Din periodice/Din Timpul, noiembrie 1879

 

❦ DESPOT VODĂ DRAMĂ ÎN CINCI ACTE DE VASILE ALEXANDRI

[2 noiembrie 1879]

Puțini, și anume aceia cari se ocupă cu istoria patriei știau povestea romantică a lui Iacob Eraclid Despot, a unui aventurar atât de fin încât a fost în stare să facă pe un om serios precum era Carol V, împăratul, să-i întărească un arbore genealogic al cărui începători sunt însuși bătrânul Jupiter, zeul zeilor din Olimp, și muritoarea Alcmene. E drept că Jupiter însuși nu figurează în arborele genealogic, dar e pus ca începător al neamului ilustru al Eraclizilor un erou al Iliadei lui Omer, Tlepolem, fiul lui Ercule, deci nepot de fiu al lui Jupiter, care, oștindu-se împreună cu ceilalți elini asupra Troadei, a fost omorât de Sarpedon, asemenea un fiu al lui Joe și al Laodameei.

Astfel începutul istoriei lui Iacob Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei între descendenții direcți ai lui Jupiter, iar sfârșitul în Moldova sub buzduganul lui Tomșa, după cronică, sub pumnalul lui Ciubăr Vodă, după dramă.

Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute, în timpul când uriașul trunchi al neamului Mușatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare și puternică, era suplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpușneanu după cum se numi el singur.

Într-adevăr rău trebuie să fi căzut Moldova dacă după moartea celui din urmă Mușatin — Ștefan VII, care avea încă o oaste de 40.000 de oameni — Alexandru Lăpușneanu n-a mai putut rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești, ale căreia drepturi nu le mai moștenea decât o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpușneanu, s-a stins și puterea vestitului regat al Moldovei, încât reizbucnirea timpilor eroici sub Ionașcu Vodă nu e decât cea din urmă revînviere a vechiului foc de vitejie care inspirase atâta temere marilor puteri dimprejur.

În acei timpi deci în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă descompunere socială, ne duce muza lui Alexandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană, care, c-un închipuit arbor genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire cu neamul Mușatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpușneanu. Drama lui Alexandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpușneanu însuși, pe Doamna Ruxandra, pe aprigul Tomșa, pe Vornicul Moțoc și ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve.

Suceava! E drept că același râu al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirăuților chiar și strămoșii generației actuale o știu tot ruinată ca o moaște de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui oraș, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care servește drept pavaj. Și, ca un semn ce mult le priește românilor constituția și liberalismul modern, acolo unde se sfătuiau odinioară pârgarii și șoltuzul Sucevei dezbat azi în limba nemțească consilieri jidani, iar sucevenii înșiși aleg astăzi în Parlamentul din Viena, cu voturi cumpărate pe bani, pe evreul Offenheim, atât de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare. O tempora, o mores!

Poemul dramatic al lui Alexandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoase și nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a fi mari.

Despre dramă însăși puține avem de spus. E fără nici o contestare drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră, plină de acțiune, ici de puternice, colo de gingașe simțiri, dar, pe deasupra tuturor calităților acestora, versul și limba privighitorii de la Mircești răpește auzul și simțirile. Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atât de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr Vodă, cu atât de energice conture ca aceea a lui Tomșa, ar fi de ajuns ca farmecul neînvins și pururea învingător al limbei lui Alexandri să răpească pe auditori. Și dacă caracterul lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decât de dramă, el totuși, prin complicațiile la care dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.

Pe lânga energia rară a pasajelor dramatice, înălțimea și dulceața pasajelor lirice ale dramei fac din acestea niște adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mircești și se pare c-auzi

„Pe ale îngerilor arfe lunecând mărgăritare“.

Astfel cel mai fericit și mai mare reprezentant al generației trecute adaogă în fiece an câte o nouă coroană de laur la gloria sa crescândă și crește el însuși prin pustiul intelectual dimprejurul lui, ca și copaciul bătrân din legenda sa Țepeș și stejarul care

„Cu cât pustiul crește în juru-i și el crește“.

Despre jocul actorilor nu putem asemenea vorbi decât cu laudă. Au făcut tot ce le-au stat prin putință ca să interpreteze cât de bine pe un autor care e drept că e un uriaș alături de ei.

Pe lângă silințele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat s-au adaos apoi și o deosebită îngrijire în înscenare, în învățarea rolurilor, în ensemble, încât ni s-a dat dovada că îndată ce toți actorii își știu rolurile bine pe dinafară și mișcările pe scenă stau în strânsâ legătură, chiar o piesă cât de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intențiile autorului. Nu în același grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeiești. Mijloacele fizice ale domnișoarelor cari au jucat în această piesă sunt insuficiente pentru reprezentarea unor situațiuni tragice.

Costumele erau splendide, iar decorurile de căpetenie, cari au servit întâi la reprezentarea Curții lui Neagoe Vodă Basarab, sunt, precum se știe, executate sub îngrijirea artistică a d-lui Odobescu și reprezintă arhitectura bizantină astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea de Argeș și în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sunt splendide.

Dar, în sfârșit, orice obiecțiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze față cu întregul artistic răsărit din lucrarea măreață a autorului și din jocul îngrijit al actorilor.

După cât auzim reprezentația de miercuri a dramei Despot Vodă s-a făcut nu numai în urma unei cereri generale a publicului, ci și a unei dorințe deosebite a M. S. R. Doamnei, care a onorat spectacolul cu prezența sa. Înălțimea Sa regală aflându-se încă în străinătate arătase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului național.

Epocă da, însă o epocă atât de izolată ca și însuși Alexandri în timpul de față, căci, precum nimeni nu s-a aflat în trecut care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecându-l după capetele de azi, promite și mai puțin de-a produce urmași cari să umble pe cărarea săhastrului de la Mircești.

❦

[3 noiembrie 1879]

Persoane onorabile, pentru cari avem cea mai deosebită stimă și afecțiune și cari fac parte din partidul conservator, s-au găsit atinse de incorectitudinile de formă din primul București al „Timpului“ de miercuri 31 octomvre, incorectitudini cari, parte din aprețiarea pripită a împrejurărilor, parte sub impresia neîncrederii pe care răscumpărarea căilor ferate o inspiră țării întregi, au ajuns până la o aserțiune eronată, dacă expresiile se cumpănesc după justa lor valoare lexicografică.

Dacă pe de o parte retragem cuvinte prea aspre pentru obiectul ce ele voiau să însemneze, ne grăbim și mai mult a retrage o espresie contradictorie activității și licuidațiunii cu totul corecte a Băncii de București. Banca n-a „mofluzit“, ci a licuidat din contra, restituindu-se fondurile depuse de membrii ei și neintervenind nici cea mai mică iregularitate în activitatea ei.

În genere vorbind, apreciarea asupra unui institut de credit care, de-ar fi contribuit sau nu la răscumpărare, își păstra caracterul său neutral, a fost, o recunoaștem, mai mult decât aspră, de vreme ce după natura lui era accesibil de orice operațiuni financiare, deci și de răscumpărarea acțiilor căii ferate. Dacă se mai ține în seamă că mai ales cuvintele mai vechi ale lexiconului nostru, ca de es. espresia turcească „mofluz“, au astăzi mai mult un înțeles ironic decât exact, pe când noțiunea exactă de insolvabil e însemnată prin espresia modernă „falit“, ni se va ierta și mai lesne această întrebuințare nervoasă a vorbii, pe care cu dragă inimă o retragem, rămâind ca asupra fondului discuțiunii să urmăm șirul argumentării de până acum.

