Din periodice/Din Timpul, septembrie 1881

←Din Timpul, august 1881

Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, septembrie 1881

Din Timpul, octombrie 1881→

❦

[1 septembrie 1881]

Foile noastre oficioase au încercat a reduce importanța vizitei contelui Andrassy la aceea a unui simplu act de curtenie. E lesne a zice că misiuni importante și delicate se feresc de ostentațiune; dar fără însemnătate politică iar nu poate fi vizita în cestiune. M.S. împăratul l-a chemat pe conte la Mișcolț, ca să refere asupra rezultatului vizitei. Esplicarea ei cea mai plauzibilă ni se pare a fi cea dată de „Pesther Lloyd“ într-un articol, reprodus de noi mai alaltăieri și în care, între altele, se zice:

Înțelegem pe deplin de ce politica perfecției neutralități a României față cu Austro-Ungaria și cu Rusia numără cei mai mulți aderenți în regat și e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înțeles de toți.

Afară de asta ea mai lasă loc și pentru rezervațiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poți arunca în brațele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se 'ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria și Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia și Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înțelege asupra unei împărțeli a României neutrale, garanția în contra împărțelii reale ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de a se afla o garanție a integrității teritoriului României în politica proprie a regatului atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci mai cu seamă în alipirea fățișă de-o monarhie sau de cealaltă, de Rusia sau de Austro-Ungaria, căci numai alipirea scade pericolele unei înțelegeri pe deasupra corpului și existenței României, când ea nu oferă nimic nici unuia din vecinii ei, ci caută a ținea în eșec pe unul prin celălalt.

Dacă s-ar fi recunoscut acestea în România, conform cu situația reală a lucrurilor, relațiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe-o bază mai solidă și mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia și Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu amenință nici dezvoltarea națională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului român din Transilvania, despre terorismul națiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaționalizare în Transilvania, unde românii se 'ntăresc pe zi ce merge, sau în provinția mărginașă rusească, unde școalele lor se rusifică, unde preoți și mireni sunt trași cu toții pe același calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Și dacă în Ungaria am și voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai 'nainte de-a o începe la români, în cari nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun panslavist.

Politica neutralității este în adevăr nu numai plauzibilă, ci tradițională pentru români.

Solidaritatea de interese pe care se întemeiază atât de mult foaia din Pesta nu va ajunge a se fixa ca convingere nestrămutată în spiritul public pe cât timp conaționalii noștri de peste Carpați vor fi tratați în mod escepțional și după legi escepționale.

Ziarul din Pesta ne provoacă să facem o paralelă între românii din Ungaria și cei din Rusia.

Această paralelă e lesne de făcut.

Românii din Rusia stau numeric în raport cu populațiunea monarhiei rusești ca o jumătate de milion la optzeci de milioane, ca 1:160; românii din Ungaria stau însă ca 1:6, ba față cu maghiarii (trei milioane către patru și jumătate milioane) ca 2:3.

Dacă, aproape egali la număr cu maghiarii, ei rezistă cu mai mult succes curentului guvernamental de deznaționalizare nu e un semn că ungurii nu vor, ci că nu pot să-i maghiarizeze.

Voința există.

Această voință se sfărâmă de o alta tot atât de puternică, dar nu e mai puțin adevărat că ea există și e un izvor nesecat de vexațiuni zilnice.

Ba se introduce cu sila în școli ca obiect obligatoriu limba maghiară, vorbită abia de a treia parte a populației regatului, grea, radical străină de limbele celorlalte naționalități, răpind tinerimii timpul pentru studii mai necesare și mai spornice decât dresarea c-un idiom pentru a cărui învățare se cer zece ani; ba, mai în urmă, vin alții să impuie această limbă până și ca limbă de propunere în școale.

Ori chinezește, ori ungurește este mai acelaș lucru. Pentru populațiile ario-europene ale Ungariei limba ungurească e fără îndoială egal de străină, prin organismul ei, cu cea chineză. Aceasta n-o spunem din dușmănie contra maghiarilor, ci pentru că ne-am convins după o sumă de fenomene că studiul acestei limbi formează o piedică însemnată pentru dezvoltarea intelectuală a populațiunilor de dincolo de munți. Pe români 'i mărginește, îi coboară cu câteva grade mai jos pe scara ființelor organice.

În fața acestor împrejurări e greu a se admite că înclinări politice pentru Ungaria îndeosebi ar putea deveni vreodată populare la noi.

Când contele Andrassy a vorbit de insula romanică împresurată de valurile oceanului slav n-a gândit, nici a putut gândi numai la statul politic al regelui Carol, unde deasupra insulei s-a cocoțat o mână de grecotei și de bulgăroi malonești cari formează un ciudat epizod în istoria noastră.

A gândit desigur la espresia etnologică, la poporul românesc astfel precum se află aci și pretutindenea același, și care la un loc formează insula etnică de care e vorba. Greco-bulgarii, fie asigurați ungurii, ar fi cu rușii ruși, cu maghiarii maghiari, cu nemții nemți; s-ar da după păr numai să le meargă bine.

Când e vorba de-o luptă cu efect în contra panslavismului, interes comun maghiarilor și românilor, maghiarii cată să se convingă că întreaga insulă etnologică formează un element de rezistență, că întreagă trebuie să aibă conștiința că existența ei națională 'i este asigurată din partea Apusului, că nicăiri ea nu-și consumă puterile în lupte zilnice pentru mănținerea individualității ei.

Dacă însă prin zilnice vexațiuni simțul național de dincoace e jignit prin procederile maghiare de dincolo, dacă românilor li se pune perspectiva de a alege între a fi maghiari sau slavi, nemți sau slavi, toată lupta devine indiferentă pentru poporul nostru.

Nici nemții, nici slavii, nici maghiarii nu exercită ca caracter național, ca limbă, ca stări de lucruri vro atracție asupra noastră, și simpatiile noastre naționale sunt foarte departe în apusul Europei între națiile romanice sau romano-germanice de acolo.

Cauzele acestor simpatii depărtate nu sunt numai politice, ci de natură foarte diversă, sunt etnice, intelectuale.

Natura analitică a limbei, deci și a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligență mai puțin abstractă dar mai limpede; un bun simț, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare și a celei intelectuale; iată note cari disting în mod esențial rasa română de cele ce-o înconjură. Dacă mai ținem seamă de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români precum și de unitatea datinelor, amândouă preexistente formațiunii statelor române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se opun în mod constant deznaționalizării românilor.

E o încercare absurdă, dacă nu mai mult, de a impune unui popor pe deplin format, incapabil de schimbare, ca să contracteze apucăturile unui geniu național mai greoi decât e al lui, de a-i impune limbi ce nu e în stare nici a le vorbi, nici a le pătrunde pe deplin, de-a-i întuneca deșteptăciunea și claritatea spiritului lui cu calapoadele abstrase ale unor limbi străine și de-a nu-l lăsa să ajungă în bună pace la dezvoltarea pentru care l-a menit Dumnezeu.

Așadar și 'ntr-o parte și-n alta, în Rusia ca și-n Ungaria, întâmpinăm adversari naturali ai rasei noastre.

Aci e esplicarea de ce politica neutralității e cea împărtășită de cei mai mulți români, de ce cabinetul conservator a fost răsturnat pentru c-o susținea, spre a se aduce în locu-i politica de aventuri și de alianțe a unor adunături fără de patrie, cari să-și facă din specula sângelui, a hotarelor, a cetățeniei române un mijloc de existență zilnică, un mijloc de câștig.

❦

[2 septembrie 1881]

Cată să spunem câteva cuvinte asupra metodului de cercetare a cestiunii etnologice și sociale pe care l-am urmat, precum și asupra formei date acestor studii.

Adversarii noștri sunt naivi când cred că, prin diversiuni ce n-au a face nimic cu obiectul în sine, sunt în stare a ne abate din calea noastră.

„Românul“, după procedarea tot atât de naivă pe cât de comună a ziarului „Independance roumaine“, vorbește de teorii bolnăvicioase, de institute filantropice, de medici speciali în privire-ne.

Să presupunem că așa ar fi. Că autorul acestor șiruri e nebun, e bun de legat și de dus la Mărcuța.

Rămâne mai puțin adevărat ceea ce-a zis? Asta-i cestiunea. Dacă ceea ce-a zis autorul e adevărat, ceea ce a zis importă, nu cine a zis. Dacă un nebun multiplică două cifre corect este quoțientul neadevărat pentru că cel ce-a calculat are idei fixe sau halucinațiuni?

Dacă un nebun constată conform adevărului că un perete e alb devine peretele negru pentru că nebunul i-a atribuit o calitate ce i se cuvine?

Noi susținem, precum rezumă „Românul“, că „o pătură de străini, numită partida națională liberală, s-a superpus poporului, îl exploatează și-l duce la mizerie“.

Este aceasta sau nu adevărat, oricum ar fi, cuminte ori nebun, cel ce susține aceasta?

E adevărat. Nici „Românul“ n-o negă, căci iată ce zice:

Cu toată osteneala, n-am putut vedea lămurit decât un singur fapt și acesta este: Starea cea rea a sătenilor.

Sătenii, o știm mai bine decât teoriștii de la „Timpul“, nu stau încă bine în raport cu progresul făcut în toate ramurile sociale de poporul român.

Iată dar că lucrul ce-l susținem noi e atât de adevărat în privirea a trei pătrimi din poporul nostru încât „Românul“ îl știe mai bine decât noi, teoriștii.

Ceea ce zicem noi este însă mai mult.

Sătenii stau mult mai rău decum au stat vreodinioară.

Progresul în ramurile speciale e aparent.

A face dintr-o Carada om de stat nu va să zică a-i da cuprinsul necesar unui om de stat, a face din bulgarii facultății de medicină profesori de universitate nu va să zică a le infiltra știința necesară catedrelor lor. Numai când fondul ar corespunde etichetei, când în Carada ar fi în adevăr un om de stat și-n bulgari profesori de universitate, progresul ar fi real. Pân-atunci e o etichetă scump plătită, care nu corespunde cu ceea ce se zice c-ar fi sub ea; e câlți în loc de mătase, plumb în loc de aur, e o prăvălie de marfă falsă.

Nu ne mirăm că pe „Românul“ îl dor aceste adevăruri. Dar tocmai faptul că-l dor, tocmai faptul că într-o mulțime de numere de-a rândul nu face decât să încerce a ne combate este o dovadă că aceasta este buba veritabilă a țării.

Dar ne este cineva amic ori adversar, dar român sau străin, adevărul spus de noi rămâne acelaș pentru toți. Ne mărginim la constatarea de fapte exacte și la rezumarea lor în adevăruri generale; metodul nostru e cel urmat în științe în genere, în cele naturale îndeosebi. Oare supărarea bolnavului pentru că-i constatăm boala o modifică?

Acum venim la forma în care scriem.

Se zice că ea ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugiești etc.

În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căta pentru orice idee espresia cea mai exactă posibilă. Dac-am voi să glumim, dacă nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem am putea să spunem lucrurile mai cu înconjur.

Dar lucrurile la noi nu se petrec cu înconjur; de-aceea în adevăr nu știm de ce-am vorbi de ele cu înconjur?

Când un om în rebeliune fățișă proclamă azi răsturnarea regelui și e numit mâni adiutant al aceluiaș rege există aci vrun menajament pentru opinia publică, pentru conștiința de drept a poporului? Nici unul. Când un om e medaliat c-un Bene-Merenti de regele în contra căruia erau adresate pasquilurile sale existat-a vrun menajment pentru … pudoarea publică? Nici unul.

Dar oamenii aciia din partidul roșu cari au sentimentul adevărului, ei își menajează espresiile?

Deloc.

D. D. Brătianu zice că „nu mai sunt oameni cinstiți în țara aceasta“, confundând țara cu partidul său.

Îi amenință cu „pușcăria și carantina“, îi aseamănă cu „putregaie“.

Oare marele cordon al Sfintei Cânepe de care vorbim noi e cu mult mai rău decât mijloacele de moralizare ale d-lui D. Brătianu, „pușcăria și carantina“?

E natural ca aceasta să supere pe milionarii răscumpărării, pe Mihăleștii și Chirițopolii, pe demnitarii publici înalți cu câte patru clase primare, dar ni se va permite de cătră roșii să întrebuințăm cel puțin espresiile ministrului lor prezident de ieri, a actualului prezident al Adunării.

Când acesta alege, pentru a însemna esența partidului său, vorbele cele mai exacte, când le zice necinstiți, vrednici de carantină și pușcărie, putregaie ne trebuie oare să deschidem dicționarul să căutăm altele?

Când s-ar păstra cel puțin aparențele, când am vedea că oamenilor de cari vorbim le e rușine de ceea ce fac desigur că am fi mai blânzi, pentru că rușinea e un semn de posibilitate de îndreptare. Dar aceasta lipsește cu totul. Vedem dar că aci nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului; de aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naționale și voim ca protoplasma națională să reîntregească golurile create prin tăieturi. Din sâmburul și esența poporului autohton trebuie să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoșeze corpul statului.

În fine mai relevăm o acuzare, „Românul“ știe cât de nedreaptă, pe care ne-o face.

Am zis că unui adevărat român i-ar putea fi atât de scârbă de aceste adunături ce domnesc peste poporul său încât să prefere un guvern străin, onest, care să asigure dezvoltarea materială și morală a rasei române, unui guvern de pretinși români. Astfel ar putea fi cineva foarte bun român și foarte rău patriot. „Românul“ traduce lucrul astfel: „preferă pentru patrie un autohton trădător, decât un neautohton, fie cât de bun cetățean“.

Cu toate acestea ideea noastră, născută dintr-o adâncă indignare, e cuprinsă deja în scrierile unui om ale cărui sentimente profund naționale nu le va nega „Românul“. Pasajul din cartea sa e profetic; prevede Congresul de la Berlin și încheierile lui.

Atunci când o populațiune eterogenă, străină românilor prin limbă, religiune, obiceiuri și aspirații politice se va așeza în țară, atunci marginile statului nostru nu vor fi totdeodată margini ale naționalității noastre. Străinii vor zice îndată (ceea ce zic împământeniții): nu identificați statul român cu naționalitatea română, căci în acest stat sunt mai multe naționalități, pe cari nu le leagă decât comunitatea guvernului; și D-zeu e martor, iar oamenii încă știu, cât de strămutabilă e forma guvernelor și cât de ușor se poate naște vreun eveniment care să le deschiză porțile la putere și acestor străini, mai cu seamă prin sprijinul ce-l au din vecinătate. (V. Marțian, Coloniștii germani și România).

Fără îndoială marginile statului nostru nu mai sunt marginile naționalității noastre. „Bunul cetățean neautohton“ al „Pseudo-românului“ e foarte numeros și foarte puțin scrupulos. Dacă „bunul cetățean neautohton“ s-ar mărgini a-și vedea de sărăcie și a se hrăni în mod onest n-am prea avea ceva de zis. Dar fără muncă, fără merit, fără a produce bunuri de utilitate, fără știință, fără de caracter, să-l vezi că dirige și determină soarta unui popor vechi, cu trecutul și caracterul lui, iată ceea ce nu se poate admite.

❦

[3 septembrie 1881]

Din nefericire organele roșii nu sunt capabile de o discuție serioasă. A discuta va să zică a compara argumentele proprii cu cele ale adversarului și a destinge cu dezinteresare care e mai tare, care e adevărat. Dar când altceva zici, altceva 'ți răspunde; când dai ici și crapă cine știe unde, când discuția, în loc de-a fi o comparare de argumente, degenerează în ceartă pentru vorbe, în logomahie și subtilități, discuția e stearpă.

Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidența; am dovedit că deasupra poporului românesc istoric pe care-l cunoaștem toți de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra țăranului a moșneanului, a breslașului, a boierului mare și mic s-a superpus o pătură de populație străină, românizată în parte în privința limbei, dar neavând deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru.

E clar că această populație joacă în viața noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decât trunchiul în care s-a altoit și, drept vorbind, fructe veninoase.

