Din torsul zilelor/Volumul I/Alecsandri
| ←Grigorescu | Din torsul zilelor de Alexandru Davila Volumul I: Alecsandri |
V. A. Urechia→ |
Numai odată, la Sinaia, l-am văzut și pe acesta, pe Conul Vasile. Erà, mi se pare, prin 1872. Se puneau temeliile castelului Peleș; iar Curtea locuià în câte-va chilii ale mănăstirii, amenajate, firește, pentru așà mari oaspeți. Regina Elizabeta, atunci „Elizabeta Doamna” aveà, drept salon particular, o chilie mai mare (cea dintâi a șirului din dreapta) și desenase, pe unul din pereți, chipurile principalilor oameni de pe atunci (Generalul Florescu, Nicolae Golescu, Mihail Cogălniceanu, Carol Davila, Alecsandri, Generalul Solomon, etc.). Peretele a fost păstrat cu sfințeniă, până în ziua de astăzi, așà cum erà pe atunci.
Mama iubià mult pe Elizabeta Doamna, și erà foarte mult iubită de ea. Erà, dar, firesc ca fiul mai mare al mamei — adică eu — să se tolănească pe lângă fotoliul răposatei Regine, în tovărășia Nataliei Romalo, Luciei Al. Ghica, Eufrosinei Grădișteanu, etc., domnișoare de onoare.
Intr'o zi, pe când eram acolo, iaca și Conul Vasile, cu o mulțime de domni, toți mai de seamă unii decât alții. Bine înțeles, convorbirea luă o întorsătură foarte serioasă și cam depărtată de mințile copiilor. Neînțelegând nimic, mă grămădii între picioarele fotoliului Doamnei Elizabeta și stătui acolo foarte cuminte. Deoarece fiecare povesteà câte ceva, la un moment dat, Elizabeta Doamna zise lui Alexandri:
— „Povestește-ne și d-ta o znoavă românească”.
Conul Vasile stătù puțin pe gânduri, apoi se scuză că znoavele românești pe care le știà sunt cam necuviincioase.
— „Ce-are aface”, zise Elizabeta Doamna, „povestită de d-ta, znoava nu poate fi decât frumoasă”.
Alecsandri se supuse și povestì următoarea znoavă:
„Marioara, fată frumoasă, dintr’un sat de la munte, luase de bărbat pe Ionel, flăcău frumos și voinic; ea țineà la el ca la ochii din cap; dar nenorocul o pândeà: la pădure, unde tăià lemne, Ionel fu lovit și omorât prin căderea unui copac mare. Adus în sat de tovarășii săi, el fu scăldat, întins pe masă, acoperit cu giulgiu, împodobit cu crăci de pelin și cu flori, cum se cuvine unui mort, de însăși biata Marioara, care plângeà și se bocià: — „Ce bărbățel ’mi-a murit. Ce bărbățel ’mi-a murit”. Nimic și nimeni nu o puteà mângâià. Veniseră toate babele, suratele și fetele din sat; care mai de care, îi ziceà: — „Lasă Marioară, nu te mai bocì, că mai sunt flăcăi pe lume. E cutare și cutare și cutare”. Dar Marioara se bocià mai rău, îngânând: — „Ce bărbățel ’mi-a murit. Ce bărbățel ’mi-a murit”. Una câte una, și babele și suratele și fetele plecară, văzând că nici o vorbă nu erà de leac pentru Marioara. Rămase numai vecina de casă, care mai încercă câte-va vorbe: — „Mai sunt alții ca răposatul”. Atunci, Marioara se uită lung la ea, apoi smulse giulgiul care acoperià mortul. Văzând mortul, pe frumosul Ionel, vecina de casă uită de vorbele sale și începù să bociască, jălindu-se: — „Ce vecin ’mi-a murit. Ce vecin ’mi-a murit”.
Elizabeta Doamna dădù semnalul râsului.
— „Dar de ce bocià asta, întrebă, candid, Natalia
Romalo?Rușinat, Conul Vasile pornì spre ușă, dar Elizabeta Doamna îl opri:
— Nu fugì, Domnule Alecsandri; znoava d-tale e foarte frumoasă și, dovadă că nu e necuvincioasă, e chiar întrebarea Nataliei.
Alecsandri nu mai fugì.
Elizabeta Doamna, care se jucà cu mâna prin părul meu, îmi zise: — „Tu, care știi poezii frumoase, spune-ne una”. Mă sculai și începui:
Frate, frate de stejar,
Lasă-mă să tai un par
Să fac osiă la car…
și așà, până la sfârșit.
Bătrânul Alecsandri se oprise în ușă, ștergându-și ochii umezi; el exclamă, când terminai:
Ferice de stihurile cari pătrund în mintea copiilor.
Nu l’am mai văzut pe Conul Vasile. Dar vorba lui mi-a căzut ca o picătură de aur pe suflet.
Mai târziu, la Golești, am găsit, printre hârtiile lui Ștefan Golescu, un mic album de desen, pe foile căruia Alecsandri scrisese, cu scriitura sa subțirică, primele sale poezii, și pe care’l dăruise unchiului meu mare, Ștefan Golescu. Il luai.
Acest prețios manuscris se puteà pierde la mine; pentru a’i asigurà, oare cum, viața, îl dăruii Academiei române, care îl păstrează și acum.