Dincolo (Rebreanu)

Sari la navigare Sari la căutare
Dincolo
de Liviu Rebreanu


În miercurea aceea de iunie am fost abătut, fără niciun motiv, toată ziua. Mă deșteptasem de dimineață cu o neliniște vagă în suflet și cu un simțământ de apăsare plumburie. Pe urmă, din când în când, aveam senzația că o mână imaterială îmi strânge inima ca într-un clește, rărindu-i și încetinindu-i palpitațiile, până aproape să le oprească. Atunci, apoi, mă cuprindea o spaimă mare și mi se părea că o primejdie se pregătea undeva să se năpustească asupră-mi.

Mă sileam să nu iau seama, să uit și să mă scutur de amenințarea stranie ce mă împresura. Încercam să vorbesc mai mult ca de obicei, să fiu vesel și nepăsător. În zadar. Acul veninos mi se împlânta tot mai adânc în conștiință.

Eram profesor. Deși împlineam treizeci și cinci de ani, îmi păstrasem intactă pasiunea pentru meseria ce-mi alesesem. Mă socoteam, în sine-mi și în taină, un fel de mic apostol al luminării neamului. (Au trecut numai cinci ani de-atunci, și-mi dau seama cât de naiv eram și cât de ridicol). Intram cu emoție în clasă. Îmi iubeam elevii întocmai ca pe copilașii mei proprii, unul de zece și cellalt de opt ani… în miercurea aceea, poate întâia oară în cariera mea, am fost distrat pe catedră, plictisit, nervos. Ascultând răspunsurile elevilor — eram în epoca examinărilor finale — mintea mea căuta alte explicații: de unde și ce rost să aibă tulburarea care mă hărțuiește necontenit? Și fiindcă nu găseam nimic, și fiindcă spaima necunoscută mă tortura, mă răcoream bruftuluind pe bieții școlari, îngroziți și altfel de emoțiile examenului.

La prânz, acasă, am găsit o scrisoare de la tata. O clipă mâna dușmană parcă-mi sfârtică inima. În creieri simțeam cum se îmbulzea să încolțească închipuirea unei nenorociri, care totuși nu mai avu răgaz să prindă rădăcină, căci în același timp văzui și-mi dădui seama cât ar fi fost de absurdă. Din moment ce scrisoarea era desfăcută, însemna că nevastă-mea a citit-o și că nu cuprindea nimic grav, altminteri nu mi-ar fi întins-o atât de simplu. Urmele spaimei însă izbucniră într-o întrebare răgușită:

— S-a întâmplat ceva?

Femeia mă privi nedumerită. I se părea ciudat că o scrisoare de la părinții mei poate să mă uluiască. Răspunse, după o ezitare, puțin disprețuitor:

— Nu… Ce să se fi întâmplat?

— Nu știu, dragă… Am întrebat așa… Sunt și plictisit…

Bolboroseam fără noimă. Îmi era rușine de închipuirea neisprăvită, ca și de întrebarea pripită. Mă apucai îndată să citesc slova bătrânească, în vreme ce nevastă-mea, în tonul ei obișnuit de cicăleală, mă copleșea cu mustrări:

— Are dreptate săracul tata să fie mâhnit!… Auzi, să nu-i scrii tu niciun rând de șase luni de zile! Un străin să fie, și n-ar merita să te porți așa… Numai eu de câte ori te-am îndemnat: „Alexandre, nu e frumos să-ți neglijezi părinții, scrie-le și tu măcar două vorbe, să știe de soarta noastră”… în loc să mă asculți, te mai și supărai, parcă ți-aș fi cerut cine știe ce sacrificiu pentru mine! Și baremi dacă ți-ar da ghes ocupațiile! Dar, slavă Domnului, timp ai destul…

Pe patru pagini tata îmi făcea, în altă formă, aproape aceleași imputări. Era preot în Prislop, pe valea Izei, în Maramureș. Cine nu cunoștea prin partea locului pe popa Hortopan? Bun slujitor al bisericei, harnic gospodar, suflet cinstit și drept, așa îl judeca toată lumea și așa era aievea. Nu l-am auzit niciodată plângându-se și nici în scrisoarea asta nu-și arăta direct mâhnirea. Spunea că e voinic și sănătos, din mila lui Dumnezeu, cu toate că a intrat în al șaizeci și cincilea an de viață grea și plină de necazuri; preoteasa, însă, adică mama, a început să se tânguiască mai des, când de una, când de alta, încât n-ar fi de mirare „să ne pomenim într-o zi eu fără preoteasă, și voi fără mamă și bunică”. Nu i-e frică bătrânei de moarte, dar are o mare tristețe: că tocmai feciorul ei cel mai mare și mai scump a dat-o uitării și n-o învrednicește cel puțin cu o întrebare de sănătate din an în paști…

— Încetează cu morala și hai să ne așezăm la masă! zisei brusc nevestei mele, care continua să-mi demonstreze cât sunt de vinovat.