Inamici a oricărei logomahii, adică a oricărei certe pentru cuvinte, iar nu pentru adevăruri, contrarii și amicii politici ne vor găsi accesibili și gata de-a rectifica marginele noțiunilor întrebuințate cu cea mai mare exactitate lexicografică.

❦

[6 noiembrie 1879]

În articolul nostru asupra „Băncii de București“ se strecurase ideea că, după intențiunea unora din fondatorii acelei bănci, ea era menită să negocieze răscumpărarea drumurilor de fier. Această idee se răspândise prin împrejurarea că banca s-a creat în momentul în care guvernul conservator negocia răscumpărarea unei părți din căile ferate ale societății acționarilor și că ea a licuidat îndată ce proiectul de răscumpărare a fost respins. Am rectificat deja această aserțiune și ne grăbim a da și mai mult temei retractării noastre publicând următoarea scrisoare pe care o primim de la prințul Al. B. Știrbei:

Domnule redactor,

Un articol al ziarului d-voastră din 31 octomvrie asupra Băncii de București a dat ocazie jurnalului „Presa“ a face apel la mine ca la unul care a făcut parte din membrii fondatori și administratori ai acestei bance, ca să arăt dacă: Banca s-a creat cu scopul anume de-a cumpăra acțiuni de drumurile de fier și a le revinde statului, dacă a fost vorba măcar de-a cumpăra așa acțiuni, dacă Banca a posedat vreodată o singură așa acțiune și dacă ea nu s-a desființat numai din cauza începerii răzbelului între Turcia și Rusia.

Mă crez dator, în urma acestui apel, a declara că este cu desăvârșire inesactă aserțiunea că Banca s-a creat cu scopul anume de a cumpăra acțiuni de drumuri de fier. Mai declar că, pe cât a funcționat Banca, cu toate că ar fi fost în drept să speculeze asupra a orice efecte publice fără ca să fie, pentru aceasta, bănuită de a lucra în paguba statului, n-a cumpărat nici o acție, nici o hârtie a Societăței căilor ferate române. Criza din 1876, care a adus cădera Societății financiare, a Băncei din Brăila și a altor case, a descurajat pe fondatori și a făcut să înceteze operațiile Băncei de București. Licuidarea s-a hotărât, s-a și făcut cu 105.

Cu toate că am o mare aversiune pentru asemenea polemice și cu toate că ați dat în numărul dv. din 3 noiemvre o mică satisfacțiune justei susceptibilități ce sunt în drept a simți fondatorii acelei bănci, mă crez dator și în drept a vă declara că ați fost cu totul greșiți în aprețierile dv. și a adăoga că deplor asemenea polemice, cari nu pot avea alt rezultat decât acel de a stinge orice încredere în oamenii cei mai onorabili și a ne face să fugim de orice întreprindere folositoare creditului nostru, lăsând toate instituțiunile de asemenea natură în mâinile străinilor. Deplor cu atât mai mult acest sistem de polemică cu cât, prelungindu-se de mai mulți ani, el a adus fatalul și tristul rezultat că țara nu mai are nici o credință, că s-au slăbit toate coardele energiei caracterului public; de aceea și opiniunea publică și-a pierdut toată vitalitatea ei, nemaiavând nici o acțiune pentru a îndrepta adevăratele rele de cari suferim.

Primiți etc.

Alex. B. Știrbei

București, 3 (15) noiemvre 1879.

Frumoase într-adevăr și juste sunt apreciațiunile pe care principele Știrbei le face asupra urmărilor polemicei ziaristice, numai ni se va permite a adăoga că nici inventorii sistemei nu suntem, nici n-am găsi-o proprie întru apărarea intereselor publice dacă pana noastră n-ar fi adeseori mânată la această estraordinară asprime de unitatea fenomenelor din viața noastră publică.

Rugăm numai a se considera că de ex. ziarul „Românul“ acum câteva luni îl numea pe d. Cogălniceanu sustractor și trădător și azi îl vedem ministru de interne într-un cabinet roșu, rugăm a se considera că acum câteva luni „Presa“ compara pe roșii cu Hödel și Nobiling și că azi același d. Boerescu e ministru de esterne într-un cabinet roșu, apoi că un om care a scris pascuiluri asupra M. Sale Domnului a fost decorat cu medalia Bene-Merenti tocmai pentru acele pascuiluri, că șeful republicei de la Ploiești a fost în urmă la mare vază și considerație, ba însărcinat chiar cu paza siguranței publice ca prefect de poliție, și cerem a ni se spune dacă aceste împrejurări, cari neapărat cată să vicieze caracterul public, au contribuit mult la împuternicirea coardelor lui și la reînălțarea încrederii.

În acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă, și de a voi să ne recunoaștem erorile cu aceeași sinceritate cu care le comitem, de a rectifica deci și în fond și în formă oriunde am trecut peste marginele adevărului.

Mănținem însă în favorul nostru justificarea că, dacă în cazul special al Băncii n-am avut dreptate, în privirea unității fenomenelor din viața noastră publică nu suntem fără oarecare drept, pe care-l relevăm mai la vale.

Îndată ce aceste esplicațiuni au fost date atât asupra formei cât și asupra fondului, este de datoria noastră cătră istoria acestor din urmă ani ai vieții noastre politice de-a afirma că, prin faptul participării d-lui Boerescu, fiind încă ministru, la fondarea unei bănci, a trebuit a se nască în Consiliul Miniștrilor conservatori o discuțiune formală asupra incompatibilității ce s-a născut că există între funcțiunea de ministru și aceea de membru fondator și activ al unui mare stabiliment de credit.

Singurul lucru incorect ― alegem espresia lexicală cea mai adecuată din toate ― era participarea unui ministru în asemenea asociațiune. Deie-ni-se voie a releva în treacăt că e un espedient foarte ușor, deși nu recomandabil, cel întrebuințat de d. Boerescu și de „Presa“ față cu „Timpul“ de-a voi să prefacă simpla asociere a capitaliștilor la un institut de credit în solidaritatea acelor onorabile persoane cu rolul d-sale ca ministru și cu intențiile d-sale personale.

În ce consistă dar incorectitudinea? Primo: statutele băncilor, ca acelea ale oricăror societăți anonime, trebuiesc, după lege, aprobate și prin urmare controlate de Consiliul de Miniștri. Cum dară aceeași persoană (în cazul nostru d. V. Boerescu) putea a fi totdeodată și ministru și fondator al acestei societăți comerciale, adecă controlator și controlat? Al doilea: Banca de București putea la orice moment — afară chiar din chestia răscumpărării drumurilor de fier — să facă operațiuni de bani cu statul. Aci dar era să fie de nu ciocnire, cel puțin contrarietate de interese. Banca — în calitate de comerciant — ar fi cătat să puie un preț cât de scump serviciilor sale, statul să le ia cât se poate de ieften. Cum dar aceeași persoană putea să-și împace datoriile și interesele sale în astfel de împrejurări? Ca fondator și mare acționar al Bancei, poate ca membru chiar în consiliul de administrație, căta să apere interesele stabilimentului de credit, ca ministru era obligat a sprijini tezaurul public.

