Din trecutul nostru/Vladislav Basaraba

Jump to navigation Jump to search


Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleacă din Făgăraș cu ceata lui de arcași după ce mai întâi dă foc satului și Mănăstirii Tălmaciu unde-și aveau așezarea urmașii contelui Conrad — vechiul dușman al Basarabiei. El se pogoară la Câmpulung, și de-acolo trece la Curtea de Argeș, unde ia sceptrul și grijile domniei.

De cum se desprimăvărează, Ludovic, craiul Ungariei, își ridică oastea și pornește cu mânie spre țara cutezătorului voievod. Ajungând însă la hotar, se răzgândește. Știau doar ungurii ce-i așteaptă în codrii Agreșului. Atras de-o biruință mai ușoară, Ludovic trece Dunărea în Bulgaria apuseană, și-mpresurând Vidinul îi supune fără multă vărsare de sânge, prinde pe Strașimir, cumnatul lui Vladislav, și-l duce rob în Croația, împreună cu soția lui, fiica lui Alexandru Basarabă. Cetatea rămâne sub stăpânirea unui ungur. Dar iată că se ridică șișman, țarul de la Târnov și-n fruntea unei oștiri turcești se îndreaptă spre Vidin. Ludovic nu se-ncumetează să se măsoare cu puterea nurcilor, temută de toți pe vremea aceea, și se retrage. Aprigul Vladislav însă vede în apropierea acestui nou dușman o primejdie pentru țara lui și, trecând Dunărea cu douăzeci de mii de arcași, se aruncă vitejește în calea lui șișman, îl biruie și-l gonește îndărăt până la Târnov, puind astfel stavilă celei dintâi năvăliri turcești înspre hotarele noastre. În lumea creștină din Apus se vorbește de izbânda aceasta neașteptată, ca de o minune dumnezeiască. Dar pe regele ungurilor nu-l lasă să doarmă gloria domnului român. În deșert, pentru a-l îmbuna, cearcă Vladislav — cu jertfa dreptei lui mândrii — a-i arăta supunere, zicându-și în cărțile domnești: „Voievod din mila lui Dumnezeu și a regelui Ungariei”. În deșert caută a-i deschide ochii asupra puterii păgâne ce se ridică tot mai amenințătoare din Răsărit și-n fața căreia ar trebui să stea uniți, căci deopotrivă de mare e primejdia, și pentru unguri ca și pentru români. Pe Ludovic ceea ce-l doare mai mult, și-l pune pe gânduri de la o vreme încoace, e închegarea și întinderea din ce în ce mai largă și mai puternică a unei domnii românești, în contra regatului maghiar. Vlahii aceștia făcuți, neamul acesta de oameni hotărâți și dârji, ce izvorăsc mereu de sub poalele Carpaților și, cu zborul săgeților, își fac loc în lume, poporul acesta de ciobani și de plugari, cu voievozi mândri ce-și lărgesc hotarele și poartă războaie fără să-l întrebe pe el -iată ce-l tulbură pe craiul ungur și-l face să cate cu atâta ură spre țara Basarabilor. Și toate silințele domnului român de a-l împăca sunt zadarnice. Către sfârșitul anului 1369 oastea regelui stă gata să intre în Oltenia. Vladislav însă nu-i lasă timp să-l lovească. Trimite pe Radu să păzească țara dinspre Făgăraș, așează pe hatmanul Dragomir la întăririle de pe valea Ialomiței, iar el, c-o frunte de voinici, trece Dunărea, smulge Vidinul din mâinile ungurilor și când Ludovic se pogoară cu oastea spre Severin, Vladislav se trage la munte, unde, pregătit, așteaptă lupta hotărâtoare. Regele însă nu se bizuie a păși mai departe. El cuprinde, aproape fără luptă, Severinul și cetatea Vidinului lipsită de apărare, și rămâne aci. — O a doua armată maghiară, încredințată voievodului Nicolae, se lasă din Ardeal prin țara secuilor și, intrând în Muntenia, înaintează pe valea Ialomiței, până-n strâmtorile întărite din Dâmbovița, unde așteptă, la pândă, hatmanul Dragomir. După o încăierare de câteva ceasuri, românii se retrag. Ungurii crezându-se biruitori, îi urmăresc, și deodată se văd grămădiți cu toții într-o râpă adâncă și mlăștinoasă. Caii se duc în mocirlă până-n piept. Luptătorii se învălmășesc și cad unii peste alții, sub grindina de săgeți care-i împroașcă din toate părțile. Voievodul Nicolae e ucis. Pe cei ce mai rămân cu zile, din falnica lui oaste, arcașii lui Dragomir îi fugăresc prin desimea codrului, vânându-l ca pe fiare. Și astfel românii pun capăt și acestui război pe care nu ei l-au dorit.

Regele e nevoit să încheie pace. — Ungurii părăsesc Vidinul. Strașimir vine iar împărat în Bulgaria apuseană, și Vladislav își reia Severinul. Toate se statornicesc așa cum au fost mai înainte. Ludovic înțelege că fără nici un folos au fost jertfite viețile ostașilor maghiari și secui, în strâmtorile Ialomiței, — el vede acum toată dureroasa deșertăciune a visurilor lui de cucerire, și, cumințit, se grăbește a-și întări mai bine hotarele dinspre țara Basarabilor, așa de primejdioasă pentru unguri, ridicând în dreptul Sibiului castelul Landskron, și-n ținutul Brașovului — Tőrzburgul (Castelul Bran).