Mă rodeau suficient remușcările, nu mai era nevoie de insistențele ei. Cum am putut ajunge în așa hal tocmai eu, cogeamite profesorul și educatorul tineretului? Adevărat, în general aveam un fel de repulsie fizică față de hârtia de scrisori albă. Cu asta îmi și scuzam toate neatențiile și necuviințele în relațiile cu lumea mică în care mă învârteam. Dar cu părinții?… Pare a fi devenit un loc comun că tinerii au dreptul să răspundă prin ingratitudine la dovezile de dragoste ale părinților. Eu însă mă revoltam și pretindeam că fac excepție. Frumoasă excepție! Ea fel vor răspunde desigur și copiii mei când vor fi mari, și eu nu voi avea curajul de-a mă plânge nici măcar în forma blajină cum făcea acuma tata…

Oricât mă acuzau aparențele, în realitate îmi iubeam părinții mai mult decât alții și mai ales decât cei ce-și proclamă iubirea în gura mare. În căsuța mea bunicul Vasile și bunicuța Maria erau pomeniți zilnic cu o duioșie aproape idolatră. Pentru mine tata rămânea părintele ideal, iubit și respectat mai presus de toate. E-am iubit parcă, în anume privinți, mai mult decât pe mama, deși n-a fost sentimental cu noi nici când eram mici, nici pe urmă. Părea distant și mândru, și de fapt era un timid, iar răceala lui relativă era sfiala de a-și manifesta sentimentele…

Abia azi sunt capabil să prețuiesc deplin virtuțile unor părinți care au avut curajul să crească șapte copii, dintre care patru încă în viață. Și totuși, acuma bătrânii erau tot atât de singuri, ca și când n-ar fi crescut pe nimeni. Din doi băieți, niciunul n-a vrut să se facă preot și urmașul tatii la Prislop. Eu profesor la București, cellalt avocat la Dej. Din două fete niciuna n-a vrut să rămâie acasă, să se mărite cu un „teolog” și să devie preoteasă, să continuie pe moșioara părintească. Pe cea mai mare a luat-o un farmacist de la Zalău, pe cea mică, Florica, am luat-o eu, la mine, la București. Mai cu seamă din pricina acesteia s-au întristat rău bătrânii. Ar fi dorit s-o aibă cel puțin pe ea mai aproape. Putea să învețe și la Sighet, unde începuse și urmase șase ani. Baremi până va lua bacalaureatul… N-a fost chip. Fetița ținea morțiș la capitală, pentru că apucasem a-i promite c-o iau. Voința ei s-a impus, firește.

De doi ani, adică exact de când le-am luat pe Florica, eu n-am mai fost de loc prin Maramureș. De altfel, și sora mea numai în vacanța mare a plecat acasă și numai o lună a stat la Prislop. Bătrânii trăiau singuri și se simțeau, desigur, uitați de toată lumea, și în primul rând de proprii lor copiii.

— Vacanța mare o petrecem toată la Prislop, cu bătrânii! am declarat deodată pe la sfârșitul mesei, după ce, negreșit, toată vremea vorbisem numai despre scrisoarea tatei și despre „bieții bunici”.

Declarația mea a fost primită cu mare bucurie, în special din partea copiilor, care nicăiri nu erau mai răsfățați ca sub ocrotirea bunicilor. Toată după-amiaza s-au făcut planuri și combinații: cu ce tren vom pleca, ce toalete să ia nevastă-mea și Florica, dar copiii, ce program de distracții se impune?… Participam și eu la dezbateri, mai ales ca arbitru, când se ivea vreo divergență de păreri. Eram mulțumit și aveam impresia că prin hotărârea enunțată mi-am ispășit păcatul cu nescrisul. Neliniștea de dimineață parcă se mai împrăștiase ca o ceață nestatornică în bătaia vântului.

Pe seară, și ca o concluzie a proiectelor discutate, nevastă-mea găsi totuși cu cale să mă avertizeze:

— Sper că acuma cel puțin n-ai să mai tărăgănești, Alexandre? În orice caz, oamenii trebuie să fie anunțați din vreme că mergem… Suntem cinci persoane pe capul bătrânilor, și nu e glumă…

— Lasă, frate, nu-mi bate capul, că știu eu mai bine ca tine ce trebuie să fac!