Se poate ca sentimentul acestei incompatibilități să nu fie atât de general încât să se poată cere recunoașterea lui ca principiu în genere exijat de opinia publică; sigur este asemenea că d. Boerescu n-a înțeles această incompatibilitate și că, nu mult timp, după refuzul colegilor săi de-a aproba statutele unei instituțiuni în care un ministru activ era fondator, d-sa și-a dat demisiunea din minister, deși nu putem ști dacă acesta a fost singurul motiv al demisiunii d-sale. Amintim în treacăt că alta a fost atitudinea altor persoane fondatoare a Băncii de București, căci de ex. d. G. Gr. Cantacuzino și-a șters numai decât semnătura dintre fondatorii acelei instituțiuni de credit și a rămas ministru de finanțe.

Nu credem că se va tăgădui aceasta. Martorii sunt prea numeroși și prea înalt puși ca să li se poată da o dezmințire și se pot invoca cele mai auguste mărturii în cauză.

Am crezut de trebuință a releva aceste împrejurări pentru a restabili deosebirea între rolul cu totul corect al Băncii de București și între cel, nu tot atât de corect, al fostului și actualului ministru de esterne.

❦

[6 noiembrie 1879]

Primim de la d. Fleva următoarea scrisoare interesantă:

Domnule redactor,

În revista ziarului „Timpul“ de la 30 octomvrie citesc următoarele rânduri:

„Logic vorbind, înțelegem pe roșii, oameni cari n-au nimic, sau săraci, sau scăpătați, cari vor să facă avere prin mijlocul statului. Așa, de esemplu, d. Fleva este geambaș de cai, arendaș neplatnic a mai multor moșii ale statului, deschide biurou de împământenire ș.c.l.“.

Vă întreb: La atâta sărăcie de argumente ați ajuns încât în polemica d-voastră să nu găsiți alt mijloc de luptă decât acel al personalităților? Și atât de puțin luați în serios misiunea ziaristicei și pe public încât să nu îngrijiți măcar a vă asigura de exactitatea informațiunilor d-voastră când voiți a ataca personal pe cineva?

Ziceți că sunt sărac; dar de când sărăcia este ea oare o crimă sau o rușine? Și, dacă sunt sărac, păgubit-am cu vreun ban pe cineva? Și care partid, în cel roșiu sau în cel conservator, se găsește mai mult acea sărăcie poleită cu averea altuia?

Mă faceți geambaș de cai. Atâta oroare vă face d-voastră acest nobil animal încât să considerați ca un vițiu această pasiune, care în toate țările este considerată ca folositoare?

„Sunt arendaș neplătitor a mai multor moșii ale statului“. De ce nu arătați, vă rog, atât acele moșii și mai ales sumele ce datoresc? Dacă v-ați fi dat osteneala a cerceta registrele publice de la Administrațiunea domeniilor, ați fi văzut că moșiile cele multe ce țiu cu arendă se reduc la moșia Căldăraru, cu 14.000 lei pe an, moșie în care foștii arendași s-au ruinat și în care, cu toate piedicele ce am avut și eu, totuși mă găsesc la zi cu plata câștigurilor. Consultând aceste registre ați fi putut constata asemenea în care partidă se găsesc mai mulți păsuiți în paguba statului, între nobilii conservatori sau între mojicii radicali.

Cât despre afirmarea d-voastră că am deschis un biurou de împământenire, insinuând că aș putea face un trafic din datoria mea de mandatar al țării, eu stimez prea mult pe concetățenii mei ca să bănuiesc că s-ar găsi în orice partidă un român cu suflet atât de jos și vă desfid să citați o singură persoană care să fi îndrăznit a se prezenta la mine cu asemenea propuneri.

Îmi place a crede, d-le redactor, că cel puțin în astă ocaziune nu veți împinge sentimentul nedreptăței d-voastră către mine până a refuza publicarea acestor rânduri în cel dântâi număr al ziarului d-voastră.

Primiți asigurarea considerațiunii mele,

Nicolae Fleva

2 noiemvrie 1879

Părându-ne bine deocamdată că, deși d. Fleva pierde cu moșia statului Căldăraru, totuși negustoria de cai ridică pagubele acestea, cari se traduc într-un folos net al statului, lăsăm de-o parte toate dilemele psihologice și întrebările pe cari d. Fleva și le pune, căci a răspunde la ele ar însemna a ne substitui proorocilor partidului roșu și a uzurpa drepturile câștigate ca învățător al partidului de către d. C.A. Rosetti.

O singură observație: Biuroul de împământenire i-l atribuie d. N. Fleva nu noi, ci „Ștafeta“ din Iași.

Primo: „Ștafeta“ ca organ liberal și guvernamental, ni se părea că nu va putea aduce o calomnie asupra unui deputat asemenea liberal și guvernamental;

Secundo: „Ștafeta“, ca organ special evreiesc, era în stare de a fi bine informată.

❦

[8 noiembrie 1879]

Am zis în numărul nostru penultim că unitatea fenomenelor din viața noastră publică ne mână condeiul adeseori la deosebită asprime și într-adins punem considerația aceasta înainte pentru ca cele ce vom povesti să nu ne împingă la espresii, pe cari am voi să le evităm, nu din cauză că cei cărora le-am adresa asemenea cuvinte nu le-ar merita, ci pentru a mănținea o atitudine rece în discuție.

Fiindcă era un sâmbure de adevăr în articolul nostru asupra Băncei de București, organul personal al d-lui Boerescu, „Presa“, ajunge până la a nega existența partidului conservator și a afirma, se înțelege, „Centrul“, care, precum știe lumea și vileagul, nici nu există, căci nu credem că d. Boerescu împreună cu fratele d-sale și încă vrun prieten din copilărie să fie de ajuns pentru a constitui un partid.

Dar poate că tăria marelui partid al Centrului să fie în principii, și nu s-a văzut aceasta până acum. Nu știm de ce, gândind la d. Boerescu, nu la Centru, care în cazul cel mai bun era o superfetațiune, iar azi a rămas o idee, ne aducem aminte de povestea drumului ce l-au făcut împreună un turc, un călugăr și un popă. Când era soarele la prânzul cel mare s-așezară câteșitrei călătorii la umbra unui copaci și-și puseră dinaintea lor merindele, turcul un arm de miel, călugărul pește și vin, popa pasărea cea mai bună a țiganului, căci acesta, fiind întrebat de nașu-său ce păsăre să-i gătească de mâncare, răspunse că „așa pasăre de bună ca purcelul nu-i alta“. Câteșitrei se poftiră reciproc d-a mânca și din merindele celorlalți. Călugărul postea, deci nu putea să ia nici din miel, nici din pasărea cea mai bună. Turcul era oprit prin lege de-a bea din vinul călugărului și de a atinge chiar din pasărea popii. Numai părintele s-apucă și de peștele și de vinul călugărului și de mielul turcului, încât acest din urmă observă cu bunomie: „Hai popo hai, bună lege ai“.

Așadar când conservatorii sunt la putere taica părinte poate fi ministru, căci nu-l împiedică principiile; când sunt roșii pe scaune idem. În orice caz — chiar dacă am admite că asemenea principii pot esista — ele cată să fie foarte elastice.

