Din registrul ideilor gingașe/Conspirația esențială
Între toate trivialitățile moralistice, nici una poate nu se rostește cu așa senină și stupidă siguranță ca apelul la sinceritate. Spune-mi sincer - n-ai fost sincer - trebuie să fii absolut sincer - eu sunt sincer și cer oricui etc., etc. - așa se aud miticismele solemne care ies automatic din gurile majorității robuste și nediferențiate, ori de câte ori se ivesc explicații serioase între prieteni. Atunci, nelipsit, se și începe vorba cu: dacă-mi ești - dacă erai - dacă vreai să-mi fii adevărat prieten.
Este știut că imbecilul care te interpelează astfel vrea numai să-ți smulgă o aprobare pentru persoana lui, aprobare care să ajungă cât mai aproape de admirație. Și pentru că e imbecil, merită să-l îneci în protestări admirative cât mai impudice. Imbecilitatea este o putere naturală absolută; fiind și absolută și naturală, revoltă împotriva ei nu încape, obiecții n-au sens, pentru că obiecțiile sunt ale inteligenței; astfel, rămâne loc doar pentru admirație și frică... Dar e un joc distractiv și consolator să supui gândirii lucide postulatele cele mai neroade.
Fapt banal este că oamenii se dezaprobă sincer și complet numai în caz de dușmănie fățișă. Și atunci fiecare rămâne încredințat că dezaprobările pe care i le aruncă dușmanul sunt mincinoase. Ideea excelentă pe care fiecare o are despre propria persoană rămâne, în acest caz, nealterată, ori înflorește chiar; fiindcă din fiecare injurie a dușmanului scoatem, prin răsturnare, o laudă. Dar în afară de cazul de vrăjmășie pe față, fiecare din noi trăiește închis într-un cerc de reticențe și disimulări, pe carel întrețin natural cu o foarte mare grijă toți ai noștri, începând de la cei mai de aproape. Este conspirația esențială fără care traiul împreună n-ar fi suportabil. În jurul fiecăruia din noi circulă, în ascuns, constatări și aprecieri dureroase ori jignitoare; și fiecare luăm parte la alte cercuri în care sunt la fel închiși alții. Societatea pașnică a oamenilor care țin, cum se zice, unii la alții, nu-i posibilă decât dacă fiecare din noi este sistematic împiedecat de a cunoaște anume fapte și judecăți care-l privesc de-a dreptul și a căror cunoaștere l-ar jigni peste măsură de dureros.
Durata și buna funcționare a acestor conspirații prietenești sunt garantate deopotrivă de cătră conspiratori, cari, ca oameni ce sunt, disimulează natural și automatic, și de cătră protejatul și răsfățatul pe care el îl țin captiv, fiindcă și el, ca om ce este, primește neturburat de gândiri critice aprobările chiar cât de deocheate ale cercului. Sunt indivizi cari fac paradă de autocritică, obișnuit nebuloasă ori cu totul falsă: omul își inventează defecte amabile sau prestigioase pe care nu le are, ori vorbește de calitățile lui recunoscute cu aluzii vagi, menite să provoace laudele prietenilor. Și-i explicabil că acest soi de oameni, și în general acei cari fac profesie de pătrundere psihologică, sunt cu deosebire aiuriți când cercul conspirației amicale se rupe, și răsfățatul respectiv se poticnește violent, lăsat dintr-odată liber și fără protecție în fața adevărului care, atunci, e cu atât mai ofensator cu cât mai mult te-ai încrezut în agerimea minții tale. Căci pretenția de agerime este aici o pură deșărtăciune: conspirația prietenilor este una din cele mai robuste și mai esențiale produse ale vieții sociale. Lărgind puțin aplicația zicătorii, se poate spune aici cu deosebită hotărâre: tout le monde a plus d'esprit que Mr. de Voltaire. Negreșit, oricât de solidă este natura acestei conspirații, pornirile și interesele elementare ale individului izbucnesc uneori oarbe și violente, cercul de pioasă disimulație se rupe, și atunci conflicte serioase sau comice pornesc cu atât mai amenințătoare, cu cât înlănțuirea lor este necalculabilă, fiindcă nimeni nu știe exact cum este compus cercul acela de minciuni vitale, ci compunerea lui se dă pe față tocmai prin rupere, prin proporțiile și sfârșitul scandalului.
Este ciudat și hazliu de constatat cum fiecare aromește în dulce împăcare cu persoana lui, uitând aproape constant că el însuși face parte din atâtea cercuri în care stau prinși alții, cercuri a căror natură comic și întrucâtva inocent vicleană o constată zilnic prin propria lui colaborare.
Ca toată viața noastră internă, părerile și sentimentele despre ceilalți, indiferent cât de dragi ne-ar fi, sunt într-o modificare continuă; numai Dumnezeu și noi singuri știm ce gânduri grozave fulgeră câteodată prin fundul minții noastre despre acei căror le dăm cea mai solidă dragoste, cel mai autentic respect. Noroc că aceste mișcări sufletești se petrec atât de repede! - dar nu destul ca să nu le observăm destul de des și de limpede. Și față cu această mobilitate vertiginoasă și subtilă a atitudinii noastre reale și intime față de ceilalți, și când e vorba de persistența cu orice preț a vieții sociale, pe d-nul Mitică îl apucă filozofia și ne întreabă de sinceritate!
Alceste al lui Moliere nu-i un imbecil, dar se poartă, în anume împrejurări, ca și cum ar fi. De aceea în intenția poetului și a contemporanilor lui cuminți, acest tip era hotărât ridicul. Numai modernii sentimentali au căutat să coloreze elegiac și melodramatic caracterul acela comic hapsân.
Nici o valoare nu poate fi, cu bună judecată, pusă mai presus de viață. Adevărul este numai un mijloc, pe lângă altele, în serviciul acestei valori supreme, care le condiționează pe toate celelalte. Este sigur că apostolii simpliști ai sincerității nu sunt capabili să realizeze în imagini clare ce ar fi dacă viața noastră internă s-ar da continuu pe față în toată mobilitatea ei tumultuoasă. A fost una din funcțiunile vitale ale vieții sociale să creeze sisteme de mascare și stilizare a haosului intern pentru slujba comunicării exterioare și în interesul traiului în comun. Și nu mai socotim că sinceritățile curente nu sunt doar pornite din setea de a realiza adevăr, ci sunt simplă răutate și obrăznicie plebee.