După ciorovăiala de rigoare, mă retrăsei în biurou să „compun” scrisoarea. Mă treceau sudori reci, chinuindu-mă. Nu eram în stare să găsesc un început care să nu mă silească a minți și nici a spune adevărul… Pe când îmi munceam astfel zadarnic creierii, auzii deodată din prag:

— Salve, domnule profesor Hortopan!

Era Iulian Moga, dascăl ca și mine, având însă catedra la Sighet, în țara noastră. Ne cunoșteam și eram ca frații. Prislopean și dânsul, băiatul notarului mi-a fost tovarăș în toate, din copilărie până la universitate. Înalt, subțirel, slăbuț, cu părul foarte negru și o bărbuță de faun, cu niște ochi foarte vii și sfredelitori, părea o arătare mefistofelică… Făcea politică, firește, cu mare pasiune, ca toți maramureșenii. Partidul său fiind la putere, s-a găsit și pentru dânsul o vagă însărcinare de inspector, grație căreia putea face naveta între București și Maramureș, având conștiința împăcată și credința că servește țara. De când era inspector și venea prin București, ne întâlneam iarăși mai des. Îl invitai să rămâie la cină.

— Rămân bucuros, Alexandre, cum să nu rămân la voi! strigă Moga patetic. Dar să nu crezi că am venit pentru asta, Alexandre. Te rog!… Sosesc de la Sighet direct și am un mesagiu pentru tine din partea părintelui Vasile. De aceea am tras de la gară glonț în strada Toamnei, la tine!

— Ai fost prin Prislop?… Ai văzut și pe mama?… Ia spune…

— Domol, domol!… N-am mai trecut prin Prislop cel puțin de un an, fiindcă nici nu mai am ce căuta acolo. Pe mama, știi bine, am… mutat-o la mine, la Sighet, alte neamuri n-am…

— Asta n-ar fi un motiv să te înstrăinezi de satul natal, de locurile care…

— Romantism ieftin și perimat, domnule profesor! făcu Moga cam teatral, cum obișnuia când credea că spune ceva important. S-a isprăvit cu satul natal și poezia rurală! Noi vrem mașini azi, nu pământ! Suntem în secolul televiziunii, nu uita!… (Continuă cu alt glas, simplu.) M-am întâlnit la Sighet cu bătrânul tău, chiar ieri-dimineață. M-a întovărășit până la gară, până a pornit trenul… Ce om admirabil, Alexandre! Ți-e mai mare dragul să te întreții cu dânsul! Te înviorează și te întinerește, zău așa! E plin de viață, de sănătate, de încredere… Iacă, prietene, ăștia sunt românii adevărați, sănătoși, pe care se poate clădi o țară solidă!… Și vioi, și tânăr, mai tânăr ca noi, pe onoarea mea! Dacă n-ar avea puțină brumă în păr și în barbă, aș putea jura că ți-e frate, și încă frate mai mic! (Schimbă iar tonul.) Totuși, ieri am observat o urmă de amărăciune. Bătrânul e amărât din pricina ta, Alexandre! Iartă-mă că ți-o spun fără înconjur, suntem prea vechi prieteni și…

— Chiar adineaori am primit o scrisoare de la dânsul, murmurai jenat. Știu, e trist și e singur…

— Cred că n-ar simți așa de multă singurătatea dacă nu s-ar adăuga impresia că e părăsit și uitat de copii… De, asta e durerea tuturor părinților, iar copiii sunt egoiști și ingrați, toți, fără excepție… Mi-a cerut cu mare, mare insistență, până în ultimul moment, să-ți spun, negreșit, îndată ce voi sosi la București, că preoteasa vă dorește mult, că e slabă și mâhnită și îngrijorată din pricina voastră… Vorbea numai despre preoteasa, înțelegi, Alexandre, numai despre ea… Asta m-a impresionat mai puternic!

Până la vremea cinei ne-am pierdut în evocări de amintiri, călătorie în trecut inevitabilă între prieteni din copilărie, când se întâlnesc și au timp de cheltuit.