*

Unul din aceste cazuri de elasticitate al principiilor îl relevăm numaidecât.

Ziarul „Presa“, sau mai bine zis d. Boerescu, marele om de stat precum singur se califică, se plânge acum câteva zile în urma pretinsei demisiuni a d-lui Brătianu, îndemnându-l „a învinge chiar zdrobirile inimei sale și a merge înainte“. Noi întrebăm la rândul nostru pe constituționalul redactor și proprietar al „Presei“ până unde crede că e patriotic și constituțional pentru un ministru „de a merge înainte“?

Când d. Boerescu ca ministru de externe în cabinetul Catargiu încheie un tractat de comerciu cu Austro-Ungaria colegii săi de astăzi îl tratau de vândut lui Andrassy. Noi nu ne vom servi de asemenea expresiuni la adresa d-lui Brătianu, ci vom spune pur și simplu că, prin politica sa nefastă, a pierdut Basarabia; a sacrificat viața a vreo 15.000 de români fără ca mai întâi să se fi gândit de a lua garanțiele cerute contra rezultatelor negative ce a obținut.

Apoi d-sa a umilit armata cu ocuparea Arab-Tabiei, pe când nu era păzită decât de vreo zece soldați ruși și, mai târziu, când rușii înaintau cu un regiment de cazaci, d-sa a ordonat soldaților noștri să se retragă, care s-au retras rușinați și indignați de nedibăcia guvernului d-lui Brătianu.

Comisia europeană de delimitare s-a întrunit în sfârșit și, fiindcă d. Brătianu, prin pripirea sa simulată sau adevărată, a prejudecat cestiunea punctului Arab-Tabiei, acea comisiune, după cât auzim, nici nu s-ar fi ocupat de acest punct, ci a stabilit discuția formală numai asupra podului de peste Dunăre, indiferent care ar fi punctul unde se va așeza, numai potrivit să fie.

Toate acestea pentru că d. Brătianu n-a știut să adaste hotărârea Europei mai înainte de a face un act prin care să pierdem simpatiile chiar ale acelei puteri pentru care făcusem atâtea sacrificii.

Dar chestiunea ovreilor, dar pretinsa răscumpărare a căilor ferate cu perspectiva de a rămânea sub juridicțiunea străină; dar demoralizarea dinăuntru și scepticismul care se întinde asupra țării întregi prin cutezarea cu care se dispune de averea statului, de munca și sudoarea contribuabililor în interesul esclusiv al clienților săi, toate acestea, după „Presa“, sunt nimicuri și d-nu Brătianu trebuie „să meargă înainte, neascultând decât vocea rațiunei ca să ducă până la capăt împlinirea misiunei sale“.

Frumoasă rațiune! Felicităm pe d. Boerescu pentru înaltele și patrioticele sale aspirațiuni. D-sa e liber negreșit de a se face astăzi solidar cu aberațiunile politice ale colegului său de la Lucrările Publice și cap al ortalei roșii. Noi însă, care nu avem pretențiunea de a fi iluștri oameni de stat, credem cu nestrămutare că una singură din faptele ce enumărarăm mai sus ar fi de ajuns ca să facă pe un ministru conștiincios a nu mai ține în mână un minut măcar cârma țării. Dar diapazonul pudoarei d-lui Brătianu este ridicat la o așa înălțime că d-sa nu va consimți niciodată a părăsi puterea din mână și va merge înainte precum îl îndeamnă d. Boerescu, spre a aduce negreșit și alte fatalități pe capul acestei nenorocite și mult răbdătoare țări. Cel puțin, dacă organele guvernamentale scuteau persoana domnitorului de orice amestec în comedia ce s-a jucat și de astă dată cu demisiunea simulată a d-lui Brătianu, dar nici acest tact nu au avut, ci au împins cutezarea până a imputa domnitorului faptele d-lui Brătianu și astfel au pus pe gânduri pe orice român care se îngrijaște de viitorul țării sale.

*

Dar să lăsăm „Presa“, care mai ieri-alaltăieri compara pe roșii cu Hödel și Nobiling și azi îi tămâiază, și să venim la un lucru care mărturisim că ne-a adus multă veselie. În numărul de ieri „Românul“ face paralelă între istoria partidului roșu și istoria partidului conservator din România.

Istoria partidului roșu „Românul“, foaia d-lui C.A. Rosetti, o începe cu Tudor, cu domnul Tudor de la Mehedinți.

Se vede că onor confrați uită că Tudor s-a ridicat cu Mehedințul în contra grecilor, iar nu în contra boierilor. Rolul d-lui Brătianu de liberator al Orientului creștin, însă pe pământ românesc și cu banul românului, îl juca pe atunci nu Domnul Tudor, ci Alexandru Ipsilante, un agent al Rusiei, iar Tudor se ridicase contra acestui membru al partidului naționale liberale.

Domnia fanarioților, după acte autentice atât din Moldova cât și din Țara Românească, au căzut prin boieri, cari, îndată ce le-a dat mâna, au înlăturat prin mijlocirea puterii turcești și pe Cârjalâii lui Pasvantoglu și risipiturile de haiduci ale lui Cara George și pe eteriști și au reînființat domnia națională.

Dar să-i lăsăm pe boieri în pace. Nici sunt față să ne răspunză, nici partidul conservator de astăzi nu are a face nimic cu ei, precum nici d-nii Giani, Fleva, Carada n-au a face cu liberalismul lui Tudor, care era român numai prin statul personal, ci și prin origine, titlu la care nu pot aspira nici membrii partidului roșu, nici șeful lor d. C.A. Rosetti. Dacă în timpul lui Tudor am fi văzut cine răspunde la numele citate mai sus, cine știe ce Cârjalâi de ai lui Pasvantoglu ne-ar fi ieșit înainte!

Partidul conservator de astăzi are cu totul altă țintă. Pe când boierii cei vechi căutau a-și întări prerogativele lor mai cu seamă, întru cât erau conservatori, partidul conservator de astăzi, față cu generala lipsă de caracter a vănătorilor de funcții și de portofolii, față cu spiritul minciunii, duplicității și pișicherlâcului care amenință a dizolva societatea română, a căutat și va căuta ca în marginile Constituției și prin legi organice să dea o mai mare tărie autorității statului. Ideea statului, ca a unei instituții neapărate pentru ca tendințile egoismului personal și de partid să nu facă imposibil traiul la un loc a câtorva milioane de români, ideea statului față cu corupțiunea și tendințele rele ale societății moderne, iată ceea ce partidul conservator și-a propus a apăra și ceea ce apără.

❦

[10 noiembrie 1879]

Mare supărare am cauzat prin destăinuirile noastre asupra răposatei Bănci de București organul marelui om de stat. Mărturisim că regretăm aceasta pentru dânsul. Partizani ai preceptului filozofic că „adevărul, producă scandal chiar, trebuie să se zică“ și crezând sincer că, în starea de disoluție morală în care se zbate societatea noastră, adevărul spus fără înconjur rămâne singurul remediu ce i s-ar mai putea administra cu oarecare sorți de reușită, am făcut greșala de a aplica remediul acesta într-o doză prea mare, într-un chip prea pripit, fără să ne mai gândim a pune mănuși, adică am luat lucrul răzășește — sau mocănește, cum zice organul nobilului partid și al marelui bărbat de stat. A fost o naivitate din partea noastră. Așa este, adevărul trebuia să-l spunem, însă trebuia să-l spunem în altfel, mărturisim, nu cu naiva sinceritate, cum am făcut-o, ci cu perfidia potrivită naturii acelui singur om în contra căruia ne simțim datori a ne ridica.