Ființa neamului românesc e pe deplin închegată. Poporul care a crescut în umbră, în spaimă și-n vijelii, a intrat acum de-a binelea în matca destinelor lui. Scos din adăposturile lui ascunse, el se revarsă, împins de asupririle maghiare, tot mai în larg, prinde încetul cu încetul, în spornica-i undire, partea bătută de soare a Carpaților și, binișor, lăsându-se de vale, cu apele munților lui, cu sfetnicii, cu limba și cu datinile lui, se așează-n câmpiile Dunării din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai stăpân pe el, pe viața și pe pământul lui. Negurile în care-a stat învăluit atâta amar de vreme se risipesc, și porțile istoriei i se deschid.

Neadormiți în straja țării, românii dovedesc aceeași statornică bărbăție și în apărarea credinței lor, a sfintei legi strămoșești. Papa de la Roma, Urban al V-lea, același papă care mereu îndemna pe Ludovic să-i cuprindă cu armele și să-i facă și pe ei catolici, aflând de vijelia cu care s-au luptat ș-au biruit pe turci în câmpiile Târnovului, și cugetând că va căpăta cu blândețea și iscusința cuvântului ceea ce nu putuse dobândi cu strășnicia oștilor maghiare, scrie domnului Munteniei în anul 1370:

„Nobilului bărbat Vladislav, voievodul Valahiei, poftim acum darul prin care să dobândească mărirea cea viitoare. Din oameni vrednici de credință am înțeles că, deși mărturisești credința aceluiași păstor, adică a Domnului nostru Isus Hristos, totuși zăbovești afară din numitul staul, adică afară din sânul și ascultarea sfintei catolicești și apostolicești biserici a Romei, maicii și povățuitoarei tuturor credincioșilor, afară de care nu este mântuire, fiind învăluit în dezbinarea și prea multelor sminteli, care le-ai luat de la mai marii tăi, și doară crezând că ești în crugul mântuirii, pre turcii cei fărădelege și dușmanii credinței cei catolicești, pentru cinstea lui Dumnezeu și a numitului scaun, îi gonești și-i ții a fi vrăjmașii tăi. Ci ne pare rău din suflet dacă nu te oștești pre lege, fiindcă nu altora, fără numai celor ce se oștesc după lege, se dă cununa cea după frumusețea neamurilor, și cu atâta mai fierbinte râvnim mântuirea ta, cu cât credem că, de te vei întoarce din toată inima la domnul, cu mult mai viteaz ostaș al lui Hristos vei fi...”.

Dulci și cu mult meșteșug potrivite sunt cuvintele Papei, dar pe Vladislav nu-l adorm. Și legea apucată din bătrâni el nu o schimbă. Între români și bulgari sunt legături vechi. Loviți și unii, și alții dintr-o parte de unguri, din altă parte de turci, se simt tot mai apropiați, tot mai uniți prin puterea împrejurărilor. De la Răsărit au primit și unii, și alții taina botezului, din același izvor și-au sorbit credința, și preoții lor, înaintea lui Dumnezeu, aceeași cruce-și fac și în aceeași limbă se roagă.

Stingându-se viteazul Vladislav în anul 1372, vine la domnie fratele lui, Radu, de la Făgăraș, cuviosul voievod pe care mai târziu închipuirea poporului îl împodobește cu toate isprăvile bunicului, tatălui și fratelui lui, împreunând astfel pe-un singur nume înțelepciunea, vitejia și gloria a patru vieți.

Domnul cel nou al Munteniei, Radu Negru, cum îi zic vechii povestitori ai neamului nostru, părăsește de la început și de bună voia lui Amlașul și Făgărașul, curmând astfel orice legătură cu regatul Ungariei. Și, cu jertfă asta, rămâne deplin stăpânitor în țara lui. Despre el zice cronicarul: „După ce au trecut domnul dincoace, n-au mai avut stăpânire peste românii din Ardeal, dar nici pe dânsul să-l stăpânească cineva n-au fost”.

Încă de pe când era ban al Severinului, Radu se-mprietenise cu călugărul Nicodim din țara Sârbească, un om foarte învățat, care pentru faptele lui bune și marea lui credință în Dumnezeu, era privit ca un sfânt. Sub domnia lui Radu, Nicodim vine și se statornicește în țara Basarabilor. Numele acestui sfânt împreună cu al înțeleptului domn amintesc întemeierea celor dintâi așezăminte mănăstirești pe pământul Munteniei. În cei doisprezece ani de pașnică domnie Radu-Vodă ridică lăcașuri de rugă și chilii pentru călugări la Tismana, la Cozia, la Cotmeana și la Câmpulung. Nicodim rămâne până la sfârșitul zilelor lui egumenul măreței lavre de la Tismana, zidită pe o stâncă uriașă deasupra unei cascade, în cel mai frumos adăpost din munții Gorjului.

Radu Negru închide ochii în anul 1384. El lasă doi ciori: pe Dan și pe Mircea. Dan, cel mai mare, stă numai doi ani la cârma țării. Sufletul lui, pare a fi moștenit de la străbuni mai mult însușirile de ostaș, decât pe cele de gospodar. El își face sub steag scurtul veleat al domniei. O luptă norocoasă cu ungurii pune iar Amlașul și Făgărașul sub sceptrul voievozilor români. — În anul 1386 trece-n Bulgaria răsăriteană, cuprinde cetatea Silistrei și alte-ntărituri de pe malul drept al Dunării. Dar, într-o încăierare cu țarul șișman de la Târnov, viteazul domn, aruncându-se în fruntea ostașilor săi pentru a-i îmbărbăta, își pierde viața.

În scaunul Basarabilor s-așează al doilea fiu al lui Radu Negru, marele voievod Mircea.