Altoit în stejar, trăiește din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populația moșneană a acestei țări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C.A. Rosetti) și supus unei mari mortalități.

Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceștia, cari sunt aproape toți roșii, sunt mărginiți în privirea inteligentei, răi, meschini, falși în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naște un autor de exemplu, un om de științe sau de litere, un om care să compenseze, prin știință sau talent, munca națională ce-l susține; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleșugului, al pungășiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pișicherlâcul; inima și caracterul prin surogate și mai rele, prin falsitate și înclinări de trădare.

Iată ceea ce am dovedit clar.

De aceea principiile nu sunt pentru ei decât niște pretexte sunătoare pentru a amăgi mulțimea, gata de-a renunța la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.

Astfel cel mai aprig republican și redactor al „Republicei Rumâne“ aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploiești pentru o funcție.

Dac' ar fi consecuenți, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac-ai ști de ce să te ții, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.

Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meșteșug cu care să se hrănească cinstit nu știe, ea carte nu știe, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăți-o de-a juca un rol în viața publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.

De aci vezi directori de drum de fier ce nu știu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă națională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se știu iscăli. În toate ramurile vieții intelectuale și a statului, în toate încheieturile organice ale națiunei s-au încuibat paraziți; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc și se înmulțesc.

Dar asta n-ar fi nimic.

Existența tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva.

Precum însă aproape singurul producător în țara noastră e țăranul, trei din patru părți a poporului, susținerea întregei xenocrații se traduce în muncă țărănească, în bir plătit de țăran sub sute de forme!

Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune țăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensație; el cheltuiește din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea.

Se poate traduce în formule această socoteală.

Dacă înainte vreme ar fi fost în țară 1.500.000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inși, munca socială necesară pentru a o susține era reprezentată prin fracția 5/15.000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea țăranul statului.

Azi sunt zeci și iarăși zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeași pungă a țăranului. Sunt în fiecare sat cel puțin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. Dacă om pune 100.000 nu greșim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic și trăiește numai din scumpirea obiectelor de consumațiune? Aceștia sunt 500.000. La un loc toți străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracția nu mai e cea de sus 1/3000, ci ⅔, adecă două din trei părți din viața sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susține statul și societatea, care nu-i dă nici o compensație.

Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atâta putere încât să se susțină pe el însuși și familia și un prea mic prisos la dispoziția vieței publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o și vedem dovedit în monografia d-lui A.V. Millo, care, făcând bugetul unui țăran condei cu condei, arată că abia fruntașii se pot ține în echilibru;

țăranul cu doi boi, pălmașul, își încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii.

A, dacă clasele dirigente compensau munca țăranului prin munca lor, dacă o administrație cinstită 'l ocrotea de spoliare, dacă un cler luminat îl ferea de vicii și de demoralizare, dacă o legislațiune onestă ținea seamă de starea lui și-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziții cosmopolite; dacă, c-un cuvânt, exista înțelegere, pentru ceea ce e în adevăr esența statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora și de propriile sale înclinațiuni, arunci era altceva! Dacă, cu aceeași sumă de putere musculară, țăranul, prin instrucție, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atât pe cât poate produce azi cu instrumente primitive și cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă față. Atunci clasele de jos ar fi ținut pas în producțiune cu trebuințele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru și ar fi fost bine.

Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineștii sunt tot atât de inculte ca și țăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui.

Credem cel puțin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie și Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri și diurne de zeci de mii de franci pe an.

Și pe lângă aceasta, pe lângă că sunt necapabili de muncă, leneși și tâmpiți, malonești și răi, mai sunt și străini, veniți de ieri alaltăieri, ridicați de la covrig și bragă la ranguri sociale înalte.

Fără îndoială că și în alte țări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor câștiga decât minimul necesităților lor. Dar acolo populația e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producțiune a pământului.

Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară și o rezolvă întrucâtva capitalul industrial, care caută a plasa munca țării suprapopulate în țări nepopulate.

Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească, jidovească, căreia 'i e rușine de muncă sau care nu știe și nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru și-l stoarce până la sânge.

Și ce plebe?

Comună, mult mai puțin inteligentă decât poporul nostru, fizic decrepită, moralicește putrezită.

Nu xenocrație prin cucerire, ci xenocrație prin furișare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare.

De aceea nu e de mirare că toate instituțiile noastre s-au descompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, școala nu mai e școală; nimic nu e acătării.

Dar unde punem trebuințele acestei plebe? Trebuințe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau.

La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea și bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund acești arhistrăini?

Că suntem socialiști. Ei, cari în adevăr sunt socialiști când n-au slujbe, dar foarte regaliști când sunt în pensii reversibile și în cumul, nici nu înțeleg însemnătatea teoretică a cuvântului.

Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialiști însă numai atunci când am propune o soluțiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluțiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacționară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziți; paraziții însăși trebuiesc, prin o riguroasă organizație, siliți la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci și tâmpiți în demnitățile statului, nu cocoterie și pungășie în afacerile publice.

O reorganizare socială având de principiu apărarea și încurajarea muncii, înlăturarea feneanților și paraziților din viața publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.

Așadar să ne înțelegem.

Nu cerem și nu voim, precum insinuă „Românul“, esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem nimic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru și, până la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi și de a-l cruța.

Și, când vorbim de poporul român, știm foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniți de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieșit din încrucișarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul țărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să și rămâie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adâncimea rasei istorice și superficialitatea celor superpuse e mare o știe oricine. În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment național românesc decât într-o sută de mii de Caradale și în craniul unui singur român încape de cinci ori pe atâția creieri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiață ale patrioților.

❦

[5 septembrie 1881]

Două monografii s-au scris în timpul din urmă cari se ocupă în cea mai mare parte cu soarta populațiunilor noastre de la țară.

Una, întitulată O pagină din istoria contimporană a României din punct de vedere medical, economic și național, e datorită d-lui dr. Istrati; cealaltă, Țăranul, o datorim experienței lungi a d-lui A.V. Millo.

Cartea tânărului medic cuprinde un material foarte bogat pentru esplicarea stării actuale a țării. Într-un volum de 500 de pagini se ține seama de studiile demografice făcute până acum, s-arată, cu date statistice adunate din diferite izvoare, că populațiunea țării, îndeosebi elementul român, e supus unei continue decreșteri; că românii emigrază din țară, iar străinii imigrează; că rasa română degenerează în urma esploatării la care e supusă. Mizeria, produsă prin greutăți publice, parte dă naștere la deosebite boale, parte favorizează răspândirea lor.

Cartea d-lui A.V. Millo e mai puțin voluminoasă, cestiuni demografice nu sunt atinse aci, dar s-arată clar și după o zilnică esperiență efectul dezastros pe care l-au avut legile nouă și organizația liberală asupra populațiunilor noastre rurale. Din această din urmă lucrare estragem și azi o parte interesantă, aceea care, arătând condei cu condei, atât veniturile cât și cheltuielele unui țăran, dovedește că acesta rămâne în mod inevitabil în deficit la sfârșitul anului.

Amândoi autorii sunt inspirați de-o adâncă iubire pentru popor și amândoi sunt de una și aceeași părere că rasa română e jertfa spoliațiunii și a mizeriei produse în mod artificial; că statul, legile, trebuințele apusene a claselor dirigente, indiferentismul și neactivitatea acestor din urmă conspiră a aduce la degenerare tocmai partea cea mai importantă a poporului nostru.

Fără îndoială, sărăcia e un izvor de rele fizice și morale, dar e tot atât de adevărat că relele morale sunt la rândul lor cauze ale decadenței economice. Într-o țară în care religia și curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism și sibaritism, în care conștiința de drept și nedrept, de bine și rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unei păture de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira pe oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de-a găsi undeva acest razim, el e din contră atras în vârtejul general și ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele, sunt vorbe goale cari se pretextează din gură, dar pe cari nu le crede nimenea.

În aceleași condiții de climă, sub același regim sub care trăiesc românii, a căror viață intelectuală și morală o determină o Carada sau un C.A. Rosetti, trăiesc evreii c-un sentiment de familie foarte dezvoltat, c-un viu instict de solidaritate, trăiesc germani și alți apuseni cu totul în alt chip.

Prin ignorarea laturei educative a școalei, a bisericei, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populațiunilor noastre e rea, cea morală e aproape și mai rea. Cu toate acestea amândouă sunt într-o strânsă legătură și merită o egală atenție și egală solicitudine,

❦

[6 septembrie 1881]

De la venirea d-lui Conta la ministeriu cestiunea instrucției au început a se dezbate din nou. Constatăm că, începând cu ministrul și sfârșind cu foile, cestiunea a oscilat mai mult pe terenul administrației școalelor; despre instrucție a fost prea puțin vorba; cestiunile de principiu n-au fost tratate decât în unele numere ale „Timpului“.

Asprimea măsurilor prevăzute în proiectul Conta, cari aveau de scop a sili corpul profesoral la o strictă împlinire a datoriilor, măsuri în esență administrative, au fost mai cu seamă obiectul discuției publice; tendența politică și socială a proiectului a fost ignorată de cea mai mare parte a presei și relevată aproape numai de noi.

Fostul ministru al insurecției era în privirea convingerilor sale metafizice sau religioase materialist, în privirea celor politice socialist. Pre cât timp aceste convingeri se mărgineau la espunerea de pe catedră sau prin cărți, pe cât timp erau obiectul unor conversații cu amici literari, lucrul nu avea greutate practică. Trăim într-un timp în care convingerile religioase și cele politice, primite pân' acum ca ceva natural și moștenit, sunt supuse aceluiași metod de cercetare care se aplică în științele naturale și e firesc lucru ca, căutându-se a esplica prin raționamente împrumutate mecanicei fenomenele vieții sociale, multe și mari erori să intervină. Dar ele rămân erori individuale până ce cineva nu încearcă a le da consistență prin aplicarea în învățământ și în stat.

Ceea ce distinge proiectul Conta de legea actuală este tendența lui. Legea actuală e rea, e copiată de pe texte străine, dar e lipsită de orice tendență fie bună, fie rea; proiectul Conta era o lucrare mai originală, care cuprindea în articolele ei realizarea a o seamă din convingerile metafizice și politice ale autorului.

Proiectul ignora cu totul atribuțiunile educative ale școlii, cari sunt cele de căpetenie, și vedea în grămădirea de cunoștințe ținta învățământului. De acolo ascuțișul îndreptat în contra studiilor clasice, a căror cunoștință nu stă în proporție directă cu folosul material, cu câștigul.

Aci însă era defectul principal al proiectului Conta, căci lipsurile cele mari ale învățământului nostru nu sunt atât pe terenul intelectual pre cât pe acel al educației. Studiile clasice cresc spiritul și caracterul tinerimii. Ceea ce câștigă cineva prin ele, dacă sunt bine predate, este aptitudinea de a înțelege lesne, de-a coordona repede orice altă materie a cunoștinței omenești.

Fără îndoială nu noi vom fi aceia cari să ne opunem învățământului real, a cărui lipsă este atât de simțită. Activitatea națională e în parte paralizată prin această lipsă. Oricâte școale speciale, tecnice sau de aplicațiune se vor înființa vor fi bine venite, dacă vom ști a ne crea corpul didactic necesar pentru ele. Nu noi avem ceva de obiectat în contra învățământului real și a marilor lui foloase.

Ceea ce susținem însă este că învățământul real cată să fie de sine stătător, cată să-și aibă institutele sale speciale. Chiar o reducere a numărului școalelor de învățământ clasic se poate admite; ceea ce însă trebuie respins este confundarea acestor două ramuri deosebite de învățământ, amestecul lor în una și aceeași școală, fără preponderanța uneia sau alteia din materii.

Sunt în adevăr materii în științele naturale pe care un om din zilele noastre nu le poate ignora, precum sunt pe de altă parte materii ale învățământului clasic pe care nu le poate ignora fără a trece de om incult un mecanician sau un chimist.

Dar, precum am mai zis-o nu de aceasta e vorba, ci de preponderanța unei sau a celeilalte serii de studii. Precum în economia politică împărțirea muncii dă cele mai fericite rezultate tot astfel și în școală cată a se deosibi acele a căror menire este educativă, cari determină oarecum atitudinea unei societăți, caracterul ei intelectual și moral, de acele cari lărgesc activitatea ei economică și sporesc mijloacele și puterea ei de producțiune.

Urmarea acestui amestec a două serii de studii, cari corespund chiar în individe cu două soiuri de aptitudine, a fost încărcarea peste măsură a programelor cu fel de fel de materii când clasice, când exacte, încărcare al cărei rezultat este sterilitatea atât a învățământului clasic cât și a celui real. Suntem convinși că, urmărindu-se realizarea proiectului Conta, acea sterilitate va fi și mai mare.

❦

[7-8 septembrie 1881]

Curtea de Casație, pronunțându-se deja în contra electivității magistraților, crease un precedent salutar pentru ferirea justiției de influențele totdauna rele și corumpătoare ale patimelor politice. Ieri a fost cea din urmă adunare a corpului advocaților din București, care s-a rostit asemenea prin vot formal și cu mare majoritate în contra electivității.

Tentativele d-lui CA. Rosetti de-a pune justiția la ordinele agenților săi electorali nu vor izbuti de astă dată, precum nici pe un teren n-ar fi trebuit să izbutească încercările acestor oameni de-a pune toate ramurile organice ale vieții statului în mânile unei demagogii abile și viclene, a unor alegători lesne de intimidat sau de amăgit.

„Românul“ face în privirea electivității următoarea observațiune:

Dacă partida liberală cere electivitatea pentru a înrâuri în alegeri, de ce oare acea înrâurire n-ar face-o ea cu mai multă, putere asupra miniștrilor cari sunt din sânul ei?

Dar acea înrâurire o și face partidul. Au existat miniștrii roșii de justiție, ca d-nii Stolojan și Giani, cari n-au numit de la sine nici un judecător, ci au iscălit numai numiri comandate de deputații advocați sau împricinați. Deosebirea este că un ministru, de bine de rău, e responsabil de ceea ce face, pe când alegătorii roșii cari ar ridica pe jețurile de magistrat pe semenii lor nu sunt responsabili către nimenea. A doua observare este:

Dacă partida liberală, ar combate inamovibilitatea ca să aibă înrâurire asupra justiției, apoi noi i-am da următorul sfat:

Să se unească toți membrii ei și să voteze îndată inamovibilitatea.

Legea votată, partida liberală fiind acum la guvern, să numească pe membrii ei la Curți și la tribunale.

Aceștia fiind inamovibili, partida ieșind de la guvern va domni în justiție și va domni cu puterea inamovibilității.

Acest sfat nu mai trebuia să-l dea „Românul“ partidei sale, căci ea urmează așa și fără îndemnul foii. Și azi cele mai multe numiri în justiție sunt dictate de interese de partid, abstracție făcând de meritele ori de știința candidaților. Numindu-se o persoană nu se pune cestiunea dacă ar fi un bun și drept judecător, ci dacă e roșu.

Cine voiește însă inamovibilitatea are în vedere totodată și condițiile ei organice acela vrea o lege care, abstracție făcând de opiniile politice ale candidaților, să confere posturile de judecător numai la bărbați cu titluri și pe baza unui concurs.

Oricât s-ar influența atunci ministrul, totuși nu va putea înlătura meritul în măsura în care o face astăzi.

Nu inamovibilitatea roșie o vrea cineva, nu privilegiul esclusiv al roșilor de-a fi numiți judecători buni răi, cum s-ar găsi, ci inamovibilitatea ca principiu, reglementat prin anume condiții de admisibilitate și de înaintare, fără privire la opiniile politice eventuale ale celui ce voiește a fi judecător fără considerații politice c-un cuvânt.

Magistratura cată să fie neatârnată atât de fluctuațiunile politice cât și de guvern.