Astăzi voim, dacă se poate, să închidem regretabilul incident cu Banca de București. Facem dar o întrebare. Abstrăgând de la formă și de la unele date amănunțite, era un fond adevărat în cele spuse de noi? Nu, Doamne ferește! strigă organul marelui partid al Centrului. Dar, dacă nu era, organul marelui bărbat de stat n-avea decât să ne dezmință negru pe alb, prin catastifele răposatei Bănci întru cât privea operațiile ei, rămânând ca insinuările noastre în privința persoanei marelui bărbat de stat să se cumpănească în opinia publică cu reputația de care d-sa se bucură. Noi am zis că d-sa s-a retras din ministerul Catargi pentru că colegii d-sale conservatori nu-i îngăduiau a fi în același timp și ministru și director al unei case private de bancă. Este adevărat, cât poate fi vreodată ceva adevărat pentru noi muritorii, adevărat ca lumina soarelui, că marele bărbat de stat a voit să fie și una și alta și că colegii săi din cabinetul conservator i-au spus hotărât că aceasta nu se poate. Demisia și-a dat-o marele bărbat de stat în urmă, după ce a primit acea lecțiune de corectitudine. Astfel dar a fost insinuare — dacă a fost — numai când am zis că neputința de a fi totdeodată și ministru și director al Băncei de București fusese motivul sau unul din motivele acelei demisii; această „insinuare“ a noastră trebuia numai semnalată de organul Centrului și apoi lăsată să fie cumpănită în opinia publică cu faptul că marele om de stat, care acum câteva luni atârna pe patrioții liberali-naționali de acelaș cui cu Höedel și Nobiling, astăzi stă alături cu dânșii pe banca ministerială, și ― ciudată coincidență, mai ciudată decât chiar înperecherea ministerială — aceasta se-ntâmplă cu ocazia aceleiași purdalnice de afaceri a răscumpărării, căreia, cum toată lumea știe, cestiunea israelită i-a ținut loc de introducție.

Lucrul însă n-a mers așa. Organul marelui bărbat de stat la lucruri cu miez pe cari noi le-am înaintat a răspuns prin vorbe mari. N-am văzut nimic care să ne lumineze și pe noi și pe scepticul și cu bun drept pesimistul public, pentru ce a închis prăvălia o bancă ale cărei socoteli se soldau cu excedent; și nici nu ni s-a explicat cum patrioții liberal naționali, din niște haimanale, socialiști și criminali ca Hoedel și Nobiling, cum erau acum câteva luni, astăzi sunt buni de pus pe ranele țării.

Și apoi, dacă nu ni s-a arătat și nu ni s-a spus toate acestea, pe cum era de cuviință a se face în interesul moralității publice, ce are drept să crează publicul, ce avem drept să zicem noi? Deaminteri ce însemnează, în lipsa arătărilor și explicărilor ce ar fi trebuit să ni se dea, focul și para „Presei“, cari de aproape zece zile nu se pot încă stinge. Așa se dezmint neadevărurile? Așa se spulberă insinuările? Uitat-a organul marelui bărbat de stat că necazul și spumarea nu dezmint, ci confirmă în cazuri ca acel de față?

Acestea ne credeam datori a le spune ca ultimul nostru cuvânt în polemica dintre noi și organul d-lui ministru de externe, dacă nu cumva, nevoind a lua o cale mai prudentă, acel organ ne-ar sili să urmăm lupta, pentru care s-ar putea, precum trebuie să știe marele om de stat, să avem la mână oarecari arme hotărâtoare.

Noi credem că nu în interesul nostru este a se lăsa lucrurile încurcate.

❦

[14 noiembrie 1879]

La ce servește discuția de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? La nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cu minte și fatalist din fire, a avut totdeuna această credință.

Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă pe la nămiez, când e soarele-n putere, și-l întrebai: „Măi Mușate, ce e acuma, zi ori noapte?“, badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor îi fi, și-ți răspundea: „Apoi de! domnule, zi este“. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânță de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuție din chiar senin numai de dragul discuției și te apucai să-i zici: „Ce spui tu mă badeo! nu vezi că-i noapte?“ Mușat își îndrepta căciula și, fără să mai stea la gânduri, îți răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi și cum zici dumneata“.

Așa mergea lucrul cu badea Mușat al nostru pe când nu se știa la noi ce fel de negustor să fie acela, avocatul.

Astăzi, mulțămită propășirii și civilizației, foiește în sânul poporului român un număr nenumărat de acești răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă și mai vrednic a-ți spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viața practică, advocatul are să ia de la badea Mușat, atunci două și cu două fac nouă; când are să-i dea, patru și cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! e vorba de dat și de luat, și după aceea, de când cu formele astea nouă, a trebuit să-și mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Mușat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul, începe să spuie și el una-două: „Măi neiculiță-n sus, mai omule-n jos, așa să trăiești, mai socotește o dată că nu face atâta…“ Și cu cât badea nu se lasă, cu atât i se încarcă mai rău socoteala. În zadar țipă dreptatea în bietul om, geaba tot arată el răbojul și face socoteală lămurită și dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgoviște și bietul Mușat, dacă vede și vede, ca să scape de tăcăitura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata“.

Mușat e tot fatalist; deși uneori alunecă și el până la un loc în cârcotă de vorbe, târât de împrejurări și de istețimea avocaților, totuși nu uită până în sfârșit adevărurile moștenite de la părinți:

Vorbă multă sărăcia omului.

Cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârlă, oțet de trandafiri, și:

Dreptatea una, este sfântă, ca și adevărul adevărat — unul.

*

Povestea lui Mușat cu cârcotașul: așa o pățirăm și noi cu „Presa“ marelui bărbat de stat…

Nu știm cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie“ și „când e chelul la masă de tigvă să nu te dai în vorbă“ și „nervoși“ cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul Băncii de București. De ce? De hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche și basmul nostru îl știu de mult toate babele. Să te mai ții după aceea cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de stat!

Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar și Mușat nu s-a lăsat, că dreptatea una este, sfântă, ca și adevărul ― unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una-ntr-alta veni și întrebarea că ce-o fi aceea, Centrul? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că Centrul este o nimica toată, un grupușor, un grupuleț, mic la stat mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coajă umflată și lustruită dar fără miez, și așa mai departe câte știam și vedeam și noi ca tot târgul.

La acestea marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spuneți voi și tot târgul; din contra, Centrul este un mare partid“. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul și să-ți numărăm bobocii ca să vezi și dumneata“ — „Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveți idee de știința modernă: două și cu două fac nouă; Centrul este un mare partid“. „Ce-i de făcut cu advocatul ăsta?“ ne întrebarăm noi atunci; și ca să scăpăm de tăcăitură, ne hotărârăm a-i spune astăzi ca Mușat: „De, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata“.

*

Acum, lăsând de-o parte povestea înțeleptului Mușat, să vorbim mai puțin glumeț. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce servește discuția de cuvinte, șicana de vorbe fără fond?

