Din registrul ideilor gingașe/Genii agitate

 

"Lumea merge încet spre înțelepciune", a zis odată Voltaire. De multe ori a zis el dimpotrivă... Mi se pare demn de însemnat că Anatole France a transcris amplificând tocmai această sentință optimistă a patriarhului iritabil și satiric. France zice: încet dar sigur omenirea realizează visul înțelepților. Poate că amândoi își vor fi făcut în minte rezerva: mai mult încet decât sigur. Fiindcă despre amândoi putem bănui că accesele lor de optimism umanitar erau mai mult sau mai puțin făcute de dragul ideii progresului, și pentru că șade frumos filozofului să fie măcar uneori cât se poate de conciliant față cu lumea cea mare.

Fără îndoială, lucrul e plin de greutăți. Mai întâi, înțelepții singuri nu s-au înțeles între ei asupra visului pe care-l visează. Aproape fiecare visează altfel. Care din atâtea vise îl va fi ales mulțimea spre realizare? Și apoi, trecerea visului dintr-un cap înțelept în acele, orișicât, mai puțin înțelepte, ale celor mulți care sunt chemați să-l realizeze, a avut mai totdeauna așa efecte modificatoare, încât înțeleptul cădea, în fața lor, la grele gânduri. De obicei, înțelepții se țin departe de fierberile vieții.

E greu de hotărât întrucât această rezervă a înțelepților față cu norodul cel mare, rezervă care uneori merge până la înstrăinare, a împiedicat pe cei mulți să realizeze mai repede visele înțelepților.

Trebuie amintit îndată că norodul n-are vreme, nici putere, și la urma urmelor nici gust, să se intereseze de ce trece prin gândul filozofilor. Cred că această împrejurare lungește și îngreuiază mai cu seamă drumul de la înțelept la cetățenii cari au să-i prefacă ideile în faptă. Oamenii au deci să aleagă între două explicații, sau să le împace cumva pe amândouă. Pentru acesta e necesar să nu uităm că au existat și înțelepți cari s-au amestecat foarte de aproape cu lumea. Nu vorbesc cumva de apostoli și profeți: persoana și funcțiunea acestora nu are rost decât prin mulțime și pentru ea; ci de gânditori propriu-ziși, de genii, cum am zice, științifice.

Socrat și Giordano Bruno sunt, mi se pare, cele mai perfecte exemplare de înțelepți neastâmpărați. Socrat a fost desigur un geniu științific. A fost doar cel dintâi, cât se poate ști, care și-a dat seama de natura ideilor generale, prin urmare de valoarea conștiinței științifice însăși. A avut însă originalitatea să renunțe la științele propriu-zise, să se întoarcă de la dânsele cu dispreț chiar, ca să facă excluziv morală "științifică" și aplicată. Fiul moașei ateniene s-a devotat, cum zicea, să moșească spiritele, pentru a le face să deosebească preciz binele de rău. După judecata lui, omul face rău numai din neștiință, ori mai exact: fiindcă nu caută să definească riguros ce e bine. Socrat avea apucături mistice: vorbea adeseori de un duh care-i dă sfaturi, de glasuri care-i spun ce să facă în caz de nedumerire. Și l-au văzut oamenii pe malul mării, stând vreme lungă în nemișcare de fachir. Fără să atingem cât de puțin caracterul hotărât eroic al vieții sale, îl putem numi, cred, un apostol pedant și humoristic. Vorbim, negreșit, de metoda purtării sale în public. Și putem adăugi că trebuie să fi exasperat lumea ca un copil drăcos și farsor până la perversitate. O viață întreagă au răbdat atenienii să le iasă în cale peste tot și oricând, l-au răbdat să-i inchiziționeze fără preget cu ironiile lui chițibușare. Platon, se înțelege, potrivește dialogurile așa că adversarii lui Socrat nu zic mai mult decât da, nu, desigur sau din contră - replicile lor sunt rareori altceva decât ison deghizat. S-ar putea zice că atenienii și-au înghițit multă vreme obiecțiile, și de aceea au replicat, la urmă și dintr-odată, atât de brutal. Lunga glumă pedantă s-a sfârșit într-o tragedie simplă și posomorâtă.

În fond, Socrat voia să revoluționeze constituția și societatea ateniană. Care a fost, din acest punct de vedere, rezultatul amestecului acestui înțelept, cu mulțimea neînțeleaptă? Modificarea socială și politică a Atenei, ca și a Greciei întregi a hotărâto puterea macedoneană, fără îndoială cam altfel decât înțeleptul care visa societate organizată după știință, adică pe înțelesul lui, după morală. Prin teoria ideilor, Socrat a pregătit nașterea logicii ca știință; în filozofia teoretică dar, locul lui este printre cei mai mari. Moartea lui l-a așezat între martirii iluștri. Ce prețuiește însă, în special, agitația lui, colocviile lui ironice chiar prin stăruința și repetarea lor, obsedante ca ticurile personajelor de comedie?

La fel se pune întrebarea pentru celălalt exemplu de înțelept febril. Giordano Bruno, ca tânăr călugăr dominican, atrage atenția necăjită a superiorilor prin ideile lui neortodoxe asupra treimii. Pe urmă se înflăcărează de teoria lui Copernic, fuge din mănăstire și din Italia, călătorește, se agită și se ceartă, prin Franța, Anglia, Svițera și Germania, pentru astronomia cea nouă. Viața aceasta, una din cele mai convulzive în istoria intelectualilor, se sfârșește la Roma pe rugul ereticilor. Ce valoare efectivă a avut acest delir științific și metafizic pentru acreditarea ideilor lui Copernic?

Charles Renouvier, filozoful, publicase acum cincizeci de ani o carte ciudată, Uchronia. Acolo scrie el istoria Europei cum ar fi fost, dacă împărăția romană s-ar fi întărit așa ca să ție în frâu pe barbari, iar creștinismul n-ar fi fost în stare să-i surpe, în chip revoluționar, instituțiile și moravurile. S-ar putea încerca tot astfel un joc istoric, dacă am imagina viața intelectuală scoțând din ea geniile agitate, întrucât sunt agitate, și nu numai genii.

Spiritele contemplative sunt natural dispuse să nu prețuiască agitația. Goethe, contemplativ extrem, zicea că toți entuziaștii (Schwärmer) ar trebui spânzurați înainte să împlinească 30 de ani. S-a gândit el cumva la vârsta lui Isus? Ar fi fost în stare, cât era de păgân. E amuzant însă că chiar un înțelept așa de strălucit prin liniștea lui se gândește atât de grabnic și radical la violență. Aceasta dă de bănuit că atitudinile extreme sunt naturale chiar pentru naturile cu aparență de sublimă seninătate. Tot Goethe spunea doar despre el însuși că are spiritul prea conciliant pentru a putea suporta tragedia. Totuși, ar fi fost de părere că împotriva lui Isus poate, împotriva lui Socrat desigur, măsurile de siguranță s-au luat prea târziu.