Legea care ar prescrie inamovibilitatea va trebui deci să reducă facultatea ministrului de-a numi judecători la rolul administrativ de a constata titlurile candidaților și de-a supune numirii din partea regelui pe aceia cari prezintă titluri superioare, așa precum bunăoară ministrul învățăturilor propune numirea în posturile de profesor a candidaților acelora cari au ieșit mai bine la concurs. Nici în acest caz nu izbutește totdeuna capacitatea, însă în orice caz ea izbutește mai adesea decât sub regimul patimelor de partid, sub cari incapacitatea și malonestitatea, departe de-a fi piedeci, sunt adeseori titluri de recomandație pentru candidați.

❦

[9-10 septembrie 1881]

Electivitatea magistraturii, propusă de d. C.A. Rosetti și respinsă atât de înalta Curte de Casație cât și de adunarea corpului advocaților, va forma poate și de acum înainte un obiect de discuție pentru presă și Parlament, ba, precum ne-am deprins cu surprinderile în rău ale demagogiei, ne putem pomeni că se votează de cătră mamelucii d-lui C.A. Rosetti, fără nici un fel de considerație pentru opinia publică, care pân' acum se rostește în mod constant în contra ei.

Noi am espus demult în coloanele acestei foi o serie de argumente pentru inamovibilitatea organică, bazată pe-o lege strictă de admisibilitate și înaintare. Am arătat că, în Statele Unite chiar, jurisconsulții cei mai eminenți sunt în contra electivității.

Electivitatea judecătorului nu s-ar putea admite decât atunci când relațiile dintre membrii unui popor sunt estrem de simple, când sunt regulate prin religie și obiceiul pământului, când în conștiința fiecărui membru al poporului dreptul e viu, e necontestat de nimenea, e tot așa de cunoscut ca și Crezul și Tatăl nostru. De aceea în limba noastră veche „lege“ și „religie“ sunt noțiuni identice, deși fără îndoială multe din dispozițiile acelui jus olachale care n-a fost nicicând codificat nu aveau a face nimic nici cu Testamentul Vechi nici cu cel Nou. Într-o asemenea stare a societății în care relațiile sunt bazate pe tradiție și pe o absolută bună credință s-ar putea admite în adevăr ca, dintre ei, oamenii să aleagă în genere pe cei bătrâni, pe cei lipsiți de pasiuni, pe purtătorii tradiției juridice, ca să-i împace și să-i judece.

Mai este oare astăzi tot astfel?

Codicile noastre sunt aproape în totalitate traduse din limbi străine; ele n-au a face nimic cu conștiința juridică a poporului. Obiceiul pământului nu credem să se fi păstrat decât între țăranii și răzășii aceia cari fug de tribunale ca de ceva străin lor și se-mpacă, mai bine decât să riște a-și vedea conflictul lor judecat de legi ce nu le pricep și poate în contra conștiinței lor de drept.

Dreptul nu mai e obicei, ci știință, și o știință foarte complicată. Înainte el era strâns legat cu morala și cu echitatea; astăzi dreptul pozitiv e indiferent față cu morala, el trebuie să fie corect în litera și spiritul legii, fără a ținea seamă de echitate decât acolo unde-i este dictată. El nu mai este scientia rerum divinarum, căci nu stă în nici o legătură cu religia, cu credințele poporului, ci se mărginește la relații pur juridice, indiferente fiindu-i credințele religioase ale împricinaților.

Fiind însă o știință, e evident că nu alegătorii conduși de Serurie pot să aleagă între omul de știință și cel ignorant, între judecătorul cu esperiență și cel neesperimentat și că trebuie să existe norme obiective pentru numirea, înaintarea, întemeiarea corpului judecătoresc.

Obiecțiunea principală a adversarilor inamovibilității a fost esprimată numai prin circumscrieri; ei nu găseau cuvântul cu care să însemneze ceea ce lipsește justiției moderne.

Ei îmblau împrejurul espresiei fără a o găsi, fără a ști că ceea ce dreptul ca știință admite numai cum grano salis este echitatea, prin care se distinge dreptul ca obicei. Dar echitatea presupune o altă organizare a societății. E evident că cel mai echitabil judecător pentru cizmar e cizmarul, pentru argintar argintarul, pentru breslaș breasla. Dar această justiție a echității a existat pururea alături, paralel cu justiția strictă, formală, a statului.

Fără o organizare analogă, în state întemeiate pe principiul egalității sociale nu mai e cu putință a se reveni la judecători aleși din breslaș pentru bresle și nici la o altă specie de electivitate a judecătorului. Nu mai pomenim că toată organizația veche presupune unitatea și nestrămutarea credințelor religioase, că comunitatea unei bresle forma, la noi cel puțin, o enorie; că legături cu totul de altă natură, religioase, de familie, de interese de breaslă uneau pe fiecare om de-o comunitate de semeni de ai lui, că nimeni nu plutea ca frunza pe apă, avizat la propriile sale puteri, la propria sa persoană.

Toate acestea au dispărut azi. Societatea omenească nu mai este un organism precum era înainte, ea este o masă de indivizi, social egali, fără legături între ei, liberi a lucra și a se mișca oricum vor voi.

Dar într-o lume în care breslașul nu judecă pe breslaș, țăranul nu pe țăran, într-o lume în care dreptul tuturor au luat locul obiceielor juridice a fiecării clase e neapărat să-i judece omul de știință, omul care și-a făcut din legile codificate și din aplicarea lor un studiu special, o misiune specială a vieții.

❦

[11 septembrie 1881]

Un caz ciudat, care ne aduce aminte de fatala teorie a contractului sinalagmatic stabilită de „Românul“ la 1866, s-a întâmplat în Austro-Ungaria. Un sublocotenent ungur, anume Göczel, întrebat fiind de superiorul său dacă, în caz de a se suspenda Constituția maghiară, el s-ar lupta în contra celor ce s-ar opune suspensiunii, au răspuns „Nu“. De-aci un conflict aprig între unguri și nemți, o discuție învrăjbită și lipsită de urbanitate în contra superiorului care-a pus acea întrebare și în contra justiției militare, care în adevăr a degradat pe sublocotenent și l-a scos din armată.

Cu toate acestea cazul nu ni se pare deloc susceptibil de controversă. Armata nici jură pe Constituție, nici are a ține seamă de ea. Dacă tocmai mănținerea unei constituții rele ar fi cauza unor adânci turburări cari să puie în pericol existența statului chiar, e evident că suspensiunea ei pentru rațiuni de stat se impune de sine, mai cu seamă însă în Austria, unde Constituția n-a pornit din inițiativa popoarelor, ci este o renunțare făcută de bunăvoie de Coroană în favorul ideilor liberale și — desigur fără intenție — în defavorul naționalităților mai mici, cari prin constituționalism sunt date în exploatarea exclusivă a politicianilor germano-evrei și maghiari.

Un articol din foaia militară „Wehrzeitung“ se și rostește în înțelesul subordinațiunii necondiționate la ordinele șefului suprem al armatei, care e împăratul. Iată ce zice organul militar:

Răspunsul sublocotenentului Göczel, că în anume împrejurări (deși foarte neverisimile) ar călca subordinațiunea, îl face neapt pentru rangul de ofițer. Subordinațiunea este baza activității armatei. Acela care crede că ar fi posibil s-o calce nu e bun de ofițer, Art. 66 din regulamentul de serviciu la care se provoacă Göczel nu se poate aplica la cazul prezent, pentru că acest punct numai atunci dezleagă pe soldat de datoria subordinațiunii când un ordin ar fi îndreptat clar și pe față în contra îndatoririlor impuse de jurământ, în contra binelui statului sau a serviciului sau dacă ar cere o faptă oprită de legea penală.

Soldatul însă nu jură pe Constituția ungurească și nici pe altă Constituție, ci numai Maiestății Sale supremului beliduce. Astfel suspendarea Constituției ungurești sau a unei părți dintr-însa, caz foarte nerverisimil despre care s-a tratat, nu poate fi privită nicidecum ca îndreptată „clar și pe față în contra binelui statului“. Dacă un asemenea caz ar veni în discuțiune, el s-ar putea întâmpla numai cu presupunere, că această suspensiune este în interesul statului întreg (Gesammtstaat) și e fără îndoială binele statului comun acela de care vorbește art. 66 al reglementului. Suspensiunea Constituției ungare nu poate fi privită nici ca îndreptată contra serviciului, nici ca o faptă oprită prin legea penală — § 11, p. 66 al regulamentului de serviciu nu poate avea însă nici o valoare practică față cu ordinile Maiestății Sale supremului beliduce, pentru că jurământul se face necondiționat și promite ascultare și supunere „oriunde ar cere voința Maiestății Sale Imperiale și Regale“ …

Stările politice din Ungaria, agitațiunea care se înscenează pentru anume tendințe politice, sumuțarea reciprocă a naționalităților, care se cultivă aici, face necesar ca pozițiunea armatei față cu această manoperă de partid să se precizeze strict. Ar putea să fie numai de folos dacă oamenii înțelepți din Ungaria ar contribui să se lămurească opiniunea publică asupra punctului că armata n-are a face nici cu Constituția ungară, nici cu vro altă constituție, că nici armata honvezilor nu este chemată să apere Constituția ungurească, ci are să dea ascultare numai Maiestății Sale și singur Maiestății Sale și aceasta o va și face. Dacă va deveni generală convicțiunea aceasta în Ungaria, atunci poate că vor înceta de a mai amesteca armata în luptele de partide politice și stânga se va lecui de confuziunea de idei ce-o predomină încă azi cu privire la destinațiunea armatei honvezilor.

❦

[11 septembrie 1881]

Din Teleorman aflăm lucruri foarte curioase despre modul cum știu liberalii să practice regimul liberal și de disprețul cu care tractează opiniunea publică și voturile prin cari se esprimă.

Vestitul Chirițescu, mână dreaptă a d-lui Simeon Mihălescu și a tovarășului său Varșavski, de la a doua venire a d-lui Mihălescu nu mai cunoaște nici o măsură; ca un adevărat cazac lovește în dreapta și în stânga pe toți câți nu sunt supuși devotați la ordinele sale, fără rușine de oameni și fără frică de D-zeu.

Se știe incidentul d-lui Rapanovici, care, de la înființarea regimului parlamentar, exercitase mereu drepturile politice și care într-o bună dimineață a fost dat afară din consiliul comunal al orașului Alexandria sub cuvânt că nu e român, deși chiar în acel an votase pentru Cameră, votase pentru Senat, votase pentru consiliul comunal și aceasta fără contestație! L-a dat afară pentru că nu i-a plăcut lui Chirițescu.

În momentul acesta se petrec lucruri și mai grave.

Orașul Alexandria nu poate să aibe consiliu comunal din pricina lui Chirițescu. Și lucrul este simplu: orașul vrea pe unii și Chirițescu pe alții!

Mai deunăzi încă oamenii aleseră 5 inși pe care Chirițescu 'i scosese din consiliu, căci nu-i plăceau. Dar Chirițescu le-a invalidat alegerea și pe ce motiv ridicul! Iaca copia de pe recursul ce s-au făcut cătră minister.

Domnule ministru,

Suntem realeși ca membri ai consiliului comunei Alexandria, din care am fost escluși în arbitrarul mod care este cunoscut și d-voastră prin plângerile ce am făcut.

Rezultatul este acesta.

Din 464 votanți am întrunit: Pandele Zaharescu 281, Anghel I. Căpitanovici 272, Marin P. Sprânceană 272 și Dimitrie Constandinescu 265 voturi, așa că avem majoritate fiecare, iar nu numai câte o treime de voturi. Totuși aflăm că e vorba a se da art. 45 din legea comunală o interpretare cu totul alta, argumentând că treimea să fie din numărul alegătorilor înscriși pe listă, iar nu din acela al alegătorilor cari au votat, precum este spiritul legei și precum s-a înțeles totdauna până acum, după cum rezultă din precedente din alți ani.

Temându-ne dar că onor. Comitet permanent va nesocoti legea și acum, precum a făcut când a aprobat încheiarea de escluderea noastră, mai cu seamă că așa a opiniat și d-l primar în procesul verbal de întrunirea voturilor din celelalte culori, venim prin aceasta mai dinainte a vă comunica de cele ce suntem informați că, se urzește.

Primiți vă rugăm asecurarea osebitei noastre considerații și stima ce vă purtăm.

(Semnați) Pandele N. Zaharescu, Anghel I. Capitanovici, Marin P. Sprânceană

Cât pentru rezultatul acestui recurs noi nu avem nici o îndoială. Cum să respingă Mihălescu Varșavski cererea lui Chirițescu Varșavski?

❦

[12 septembrie 1881]

Prin martie a.c. „Journal des debats“ ținea seamă de vorbele d-lui C.A. Rosetti că „visul de aur i s-a împlinit“ fără ca foaia franceză să știe că ele erau pentru republicanul învechit în zile rele o apostazie. Foaia mai scria următoarele:

Rolul noului regat în valea Dunării de Jos va deveni mai mult decât oricând un rol eminamente civilizatoriu. Cei șapte până la opt milioane români cari formează o insulă pierdută în mijlocul slavilor sunt fără contestare mai înaintați decât vecinii lor ca cultură intelectuală. Ei și-au apropriat c-o minunată lesniciune legile și datinele Occidentului și pot fi educatori foarte folositori ai Principatelor slave ce-i înconjură. Pe de altă parte prevențiunile, ba urele chiar cari îi separa de slavi și îndeosebi de bulgari au căzut în mare parte de când au combătut împreună pe inamicul comun. Se pare îndealtmintrele că nimic n-ar fi mai ușor, pentru că nu există între Principatele Dunării de Jos interese contradictorii și ambițiile lor nu se pot ciocni. Regatul României, dacă nu e cel mai în vrâstă, a văzut cel puțin dezvoltându-se la el progresul științei și industriei Occidentului mai de curând și mai repede decât vecinele Bulgaria și Serbia. Mulțumită minunatei fertilități a brazdei și inteligenței locuitorilor lui, regatul de ani încoace e la un nivel pe care celelalte Principate nu-l vor atinge decât mai târziu. El trebuie să continue a da exemplul înțelepciunii politice și să intre cu mai multă rezoluțiune decum a făcut-o pân' acum pe calea unei administrații integre și severe. Iată mijlocul adevărat de-a exercita împrejuru-i o influență care ar fi din cele mai folositoare, mai cu seamă când e vorba de state nouă, espuse prin urmare de-a comite greșeli grave sau imprudente cel puțin.

Fără a împărtăși cu totul părerea ziarului asupra importanței civilizatorii a României, de vreme ce pe noi nu ne amăgesc formele goale și etichetele false cu cari se 'mpăunează civilizația Caradalelor Dunării, trebuie să mărturisim că „administrația integră și severă“ cuprinde într-un cuvânt defectul de căpetenie al țării noastre, răul ei abia capabil de lecuire. Astăzi defectele administrației nu mai sunt un secret public ca înainte, pe care toți îl știau și nimeni nu-l mărturisea: azi foile guvernamentale chiar mărturisesc torturile, vexațiunile, hoțiile la care sunt supuse populațiunile noastre.

Pe de altă parte e asemenea dovedit că reaua administrație este un sistem de guvernământ la noi fără de care un numeros partid ca cel roșu n-ar putea exista. Demagogia noastră e flămândă, rolul capilor ei e de-a o hrăni cu orice preț. Străini de țară și neavând nici voința nici aptitudinea muncii industriale, demagogii noștri sunt aproape esclusiv avizați la buget. O administrație onestă și severă nu e cu putință măcar, pe cât timp malonestitatea e un titlu de recomandație pentru roșii, pe cât timp biletul de maturitate pentru pușcărie e totodată bilet de intrare în partidul roșu. Corumperea sistematică a alegătorului, esploatarea și despoierea claselor muncitoare fiind un mijloc de câștigare a pâinii zilnice pentru zeci de mii de indivizi inculți, fără alt meșteșug, fără altă meserie decât politica, e evident că inițiativa unei îndreptări ar trebui sau să pornească de mai sus decât aceste elemente înșile, sau să vie sub forma unei fatale izbucniri din partea unei populațiuni ajunse a nu mai putea suporta sistemul de corupțiune.

