Din trecut (Vlahuță)

Jump to navigation Jump to search
Din trecut
de Alexandru Vlahuță
Publicată în Convorbiri literare, an XVIII, nr. 1, aprilie 1884


Acum, cînd nu ne mai iubim,
Vino cu mine-n țintirim,
Acolo unde, îngropate,
Zac, coperite de uitare,
Atîtea visuri înghețate
De vreme și de nepăsare.
Căința-nlătură-ți, și vină:
Nici eu, nici tu nu ești de vină.

Ce de mai cruci stau pe cărare !...
Aicea-i prima sărutare:
Luna, privind cu drag a noastră
Primăvăratică iubire,
Sclipea în lumea ei albastră;
Iar noi plîngeam de fericire,
Și lăcrămile de pe față
Ni le sorbeam, cuprinși în brațe.

Dincoace-un dor — sigur îl știi:
E dorul celor doi copii
De-a merge-alături pe cărarea
Vieții lor, de visuri plină,
C-un singur gînd, ca-ngemănarea
A două raze de lumină.
Copiii sunt — noi amîndoi...
Ce-au dorit ei !... Ce suntem noi !

Dar colea,-n mai adînc mormînt,
E primul nostru jurămînt.
Tu-mi stai pe brațe visătoare,
Eu ochii dulci ți-i sărutam,
Și șoapta necuvîntătoare
A inimii ne-o ascultam...
O, sfîntă, veșnică iubire,
Cine-ți mai știe azi de știre !

Alături, în adîncă pace,
Somnul fără trezire-și zace
Suspinul nostru cel dintăi,
Cu cel din urm-adio,
Cu lacrima din ochii tăi,
Ce-n veci mi-oi aminti-o,
Cu-atîtea visuri, stinse toate
Sub durerosul "nu se poate !"

Iar azi, simțindu-ne-amîndoi
Cu inimile reci în noi,
C-o prefăcută nepăsare
Unul la altul ne uităm;
Căci tot mai e ca o mustrare,
Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,
Cînd, fără voie, ne gîndim
La cel trecut din țintirim.