Este Centrul un mare partid sau nu?

Dacă ar fi mare, buzumflarea „Presei“ n-ar avea înțeles; vorbele noastre nu l-ar micșora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un alt cineva îi contestă o calitate vădită; în așa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat că, atunci când dumnealor fac în privința noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Mușat, adică că patru și cu patru fac trei, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne buzumflăm; ba tocmai dinpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.

Dar să nu ne uităm vorba. Dacă Centrul este un mare partid, de ce „Presa“ se supără de vorbele noastre? Dacă este Centrul un mic grupușor, un mititel grupuleț, de ce mai atâtea vorbe și necaz? Ce folos? Cu toate panglicele de fraze turnate în coloanele „Presei“, el, Centrul așa rămâne ― mic mititel.

Și așa și este Centrul și nici nu poate fi altfel. În zadar marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuințăm o expresie banală, un lieu comun, deși încă tânăr în viața constituțională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, așa că de-ar fi cineva meșterul meșterilor nu-l mai poate ameți cu simple declamații.

*

În câteva rânduri foarte ușuratice ale „Presei“ de alaltăieri, în cari se demonstră iarăși că partidul conservator aproape nu există, suntem somați de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este șeful partidului nostru, „căci — zice d-sa — fără de un șef nu există partid“. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenție proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potrivește ingenioasa invenție modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.

Mai întâi însă să lămurim un lucru. Existăm noi, partidul conservator, câtuși de puțin sau nu existăm deloc? Negreșit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existând câtuși de puțin. Astfel dar, luând față cu publicul drept certificat al existenții noastre chiar supărarea marelui om de stat în privință-ne… dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte.

Partidul nostru conservator concedem că nu are de șef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca șef, nu o persoana, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica țării înlăuntru și-n afară. Așa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare și va mai guverna iarăși, tot ca atare, când jocul instituțiilor constituționale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebuie să prevază orice om cu judecată.

Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat — și sperăm a nu fi așa de modern teoretici cum fuse d-sa în somația ce ne-a făcut — îl somăm să ne spună: Oare un șef în teorie este de ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără șef personal, fie; Centrul însă, știe o lume, este un șef fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, Centrul, n-a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experiența ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Și încă ceva: marele om de stat ne-a somat să-i spunem numele șefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somăm, la rândul nostru, să ne spună nu numele șefului partidului Centru, căci acest strălucit nume s-a afișat cu acest titlu la toate răspântiile într-un chip vrednic a face invidioși pe cei mai vestiți autori de reclame americane: îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor Centrului.

*

Mare-mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esența lui acest Centru. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în țara noastră Centrul? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeuna, zice marele om de stat, temperator“. Acesta este cuvântul cel mare.

Care va să zică avem un număr de temperatori cari stau în slujbele statului și când o partidă și când cealaltă este la putere. Temperatorii constituiesc Centrul și acesta are de șef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jețul ministerial tot așa de comod și când cabinetul este conservator și când e radical. Această strânsură de temperatori se poate numi asociație, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că, fie-ne permis a da și noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică pe atât de morală, partid politic se numește o seamă de oameni a căror acțiune comună se întemeiază pe niște principii cu privire la viața publică, iar nicidecum pe vederi și tendințe de parvenire personală a respectivilor.

Așa este Centrul; și desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!

*

În sfârșit, ca să o luăm iar pe partea practică, câți, câți sunt acești temperatori pe tot pământul românesc? Să socotim constituționalicește, pentru că Centrul este eminamente constituțional. Câți au fost trimiși de națiune în Parlament, spre a o reprezenta în cestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat însuși și dd …(?). Și, nu mai întrebăm dacă acești domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid Centru. Așadar, nu prea sunt mulți, cum vedem, și astfel căta să fie. În fața lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate căpăta cineva crezare și ascendent adevărat decât prin consecuență și tărie morală.

Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu „Presa“, ne întoarcem iar la vorba răzășească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; și oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul care ne tăcăiește mereu despre ce și cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Mușat: „De-ai avea și șapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi!“.

❦

[16 noiembrie 1879]

Mai toate ziarele oficioase aruncă cele mai aspre mustrări ziarelor independente, pentru că acestea luptă în cestiunea căilor ferate contra proiectului de răscumpărare al guvernului. Mustrările ce ne fac oficioșii sunt p-atât de zgomotoase pe cât laudele și reclamele ce fac în privința proiectului în dezbatere astăzi sunt de false și de exagerate.

De o parte, oficioșii acuză organele opoziției că luptă fără convingere contra răscumpărării, că toată combaterea lor este de rea-credință și că învierșunarea lor nu o să serve la nimic alta decât la discreditarea acestei opoziții sistematice. De altă parte oficioșii cântă necontenit un cântec monoton spre lauda proiectului, și în care ni se spune că statul devine stăpân al căilor ferate și că această intrare în stăpânire are să se obție cu un câștig însemnat asupra sumei ce ar fi să plătească statul până la espirarea situației actuale.

În privința acuzațiilor ce oficioșii aduc organelor opoziției n-avem decât două vorbe să zicem: nimic adevărat. Opoziția luptă sincer, plină de convingere și fără înverșunare în cestiunea răscumpărării contra proiectului guvernului, și aceasta nu pentru că opoziția ar fi contra răscumpărării în principiu, ci pentru că guvernul nu-i mai poate inspira nici o încredere.

Laudelor și reclamelor ce foile guvernului fac asupra proiectului s-a răspuns și se răspunde îndestul de clar și de onest prin seria studielor noastre asupra acestei mari cestiuni.

Noi arătăm, nu cu înverșunarea de care numai radicalii ignoranți sunt capabili, ci cu sângele rece al omului ce stăpânește pe deplin obiectul studiului său și caută sincer adevărul, arătăm că prin proiectul guvernului statul nu devine stăpân al căilor ferate, nu câștigă, ci pierde, și afară de astea mai este și umilit prin supunerea lui de bunăvoie la jurisdicțiunea străină.

La toate acestea, dovedite cu bob numărat, oficioșii nu răspund nimic; ei o ia pe alături de ce ne e vorba, și în acest sens fac apoi vuiet cât le ia gura. Pentru amăgirea celor simpli se întrebuințează protestațiile sentimentale de patriotism, naționalism, emancipare economică; pentru încurcarea judecății profanilor se clădește un labirint de cifre și de fraze pseudoștiințifice, fără cap și fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenția guvernului vătămătoare intereselor statului.

Guvernul exprimă de la o vreme încoace cu un ton de mare siguranță speranța că proiectul va trece. De mirare n-ar fi ca, într-o Adunare cu o majoritate așa de ascultătoare, mai ales o afacere de milioane ca răscumpărarea să nu treacă.

În zilele trecute, în tabăra roșilor era mare revoltă. Finanțiarii specialiști ai coteriei, oameni ce, după a lor părere, sunt chemați pe lume ca să pună la cale finanțele patriei, să răsculaseră în contra elementelor neradicale din minister, cerând mazilirea acestora; afară de acestea, onor. Finanțiari cereau ca, împreună cu portofoliele ce ar fi rămas fără titulari în urma purificării cabinetului, să li se dea pe mână afacerea răscumpărării.

