Din registrul ideilor gingașe/Aplicație freudistă
La douăzeci de ani i se întâmplase lui Carl Spitteler, cel mort de curând și repede proclamat principe al poeților germani de astăzi, să aibă o dragoste fără noroc. Din această supărare el a scos o temă literară și planul unui roman - era literat prin vocație irezistibilă. Planul acesta din tinerețe l-a executat poetul la vârsta de șaizeci de ani. O jumătate de secol aproape l-a preocupat subiectul. Romanul intitulat Imago, apărut în 1906, este rodul copt atâta vreme.
Un tânăr, plin de calități rare, iubește: femeia nu se arată vrednică de dragostea lui. Tânărul sufere adânc, dar cu demnitate, și se adăpostește mândru în împărăția senină și aspră a gândirii și a poeziei grave. Povestea intelectualului hipersensibil și mândru (fiindcă e nestrămutat convins de eminența lui în ierarhia umană), care se îndrăgostește plin de așteptarea nediscutată că trebuie să devie idolul femeii, este o temă foarte mult purtată prin literatura vremilor noastre. Ingredientele psihologice ale situației sunt diverse. Vanitatea naivă, timiditatea și stângăcia intelectualului nematur prepară acestuia o înfrângere erotică și o jignire usturătoare a amorului propriu. Așa-numiții oameni dintr-o bucată nu pot uita asemenea suferinți; viața toată le poartă cu ei, neîmpăcați cu lumea aceea pe care, "în cercul ei strâmt, norocul o petrece". Cred că în aceste profunde supărări fără leac se arată puerilitatea specifică intelectualului. Aproape oricine a observat copii știe cât de îndărătnic se supără ei când sunt nebăgați în seamă, cum nu vor să vie la masă și resping îmbufnați prăjitura după care suspină în ascuns, cum se închid în tăcere îndărătnică și se ascund în fundul grădinii. Această revoltă mândră a copiilor care au fost trecuți cu vederea tocmai când le ardea grozav să ocupe atenția afectuoasă, ori poate și admirația celor mari, se regăsește, cu aspectele proprii sufletului adult, în psihologia poeților și gânditorilor certați cu lumea cea absurdă și rea în distribuirea bunătăților ei. Slăbiciunea intelectualului în domeniul practic îl face să fie un pasiv iritabil, care ajunge să-și închipuie că bunurile și onorurile de orice fel i se cuvin de-a gata, printr-un drept exclusiv, fundat în excelența naturii sale. Aici e originea puerilității radicale a intelectualilor afectați de o sensibilitate și un orgoliu hipertrofic. E posibil ca la unii din ei dezechilibrul să ia naștere cu preferință în viața erotică. În cazul acestora, interpretările sexualiste ale lui Freud pot fi la locul lor.
Spitteler spune singur că romanul său este o confirmare a teoriei lui Freud: în tinerețe, eroul n-avusese îndrăzneala, nici putința să-și lege viața cu femeia pe care o iubea. Mai târziu o întâlnește măritată cu altul; și atunci se dezvelesc amintirile dragostei fizice, năbușită atâta vreme. Dar eroul e om prea serios; femeia îi pare prea frivolă. Ispita sexuală este învinsă de o chemare sublimă - omul serios se devotează artei și meditației solitare. Nu-i întâmplător, poate, că pe erou îl cheamă Victor, învingătorul; Spitteler e omul simboalelor cu înțeles moral, până la alegorie incluziv.
Semnificativ este numele pe care poetul îl dă artei inspirației sale: Stăpâna cea aspră. Unul singur din poemele lui, Primăvara olimpică, are mai mult de 18 000 de versuri - Iliada are mai puțin de 16 000. Și acest colos metric e pătruns de adânc pesimism, masa aceasta de versuri este hrănită de un statornic dispreț pentru omenire. Fără îndoială, numai o muză foarte severă poate inspira așa formidabile monumente. A scris Spitteler și lucruri mai puțin sumbre, Fluturii, de pildă, operă publicată pe la mijlocul carierei sale poetice; dar aceste erau - zice el însuși - numai un intermediu, ca să se întărească pentru continuarea operei maxime.
Poetul acesta era din neam de pastori, învățase teologia, a fost chiar el pastor scurtă vreme. Este explicabil ca viața sexuală a unui copil cu fantezie și nervi iritabili, crescut în astfel de casă și în asemenea învățături, să fie turburată de conflicte grave. Suflete ca acestea sunt focare de probleme și evenimente morale. Acolo, așa-numitele deziluzii în dragoste, mai exact: ofense ale mândriei sexuale, întâmplări altminteri banale și nelipsite aproape în cariera oricărui debutant în erotică, pot fi dezastre care nu se mai repară. Pentru un tânăr cu o viață interioară excesivă, constatarea că lumea nu-i nici măcar atât de logic și drept întocmită încât, cu necesitate oarecum divină, cea dintâi femeie care-l turbură să-l și adore imediat, nemărginit și perpetuu, îl surprinde zguduitor și îl rănește incurabil, ca un blestem nepătruns al naturii sau ca o monstruoasă nelegiuire a oamenilor. Atunci se poate ca energia și demnitatea sexuală, ofensate mortal, să se transforme în energie poetică și să rodească în multe zeci de mii de versuri. Poate că în cazul acestor tipuri extreme care nu vor să primească de la viață, în nici o parte a ei, decât ori tot, ori nimic, construcțiile lui Freud își află potrivită, dar totuși relativă aplicare. Fiindcă nici aici nu e de înțeles ca erotica perturbată să fie izvorul unic al producției poetice.
Pansexualismul doctorului vienez este o obsesiune personală consumată ca teorie medicală cu pretenții filozofice. Autorul acestei doctrine, la constituirea căreia a contribuit poate și simplismul grăbit, caracteristic disciplinelor empirice care ar vrea să fie exacte, este probabil el însuși "cazul" clasic din care a ieșit "teoria". Afară de specificii bolnavi erotici, oamenii sunt mânați mult mai violent de apetituri economice și de setea supremă a stăpânirii și a gloriei decât de pofte și ambiții sexuale. Pentru ca să nu ia seama la această eclatantă evidență, observatorul trebuie să fie robit cu totul unei idei fixe.
Mulțimea oamenilor se consolează lesne și simplu de primele insuccese erotice, ca și de cele următoare. Puțini au memoria sexuală așa de nenorocită ca Spitteler și eroii lui. Puțini rămân cu sufletul zdruncinat și nemângâiat pe urma primelor întâmplări de dragoste, până într-atât, încât să fim reduși a explica viața lor toată prin astfel de perturbări disproporționate și unilaterale. Obstacolele pe care viața civilizată le pune în calea instinctului de reproducție iau proporții grozave numai pentru câteva suflete, uneori de elită, dar mai adesea simplu bolnave din născare printr-o nenorocită împerechere a orgoliului cu timiditatea și stângăcia socială. Lumea mare este mult mai sănătoasă și rezolvă greutățile psihologice și sociale ale activității erotice mult mai lesne și mulțumitor decât își închipuiesc psihiatrii bolnavi de obsesiuni, fie ele cât de original și amuzant manifestate.