Numai în cazul întâi însă perspectiva ar fi favorabilă; în al doilea izbucnirea ar fi în stare a complica relațiile din afară ale țării și a o duce spre sigură pieire.

Despre o renunțare de bunăvoie a patrioților de industrie la sistemul de corupție electorală și administrativă nu poate fi nici vorba.

❦

[13 septembrie 1881]

În Scrisoarea a zecea adresată d-lui V. Alecsandri și publicată în „Convorbiri“ d. Ion Ghica intercalează o întreagă teorie a egalității. Opiniile moderate ale autorului, stilul său românesc și îngrijit, împrejurarea că multe din observațiile sale sunt în acord cu observațiile noastre din studiile de ordine etnografică și socială ne îndeamnă a ne lua libertatea să reproducem articolul după revista literară din Iași.

❦ MÂNĂSTIRE ÎNCHINATE

[13 septembrie 1881]

Citim în „Politische Correspondenz“:

Iată analiza notei circulare prin care Poarta apelează la intervenirea puterilor în afacerea bunurilor mănăstirești secularizate la 1864, supt domnia prințului Cuza:

Nota turcească începe prin a reaminti protocolul no. XIII de la 30 iunie 1858 al Conferinței din Paris, în care s-a recomandat părților interesate ca într-un an de zile să se înțeleagă între ele și, după expirarea acestui termen, afacerea să se reguleze definitiv prin arbitraj. România — zice nota — a făcut iluzorie înțelegerea dorită și curând în urmă și-a apropriat cu forța veniturile bunurilor bisericești, iar după aceasta s-a întrunit la Constantinopol o conferință a reprezentanților marilor puteri care a declarat actul arbitrar al prințului Cuza de nul și neavenit, luând și deciziunea ca România să păstreze separate veniturile respective. Spre acest scop ea a numit și o anchetă. Guvernul român a propus să înlocuiască Casa separată printr-un împrumut, numind un delegat, spre a prezenta comisiunei baza juridică a reclamațiunilor ei.

Curând după aceasta prințul Cuza a fost deposedat și conferința s-a dizolvat fără a fi ajuns la rezultat. Guvernul român a continuat a întrebuința în folosul său exclusiv veniturile mănăstirilor și unele moșii au fost chiar vândute, cu tot protestul patriarhului ecumenic. Patriarhatul a prezentat Congresului din Berlin un memoriu și președintele a observat, cu consimțământul înaltei Adunări, ca să se noteze în protocol că reprezentanții puterilor au să refereze guvernelor lor asupra obiectului.

La 1879 prințul României, printr-o epistolă, a încurajat pe patriarhii Orientului să trimiță împuterniciți speciali la București, spre a se înțelege cu guvernul asupra bazei unei învoieli directe. S-au trimis delegați, însă d. Boerescu, ministrul de externe de atunci, a declarat că, dacă mai există vreo neînțelegere, el poate negocia numai pe cale diplomatică asupra acestei afaceri. În urma acestora, cererile patriarhilor ca Poarta să înceapă o acțiune diplomatică au devenit tot mai stăruitoare și guvernul imperial nu poate rămânea indiferent față cu lipsa și pierderile mari la cari sunt expuse necontenit institutele religioase de către guvernul român. Rezolvarea cestiunei nu se mai poate amâna. Au trecut mulți ani de când Conferința din Paris a regulat marele proces al justiției internaționale. Și Congresul din Berlin a sancționat acest principiu. Deci guvernul imperial crede că nu rămâne altă cale de hotărât decât calea arbitragiului, după ce nu se mai poate ajunge la un compromis.

Nici guvernul român nu va putea avea nimic contra, deoarece nici el nu contestă caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri. În fine, Poarta ordonă reprezentanților săi să ceară de la guvernele respective de a însărcina pe reprezentanții lor din București ca, în înțelegere cu reprezentanții puterilor semnatare Tractatului din Berlin, să invite pe guvernul român de a-și numi arbitrarii săi, precum și de a determina locul și timpul tribunalului arbitral.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[16 septembrie 1881]

Printr-o indiscrețiune a oficiilor telegrafice din Ungaria sau a cine știe cui, ziarul unguresc „Egyetertes“ a ajuns în posesiunea următoarei depeșe, adresată de împăratul Rusiilor cătră împăratul Austriei:

Petersbourg, septembre 12

A. S. Majeste l'empereur d'Autriche, Miskolez.

Le télégramme de félicitation que tu as bien voulu m'adresser à l'occasion de ma fête m'a vivement touché et je t'en remercie de tout mon coeur.

J'ai été très heureux de revoir l'empereur Guillaume, l'ami vénéré auquel nons attachent les liens communs de la plus intime affection

Alexandre

Autenticitatea textului acestei depeșe nu se contestă de ziarele oficioase. Mai contestat este însă cuprinsul unei a doua depeșe, pe care a adresat-o cu trei zile mai târziu baronul Haymerle, ministrul de esterne, suveranului său. Ea ar fi având următorul cuprins:

Contele Kalnocky îmi telegrafiază următoarele: D. de Giers, pe care tocmai îl văzui, pare foarte mulțumit de impresiunile reciproce ale întrevederii de la Danzig.

Împăratul Alexandru s-a întors cu sentimente întărite de liniștire și satisfacțiune interioară.

Înțelepciunea și neașteptata moderațiune a vorbelor principelui de Bismarck au făcut mai cu seamă un bun efect asupra împăratului și a d-lui de Giers și i-a liniștit prin asigurarea că-n nici o direcțiune nu urmărește decât scopuri pacifice. Împăratul Wilhelm au comunicat vorbele M. Voastre despre împăratul Alexandru rostite la Gastein și au adaos că vede în ele cu bucurie o confirmare a cunoscutelor sentimente amicale ale M. V. Apostolice. D. de Giers constată că, după ce în realitate nu există pe terenul politicei esterioare nici o cestiune de natură de-a inspira teamă, conversațiunea a avut de obiect mai cu seamă combaterea pericolului socialismului și aci principele Bismarck a recomandat mare precauțiune și moderațiune în recomandarea de măsuri internaționale. D. de Giers zice că cea mai însemnată lature a călătoriei de la Danzig a consistat în intenția ce-o are țarul de-a manifesta în mod neîndoielnic față cu toată Rusia voința sa de-a urma o politică conservatoare și pacifică.

Haymerle

❦

[17 septembrie 1881]

Meșter în falsificare de calcule financiare, pișicher când e vorba de a apăra pe Stroussberg, sublim când redactorii apără „cea mai populară cestiune“, câștigând cu ea milioane, „Pseudo-românul“ grecului C.A. Rosetti se crede special și în ale instrucției.

Astfel în numărul de azi propune ca

în cărțile de citire, pe lângă … istorioarele morale ce sunt menite a forma prin exemple inima elevului, să fie și expuneri scurte și substanțiale asupra agriculturii.

C-un cuvânt să se înlocuiască cartea de citire printr-un manual de agronomie.

Dacă ar fi vorba de a se introduce în școala rurală limba maternă neogrecească a d-lui C.A. Rosetti, sau cea maternă bulgărească a lui Mihălescu în locul celei române, lucrul ar fi indiferent.

Ca istorioare morale s-ar putea povesti bunăoară copiilor, drept „exemple menite a le forma inima“:

istoria cum un grecotei cinic ajunge prin minciuni, trădări și crime cel întâi om în România;

istoria cum un alt străin ajunge din pisăr cu 2 galbeni leafă pe lună la regimentul de mușchetari, din scriitor la Agia din Iași și din corector la „Pseudo-românul“, cu patru clase primare și o coarda de violoncel, răscumpărătorul unui drum de fier de 250 milioane, milionar, director de bancă, fondator de institute de credit;

istoria cum un bulgar mărginit și hoț ajunge, tot în România, director de ministeriu și efor la așezăminte de binefacere;

istoria cum un alt străin, erou de la 11 fevruarie și prezident de republică ploieștenească, ajunge adiutant regal;

istoria cum un Chirițopol ajunge din chelner sau camardiner prefect;

istoria cum un bosnagiu ce a făcut felceria în Țarigrad la turci devine profesor de cea mai grea și mai gingașă din științele naturale, de fiziologie, la Facultatea din București,

istoria cum un om fără studii liceale ajunge profesor de istorie universală la aceeași Universitate;

istoria cum un măscărici înjură pe Domnul țării și se decorează cu Bene-Merenti tocmai pentru aceste înjurături.

Iată … istorioare, foarte morale desigur, menite de a forma prin exemple inima elevului.

Ca studii substanțiale s-ar putea introduce în Cartea de citire greco-bulgărească cultura caprelor. Item, indicație de parfumuri pariziene pentru a neutraliza foetor caprinus. Item cultura măslinelor. Item uscarea țârilor. Item indicațiuni pentru jocul cu cărți măsluite. Item metode nouă pentru a se chivernisi pe lângă ruși prin tainică binefacere.

Iată o mulțime de ramuri de producțiune patriotică cărora roșii își datoresc carierele. Ar fi păcat să nu fie obiectele instrucției publice undeva, însă nu la noi. Asta am propune noi dac' ar fi vorba de-a introduce în școala rurală bulgăreasca și neogreaca în locul limbei române. Dar pe cât timp studiul principal al unei școale rurale sau primare e limba românească ea este totodată organul prin care neamul își cunoaște ființa sa proprie, organul prin care acest neam moștenește avutul intelectual și istoric al strămoșilor lui. Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește.

Agronomie câtă poftiți. De șase ori pe săptămână zilnic, dar limba română rămâne limbă și s-a încheiat.

Nu numai istorioare morale, onorabililor, cuprinde o carte de citire menită pentru întreg tineretul românesc. Ea cuprinde biografia lui Matei Basarab, dușmanul vostru, odihnească-l Dumnezeu din a dreapta sa; biografia lui Ștefan Vodă care n-a avut onoarea, în veacul lui de aur, de a vă înșira mutrele pe parii de garduri; cuprinde descrieri etnografice ale poporului nostru, bucăți de literatură populară și de arte, balade culese de Alecsandri sau poezii de ale lui, fabule de ale lui Donici, pasaje din Bălcescu, în sfârșit o sumă de elemente caracteristice și proprii numai poporului nostru, elemente cari-l disting de rasa voastră greco-bulgărească și-l fac să fie ceea ce este: deștept, inimos, curat, nu viclean și puțin la suflet precum sunteți voi.

O bună carte de citire ar fi de recomandat la toată pătura din care faceți parte; poate ați ajunge în adevăr a cunoaște și prețui poporul nostru. Limba românească ați fost șters-o din licee, voiți s-o ștergeți și din școala rurală, cu toată comoara ei de locuțiuni, de proverbe, cu bogăția ei de forme și gingășia de simțiri? Voiți ca și țăranul să capete o inimă de morocâine cum e a lui C.A. Rosetti, capete viclene și tâmpite, gusturi de animal ca ale bulgăroilor din partidul vostru? Vreți să înlocuiți pe Alecsandri cu Ceasurile de mulțumire ale lui C.A. Rosetti, pe Donici cu Kolekțiunea de poezii ale lui Serurie, pe Gr. Alexandrescu cu Orele de repaos ale lui Radu Pătărlăgeanu?

Mai bine nu vă amestecați unde nu vă fierbe oala.

La pehlivănii de burse și politice, la escamotări de bilete din urne electorale, la pungășie și tripotaj vă pricepeți. Adevărat meșteri, n-avem ce zice.

Dar până și de bietele cărți de citire vă legați, cari ar trebui să fie un obiect de îngrijire națională ca și textul Bibliei? Ș-aci vreți să vă arătați filozofia de țap în toată goliciunea ei? Dar nu vedeți că nu știți a scrie românește, pentru că în viața-vă n-ați avut o carte de citire în mână? Nu vedeți că nu gândiți românește, pentru că titva voastră strâmtă nu s-au îndeletnicit cu o asemenea carte de folos?

De-ar fi propus încai bătrânul Ioan Ionescu a se adaoge articole agronomice în Cartea de citire, om care scrie materii agronomice în limbă bună, pe placul țăranului și al tuturor, om cu condei simpatic. Dar redactorii lui „iniorinte“, „permaninte“, „iustiție“ și ai altor cabazuri linguistice, oameni ce scriu neogrecește bulgărește cu termeni franțuziți în loc de românește sunt autorități în materie de Carte de citire? Ciudată pretenție!

❦

[18 septembrie 1881]

Rezultatul alegerilor din Iași nu va dovedi nimic mai mult decât că Moldova ajunge încet unde trebuia să ajungă, unde Țara Românească a ajuns demult … la xenocrație.

Un ieșan, „un român pribeag în țara lui“, ne trimisese o scrisoare prin care arăta că între patruzeci și nouă de profesori ai Universității din București sunt: 25 de bulgari, 7 greci, 4 armeni, 3 jidani, 2 țigani, un italian, un tătar și … 6 români. Acel român pribeag ne-a promis statistica deputaților, senatorilor, membrilor de la Casație, de la Apel, tribunale, a prefecților, administrația Domeniilor, băncilor, drumurilor de fier, poștelor și telegrafelor, serviciu sanitar și tecnic etc. etc., din cari vom cunoaște curioasa promiscuitate care apasă asupra țării întregi, încât nu mai are răsuflare nici în punctele ei cele mai libere.

La dreptul vorbind misiunea istorică, predestinarea d-zeiască a Domniei străine s-a consumat și poporul românesc e de facto înlăturat din istorie, ca o curiozitate etnografică, lipită de pământ, sclava pe de-a pururea a plebei bulgărești, grecești, jidovești, imigrată din câteși patru colțurile lumii. O stârpitură de grecotei cinic, fără sentiment de patrie, fără umbră de iubire pentru acest vechi și nenorocit neam, s-a cocoțat în fruntea țării; neagra străinătate, umbra spinului la ușa noastră a tuturor!

Ce iluzii să ne și facem în adevăr? Românul e deja străin în țara lui proprie, nimic n-a mai rămas decât numirea geografică. La ce să mai ție românul? La Constituția cosmopolită iscodită de 2-3 greci? La știința pe care-o predau bulgarii ignoranți? La limba batjocurită de gura acestor venetici în momentul în care-o rostesc, la biserica surpată de suflarea veninoasă a ireligiozității lupanarelor Apusului, la țara care e 'n mare parte proprietatea străinilor, la negoțul care e 'n mâinile lor, la ce?

Să fim mulțumiți dacă acești arhistrăini cu suflet de câine și creieri de vulpe ne îngăduie să trăim alături cu ei, pe noi, neamul ticălos românesc; mulțămiți să fim că această pătură de hoți și de parveniți nu ne alungă limba din biserică și din școală să fim mulțumiți că aceste lături sociale aristocratizate nu ne vând robi.

Dar la ce se mai mănține ridicula titulatură de Regat al României? E C.A. Rosetti român? Caligari, Carada, Harama, Chirițopol, Pherekydis, Cariagdi, Anastasiadis etc. etc. români? Regatul greco-bulgarilor și al jidanilor, iată ceea ce trebuie scris în fruntea decretelor; românii nu mai au în realitate nici rege, nici țară. Stârpitura de grec se ține de stârpitura de bulgar până la capătul lanțului infinit de patrioți de meserie … „România“ nu-i decât o firmă de hotel, mai rău … o firmă de speluncă pentru mutrele confiscate a lepădăturilor tuturor țărilor.

Și încai dacă țara aceasta ar fi stăpânită de un neam istoric, cinstit, având spirit de adevăr și natură cât de cât omenească — treacă-meargă.

Dar stăpânită de gunoaiele omenirii?

De tot ce-a fost sordid și pehlivan, de tot ce-a fost prea rău pentru colțurile Țarigradului unde împărțeau culcușul cu cânii turcilor, prea rău pentru mocirlele Rusciucului și pentru cartierele jidovimii galițiene și rusești, de spuma pestiferă și de bubele tuturor popoarelor, de tot ce-a fost mai înjosit în Orient și-n Occident, în sfârșit de un C.A. Rosetti și alții ca el, frați fizici și morali ai lui Scarvuli.

