Din viața militară/Moșul

 

Am cunoscut odată un militar foarte ciudat. Era cu noi în batalion, vorbeam cu el în toate zilele, și niciodată n-am știut cum îl cheamă. Pe el, nu știu de ce, nu-mi venea să-l întreb; iar toți cărora m-am adresat dădeau din umeri ca și mine, mirați și ei că niciodată n-avuseseră curiozitatea să-l întrebe. Probabil numai furierul regimentului avea norocul să cunoască ghicitoarea asta, pentru că o vedea dezlegată gata în registre. Încolo, de la maior și până la bucătar, nimeni n-avea habar.

Ba încă și mai ceva! Măcar că purta la mână două galoane late de aur, pentru noi el n-avea grad. Și nimănui nu i-ar fi trăsnit prin minte să-i zică: „Trăiți, don sergen-major“. Să fi poftit să-i zici! Ar fi fost în stare să se facă foc și pe loc ți-ar fi răspuns: — „Să-ți crească urechile, băiete!“

Așa, toată lumea-i spunea „Moșule“ . Și ai fi fost în stare să crezi că tot sub numele ăsta era trecut și-n controale.

Moșul era omul cel mai vechi din batalion. Schimbase ofițeri peste ofițeri, apucase soldați care ajunseseră acuma căpitani, văzuse schimbându-se nu mai știu câți maiori, șefi de corp, și privea la toate primenelile și transformările astea cu un fel de filozofie simplă, care-i era în fire, nu împrumutată din cărți.

— Hei, bădică, roata lumii e afurisită!

Toate se mutau de la locul lor, toate întinereau ori îmbătrâneau, numai el rămânea cum fusese. Când a-nceput să i se zică Moșule iarăși nimeni nu știa; ai fi zis c-așa se pomenise el Moș de când lumea.

Peste el și peste viața lui plutea o taină pe care gândeai că nici el n-o cunoaște. De unde era, ce fusese mai-nainte habar n-avea cineva. Atât ne spusese:

— Hei, cocoșelule, când m-a luat pă mine cu arcanu, era altă gâscă-n traistă! Eu am apucat pă Pazvante, care mânca omu de viu... Nu-ți mai vorbesc de Lipan, care striga creier de cocoș ... ăsta a fost încoa de tot!

Moșul făcea oștire de vreo cincisprezece ani. Și doar nu era om bătrân. Să tot fi avut treizeci și cinci, treizeci și șase de primăveri înnodate. Dar, nu știu cum și ce fel, primăverile lui erau cam tomnatice, ba le ieșise binișor bruma prin păr și prin barbă. Pe ici, pe colo, ghioceii îi mijeau prin cap, de i-ai fi dat ăl mai puțin, să zic, patruzeci și opt, și nouă. Unde era și cam adus de spete, ca omul la vârsta când te pleci spre groapă, unde mai avea și mersul agale, puteai să juri că se apropie de cincizeci în toată legea.

Da ce om! Uit-te: mi-l aduc aminte ca astăzi. Regulat îl vedeai prin curtea cazărmii cu mâinile la spate, ori ciugulinduși bărbuța, și n-ai fi bănuit cât cucu că-i militar, și încă de-ai lui Pazvante, dacă n-ai fi zărit mondirul cazon pe el!

Era șeful gorniștilor. De dimineață pornea cu puii la instrucție și nu se-ntorcea decât la vremea mesei. Apoi, după masă, iar așa. Și, cât ți-i ziulica de mare, auzeai sunând goarnele pe maidan. Un lucru ciudat: când mergea în fruntea gorniștilor și mai ales în fruntea batalionului, i se însenina fața. Nu mai era îndoit de spete, mustața și-o ridica în sus și făcea niște pași de credeai că o să cufunde pământul. Gorniștii lui erau ăi mai vestiți la toate garnizoanele pe unde trecuse.

El compusese marșurile alea după care soldatul calcă scurt și apăsat fără să vrea. Gorniștii ăilalți îndrugau ca de mort!

— Ăla-i marș? Parcă-i de cavalerie! Mă mir că nu cântă de nuntă!

Și doar oameni erau și ăia. Numai vezi că avea Moșul un fel de manelă a lui aparte. N-ai fi auzit vorbă proastă din gura lui! Ori să pedepsească el, ori să bată cum aud că obicinuiesc alții ferit-a Sfântu! Moșul se uita la gorniștii lui ca la niște pui, și să fi văzut numai că se leagă cineva de dânșii! Așa, moș cum era, se înfuria de credeai că intră dracu-n toți.

