca să i se vază bine dinții albi ca zăpada:

— Mai bine să mor decât să rămân știrbă!...

Și făcu un gest larg cu mâna, în vreme ce preoteasaguralivă începu iar a torăi:

— Tac-pac... mai bine să mor!... Așa sunteți voi, cele tinere: frumusețe-ncoace, frumusețe-ncolo... Dar, la urma urmelor, ce faci cu frumusețea? Spune, ce faci?... Se trece, dragă, se duce cum se duce apa la vale... Să ai ce băga-n gură și cu ce să-ți învelești goliciunea, asta-i asta. Încolo, toate sunt mofturi și copilării. Toate le uiți, mai târziu, când ai dat față cu viața, când te-ai izbit de dânsa și când, mai ales, te-ai luptat cu dânsa. Ce frumusețe?... Eu știu bine, bine de tot, că am pățit, of, Doamne, ce n-am pățit? Am fost și frumoasă, și drăguță, și șireată, tot ce vrei... Și toate au trecut. Mi-au mai rămas, uite, știrbiturile astea și trăiesc totuși, poate chiar mai bine ca pe-atunci... Acu noi nu mai umblăm cu frumusețe și cu mofturi. Punga poruncește... buzunarul poruncește...

Când îmbătrânește omul, cum am îmbătrânit noi cu Aglaia, nu-mi mai arde de nebunii. Atunci îi pare bine că trăiește...

Dăscălița Aglaia își înăbușise lacrimile și asculta în neștire vorbele preotesei. Se uita curioasă la gura aceea largă, la buzele lătărețe care se mișcau repede și fără nici o noimă și în colțul cărora se bolboceau în răstimpuri buburuze de spumă alburie, la limba care se ivea uneori printre gingiile umede. I se părea că e pe altă lume, într-o lume ciudată, unde nu se vede altceva decât cei trei dinți găunoși ai preotesei și obrajii rumeni, sănătoși, ai notăresei, unde nu se aude altceva decât vocea hodorogită a preotesei... Și se simțea atât de singură și de nenorocită, cum nu s-a mai simțit niciodată...

3[modifică]

După-amiazi durerea se făcu stăpână deplină pe dânsa.

Avea friguri și i se părea că o mână rece, aspră, îi netezește fără încetare șira spinării, strecurându-i fiori în carne, în oase, în suflet. Iar mâna aceasta părea că e mâna preotesei care-i spunea mereu: “Să ai ce băga în gură și cu ce să-ți învelești goliciunea...

Încolo, toate sunt mofturi și copilării. Toate, toate! Până și frumusețea, până și tinerețea...” Se trânti, îmbrăcată cum era, pe pat, închise ochii, își împreună mâinile pe piept și așteptă așa, singură nu știa ce.

Prin creieri îi roiau sumedenie de gânduri, își închipuia fel de fel de lucruri, care de care mai ciudate, mai năprasnice.

Se gândea când la copiii care de când o doare pe ea dintele de-abia mai îndrăznesc să se miște prin casă, când la dascălul care o necăjește întruna să-i scoată dintele și n-o slăbește deloc din “băbucă“. Apoi își aduse aminte iar cum un țăran lung, sfrijit și spân, venise odată cu falcile legate, încovoiat de durere, să-i scoată o măsea și cum dascălul, în loc de cea vătămată, îi smulse una teafără. Ea atunci a crezut că țăranul are să se ducă acasă și să moară, și s-a minunat mult văzându-l a doua zi că umbla țanțoș și fluierând pe uliță.

“Nu mai mor nici oamenii așa, tam-nisam”, își zise dăscălița Aglaia în gând.

Aceasta însă o făcu să-și amintească și de nevasta unui învățător din Vărarea, care se prăpădise mai deunăzi și de care lumea spunea c-ar fi murit din pricina unui dinte beteag.

— Când ți-e scris să te duci, trebuie să te duci, de vrei, de nu vrei, bolborosi dăscălița fără să se miște. Și mai bine să te duci iute, dintr-o dată, decât să te muncești cu durerile și cu suferințele...

Începu a se gândi mai înadins la moarte, căutând să-și închipuie cum ar fi dacă ar muri ea acuma, acuma, în clipa aceasta. Se minuna și ea că gândul morții nu o înspăimântă, ci dimpotrivă îi face o plăcere stranie, cum n-a mai avut niciodată în viața ei. Se vedea parcă întinsă pe un catafalc alb, albă și ea ca peretele, frumoasă și nemânjită de strășnicia vremii. În jurul ei, copiii îngenuncheau cu ochii roșiți de lacrimi, cu buzele învinețite, iar la picioare, dascălul o privea nedumerit, ca totdeauna, și clătina din cap a jale. Auzea plânsorile înăbușite, întrerupte de sughițuri, cuvintele de durere care fâșâiau prin aerul îmbâcsit al odăii și îi părea rău că a murit...

Apoi se gândi la zilele de mâine, când ea nu va mai fi în lumea aceasta. Și parcă vedea că lumea nu s-a schimbat deloc, cu toate că ea lipsește dintr-însa. În odaie plutește același miros necăcios de sfarog și de varză acră, numai cât ea nu-l mai poate mirosi. Casa, grădina, satul, câmpurile, toate au rămas la locul lor, oamenii își văd de treburi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și când n-ar lipsi nimeni.