Scârbos spectacol! Adânc scârbos, nedemn de un popor ce pretinde a avea onoare și viață în el.

Ei, dar așa se și cade!

Într-o țară în care trădarea e un merit, în care de gâturile a căror atingere ar dezonora însăși mâna călăului se atârnă cordoane ale Stelei României, ce nu este, ce nu poate fi cu putință?

❦

[20 septembrie 1881]

La Montpellier s-a dat la 5 iunie o reprezentație teatrală în dialectul provensal în folosul școalelor macedoromâne. „Messager du midi“, foaie cotidiană de acolo, a publicat încă de mai mult timp un articol asupra situației politice a românilor macedoneni, pe care-l lăsăm să urmeze.

Articolul e intitulat:

O PARTE A POLITICEI OPORTUNISTE

Românii din Macedonia, Tesalia și Epir

Se știu înclinările ce d. Gambetta le profesează în privirea grecilor și aprobarea ce dădea ziarul său, nu demult, proiectelor de sporire ale regatului elin.

Se cunoștea pe de altă parte întinderea teritoriilor pe cari puterile propuseseră de-a le lua Turciei, de când d. Waddington, „această medalie ștearsă care se credea bătută pentru a regula destinele Europei“ — împrumutăm difiniția de la un diplomat oriental — a consimțit a fi înaintea Congresului din Berlin advocatul preferențelor prezidentului, Camerei deputaților.

Toată lumea presupunea că, încercând a împinge acțiunea esterioară a Franței în afară de căile pe cari se ținuse pân-acuma, responsabilul inspirator al miniștrilor noștri va avea cel puțin grija de-a face buna politică, adică de-a recomanda d-lui Waddington o delimitare teritorială de natură a spori în realitate puterea Greciei, cu alte cuvinte de-a nu crea un dualism de limbă și de aspirațiuni inamice.

Acesta este însă rezultatul pe care-l va ajunge d. Gambetta dacă ar ajunge a compromite Franța în dificultățile al căror preludiu a fost cestiunea Dulciniului. Se crede în genere, între politicianii superficiali cari se 'nvârtesc împrejurul guvernanților noștri, că dincolo de frontierele Greciei actuale există elini gata a primi cu brațele deschise batalioanele regelui George. Aceasta este o eroare deplină și această eroare falsifică din temelie esența proiectelor prezidentului Camerei.

În Epir ca și-n Tesalia, grecii veritabili strălucesc aproape pretutindenea prin absența lor și macedo-românii constituie marea majoritate a populațiunii. Se pricepe dar scârba ce-o au de-a deveni concentățenii d-rului Kokinos.

Am voi să cunoaștem cuvintele fineței 'n adevăr italiene, pentru a nu zice genoveze, în virtutea cărora s-a descoperit că macedoromânii ar fi elini! Pentru că au cler grecesc, călugări greci și că-n lipsa de școale naționale, de cărți naționale, ba chiar de caractere tipografice cari să fi putut pân' acum să reprezinte sunetele limbii lor, au fost botezați în grecește, au frecuentat școalele clerului grecesc și au primit în idiomul din Atena educația și instrucția pe care le era cu neputință de-a o afla aiurea și de-a o primi altmintrelea?

Nimic mai bizar decât de-a proscrie din Franța congregațiunile monastice și de-a întemeia în Orient politica națională pe situația școlară și religioasă a clerului grec din Tesalia.

Orice ar fi însemnând inconsecuența aceasta, se cade să împrumutăm din numărul de la 5 iunie al ziarului „République Française“ confirmarea faptului ce semnalăm, fiind cea mai bună dezmințire ce se poate da straniei politice ce-a apucat-o vechiul dictator din Bordeaux. Iată 'n adevăr ce se citea cu data de mai sus în „République Française“.

„Macedoromânii — căci pentru români numele de țințari n-are nici un înțeles, iar kutzovlahi, români șchiopi, e un termen de despreț ce-l resping — ocupă tot teritoriul ce se întinde de la Ochrida și până la Moreea și de la Caiani până în Adriatica, în vecinătate de Durazzo. După Thunmann ei formează un popor mare și numeros. Ei reprezintă o jumătate a populației Traciei și trei din patru părți a Macedoniei și Tesaliei.

În Macedonia toată partea de la apus, despărțită printr-o diagonală ce s-ar trage de la Kopvili la Salonic, cuprinzând Vodena Ostrovo, Florin, Monastir, Prelep, Ochrida, Rema, Tornovo, Castoria, Cayani și Niaghuzta; la sud Samarina, Syraco, Ianina, cu districtele înconjurătoare, la răsărit Serres, cu satele din împrejurime, ar putea fi privite ca un teritoriu esclusiv român.

Câți sunt acești macedoromâni de peste Dunăre, adecă trăind în Tracia, în Macedonia, în Tesalia, în Epir, în Albania? Iată unde statistica e părăsită în seama fantaziei. Pentru că statistica oficială, regulară și precisă, e un obiect de lux în aceste locuri, cată dar să ne referim la apreciațiunile naționale mai mult ori mai puțin dezinteresate, la acelea ale călătorilor, și ele variază cu săriturile cele mai simțitoare, ale căror cauze pot fi cu toate acestea recunoscute și pricepute.

Boué numără aproape 600.000 de macedoromâni; dar el nu cunoștea toată întinderea elementului român răspândit la Serres, Vodena, Monastir, în Tesalia orientală și în Albania.

Colonelul Leake găsește 500 de sate macedoromâne în Macedonia, Tesalia și în Epir, deci aproape 500.000 de locuitori.

Iată deci un minimum.

Însă cifrele datează de acum o jumătate de secol; populația s-a sporit desigur de atunci încoace și cei mai mulți din acești călători, cu mijloace de investigațiune foarte incomplete, nu și-au putut întemeia clasificarea lor decât pe limbă și pe cult, însă comercianții și lucrătorii macedoromâni vorbesc de preferență grecește, pentru comoditatea relațiunilor lor; cât pentru cult, vom înțelege că în această epocă mai cu seamă le-a fost cu neputință de-a urma un altul decât cel practicat de clerul grecesc.

Dacă venim la datele contimporane găsim cu totul alte cifre. Bolintineanu evaluează macedoromânii la 1.200.000; un vechi diplomat din Orient la 1.000.000; Bălășescu, care a petrecut orice oraș și orice sat al Peninsulei, la 2.500.000. Cât despre cel din urmă Blue book, el numără 50.000 numai la frontierele Greciei. Să ne mulțumim cu cifra lui Bolintineanu, de 1.200.000, Nu se cuvenea oare ca ei să trezească atenția? Și Congresul de la Berlin, care n-a voit nici măcar să examineze memoriul remis cu acest scop, n-a dovedit oare o prea mare nepăsare pentru interese cari au, ca și altele, rațiunea lor de a fi?

După cestiunea numărului, să trecem la aceea a originii; și aci suntem puțin în domenul problemelor, pentru că patru sisteme ni se prezintă.

După unul, macedoromânii se coboară din vechii traci, cari au primit de la colonii romani uzul limbei latine; după altul, ar fi de aceeași origine cu populațiunile române ale Daciei. A treia opinie pretinde că evacuarea Daciei ar fi fost completă, sub Aurelian, care voia a scuti aceste populații în contra barbarilor dindărătul Dunării, după care ele s-au întors în patria lor, prin secolul al doisprezecelea, însă lăsând pe brazda ocupată din nou o fracțiune a emigrațiunii, originea grupurilor romanice actuale de lângă Pind și Olimp. A patra opinie pretinde în fine că, în epoca retragerii lui Aurelian, românii s-au despărțit în două grupuri, din care unul au ocupat Moesia, Bulgaria actuală, pe când celalt a căutat refugiu în Carpații septentrionali.

Oricum ar fi, fie că ne-am sui la daci sau c-am vorbi de coloniile militare romane, sunt în originea românilor și a macedoromânilor puncte de contact evidente; datinele, superstițiile sunt aceleași; Rusaliile, sărbătoare care are aceleași nume în amândouă limbile și care consistă în a pune roze pe morminte; Filipii, cari se practică în cele dendâi săptămâni ale postului și în care timp se împart bucate între amici și trecători; în ziua de anul nou copii macedoromâni se primblă cu o ramură de oliv, pe când în România, ramurile naturale lipsind, se fabrică artificiale; Moșii, sărbătoarea străbunilor, e aceeași la nordul ca și la sudul Dunării și, spre aducerea aminte a luării Romei de către barbari (gali), populația, atât în România cât și regiunile balcanice, are obiciul de a bate cânii într-o anume zi din fevruarie. Douăzeci de alte exemple de aceeași natură se pot cita. Oare toate acestea n-au o semnificațiune reală?

În privirea limbii, grecii zic: kuțovlah și român formează două dialecte cu totul deosebite; puneți pe-un macedoromân față c-un român și nu se vor înțelege; iar unul din cei dendâi, voind să publice o broșură asupra cestiunii naționale, au scris-o grecește, nu românește.

A scris grecește în adevăr, dar el au voit a fi înțeles și de greci și de conaționalii săi.

Macedoromânii au avut un jurnal, „Frățilia întru dreptate“, care se publica în limba cuțovlahă și în cea greacă. Românii o pricep pe deplin. Originea latină în adevăr e lesne de recunoscut în textul macedoromân și cuvintele culese din întâmplare, ca adunare, noștri, politici, sunt o dovadă; cât despre verb, această țâțână împrejurul căreia se 'nvârtesc toate limbile, el e identic, în moduri, în timpi, în conjugări.

Rămâne acum cestiunea cultului și a școalelor. Fără îndoială că macedoromânii merg la biserici grece, unde și leturghia se face grecește, dar cuvântul e simplu, nu au biserici românești.

Sprijinite de greci, funcționari ai Porții, și de turci, cari, fără cuvânt, se tem de estensiunea elementului român, se interzice întrebuințarea limbei românești în biserici și pân' acum s-au aruncat în foc cărțile tipărite în această limbă. S-a găsit aci un instrument de grecificare care se privește, nu fără cuvânt, ca eficace.

Tot așa stă cu școlile; însă un ordin vizirial de la 1877 au autorizat creațiunea de școli române în Turcia. Și de atunci s-au deschis cinsprezece pentru băieți și trei pentru fete, cu două mii de elevi și douăzeci și unul de profesori. Aceste școli se susțin de cătră comune și prin daruri voluntare, la cari s-adaugă 60.000 de franci provenind de la Ministeriul de Instrucție Publică din România. Acum un an școalele române existente s-au îndoit.

Aceasta este în rezumat foarte scurt cestiunea macedoromânilor. Românii, despărțiți de ei prin Bulgaria, nu gândesc, se 'nțelege, la vro anexiune.

Dar nu este natural ca să se gândească, ca și alții, de a stabili o legătură mai intimă între ei și populațiile pe cari le privesc ca pe-o fracție a propriei lor familii?“

Din estrasele citate e lesne a se vedea defectul vital al operei căreia, cu sau fără cuvânt, dictatorul din Bordeaux a voit a asocia politica franceză. Români legați de greci, cei dendâi și cei de-ai doilea legați de turci și albaneji. Și unii și alții condamnați a trăi în perpetue disensiuni interioare, nu este asta capodopera inconsecuenței și lipsei de minte? S-a glumit de-o mie de ori asupra ordinei morale și s-au ridicat diviziunea intereselor de limbă și naționalitate, diferența de amintiri istorice, la înălțimea unui principiu permanent! Se declară că Turcia e 'n agonie, sub antagonismul raselor cari-o compun, și se imaginează cu toate acestea un mic stat pe harta Europei care va cuprinde în sine exact aceleași principii de diviziune și de moarte.

Ar fi fost mult mai simplu de a urma în acele regiuni politica seculară a Franței, aceea a lui Napoleon III, și de-a căuta să se constituie, alături cu România dunăreană, care datorește împăratului existența și unitatea politică, o Românie macedoneană, a cărei rol n-ar fi fost nici fără importanță, nici fără strălucire.

Stabilirea unui stat de două-trei milioane de suflete, care ar fi putut pretinde porturi în golful Salonicului și al Adriaticei, care ar fi avut cu Franța legătura unei limbi de aceeași origine, n-ar fi fost fără valoare din puntul de vedere al intereselor naționale în Orient.

N-ar fi trebuit decât să se încurajeze în mod pacific aspirațiunile acestor populațiuni puțin cunoscute, a le sprijini în tentativele lor de reconstrucțiune morală și, în ziua în care împărăția turcească s-ar fi descompus definitiv, ele n-ar fi avut greutate de-a trăi și a-și susține drepturile lor.

Dar ar fi trebuit ca d. Waddington, primul ministru al primei naționalități latine, să consimtă a citi și a sprijini dinaintea Congresului de la Berlin memoriul produs de această mică naționalitate latină cu atâta usurință desprețuită. Ar fi trebuit ca d. Gambetta să nu facă atâta gură despre Grecia și greci precum a făcut-o, ci să recunoască că politica lui Napoleon al III, maltratată în mod atât de constant, înnegrită și batjocorită de el, fusese în Europa orientală pe cât de dreaptă pe atât de fecundă și că nu rămânea decât să urmeze a-i culege fructele. Aci era puntul dificil și se 'nțelege de ce prezidentul Camerei nu s-a ocupat. Grecii, cu incomparabila magie a trecutului lor istoric, erau tot; românii nimic. Deci au fost tratați în consecuență. De minimis non curat praetor.

Nu suntem în drept a zice că, dacă dictatura din Tours și din Bordeaux a fost o politică a neprevederii și a incapacității celei mai culpabile, politica exterioară a oportunismului va rămânea aceea a ignoranței și a prezumpțiunii celor mai caracterizate?

❦

[22 septembrie 1881]

Între acuzările aduse odinioară de „Pseudo-românul“ partidului conservator era și aceea a relelor finanțe. Toate ca toate dar rele finanțe făcuseră conservatorii și țara era aproape de prăpastie.

La dreptul vorbind nu știm de mai poate face cineva bune finanțele în țara noastră dacă roșii vor fi stat numai două luni la guvern. Cu „sus băieți, jos băieți“ s-a votat papa Strousberg cu arhimilioanele lui; „Pseudo-românul“ a căpătat un bun bacșiș pentru lăudarea strălucitei afaceri și s-a 'ntărit în încheieturi; Senatul se dizolvă pentru că se opune celebrei întreprinderi și se pune în lucrare convenția înainte de-a fi lege. Țara se 'ncarcă cu o datorie de un sfert de miliard, ale cării anuități erau în curând exigibile.

Acuma, vorba ceea, după ce ați făcut trebușoara asta, vino moșule și fă bune finanțe!

Dar drumul de fier ca drumul de fier! Unde-a mers mia meargă și suta.

Răul mai era altul. Pe aceste linii începu a curge o mulțime de străinătate, jidovi, nemți, fel de fel de neamuri cari au început să scoată gazetă la București ca „Bukarester Tagblatt“ unde s-au întrolucat bunăoară mai multe șoacățe ce au mai mult darul suptului decât al propovăduirii și strigă zilnic, plătite anume de guverne străine ca să ne 'njure pe noi și orice organ românesc.

Acuma, vino și fă politică națională dacă poți. Vorba ceea: mergi cu finanțele bine când ești dator moștenitorilor lui Stroussberg două sute ș-atâtea zeci de milioane; dezvoltă industrie sau meșteșug când le-ai făcut și drum ca să înlesnești concurența străină; fă treabă când vezi că pe zi ce merge țara ici se șocățește, colo se jidovește, dincolo se grecifică, ba când vezi că însuși elementele politice determinante sunt pe zi ce merge mai cosmopolite, mai străine.

Acuma bune rele or fi fost finanțele sub guvernul conservator, nu discutăm. Părerile noastre sunt demult cunoscute. Guvernul conservator a cătat să plătească datorii făcute de alții, să acopere goluri bugetare imense lăsate de predecesorii lui și cu toate astea tot n-a sporit în patru ani bugetul cheltuielelor cu 40% ca onorabilii patrioți.