Printre altele, la un moment prielnic, i-am amintit și despre neliniștea ce m-a obsedat toată ziua. S-a uitat lung la mine, a râs:

— Dacă aș fi spirit științific ca tine, ți-aș spune că ai o depresiune nervoasă, pentru că ți-ai încărcat stomacul, sau un dezechilibru hormonal, sau așa ceva… în realitate, cred că n-ai nimic. Stările astea sunt mai frecvente decât îți închipui, numai că oamenii nu le prea iau în seamă. Și mie mi s-a întâmplat de atâtea ori să simt brusc o spaimă inexplicabilă sau o bucurie mare, tot atât de misterioasă și nemotivată. Sunt senzațiile cele mai prețioase, fiindcă vin dintr-o lume neexplorată încă și care poate va rămâne pururi inexplorabilă. Degeaba, omul nu e un simplu motor, cum încercați să-l înfățișați voi în dorința neroadă de a mecaniza și nivela toată viața noastră. Nu, omul, dimpotrivă, e mai curând o minunată cutie fermecată. Sufletul nostru are vibrații și rezonanțe pe care nicio știință nu le va putea codifica și explica și standardiza vreodată, pe care numai inima noastră le simte și le dezleagă în limbajul ei tainic. Sufletul comunică permanent cu cosmosul întreg, dincolo de timp și spațiu, dincolo de materie și neant. Într-însul trecutul și viitorul își lămuresc tainele peste viața și moartea efemeră. El e trăsătura de unire între spirit și materie, prin el suntem în legătură cu cei ce au fost și cei ce vor veni după noi, între cei ce rămân și cei ce pleacă, între dincoace și dincolo, în sfârșit, între ființă și neființă!

Auzisem de mult că Moga a prins slăbiciune pentru multe superstiții, că s-a pasionat pe rând după grafologie, chiromanție, astrologie, că a fost și spiritist înfocat într-o vreme, că, în sfârșit, credea în toate semnele, întocmai ca ultimul țăran din Maramureș. Tocmai când perora mai patetic, l-am întrerupt cu un surâs sceptic:

— Nu știu cât e de interesant ce spui tu, dragă Iuliene, dar te asigur că e foarte confuz…

Nu s-a supărat. A râs. Și pe urmă și-a continuat expunerea, iar la masă s-a înverșunat să mă convingă întâi pe mine, apoi toată familia, inclusiv pe copii, că trăim într-o lume de umbre, că realitatea lucrurilor e inaccesibilă pentru rațiunea mecanică și că numai intuiția sufletului… „Filozofia” aceasta amenința să ne adoarmă pe toți; a trebuit să intervin:

— Nu vezi, omule, că ne-ai ucis cu atâtea mistere?… Mai bine povestește ceva despre tata, cum l-ai întâlnit, ce ți-a spus de pe acasă…

S-a executat imediat. Era foarte vorbăreț. Și a stat până după miezul nopții, evocând sumedenie de lucruri despre părinții mei, și îndeosebi despre tata, care a fost bun prieten cu notarul cel bătrân, tatăl lui Iulian, mort cu vreo zece ani în urmă. Era un subiect care ne interesa pe toți. Chiar și pe copii. Ne-am antrenat, de nici n-am observat cum au trecut ceasurile.

În sfârșit, Moga se retrase, scuzându-se că a palavragit atâta, noi însă am continuat depănarea amintirilor din viața de toate zilele a bătrânului de la Prislop. Erau numai întâmplări și fapte mici, fără altă însemnătate, decât că s-au petrecut acolo și că la ele a participat tata…

— La culcare, copii! Destul! Mai povestim și mâine! Ajunge!

Soră-mea totuși mai spuse copiilor cum obișnuiește bunicul să citească seara, în pat, ziarul, cu luminarea aprinsă pe mescioara de noapte și cum regulat adoarme citind și uită luminarea aprinsă. Târziu apoi se trezește de zgomotul mototolirii ziarului și mormăie supărat cine știe ce, se scoală, se duce cu luminarea în mină, ca o stafie, să bea apă și, în sfârșit, se culcă de-a binelea…

Până am stins eu lumina s-a făcut ora două. M-am mai zvârcolit totuși puțin înainte de a-mi veni somnul. Tocmai când să adorm, când eram între vis și realitate, mi-am amintit o întâmplare de demult,. Din copilărie. Într-o noapte, m-am deșteptat brusc din somn și am zărit lumină în ușa deschisă a camerei în care dormea tata. Am tras cu urechea și am auzit zgomot de pași. Nu știu de ce m-a cuprins o frică cumplită. În clipa aceea însă a răsunat glasul mamei din odaia de alături: „Ce-i, Vasilică? Nu dormi?” Și îndată răspunsul tatei, puțin sugrumat, dureros: „Vai, rău mi-e!” Pe urmă a apărut în ușă, în cămașa de noapte, cu luminarea în mână, ca o stafie… Spaima de atunci o simțeam acum ca o prăbușire în somn…

A doua zi, după prânz, mă trântisem pe sofa să ațipesc puțin. Soneria zbârnăi deodată strident, parcă ar fi vrut înadins să-mi tulbure moleșeala. Apăru servitoarea:

— Telegramă…

Am iscălit nervos recipisa, apoi am citit:

„Vasile mort. Înmormântarea sâmbătă. Veniți, Mama.”