Și din ea n-a mai rămas decât o mână de cenușă care, încetul cu încetul, se face una cu pământul...

Închipuirile acestea o îngroziră. Adică cum? Lumea să rămâie tot lume și când ea n-o mai fi? Și de ce să nu mai fie și dânsa? De ce să moară numai ea singură și lumea să trăiască înainte, să treacă peste ea ca peste un vierme strivit în picioare? Pentru ce să mai fie lumea lume când ea n-o să se mai poată bucura de dânsa, când numai alții o să trăiască într-însa? Și deodată îi veni o poftă nebună de viață... Vroia să trăiască... Oricum, numai să nu lipsească din lume, dintre oameni. Nu-i mai păsa dacă va rămânea și știrbă ca preoteasa, dacă nu va avea decât ce să bage-n gură și cu ce să-și ascundă goliciunea, chiar dacă nu va avea nimic, numai să trăiască, să simtă că e în viață.

Se ridică repede din pat și începu a pipăi toate lucrurile din casă, ca și când ar fi vrut să se încredințeze că într-adevăr trăiește, că n-a murit. Mirosul odăii, care altădată o năbușea și o supăra, acuma i se părea dulce ca un parfum.

Copacii desfrunziți, dealurile negre, cerul mohorât, toate păreau că zâmbesc. Pretutindeni vedea și simțea viața care e bună, oricât de rea ar fi, pentru că trebuie să fie.

În sufletul ei se sălășlui o bucurie mare, mută, bucuria aceea pe care o simți după o lovitură grozavă, bucuria vieții. Acuma nici durerea nu i se părea atât de amețitoare. Durerea nu mai era pentru dânsa decât un semn mai mult că trăiește. Trebuia s-o îndure cu resemnarea cu care ești nevoit să primești tot ce îți dăruiește viața...

— Ei, băbucă, ți-e mai bine? o întrebă dascălul văzând-o atât de schimbată.

— Mai binișor... Acu, parcă, nu mai mă chinuiește așa, rosti Aglaia domol și apoi adăugă deodată: Și zici că ar fi bine să- l scot, ai?

— Firește că bine, nevestico, răspunse dascălul, din ce în ce mai mirat. Ai scăpa de un ciolan care nu mai face două parale...

— Atunci, vino de mi-l scoate!... Vrei?

— Foarte bine! Foarte bine! Dar să nu țipi dacă te-o durea...

— Aș, ce durere... Sunt deprinsă cu suferința.

Alergă ea însăși să caute cleștele rece și cam ruginit cu care dascălul scotea dinții bolnavi ai sătenilor. Simțea o plăcere la gândul că va suferi, căci și suferința înseamnă viață. Numai inima îi mai slăbi puțin când își închipui că peste câteva clipe are să fie știrbă și bătrână.

“Hai, hai”, se grăbi dăscălița Aglaia, ieșind în cerdac și așteptând pe bărbatul său cu gura deschisă și cu ochii închiși strâns.

— Ține-te bine! porunci dascălul, potrivindu-i cleștele pe dintele pricinos.Dăscălița Aglaia se apucă cu amândouă mâinile de parmaclâcul cerdacului. Simți cum fierul rece îi atinge gingiile, apoi o smucitură și un pârâit scurt, parcă i-ar fi înfipt un cuțit în gât.

Pe urmă gura i se umplu de sânge cald.

— Bravo, nevestico! Ai scăpat, strigă dascălul mândru și voios, învârtind cleștele cu dintele prins în vârf.

Aglaia mormăi ceva cu buzele încleștate și apucă repede paharul cu apă. Apoi, după ce își opri sângele și i se închegă rana, cercetă cu de-amănuntul rădăcina dintelui, pe care mai atârnau câteva firicele de sânge înnegrit și fărămituri de carne vie trandafirie...

Într-un târziu, când casa se liniști, dăscălița Aglaia luă iar oglinda de sub pernă și se privi într-însa lung, cuprinsă de amărăciune. Locul dintelui se holba la dânsa negru, ca gura unui mormânt, lămurindu-i lucrurile pe care până acuma nu vroise înadins să și le lămurească. Acuma, poate pentru întâia oară, băgă de seamă că în jurul ochilor i se urzise o țesătură de cute mărunte, subțiri ca pânza păianjenului, că ochii ei cei mari și negri ca tăciunele își pierduseră văpăile de altădată, că pe la tâmple, pe lângă urechi, printre șuvițele de păr castaniu, se amestecau multe fire albe și urâte.

— Cum am îmbătrânit! oftă dăscălița Aglaia, înăbușindu-și anevoie lacrimile.

Simțea deslușit că i se desprinde ceva din suflet și se duce, o părăsește pentru totdeauna, și că despărțirea aceasta o doare și o înfurie. Apucă iute oglinda și o trânti de pământ. Sticla se sparse în mii de bucăți, care se împrăștiară prin toată casa, privind-o de pretutindeni ca niște ochi vrăjmași, furioși.

Dăscălița Aglaia se zgudui de mai multe ori, ca și când ar fi fost cuprinsă de un frig grozav, apoi deodată simți că lacrimi îi udă obrajii, că buzele îi tremură șoptind:

— Bătrână, oricum, dar cel puțin trăiesc!...

Întunericul nopții o învălui în doliu. În casă se zvârcolea o liniște adâncă și un suflet amărât. În aer sfârâia, se măcina vremea...