Să zicem însă că rău ar fi stat finanțele sub conservatori.

Cum se 'ntâmplă atunci ca tocmai foștii miniștri de finanțe ai conservatorilor, d-nii Mavrogheni și G. Cantacuzino, să fie obiectul unei deosebite curteniri din partea patrioților? Unul e numit ministru plenipotențiar la Roma, celuilalt, să vrea numai, i s-ar da orice portofoliu, chiar prezidenția Consiliului, necum resortul finanțelor?

Atât de răi miniștri oameni cari au compromis finanțele și cu toate acestea curteniți zilnic de presa oficioasă? Miniștri afișați prin comunele rurale ca vinovați de fel de fel de abuzuri și fărădelegi și astăzi asediați de crainicii și solii partidului guvernamental, purtați în palmă ca ouăle, trecuți de Ionel Ciocârdel de la „Telegraful“ între oasele sfinte, între boierii de neam, deosebiți de boierii ciocoi de la „Timpul“?

Se poate oare să fi fost atât de răi?

❦

[22 septembrie 1881]

Orice alegere care poate rezista mijloacelor de corupțiune ale partidului roșu va ieși în contra acestui partid. Astfel ieri au fost alegerea consiliului de disciplină al ordinului advocaților. Erau în față două partizi, din cari una guvernamentală, reprezentată prin d-nii Petre Grădișteanu, C. Boerescu și câțiva tineri, parte vânători de funcțiuni, parte bucurându-se deja sub vrun titlu oarecare de resursa generală a mizeriei noastre bugetare. La vot partida guvernamentală, prevăzând trista cădere ce-o așteaptă, s-au abținut pe față de la alegere.

Rezultatul scrutinului a fost cel următor:

Votanți 81.

Voturi esprimate 59.

Majoritatea 31.

Abținuți (guvernamentali) 23.

Au întrunit:

D. G. Vernescu ca decan 56 voturi

„G. Meitani — 56 „

„Gr. G. Peucescu — 57 „

„ Al. Trișcu — 57 „

„ Ion Lahovari — 51 „

„ G. Stratilat — 56 „

Eșecul partizanilor d-lor Grădișteanu — C. Boerescu a fost eclatant și deplin. D. Ion Lahovari a fost ales în consiliu fără să-și fi pus candidatura, ca un semn că alegătorii împărtășesc opiniile sale în privirea reformei magistraturii.

Candidatul de decan al partidului guvernamental era d. E. Bosianu. Bătrânul profesor se bucură de stima tuturor; dar se știe asemenea cum roșii au abuzat pân-acuma de buna lui credință și de câte ori s-au servit de reputația lui ca de-o manta, pentru a acoperi cu numele lui nepătat petele multiple ale partidului.

❦

[23 septembrie 1881]

Ce adevărată e teoria etnologică relevată de noi se cunoaște de acolo că, în puțin timp, a devenit populară. Mai mult, în banchetul dat d-lui de Rosny, doi oratori au făcut aluzie la teoria noastră, deși poate ilustrul sinolog n-a cunoscut ascunsul înțeles al logosului lor.

Fățiș neputând-o combate nimeni, de vreme ce înainte de toate e adevărată, s-a pus ba să zică că sunt idei învechite, ca și când realitatea ar fi o idee, ba Ionel Ciocârdel de la „Telegraful“ s-a pus să facă discuțiuni filologice, precum că și terminația numelui redactorului „Timpului“ e slavonă. În adevăr Bistrița, Dâmbovița, Râmnic, Târgoviște, Craiova, Suceava, Romanul, Bogdan și Vladislav, Radu sunt numiri slavone pentru că limba hieratică și de stat era în România cea slavonă, precum era în Occident latina. Francofortul, Berolinul, Monachiul, Vindobona, Londini sunt orașe latine? Cromerius, Goethius, Curtius — romani? Craiova — oraș slavonesc?-

Altfel însă stă cu redactorul hel dendâi de la „Telegraful“.

Trecând de la bucătărie la gazetărie, a ieșit și se ține vorba că e … cam oacheș. Se pusese acum dumnealui să se laude că-i neam de voievod de la Bosnia și că prietenul său Hăsdeu are să-i traducă documentele din limba paleoslavă. O mulțime de Vozi! Tot Vodă după Vodă, care mai de care, și tot Ciocârdel îi chema.

Ce s-a ales însă din aceste laude?

Hasdeu n-a tradus asemenea acte din limba slavonească și Fundescu tot țigan a rămas.

Se vede însă că a luat-o una și bună că-i neam de crai bulgăresc și de atunci a prins limbă și vrea să zboare la neamuri.

Un sfat i-am da lui Ionel Ciocârdel. Când se știe c-un cusur atât de rău încât să prefere a se declara mai bine bulgar ori bosniac decât țigan, să nu mai releveze pretinsele cusururi ale altora.

❦

[24 septembrie 1881]

E destul ca un corp să nu intre cu slugărnicie în vederile, nu ale guvernului, ci ale d-lui C.A. Rosetti în special, pentru ca „Românul“ să ceară dizolvarea, desființarea corpului ori a instituțiunii.

Odinioară M. Sa Regele nu plăcea foii roșie. Pe atunci organul lor îl numea pion în mâna d-lui Bismarck și agent prusian; d. D. Brătianu cânta: „a zburat puiul cu teiul, tocmai când era temeiul“ și se cerea desființarea monarhiei. Ba nu se cerea numai; ilustrul d. Candiano, actual adiutant regal, o și înlăturase pe câteva ceasuri în fericiții Ploiești, cari au eternizat memoria acelui măreț eveniment prin erigerea statuei madam Grigorescu.

În timpul concesiei Stroussberg nu le plăcea roșiilor Senatul, căci nu se putea convinge cu câteva sute de mii de franci, ca redacțiile foilor patriotice. Ele cereau desființarea Senatului.

Se vede că nici magistratura nu prea e pe placul advocaților din clică. Ei nu câștigă procesele după comandă; în materie civilă și penală s-o mai fi judecând pe ici pe colo încă conform legii, fără considerație că d. Fleva sau Giani pledează. Ei cer deci desființarea magistraturii și înlocuirea ei cu proteguiții șefului de gardă civico-electorală, Serurie.

Acum nu le place ordinul advocaților, pentru c-au ales decan pe d. Vernescu și nu pe candidatul guvernului.

D. Daniilopulo, om cu oarecare învățătură, dar nu tocmai în toată firea, a declarat sus și tare că „datoria unui om de conștiință ca d-sa este să se abțină“.

Din aceste vorbe ale unui domn care n-a fost niciodată hiriș cu toate sâmbetele, căruia-i lipsește cel puțin una, „Pseudo-românul“ deduce că alegerea e „un argument puternic pentru cei cari cer desființarea corpului de advocați“.

Iată miss Wanda ajunsă un argument pentru străpungerea istmului de la Panama. Se potrivește ca nuca-n perete. Pentru că „Nea 'ntr-o parte“, care are câteva chibrituri și musculițe în cap, declară că oamenii nu sunt vrednici să stea de vorbă cu el trebuie desființat corpul advocaților.

Și cine mai vrea desființarea acestui corp?

D. Grădișteanu; ilustrul, neprihănitul erou de la Șapte Nuci, părintele spiritual al lui Popa Tache și al vestitului Temelie Trancă, agentul electoral al cabinetului Mitică Ghica, odinioară aprig campion al conservatorilor, azi aprig cavaler al roșilor, pururea în pita lui Vodă la câte șapte colțuri.

Ce vor roșii?

Să nu mai existe opoziție, să fie ei tari și mari pretudindenea, să nu mai sufle nimenea în contra stăpânirii noilor fanarioți.

Cu toate acestea ar fi și în interesul țării și în al lor ca opoziția să fie și să rămâie ca pân-acuma de nuanță legală.

Izbită în orice punct de puterea firește precumpănitoare a unui guvern centralist încăput pe mânile demagogiei roșie, țara ar afla poate într-o zi mijloace mai energice de îndreptare, cari să nu fie tocmai pe placul roșiilor, nici pe acela al oamenilor de ordine.

❦

[24 septembrie 1881]

La congresul literaților din Viena am văzut reprezentată România de un domnișor, anume Djuvara, care nici literat e, nici vrun om acătării, un biet omușor de pe la Brăila, iată tot. Dar se vede că, de vreme ce în acel congres avea să se facă nițică politică socialistă, trebuia un mic fanariot care să asiste la adunări.

Nu avem, se 'nțelege, o opinie exagerată despre importanța acestor congrese internaționale, dar în orice caz s-ar fi ales în România toată un om mai vrednic de a o reprezenta ca literat decât un băiețoi care-a scris franțuzește o broșurică despre Chestia izraelită, lipsită de orice originalitate, și care apoi s-a furișat pe lângă o legațiune română sub un titlu extraordinar și supernumerar oarecare, până-i va suna ora sfântului buget.

Odinioară cancelariile țărilor noastre erau pline de băieți primiți pe procopseală, cari învățau a scrie și a citi în vro atenanță murdară, precum le descrie cu pana sa de maistru răposatul Filimon. Din acești logofeți Coate goale, din aceste ciocoflendure au ieșit genitorii roșiilor actuali, de o promiscuitate înspăimântătoare de proveniență. Astăzi legațiunile noastre amenință a deveni asemenea instituții de primire pe procopseală a fel de fel de plevușcă greco-bulgărească, pe care o vezi apoi răsărind prin congrese internaționale și reprezentând România.

Acolo însă unde România ar trebui să fie reprezentată, ea lipsește.

Astfel în Veneția s-a ținut în luna aceasta congresul geografic internațional.

Aci vedem reprezentate Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chili, Columbia, Egiptul, Franța, Germania, Japonia, Grecia, Englitera cu coloniile, Mexicul, Olanda, Portugalia, Republica Argentiniană, San Salvador, Rusia, Spania, Statele Unite, Svedia, Svițera, Ungaria, Venezuela.

Din partea României d. Obedenaru promisese a veni, dar în momentul din urmă n-a venit. Pân-în timpul din urmă congresul rezervase un compartiment pentru obiecte din România, dar n-a sosit nimic.

Asemenea n-a fost nimeni din partea României la manevrele militare italiane de la Padova, cari au avut loc de la 11-22 septemvrie. Cu toate acestea erau reprezentate aci Germania prin patru ofițeri superiori, Englitera prin trei, Franța prin patru, Svițera prin trei, Svedia și Norvegia prin doi, Portugalia prin unul.

Unde s-ar întroluca socialiști, ateiști, comunarzi or oameni tot de mâna aceasta, acolo veți vedea răsărind câte un Caligari, Horia și Mircea Rosetti, ori altă seamă de tinerime fanariotică sub numirea specioasă de reprezentanți ai rasei ciobanilor de la Rucăr ori a moșnenilor din Câmpulung.

Dar la ocazii în adevăr serioase, cum e bunăoară un congres geografic, cum sunt manevrele militare ale unei nații consângene cu noi, la ocazii în care Apusul înrudit ar putea să fie interesat în lupta pentru existență a poporului romanic de lângă Dunăre, acolo sferele noastre determinante strălucesc prin absența lor.

❦

[25 septembrie 1881]

„Românul“, ținând seamă de-un articol de fantazie al ziarului francez „Independance roumaine“ în care se vorbește de formațiunea unei „june drepte“, revine din nou la acuzarea că partidul conservator n-are programă, n-are principii sau că cele pe cari le are sunt învechite, că e putred și alte multe de aceste cu cari ne-am obicinuit și cari nici nu merită relevate.

În realitate însă, dacă vom privi guvernarea roșie de cinci ani încoace, ne vom convinge că, dacă un guvern al d-lui C.A. Rosetti este cu putință în țară, nu e decât în virtutea principiilor noastre conservatoare, cari se impun de sine de vreme ce sunt răsărite din însăși natura statului.

Independența statului român era un punct constant urmărit de cabinetul conservator, într-un timp în care „Românul“ striga că suntem turci, parte integrantă a împărăției otomane.

Veniți la putere, li se impune roșiilor prin natura lucrurilor politica independenții; ei încetează de a mai fi turci, declară chiar război turcilor și rezultatul este …? Tot cel urmărit și obținut în mare parte pe cale pacifică de ministeriul Catargiu.

Întemeiarea monarhiei ereditare era o țintă a politicei conservatoare. D. C.A. Rosetti având aceeași firmă ca fiii d-sale, redactor al „Republicei Rumâne“ era se-nțelege pentru o altă formă de guvernământ, înjghebată chiar pe vro câteva ceasuri la Ploiești.

Venind la putere ce face d. Rosetti?

Încoronează viața sa de republican cu proclamarea regatului, cu regularea eredității și esclamă ca arhiereul din biblie: Acum liberează, Doamne, pe robul tău, căci văzură ochii mei ziua mântuirii.

Din contra, ceea ce a făcut sau încearcă roșii să facă în senzul programului lor e în contra spiritului țării și se respinge.

Astfel au micșorat comunele rurale bunăoară. Astăzi se simte rezultatul dezastros al acelei micșorări. S-a înmulțit clasa de funcționari și postulanți de nu-i mai încap nici comunele rurale, administrația e mai rea decât oricând. Așteptăm să-i vedem revenind iar la mărirea comunelor în spiritul reformei cabinetului Catargiu.

Tot în spiritul programei roșie vor să introducă electivitatea magistraturii. Ei bine, iată o cestiune mare de principiu unde conservatorii se deosibesc de radicali.

Cum stau însă de pe acum lucrurile?

Partea cea mai inteligentă, cea mai integră din partidul roșu chiar e contra electivității; poate chiar ministrul actual al justiției. Care va fi rezultatul? Ideea conservatoare a numirii magistraților pe baza meritelor și a titlurilor academice va triumfa fără îndoială și roșii vor ceda opiniei publice conservatoare.

Prin ce stau așadar roșii la guvern? Prin o necontenită și gradată apostazie de la programul lor originar, prin o renunțare la principiile lor, prin renegarea trecutului, prin adoptarea, în aparență măcar, de principii conservatoare.

N-avem nevoie de anume prozelitism. Dacă vor să stea la guvern, cate ei înșii să se conformeze de silă cu spiritul conservator al țării, să se convertească, în contra instinctelor lor, la natura și exigențele politice ale statului român.

Fără îndoială avem a face cu elemente politicește greu de asimilat. Dar se asimilează încet solului și rasei, încet și gradat tot principiile reprezentate de conservatori ies la suprafață și se impun.

Alegațiunile „Românului“ ar fi meritat un ton mai aspru din parte-ne, dar, pe cât timp suntem pe tărâmul principiilor și nu pe acela al apetiturilor roșie, sfera rămâne senină.

În materii de principii de organizare vor fi totdeauna bătuți fără să aibă ce răspunde. Apetituri însă ca acele dezvoltate cu ocazia răscumpărării nu pot fi combătute numai cu teorii și, când vorbim de ele, altfel întoarcem condeiul.

Au e destul de clar pentru oricine că numai prin renegarea programei lor și prin convertire la principii conservatoare roșii sunt posibili în țară? Evident „Românul“ n-o poate tăgădui fără a dezminți scena lăcrămoasă a d-lui C.A. Rosetti cu ocazia proclamării Regatului și a încoronării.

❦

[26 septembrie 1881]

Acuzațiunea ridicată în contra cabinetului Catargiu avea de scop a înlătura sau a neutraliza influența partidului tocmai în momentele critice ale războiului ruso-turc. Ea a avut însă și un rezultat: dezgustul multora pentru viața publică, abținerea lor de la politica militantă.

E prea adevărat că în partidul conservator n-a fost niciodată acea disciplină slugarnică care se observă la roșii. Oameni în cea mai mare parte independenți prin avere sau prin poziție socială, conservatorii au fost uniți mult mai mult prin principii comune decât prin interese ca acelea care fac pe roșii a goli bugetul și a exploata resursele statului.