D. Brătianu a încercat fără succes să satisfacă aceste cereri; elemente neradicale majorizând însă în consiliu cu d. Sturdza, amenințat de aceeași soartă a mazilirii, au dejucat planul primului-ministru. Revolta finanțiarilor s-a aprins și mai rău, ei au amenințat că vor lucra cu opoziția pentru răsturnarea proiectului răscumpărării. Mai târziu însă sângele s-a mai răcit și, mintea limpezindu-se, au fost aduși la împăcăciune și lucrul s-a aranjat cum s-a putut mai bine spre mulțumirea tuturor. E drept că cearta „bunilor amici“ ― cum finanțiarii răsculați erau numiți de către foaia primului-ministru ― n-ar fi avut nici o rațiune de a fi; e așa de mare și așa de tulbure eleșteul răscumpărării încât, numai cu puțină bunăvoință din partea tuturor, fiecare patriot subliniat poate pescui ce-i trebuie.

Astfel dar, astăzi s-au dres șurupurile stricate ale mașinii parlamentare; toate roatele ei unse, se înțelege cu toată îngrijirea gospodărească de dd. mașiniști, funcționează acuma cu punctualitate, și așa, peste câteva zile, ne vom învrednici a avea a doua ediție a afacerii Stroussberg de aceiași autori, revăzută, corectată și adăogită conform celor din urmă descoperiri ale științei financiare.

În timpul dintre cele două ediții, radicalii n-au uitat nimic din obiceiurile lor, nici n-au învățat ceva nou. Vom vedea dacă țara a uitat și ea întâia ediție a nenorocitei afaceri Stroussberg și dacă încă n-a învățat destule pentru ca, având pe aceiași oameni de la 68 la cârmă, să nu știe, să nu simță, fără a avea nevoie de multă vorbă, ce însemnează această a doua ediție a afacerii căilor ferate.

❦

[22 noiembrie 1879]

Judecând cineva din punct de vedere naiv, și-ar face desigur cruce când ar afla câtă anuitate plătește statul nostru pe an pentru drumurile Societății acționarilor pe de o parte și câtă marfă și persoane transportă ele pe de alta.

Dacă visteria ar plăti chiria transportului cu carul a tot grâul cât îl esportăm și birjă pentru toți călătorii câți percurg România, suma aceasta pe an ar fi cu mult mai mică decât anuitatea plătită de stat pentru drumurile de fier. Așadar, dacă toți chirigii din țară ar fi în serviciul statului pentru a transporta gratis productele oamenilor și pe oameni, această cheltuială a visteriei ar fi mai mică decât cea pe care o are astăzi plătind anuitatea unui drum care nu transportă nimic gratis, ci din contra cu prețuri foarte mari.

Când vede cineva această negustorie curat ca a lui Nastratin, nu se va îndoi că roșii trebuie s-o fi făcut. Numai ei, cari nu știu carte, ei cari idee n-au nici de importanța unui drum de fier, nici despre raportul ce există între el și producțiune, au putut să voteze orbiș și în ruptul capului acea monstruoasă concesie Stroussberg, un adevărat monument de ușurință financiară, de copilărie economică.

Dar nu ajunge c-au încărcat statul deodată și ca din senin cu peste un sfert de miliard datorie publică pentru un drum rău lucrat; astăzi, când drumul e stricat prin transportul armatelor rusești, când materialul rulant e în mare parte compus din bracuri și trebuie reînnoit, când drumul e în așa stare încât trebuie făcut din nou, așa încât are să ție mai mult ața decât fața, astăzi vor să-l cumpere și să oblige statul în mod direct și prin polițe iscălite de el și plătibile la scadență ca să plătească nu numai capitalul de construcție, ci și datoriile făcute de Societatea acționarilor, după ce aceasta fusese frustrată de către cinstit d-sa dr. Stroussberg.

Și cine propune răscumpărarea?

D. ministru de finanțe Dim. Sturza, adică acelaș om care acum un an, prin instrucțiunea dată d-lui Calenderu, numea tot răscumpărarea aceasta o frustrare a acționarilor, o tranzacțiune cu consecințe fatale, un dezavantaj pentru creditul statului, o tutelă exercitată asupra finanțelor noastre, o catastrofă, o imixiune directă în finanțele țării, o situațiune anevoioasă, îndoioasă, dificilă și complicată, un dezastru financiar ș.a.m.d.

Cum dar aceiași răscumpărare din cumplit de rea a devenit în ochii aceluiași ministru, ca din senin, foarte bună?

Să credem oare că naivul Nastratin face negustoria sau că contrariul naivității, perversitatea deplină, domnește în Adunare?

Cu toate acestea și cu toată opoziția, răscumpărarea se va vota.

Toată lumea vorbește că roșii din și afară de Parlament joacă cu furie la bursă în perspectiva răscumpărării, iar, în vederea emisiunii noilor titluri, efectele statului scad repede în piață. Renta română a scăzut la 60% din cauză că toți o vând pentru a cumpăra viitoarele titluri nouă. De pe acuma deja unul din relele prevăzute de d. Sturza acum un an — zdruncinarea creditului statului — au început a se manifesta. S-aude apoi pe toate ulițele că Adunarea națională, Corpul legiuitor, joacă la bursă asupra unor valori nominale de 40 de milioane franci în vederea răscumpărării.

Cestiunea, înainte de a fi hotărâtă, a luat proporțiile unui adevărat scandal.

Dezbaterea în Adunare s-a început ieri.

Au vorbit d. Conta în contra răscumpărării, d. ministru de finanțe pentru, d. Carp contra.

În câteva cuvinte reproducem interesanta argumentare a d-lui Carp. Deși ne propunem a răscumpăra toate titlurile emise de Societatea acționarilor, noua concesie e totuși astfel făcută încât împiedică răscumpărarea totalităței titlurilor căci aceste hârtii, primind acum garanția statului și având un venit de 4,4 la sută precum și o poziție asigurată, nu vor avea deloc interes de a se converti toate, deși pe acest interes e bazată toată perspectiva de reușită a d-lui ministru de finanțe. Dar răul și mai mare este că ne angajăm întreaga situație financiară și că, în momentul în care am fi nevoiți a face vreun împrumut, avem să-l facem în condițiuni foarte oneroase, căci nu este indiferent dacă statul datorește o sumă ca garanție sau dacă o datorește prin hârtii proprii ale sale, căci creditul său se regulează prin numărul hârtiilor sale puse în circulațiune. Tot aceste idei sunt pe larg dezvoltate în articolul Răscumpărarea căilor ferate III, ce urmează mai la vale și asupra căruia atragem deosebita atenție a cititorilor.

❦

[25 noiembrie 1879]

Văzând stăruința cu care organele guvernului apără și căldura cu care opozițiunea combate răscumpărarea, cititorul inteligent cată să-și aducă aminte o împrejurare esențială, aceea că dintre amândouă părțile numai una poate avea dreptate. În momentul actual dat, cu sarcina noastră de datorii și cu creditul nostru nu tocmai puternic, cu starea actuală a drumurilor de fier și mai cu seamă cu deplorabila stare economică a productorului nostru de căpetenie, a țăranului, numai una din amândouă partidele poate avea dreptate, sau aceea care vrea sau aceea care nu vrea răscumpărarea. Din această dilemă nu scapă nimene, căci un lucru nu poate fi în aceeași vreme și sub aceleași împrejurări și alb și negru, și bun și rău, ci trebuie să se aleagă sau într-un fel sau într-altul.