Seara eram îngrămădiți cu toții în trenul de Maramureș. Am ajuns vineri noaptea în Prislop. Biata mama, slabă și neputincioasă cum era, făcuse toate pregătirile pentru ceremonia din urmă. Era mai oțelită sufletește ca noi toți. Sâmbătă după amiazi, precum hotărâse dânsa, s-a făcut înmormântarea, cu doisprezece preoți, cum se cuvenea.

Abia duminecă, după ce s-a terminat tot, după ce casa noastră bătrânească și-a reluat înfățișarea obișnuită, am putut întreba pe mama cum și în ce împrejurări s-a stins bătrânul.

— N-a fost bolnav de loc, ne-a povestit mama. Marți s-a dus la Sighet la târg, să cumpere bucate și câte altele. S-a întâlnit acolo cu Iulian al notarului și au luat masa împreună. Miercuri iarăși a muncit pe-acasă, ca de obicei. Dar toată vremea s-a frământat și s-a zbuciumat de dorul vostru: că de ce nu-i scriți nimic, că de ce v-ați înstrăinat așa rău… Ba într-un rând, după amiazi, mă pomenesc că-mi spune că s-a hotărât: o să plece neapărat la București, să-și vază nepoții. Cine știe ce i s-o fi abătut și lui! Poate că moartea i se arăta și-l zorea… Altfel, a mâncat bine ca întotdeauna și s-a culcat așa, pe la zece, cu jurnalul, obiceiul lui. A citit ce a citit, și pe urmă a stins luminarea. Încă m-am și mirat, că doar știți voi cum făcea dânsul de adormea mereu cu lumina la cap, de-mi era și groază să nu se întâmple odată să ia foc și casa… Am ațipit și eu. Pe la miezul nopții, cum m-oi fi trezit nu știu, am văzut lumină în odaia popii. „Ce să fie?” mă gândeam. Am stat nițel și am ascultat și mi s-a părut că-l aud gemând. Vai de mine, zic, doar nu i-o fi venit rău popii? „Vasile, dormi?” am strigat pe urmă speriată. A ieșit din odaie cu sfeșnicul în mână, în cămașă, după apă. „Vai! rău mi-e!” mi-a spus pe urmă, întorcându-se în odaia lui. Am sărit friptă din pat și m-am dus după dânsul. „Ce te doare, Vasilică?” l-am întrebat. „Nu știu, mi-e rău, așa”… S-a culcat, s-a învelit și mi-a făcut semn să mă culc și eu, să-l las să se odihnească. Lumina a rămas aprinsă pe mescioară. Nu știu cât o mai fi trecut, un ceas, două… M-am deșteptat năucită, fiindcă mi s-a părut prin somn că aud horcăituri din odaia lui. Am alergat; zăcea de-a curmezișul patului. A mai suflat de câteva ori. Se vede că se sculase iar, dar nu l-au mai ținut picioarele și s-a prăvălit înapoi…

Ascultam și plângeam și mă învinovățeam, ca și când numai din pricina mea s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Și câte zile am mai zăbovit în Prislop, am întrebat mereu pe mama despre miercurea aceea când m-a tulburat neliniștea fără motiv, când am stat de vorbă despre tata, cum poate nu mai făcusem niciodată, până târziu după miezul nopții… în sufletul meu, însă, rămâneau întrebările la care nimeni nu mi-a mai răspuns: de ce în miercurea aceea, pe când eu eram neliniștit la București, pe tata îl frământa aceeași neliniște mare la Prislop? De ce în ceasurile când acolo, la o distanță de o mie de kilometri, sufletul tatei se despărțea de lumea asta, noi, copiii și nepoții, familia întreagă îl îmbrățișam cu gândurile și cuvintele noastre, atât de stăruitoare, ceasuri întregi, până la ultima suflare? Poate să fie simple coincidențe. Desigur. Dar de ce atâtea coincidențe? De ce? Ce înseamnă coincidențele acestea stranii? N-au ele niciun rost?… Nu înseamnă oare nimic?… Nu cumva…?