O dovadă despre aceasta este faptul cunoscut de toți că nici unul dintre miniștrii partidului conservator n-a făcut avere, că toți au ieșit din cabinet desigur mai săraci de cum intraseră. Scandalul înavuțirii din ban public, din întreprinderi publice, din pensii reversibile, din păsuieli pe moșiile statului, din creațiuni bugetare ad-hoc nu s-au întâmplat, nu s-au putut întâmpla sub conservatori. Chiar dacă s-ar fi ivit unele înclinări de înavuțire pe calea aceasta, șeful cabinetului le simțea cu instinctele sale de onestitate și de demnitate: cel care ar fi avut asemenea înclinări căta să aleagă între portofoliu sau între jețul de deputat și afacerea privată pe care-o urmărea.

Din cele ce preced e evident că legăturile dintre conservatori nu puteau fi acelea ale unei companii de esploatație, ale unei societăți pe acții, precum e la roșii. Comunitatea de idei abstracte, când ele nu au o origine religioasă, nu va fi însă nicicând atât de coerentă ca cea de interese.

Roșii, capi și caracudă, au interes de-a veni la putere sau cel puțin îl aveau până mai alaltăieri.

La conservatori elementul silei, al constrângerii prin nevoi și sărăcie, a lipsit.

Ei erau, dacă nu oameni avuți, cel puțin cu stări modeste sau cu deplină capacitate de-a munci.

Ce era Serurie, ce d. C.A. Rosetti, ce toți creștinii aceștia fără buget? Nimic. Pleavă și umbră, oameni fără avere, fără însemnătate, adesea fără căpătâi. Când și-aduce cineva aminte de mutrele pe cari le vedea odinioară populând iarna cafenelele de răul intemperiilor, rău îmbrăcați, rău hrăniți, și astăzi vede acele fiziognomii binișor rotunzate prin ferestrele zidirilor marilor ramuri de administrație ale statului, pe la drumuri de fier, pe la regie, pretutindenea, acela va înțelege de ce pentru roșii politica nu este o afacere publică, ci privatisimă, urgentă, o cestiune de viață și de moarte. Degetul și l-ar fi lăsat un roșu să i se muște, mâna să i se taie, numai în pita lui Vodă să încapă. Politica era deci pentru ei ceea ce n-a putut fi pentru conservatori, o cestiune de stomac.

Pe de altă parte e lesne de lămurit de ce lupta conservatorilor în contra partidului roșu este ingrată.

A lupta cu idei contrarie e ușor dacă ești cu adevărul; a lupta însă cu corupția, cu apucăturile, e mult mai greu.

Precum nu poți răspunde cu acte diplomatice la bătăi de tun și de pușcă, astfel nu există argumente în contra apetiturilor. Ce argumente din filozofia morală îl poate opri pe Carada, Costinescu, Stolojan de-a face averi cu răscumpărarea, ce teorii se pot opune lefurilor ad-hoc ce și le-au creat roșii în serviciile publice? Dicționarul nu cuprinde cuvinte magice a căror rostire să poată determina acțiunea oamenilor spre bine.

Acele cuvinte erau magice numai întemeiate pe frica lui Dumnezeu, pe iubirea de țară și popor, pe sentimente mai adânci, mai mari, mai nobile, decât apetiturile de avere și de bun trai fără de muncă.

La aceste apetituri însă apelează roșii. Politiciani înainte de toate practici, neurmărind nici un ideal politic sau național, ei se servesc numai de expediente momentane pentru mănținerea la putere, chiar renunțând la demnitate, chiar compromițând interesele statului. Ei trezesc și în alții instinctele lor proprii, exploatează slăbiciunile, nevoile momentane, mâna de pământ din care omul este zidit. Mecanismul statului, favorile de care el dispune, persecuțiunile și presiunile ce le poate exercita sunt prea puternice față cu o societate descompusă ca a noastră, unde voința politicianilor nu se sfarmă nici de stânca unei aristocrații istorice, nici de organizări puternice ale ramurilor de muncă industrială; unde statul este un institut de întreținere pentru oameni cari n-au nici o ocupație, ba adesea nici capacitatea unei ocupații serioase.

Față cu aceste varii nevoi sociale, lupta ideilor conservatoare este desigur mai ingrată decât la națiile istoric închegate, cu tradiții, cu datine, cu un puternic și pururea întineritor geniu național. De veninul inoculat al unor culturi străine, a căror forme goale le-am adoptat fără a le fi pătruns spiritul, s-a descompus organizația veche, biserică, familie, corporații ș.a. și în locul lor n-a venit nimic acătării.

În asemenea stare de lucruri, unde pentru reconstruirea edificiului dărâmat încap o mulțime de păreri diverse, e cu putință ca diversitatea să fie mai mare într-un partid ținut la un loc prin comunitate de principii decât în unul bazat pe interesul comunal venirii la putere.

Această diversitate de păreri, îndreptățite desigur, dar numai unele potrivite cu situația și cu interesele naționale ale țării, au fost nu numai sorgintea fantaziilor despre constituirea unui nou partid, ci totodată, obiectul oarecăror manopere diplomatice din partea bizantinilor de la putere.

De câte ori un conservator s-ar fi părut a avea opinii deosebite în cutare sau cutare cestiune el era încurajat, i se atașau ambasadori anume cari să-l întărească în dizidența lui, i se propunea un portofoliu pentru realizarea ideilor lui. Astfel demagogul d. C.A. Rosetti se arăta gata a oferi, în aparență, sprijinul său proiectelor de reformă ale d-lui Carp, deși ele, naționale îndealtmintrelea, nu sunt liberale în sensul roșu al cuvântului. Totdeuna au încurajat în conservatori ideea că cu roșii se poate face treabă, cu ei se poate așeza statul român pe temelii mai solide, se poate reîntineri prin o sănătoasă organizare a muncii și a culturii.

Succesul acestor încurajări nu e deloc mare; a avut însă drept rezultat de-a izola o seamă de oameni eminenți, a steriliza activitatea lor în viața publică, deși mulți din ei aveau tocmai calitățile necesare pentru a o determina în folosul țării.

Dar să admitem că în adevăr dezgustul de ceea ce se petrece în țară la noi, scârba de politica apetiturilor, expedientelor, vicleniilor pe care o practică partidul roșu ar face pe conservatori să renunțe la opoziție ori la vro activitate în viața publică.

Înceta-va opoziția în genere prin aceasta?

Nu, ea n-ar înceta, dar departe de-a fi legală ca până acum, departe de-a se mișca pe terenul reformelor posibile sau practice, va începe a se recruta din alte elemente și va aluneca pe căi greșite, poate chiar mai mult decât greșite. Cine știe dacă spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei țări întregi pe mâna unei companii de exploatație? Cine garantează că meritul nedreptățit, că știința înlăturată, că caracterul energic înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, cu atât mai periculoase cu cât vor fi sfințite prin spirit de sacrificiu, sfințite de fanatismul național? Dacă pentru omul ce voiește îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniștită, nu va mai rămânea mijloc de-a o face nu va pune oare binele, fie chiar rău înțeles, al țării mai presus de legi, de instituții, de tot?

Oare spiritul timpului nu e destul de turbure, destul de încărcat cu idei socialiste și nihiliste, cu demagogie internațională pentru a găsi și la noi adepți și a constitui o opoziție și mai roșie a unui guvern roșu?

Și, de vreme ce nimic nu e etern în lume și orice partid trebuie să cază odată, în fața cui ar rămânea coroana în momentul în care împrejurările ar sili pe roșii să se retragă?

Iată împrejurări cari ar trebui să facă pe guvernamentali să nu se bucure de știrile, îndealtmintrelea false, despre constituirea unui nou partid al „Junei drepte“, împrejurări cari ar trebui să preocupe și Coroana, al cărei interes bineînțeles e de-a avea în opoziție un partid cu instincte legale și capabil de-a guverna.

❦

[27 septembrie 1881]

Broșura d-lui G. Mârzescu intitulată Câteva observațiuni asupra legislațiunii și organizării judiciare ne îndeamnă să ne mai întoarcem câteva momente la cestiunea aceasta.

Deputatul colegiului III de Iași recapitulează multe din considerațiile aduse în aceste coloane, le întemeiază însă pe citate din mari jurisconsulți.

Astfel maimuțăriile comise bunăoară de la 1864 încoace de cătră oameni pretinși serioși și de stat află în broșura d-sale următoarea caracterizare:

Am împins atât de departe spiritul de asimilare cu Francia încât am căutat ca până și prin uniforma magistraților și advocaților, adecă prin o imitare puerilă, să dovedim Europei că merităm a ne înălța la rangul statelor civilizate.

Cu o iuțeală demnă de toată lauda Tribonianii noștri s-au pus de au tradus legile civile ale Franciei.

Găsim în legile noastre dispozițiuni cari n-au la noi nici o tradițiune și nici un trecut istoric…

Din acest punct de vedere li se impută cu drept cuvânt codicilor noștri că sunt o operă incoerentă, adusă din străinătate. Mai mult decât atâta; multe din tradițiunile noastre naționale au fost îmbrâncite, ca să zic așa, cu dispreț și în locul lor introduse idei și principii nouă …

Adevărul filozofic că legile trebuiesc să fie espresiunea deprinderilor și moravurilor naționale ale unui popor la noi a fost întors pe dos, căci prin legi am introdus idei nouă, creând moravuri și deprinderi la cari nu zic majoritatea, dar unanimitatea poporului român nici visase măcar.

Ca probă despre aceste înnoiri nepricepute de popor, nepricepute de magistrați chiar, d. Mârzescu citează câteva cazuri:

Maximele din dreptul francez că mortul chiar își trece proprietatea sa la cel viu (le mort saisit le vif), prescripțiunea instantanee a lucrurilor mobile (en fait de meubles possession vaut titre); — translațiunea proprietății prin simplul consimțământ; — materia absenței; — divorțul prin consimțământul mutual; — împărțeala succesiunei că este declarativă și nu atributivă de proprietate; — succesiunea copiilor naturali; — formele și teoria condițiunilor relative la testamente, legate și donațiuni între vii; — societatea de achizițiuni între soți; — ipotecile și privilegiile; — și alte multe teorii cu totul nouă au fost introduse în țară într-un mod atât de brusc încât mi s-a întâmplat să aud chiar foști membri de Divan, ex-directori ai Ministerului de Justiție, dacă nu chiar foști miniștri — toți după legea organică a Curței de Casațiune constatați încă ca destoinici de-a mai funcționa în cel mai înalt tribunal judițiar din țară — dându-le esplicări ce te făceau să pufnești de râs!! …

Iată ceea ce constată d. Mârzescu, ceea ce știm cu toții, de vreme ce e un secret public.

Iată lucruri pe cari le repetăm de ani încoace cu stăruință. Cum se putea să fie altfel când oameni fără tradiții, fără simț istoric, fără iubire pentru trecutul acestei țări, moștenit în datine, în limbă, în legi, au stătut stăpânitori țării? Cum se putea altfel când elementul determinant, tipic, al acestei țări n-au mai fost românul, cum l-au făcut Dumnezeu și împrejurările, ci omul in abstracto, din câteșipatru marginile lumii, homo Platonis.

Și într-o asemenea stare de lucruri, când legile noastre sunt obiectul unei științe străine, ce trebuie deprinsă prin ani de studiu pentru a se aclimatiza și a trece de acum înainte în datinele noastre, garda alegătoare, comandată de onor. Serurie va decide cine știe în adevăr dreptul, cine nu?

Exemplele citate de d. Mârzescu sunt față.

Întrebăm pe inginer, pe medic, negustor, episcop dacă știu ei de ce e vorba în exemplele de mai sus.

P-ici pe colo vor pricepe câte un cuvânt, în genere însă nici vor înțelege de ce e vorba.

Totuși ei să fie chemați a distinge pe cel ce știe aceste lucruri de cel ce nu le știe, totuși episcopul să decidă dacă cineva cunoaște deosebirea între „împărțeală declarativă și atributivă“, pălărierul asupra „prestațiunii instantanee a lucrurilor mobile“ și altele asemenea.

Electivitatea nu se invocă ca un mijloc de avea buni judecători, de vreme ce colegiele electorale sunt tot atât de profunde în materie juridică ca și în cea medicală, fizico-mecanică, farmaceutică. Ea se cere ca un drept ce ar rezulta din Constituțiune, care declară că toate puterile statului emană de la națiune. Puterea judecătorească fiind una din puterile statului, trebuie să emane de la națiune.

Cestiunea emanării de la națiune nu este însă o cestiune de electivitate. Puterea judecătorească emană de la națiune în înțelesul că în hotărârile ei nu se ia după voința arbitrară a șefului statului, nu după voința judecătorilor, ci aplică voința națională, codificată în legi. Dacă cei ce execută legile ar trebui să fie aleși, atunci ar trebui numiți prin alegere și ofițerii din artilerie, și profesorii de chimie și fiziologie; atunci sufrajul ar trebui generalizat asupra tuturor ramurilor de activitate publică, de vreme ce toate emană de la națiune, întru cât privește voința ce le-a înființat și le-a organizat activitatea.

Supuse electivității sunt în toate țările organele acelea cari esprimă și formulează voința cetățenilor.

Voința colectivă se formulează de către cei aleși în lege generală; voința unei părți a țării, în corpurile de administrație județană și comunală, se traduce în măsuri și dispoziții ce au putere de lege în circumscripțiunile respective. Dar această voință esprimată și formulată în articole, în paragrafe, în alineate, omul tecnic, omul cu cunoștințe speciale o aplică. A fost fără 'ndoială voința națională de a avea universitate, dar profesorii nu sunt aleși de colegii; voința formulată de Parlament de-a avea drum de fier, dar ingineri l-au construit; voința codificată ca relațiile juridice dintre părți să fie astfel regulate cum sunt omul știutor de legi și de drept o aplică; tot astfel precum voința națională de-a se apăra în contra invaziei străine o aplică nu delegații aleși ai colegiurilor, ci artileristul, cu tunul, infanteristul, cu baioneta.

E curios și caracteristic pentru starea în care se află spiritele din țară că ne vedem nevoiți a espune asemenea lucruri elementare, a arăta că toată lupta între constituționalism și absolutism este o luptă pentru determinarea voinței statului. Cine o determină sub absolutism? Regele cu Consiliul său de Stat. Cine sub constituționalism? Toți cetățenii. Cine sub feudalism? Clasele istorice. Unde nu e vorba de voință, nu poate fi nici vorba de alegere.

Mai e oare îndoială că în privirea judecătorilor nu poate fi vorba de voința națională, care stă codificată și emanată demult pe masă, și că judecătorul n-are alt de făcut decât să subsumeze cazurile ce i se prezintă sub paragrafii acestei voințe? Să zică: cazul tău e cutare, după voința națională ce stă dinaintea mea el se cuvine să fie pus sub paragraful cutare?

Cumcă puterea legiuitoare emană direct din alegerea națiunii e natural, de vreme ce aceste corpuri sunt tocmai organul menit a-i formula voința în paragrafe de lege. Dar cea executivă și cea judecătorească nu mai au de stabilit și de formulat această voință, ele au numai s-o aplice. Un deputat nu e servitor al statului; un administrator, un judecător da. El are să aplice ceea ce i s-a dictat și condițiile prin cari se constată aptitudinea lui de-a le aplica sunt altele la jurist, altele la militar, altele la administrator, altele la medic, profesor, mecanician ș.a.m.d.

Pentru numirea judecătorilor d. Mârzescu propune concursul, ceva analog cu examenul de stat din Austria și Germania. Aceasta ni se pare în adevăr singura cale pentru a asigura în cele mai multe cazuri înaintarea științei și meritului în ierarhia judecătorească.

❦

[29 septembrie 1881]

N-a trecut mult de când în unul din porturile Engliterei a apărut o corabie încărcată cu 600.000 de kilograme de marfă. De proveniență din șesul Dunării de Jos, încărcătura corabiei a fost trimisă la moară, măcinată și vândută. Dar nu era grâu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pân-acuma… oase omenești. Făină de oase omenești a fost vândută spre a îngrășa ogoarele Engliterei.

