Din prag
O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi!
Ce cumplit îmi vânturi mintea, și cu ce-ndârjire-mi scurmi
Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îți stau în față!
Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povață.
Înțeleg, împărăția ta, cu veșnica-i odihnă,
Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă:
Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri
N-or mai răscoli cenușa rece, țintuită-n scânduri.
În sicriu dormi somn de piatră. Nici un zgomot, nici o grijă;
Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă,
Cap de geniu, ori de vită tot o hârcă scofâlcită,
Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.
Ș-o să dorm, în întuneric și în liniște eternă.
N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă.
De-mi va putrezi sicriul și găteala de pe mine,
Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine.
Neastâmpărații șoareci dacă-n capul meu și-or face
Cuib, nesupărați de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.
Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul,
Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul
Mâțișorii vrunei sălcii peste groapa mea totuna.
Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi ști,
Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.
Fontă, tuci.
Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,
Nentreruperea acestei liniști împietrite, reci:
Să nu mai revin în viață niciodată?... Niciodată?...
E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezghețată,
Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.
Viforoasă mi-e viața, și deșartă, și amară.
Ce trudit mă simt sub cruda suferinților povoară!
Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie.
Parc-aș fi de-un veac pe lume... O paragină pustie...
Spulberatu-mi-s-a pân și scrumul visurilor mele.
Ș-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.
Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere,
Și mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere,
De-o privire ce-mi zâmbește veselă, de mine însumi.
Aș voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul și plânsu-mi.
Ca un vânt printre ruine simt că-mi vâjie-ntre tâmple...
E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.
Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.
Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud?
Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,
Ori să-mi răcoresc viața la un amurgit de sară,
Și s-ascult, pe gânduri, doina trișca
de la târlă,
Sau duiosul plâns al apei șopotind noaptea pe gârlă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, e negrăit de lesne să-ți repezi un glonț în creier!...
Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt-un greier,
Trișcă fluier.
E-o mișcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă...
Și când te întorci și cugeți, lung privind ce lași în urmă,
Simți că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire.
Primești orice suferință, dar eterna nesimțire,
Nu. Durerea are-un capăt. Moartea-ți zice:
Niciodată.
Altă viață?...Altă lume?... i-o poveste minunată;
Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată.
Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată.
Nesfârșita fericire din viața de apoi.
Câteva lopeți de țărnă... Rămâi țărnă și gunoi!
Bine e să știi, la moarte, că o dungă lași un nume,
Ca-i săpat la zidul nopții, c-ai muncit să-ți scoți în lume
Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ți fi-va cunoscută pe-unde ți-ai purtat scânteia...
Ș-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere !...
Dulce-i să ți-o știi la fundul vieții pline de durere.
Ah, fugiți, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt!
Nu mă-ndur. Pe cer sunt stele, flori și păsări pe pământ.
Ș-apoi... e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi...
Ți-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi
Și-mi mai vânturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povață!
Înaintea morții mele moartea dragostei de viață.