Uneori mai lăsa pe oameni să se mai odihnească și ei, că, mai ales la început la toți le plesnesc buzele din pricina goarnei. Dar de departe, când vedea că vine maiorul, îl auzeai:

— Haide, mânzule, dați zor, taică, dați zor! Că, uit-te, vine Ghiuju!

Ghiuju: așa zicea el în loc de don maior . Apoi zâmbea, se uita la berbecul batalionului, care se ținea grapă de el peste tot, și-i spunea:

— Scoală, Ghiță, scoală, că vine stăpânul ăl mare!

Însă Ghiță îl privea cu ochii lui leneși și cuminți, că el nu cunoștea alt stăpân și alt frate decât pe Moșu. Amândoi erau stâlpii batalionului, amândoi mergeau în frunte, amândoi mâncau și amândoi dormeau.

— Vezi?! zicea Moșul. Nu l-aș da pe Ghiță să știu de bine că mai îmi dă o primă!

Și cum iubea pe Ghiță, așa iubea pe toți oamenii. Nu cunoștea pizma, nu avea vrășmași și nici fudul nu era.

Când vedea câte un voluntar mai mititel, Moșul se uita la el ca la un copil și-i spunea cu dragostea lui originală:

— Mă, câta melităroiu de mare! Da o să poți ține pușca, tăticule?

Ori, dacă te vedea trist, numaidecât te întreba:

— Noroc, taică! Merge cătănia? Maica Domnului într-ajutor!

Altădată, îl pofteai la cantină. Nu te-ar fi refuzat nici în ruptul capului, măcar că nu-i plăcea băutura. Intra și comanda:

— He, un șpriț, un macmahon, mai multă gazoasă!

Asta era viața lui: prieten cu toți la cataramă și voie bună.

În vremea din urmă nu mai avea voie să sufle din goarnă, nici să alerge, nici să ridice greutăți. Îi venise boala de acolo că prea suflase mult.

— Acuma să mă iau de mână cu Ghiță, zicea el, și râdea chiar de boală.

Însă nu vorbea decât de anul pe care-l mai avea de slujit.

— Cum l-oi împlini, mă duc. Și, mai cu pensioara, mai cu părăluțele strânse, deschid și eu o cârciumioară... Hea! Pentru bătrânețe e destul. Îmi iau și o băbuță, așa de vo optsprece anișori...

Noi râdeam:

— Da ce să faci cu ea, Moșule? Să se ia și ea de mână cu Ghiță? — Ce, mă? Ce? Dec! Ba bine că te-oi chema pe tine să-mi ajuți!...

* * *

Nu trecuse nici o săptămână de când ne spusese vorba asta, și auzirăm într-o dimineață vestea groaznică: a murit Moșul!

— Da, domle! zicea aghiotantul. L-a găsit căpraru de la gorniști întins pă pat, fără suflare, cu ochii închiși, țeapăn, mort — ce mai încoace-încolo? Berbecu stetea la căpătâi și urla. Când a văzut că pun oamenii mâna pe Moșu, s-a suit și Ghiță cu două labe pă pat. Săracu dobitoc! Vezi dumneata? Parcă vrea și el să ajute, ori să vază măcar ce s-a întâmplat...

— Și de ce a murit? Nu se știe?

— De! Doctoru zice că i s-a rupt o vână. Știi că el suferea, sărmanul! Da eu bănuiesc c-a murit de supărare...

— Supărare, Moșu?

— Taman așa! Ți-aduci aminte vorba lui: „Să-mi găsesc o băbuță de vo optsprece anișori“ ...

— Ei! Mi-aduc...

— Apăi asta e! Băbuța a găsit-o el, pă cât știu eu; da, pasămite... boala lui e afurisită... te face neom... A găsit băbuța degeaba. Vorba dumitale: „Să se ia și ea de mână cu Ghiță?“ D-aia, prepui eu c-a murit... Puțin lucru e, domle? Să te pomenești din om... lipovean!

* * *

A doua zi, când l-a-ngropat, l-au trecut pe la cazarmă. Tot batalionul era în poartă, ori pe la ferestre, ori pe zid... Bietul Moș mergea cu picioarele-nainte pe drumul de apoi. În urma lui, că era într-o duminică, o mulțime de ofițeri, de soldați și de sergenți. Gorniștii nu mai cântau scurt . Era un cântec lung de jale, care-ți trecea prin inimă ca un țipăt de durere.

Iar doliul, la căpătâi, îl ținea Ghiță, singurul frate. Și nici nu s-a mai întors la cazarmă: o fi putrezit pe câmp!