Ale cui erau acele oase?

Ale soldaților căzuți înaintea Plevnei, ni se spune.

Bulgarii recunoscători au dezgropat pe rușii, pe românii cari au căzut pentru eliberarea patriei lor, pe turcii lui Osman și i-au vândut. Amestecați astfel, bieții cazaci de la Don, dorobanții din Vaslui și Vrancea, ostașii din trei continente ale împărăției osmane, toți la un loc au pornit la moară, sub a cărei pietre grele scrâșneau oasele vitejilor pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez.

„Milowie“ se chema acea corabie cu morți; un nume ce merită a fi ținut minte.

Nu știm de ce astăzi, a doua zi după aniversarea a douăzeci și cincea a „Românului“, ne aducem aminte de-o vorbă a d-lui Dumitru Brătianu, care, suindu-se pe scaunul de prezident al Adunării, a comparat pe coreligionarii săi cu niște putregaie care se macină de sine.

Măcinatu-s-ar-fi oare țara aceasta întreagă cu oamenii ei fără veninul descompuitor adus din Fanar, fără ca asemenea venetici să fi avut influență asupra destinelor ei? Stinsu-s-ar fi orice patriotism adevărat, orice iubire de adevăr, fără ca să existe o asemenea moară a sufletelor moarte, o anume organizare care să încurajeze corupția și trădarea, un anume partid în ochii căruia fărădelegile, viciile, ignoranța și lipsa de omenie să fie titluri de recomandație?

Credem că nu. Răul pe care l-a făcut „Pseudo-românul“ în douăzeci și cinci de ani, apucând între pietrele clevetirii și invidiei, a batjocurii și vicleniei, tot ce țara aceasta avea respectabil, onest și de caracter, tot ce ea avea vechi și tradițional, întemeiat pe dreptate și bună credință, e un rău ireparabil, și strein a trebuit să fie omul, arhistrăin, care se bucură astăzi că țara sa seamănă Franței tot așa precum o cocotă de stradă ar semăna c-o împărăteasă. Din țăranca sprintenă, vioaie, deșteaptă, cum era România acum douăzeci și cinci ani, acești străini au ajuns în sfârșit a face această lume spoită, bolnavă, plină de paraziții Orientului și Occidentului, o lume matură pentru spital.

Și ieri în sala teatrului s-au serbat aniversarea acestei gradate înstrăinări, aniversarea morii sufletelor moarte, ridicându-se toasturi în onoarea morarului grec, C.A. Rosetti.

Fără deosebire s-au aruncat sub pietrele morii toată ființa țării acesteia; toate instituțiile, tot trecutul, toate datinele; vertebrele noastre istorice și morale, familiile noastre vechi, amestecate în origine cu însuși începuturile neamului românesc, Domnii noștri drepți și viteji, gloria noastră, sângele și sudoarea, ochii înțelegători și inimele înalte, zdrențele lui Șincai și capul lui Tudor, pentru a se măcina din ele acea imundă făină ce hrănește o pătură superpusă de străini, străini de aceeași origine cu Simeon Mihălescu, de aceeași origine cu aciia cari au vândut vertebrele materiale ale soldaților noștri corăbierului englez.

„Milowie“ ar trebui să se cheme gazeta „Românul“ după douăzeci și cinci de ani de activitate.

În adevăr măreață operă!

Sărac și pribeag, având drept unică zestre viclenia și cinismul, aruncat prin cine știe ce întâmplare pe pământul nostru, străin pentru el, d. C.A. Rosetti au aflat curând în Carada și în alții semeni ai cugetului și ai originii lui. Acum, când e în culmea operei sale, nu trebuie să fie oare mândru de ceea ce vede în urmă?

Odinioară o biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la el mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile lui; azi acea biserică stă pustiită prin necredință și nevoi. Spiritul speculei, a vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele.

Odinioară o clasă dominantă puțin numeroasă, incoruptibilă și păstrătoare a tradițiilor țării; azi dasupra oameni îmbogățiți prin camete, prin specule, prin ruina altora. Odinioară o organizație a muncii putând a rezista străinilor; astăzi acea muncă descompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoțului străin. Odinioară legi răsărite din însuși datinile și deprinderile poporului, azi codici întregi traduși din franțuzește. Odinioară o dreaptă cumpănire între mijloace și trebuințe, azi deprinderea de mii de trebuințe străine, în disproporție cu puterea de producere a țării. Odinioară populația creștea și se înavuțea; azi se înavuțesc străinii, iar populația străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele ei măcinate de greutățile impuse de acești feneanți răsar și se hrănesc Caradalele, Costineștii, Pherikyzii și cum i-o fi mai chemând.

„Milowie“ ar trebui să-i cheme pe toți.

❦

[30 septembrie 1881]

Acum, când statutele Creditului Mobiliar sunt promulgate și acțiile 'și caută loc la bursă, așteptăm ca timpul să arate dacă prevederile noastre, sau mai bine zicând ale specialiștilor financiari pe cari i-am citat, se vor confirma sau nu, dacă activitatea societății va apuca pe clina jocului și a agiotajului sau se va mănține strict în cercul afacerilor solide de comerț și de întreprindere.

Față însă cu știrea colportată că titlurile nouăi Societăți stau deja la bursa franceză cu o sută și mai bine peste pari, ne permitem a reproduce din „France financiere“ următoarea descriere a situației pieței de efecte a Franței, precum și a stării în care se află nenumăratele institute de credit.

Treceți fără îndoială c-un ochi distras — zice „La France financiere“ — asupra tabloului pe care-l facem tot la trei luni asupra numărului societăților cari s-au format.

Dacă însă v-ați da osteneala de-a citi numai totalul sumelor ce i se cer publicului, ați trebui să rămâneți în uimire.

Dar uimirea ar fi și mai mare dac-ați ști cum sunt constituite cea mai mare parte din aceste societăți.

Vă pot cita multe din cele mai mari, al căror capital sec urcă la multe milioane și a căror acționari nu există decât în imaginația fondatorilor, ceea ce nu-i împiedecă pe aceștia de a merge cu gravitate la notar și de-a declara că tot capitalul a fost subscris și cu în același timp a patra parte a fost vărsată în numerar.

La trebuință, această a patra parte în numerar se depune pe masa notarului, care nu poate decât constata ceea ce vede, pentru că n-are altă misiune, deși în cele mai multe cazuri el știe foarte bine că acești bani au fost luați cu împrumut pentru câteva ceasuri numai.

Da, în Paris se găsesc oameni cari au profesia de-a împrumuta bani pentru constituirea societăților și puteți fi siguri că li se plătește foarte scump acest serviciu. Cu toate astea ar trebui să fie mai puțin aspri, pentru că au obiceiul de-a duce banii ei singuri la notar și de-a-i readuce cu grijă îndărăt, astfel că în realitate nu se espun nici unui risc.

În alte cazuri e destul dacă s-aduce polița unei case de bancă, sau chiar casa de bancă care subscrie ea însăși se mărginește la o simplă pasare în scripte, care se contrapasează a doua zi.

Și nici e cu putință ca să fie altfel, pentru că niciodată Franța n-ar putea, cu toate enormele ei economii, să subscrie sumele și mai enorme ce i se cer.

Precum vedeți cea mai mare parte din societăți se fondează aproape fără bani, însă promotorii lor își fac totdauna socoteala cu rentierii, de la cari speră că-i vor descărca de-o parte a sarcinei lor.

Dacă scopul s-ar putea ajunge în totalitatea lui, dacă în realitate, la capătul câtorva luni, acționarii fictivi de azi ar fi reprezentați prin acționari serioși, răul n-ar fi considerabil, căci Societatea ar putea de bine de rău să-și împlinească programa.

Dar, din nenorocire, nu este astfel și nu poate fi astfel pentru cuvintele ce le vom da.

Rezultă deci că aceste societăți n-au decât resurse slabe la dispoziția lor, pentru că n-au putut plasa decât o parte minimă a capitalului lor și astfel ele sunt menite la o moarte sigură.

Toate silințele lor tind dar de-a căuta să trăiască timp de trei ani pentru a scăpa de legea penală, care-a fixat acest termen ca limită extremă a intervențiunii ei.

Societățile de cari vorbesc au fost organizate de oameni fără resurse serioase sau suficiente și, dacă rentierul binevoiește a lua informații înainte de a-și da banii, arareori se va înșela sau va cădea în cursa ce se întinde credulității lui.

Dar aci suntem în cazul în care cea mai vulgară prudență se poate feri.

Sunt alte cazuri din nenorocire unde lucrurile au fost aranjate în așa chip și combinate cu atâta arte încât trebuie să fie cineva din breasla aceasta pentru a scăpa cu siguranță de primejdie.

Primejdia serioasă nu vine în adevăr decât de la societățile cu capital mare cari oferă o afacere publicului. Nu le înglobez pe toate, căci sunt escepții onorabile, dar adevărul se aplică la generalitatea lor, care e foarte numeroasă.

Era un timp, nu tocmai depărtat, în care emisiunile publice reușeau încă.

Astăzi lucrurile s-au schimbat și nu voi fi dezmințit de nimeni dacă afirm că, la zece emisiuni, nu sunt două cari ar avea un succes real; mai totdeauna sau foarte des cel puțin acest succes trâmbițat prin foi ascunde un eșec.

Subscripția publică nemaimergând, oamenii bogați, societățile puternice au avut recurs la o nouă combinație: sindicatele.

O asociațiune de capitaliști se formează care subscrie în adevăr și face vărsământul cerut de lege; apoi, cu sprijinul unei largi publicități, bine orânduite, vinde publicului acțiunile societății în folosul comun al asociațiunii.

Aci publicul e și mai amăgit decât altă dată, pentru că nu i se vând acțiunile al pari; nu i se dau decât c-o majorațiune de 15 la sută, ba de mai mult chiar.

Dar mai extraordinar e că se găsesc totdeauna cumpărători în asemenea caz și e greu să fie altfel pentru că publicitatea e aranjată astfel că răsună în același timp în 100-200 de ziare financiare, făr' a mai vorbi de cele politice cari zilnic vin a se adăoga la acest concert puternic.

Auditorii sunt dar obligați a admira frumusețea piesei muzicale, pentru că nu există nici o notă discordantă. Aplauzele pornesc de la ei înșii; apoi vine colecta sub formă de cerere de acțiuni și aceasta a fost totdauna spornică.

Însă iată și sfârșitul concertului, sfârșitul comediei.

Cursul acțiunilor nu e susținut, pentru că toate sunt vândute și când publicul adevărat, cumpărătorul, vrea să vânză, nu mai găsește pe nimeni care să cumpere.

De acolo baisse considerabile cari adeseori nu se opresc la pari, așa încât adeseori nu poți scoate o sută de franci pe o acție ce-a fost plătită cu 350 fr.

Dacă imprudentul cumpărător vrea să se plângă află răspunsul pe care l-am căpătat noi, cari am cerut pentru un client ruinat o mică favoare, aceea de a-i lua titlurile c-o pierdere de 50%.

„Societatea e regulat constituită; clientul d-tale nu e copil; a trebuit să știe ce face. Noi nu-i putem ajuta nimic“.

Clientul nostru e în adevăr în fața unei societăți foarte regulat constituite și prin aceasta e ruinat cu toată buna regulă.

Ceea ce spunem e-o istorie ce se întâmplă în toate zilele și, în proporție mai mare ori mai mică, toți au fost victimele acestei spoliațiuni legale.

Am arătat astfel cele două moduri după cari se constituie societățile astăzi; în amândouă cazurile publicul își pierde banii.

Suma societăților fiind considerabilă în acest din urmă timp, importanța abisului săpat pentru biata economie, atât de penibil adunată, e evidentă.

Se întâmplă azi ca portofoliile să fie tixite cu titluri cari n-au absolut nici o valoare, decât de nume.

De acolo o neîncredere estremă pe care ne voi s-o blamez, dar care există în fine. Nu regret decât un singur lucru, că n-a existat acum zece ani. Am fi avut mai puține ruine de deplâns, mai puține de prevăzut.

Trebuie să vă depărtați de asemenea societăți ca de un inamic care se apropie sub masca amiciției, ceea ce se va întâmpla cu toate societățile acestea este că vor lichida și, activul lipsind, nu va rămânea acționarilor altă mângâiere decât de-a păstra în portofoliul lor titlurile ca pe niște martori neputincioși ai credulității lor.

Această lichidare va fi teribilă.

Asupra activității acestor societăți „La France financiere“ adaogă următoarele:

Cheltuielele generale, adecă retribuțiunile personalului administrativ, sunt atât de mari încât ar mânca dobânda legiuită a capitalului social dacă el ar fi plasat în rentă sigură de stat sau în valori de prima ordine.

De-acolo imperioasa necesitate de-a recurge, pentru sporirea veniturilor, la alte mijloace, între cari în prima linie figurează operațiunile de bursă. Dacă operațiunile de bursă s-ar traduce în simple împrumuturi pe titluri pericolul n-ar fi considerabil. Din nefericire nu e așa, ci în jocul propriu zis administratorii caută beneficiile ce le sunt indespensabile pentru a distribui o dividendă acțiunilor lor.

Dar când vorbim de beneficii vorbim de pierderi.

Când un jucător câștigă trebuie să fie cineva care pierde.

Nimic nu e dar mai puțin sigur decât izvorul acestor beneficii și un om cu minte nu poate admite ca norocul să favorizeze totdauna aceeași societate.

Astfel, pentru a ascunde pierderile, se umplu portofoliile c-o sumă de valori de o negociație mai mult decât grea la bursă, dar a căror prezență e de ajuns pentru a împlini deficitul și a permite distribuirea dividendei ordinare.

Cursuri practicate cu abilitate în momentul confecțiunii inventariului permit comisarului a face un raport favorabil asupra compunerii portofoliului și festa e jucată.

Astfel liniștea reîncepe pentr-un an, în timpul căruia se vor reîncepe aceleași operațiuni, pentru a sfârși în același chip.

Portofoliul a o sumă de societăți ne-ar prezinta curioase destăinuiri și ar dezvăli ceea ce indicăm.

Iată un rău, un viciu serios, pe care-l supunem luării aminte a cititorilor noștri.

Iată dar descrise atât natura cât și activitatea societăților al căror obiect nu este creditul real, întemeiat pe proprietate sau pe afaceri sigure de negoț, ci pe comerțul de titluri a unor întreprinderi viitoare. Se poate ca reclama, tipărită pe pagina întâia a mai multor ziare din București, că titlurile Creditului Mobiliar se cotează peste pari să fie adevărată și totuși asta nu va fi cu mult mai mult decât o manoperă de bursă, de vreme ce valoarea unui titlu nu se poate determina decât prin produsul întreprinderii ce el reprezintă. Cari sunt întreprinderile pe care Creditul Mobiliar le are în vedere, care produsul lor probabil?

❦ ECOURILE BANCHETULUI

[30 septembrie 1881]

Estragem din discursul d-lui Emil Constinescu următoarele floricele:

Acest model de bust chemat a fi transformat în bronz, va sta în sala redacțiunei jurnalului ca un model de activitate, și peste cincizeci de ani când poate!! nu vei mai fi.

Un model de bust care va fi un model de activitate iată un model de stil! D. Rosetti, care are 68 de ani, peste 50 de ani nu va mai fi poate! 68 și cu 50 făcând 118 ani, acel poate dovedește mai mult la d. E. Costinescu o inimă bună decât un cap sănătos.

Concluzie: A face din Costinești, acum șase ani fără cizme, milionari este o mare minune, dară a face din ei deputați, scriitori însemnați și oameni de stat este o minune de zece ori mai mare. D. C.A. Rosetti a făcut aceste două minuni. Cum dar să i se tăgăduiască numele de om mare? Cum să nu ne asociem și noi la omagiurile care i se aduc, împreună cu Beizadea Mitică și M. Sa Regele.