Adevăratul dezastru al concesiei Stroussberg, adus asupra țării prin voturile nesocotite ale clapiștilor roșii, au adus pierderi atât de mari acționarilor încât, cu toată fabulozitatea capitalului primitiv de construcțiune, de 248.130.000 l.n., în momentul când întreg capitalul acesta era deja cheltuit, linia Roman—București nu era încă gata, iar linia București—Vârciorova nu era nici măcar începută. Va să zică acționarii se vedeau fără un ban roșu în ladă și cu liniile parte neterminate, parte neîncepute chiar.

Cu toate acestea oamenii scoseseră bani din pungă și-i pusese la mijloc; mulți oameni onești își puseseră întreaga lor avere înlăuntru și să nu uităm că mulțimea aceasta consista din mici negustorași, din meseriași cu case de copii, din oameni cu economii mici, cari cumpăraseră acții și cari, nepricepând natura colosalei mistificațiuni, acuzau pe români că i-ar fi despoiat. Guvernul conservator de atunci a mers cu rezistența până la ultimele limite ale posibilului și, dacă nu relevăm toate momentele penibile a luptei sale cu influențe oculte, pornite de purtătorii unor nume mai mult ilustre decât demne de încredere, o facem aceasta numai din prudență politică; dar un viitor istoric al românilor va avea de sfântă și neînlăturată a sa datorie a studia dosarul concesiei Stroussberg, mai ales în partea lui confidențială, ca să descrie adâncimea prăpăstiei morale în care țara a fost aruncată printr-un singur vot al roșiilor și, dacă acel istoric va avea sentimentul dreptății, el va trebui să releveze asemenea cu ce tact, cu ce tărie s-a purtat acel cabinet conservator, condus de un bătrân om de țară, a cărui inimă dreaptă, a cărui caracter curat plătește de-o sută de ori mai mult decât încurcatele semicunoștințe a generațiunilor mai nouă. E drept că bătrânul om de stat avea sprijinul puternic a unor oameni mai tineri decât el și speciali în științele de stat, dar nu trebuie să uităm că conducătorul au avut arta de-a-i alege între tot ce țara avea mai onest și mai inteligent. De aceea însă convenția de la 1872 este un cap de operă de aranjare financiară, prin care se stabilea 1) că statul nu recunoaște și nu garantează nici unul din titlurile emise de Societate 2) că nu recunoaște nimic peste capitalul de 248 milioane, deși acționarii au cheltuit peste aceasta sumă primitivă încă 104,5 milioane împrumutate de ei pentru a sfârși liniile, 3) că cota de amortizație una la mie nu poate fi în nici un caz afectată la altceva decât la plata sumei recunoscute de stat de 248 milioane. Pe lângă aceasta rămânea intact dreptul statului de-a răscumpăra liniile după 30 de ani.

În locul acestei situații cu totul clare și avantagioase, care 1) garanta amortizarea capitalului primitiv de construcție — adecă a singurei datorii recunoscute de stat — în cel mult 60 de ani 2) garanta răscumpărarea după 30 ani prin plata restului rămas neamortizat, și încă o răscumpărare contra căreia nu se putea opune nici un acționar, căci era prevăzută în contractul primitiv și tipărită ca articol de contract pe chiar acția ce-o avea el, în locul acestei situații deci ce ni se oferă?

Prefacerea statului în acționar, încărcarea lui cu o datorie directă cu sinet, în locul celei indirecte, renunțarea la dreptul de răscumpărare peste treizeci de ani, supunerea lui ca acționar german sub jurisdicțiunea germană și, ca efect final, slăbirea creditului lui prin emiterea unei sume colosale de titluri nouă, adecă de sineturi nouă, iscălite de el. Tot ce ar face statul, chiar dacă n-ar exista decât un singur coacționar, trebuie să fie conform cu contractul primitiv, conform cu articolii codului de comerț german, iar dispozițiuni de milioane au în unele cazuri nevoie de-a fi aprobate prealabil de judecătorii comerciali din Germania.

O situație nemaiauzită. Mai adaoge-se apoi că pe lângă aceste statul, ca acționar principal, va pierde în viitor procese de milioane, mai adaoge-se că esploatarea liniei e arendată în mod acoperit societății Staatsbahn din Austria, cu care statul va avea un proces de zeci de milioane poate, și se va vedea întreg haosul de procese și intervențiuni străine la care ne va espune un singur vot al clapiștilor d-lui Brătianu, un singur vot al d-lui Dimancea, care a declarat că guvernează țara.

Camera deputaților trebuie să-și schimbe numele în Camera acționarilor jucători la bursă și atunci lucrul se esplică.

Dezastrul prevăzut acum un an de d. Sturdza și propus de d-sa esttimp nu va întârzia de-a veni ca potopul asupra țării.

Români trebuie să-și aducă aminte de un singur lucru. Incapabilii politici cari au votat cu criminală ușurință concesia primitivă sunt tot aceiași cari, neînvățând nimica și neuitând nimica din relele lor deprinderi, se pregătesc azi a vota răscumpărarea. Să nu se uite deci că nici mintea, nici onestitatea nu se mănâncă cu lingura și că ceea ce le-a lipsit acum zece ani le lipsește și azi.

De aceea cea dintâi cestiune pe care au pus-o, cu vehemență chiar, la începutul discuțiunii a fost cestiunea de încredere.

❦

[29 noiembrie 1879]

Se închină omul totdauna și-n tot locul?

Precum nu se întâmplă asemenea evenimente în tot minutul și-n tot ceasul, precum cineva nu recitează toată ziua Crezul cu mătăniile în mâni, tot astfel nu înțelegem ca să fie siliți a-și face în toată ziua profesia de credință politică, de a discuta în toată ziua ideile generale de credință, pe când toată viața noastră omenească consistă dintr-o serie de acte și de aplicațiuni cu totul speciale.

De câte ori deci „Românul“ sau „Presa“ acuză dreapta conservatoare c-ar fi reacționară în credințele ei politice de atâtea ori ne fac onoarea de a ne calomnia; însă modul e atât de general, inculparea e de o natură atât de metafizică și de subțire, încât nu ne fac nici o supărare și nu ne servesc cel mult decât ocazie pentru a arăta adevăratele noastre idei generale, adevăratele noastre convingeri supreme, deși — în treacăt observăm — nici o idee generală ca convingere logică nu e nici bună, nici rea, ci devine bună sau rea prin aplicarea ei.

Reacție și reacționari — în ce sens?

În sensul fanarioților? Ferească Dumnezeu!

Roșii sunt singurii moștenitori ai politicei bizantine.

În sensul sfântului trecut antefanariotic al nației? Dar unde sunt elementele rămase din el, ca să formeze temelia solidă a clădirii reacționare? Nu trebuie să uite onor. noștri confrați că condiția esențială, sine qua non, a reacțiunii în înțelesul occidental al cuvântului este dinastia moșneană istorică, este aristocrația moșneană istorică. Există într-adevăr, și ar fi o temeritate de a nega, câțiva puțini coborâtori din familii istorice ale țării, dar oare simplul fapt al descendenței constituie aristocrația ca clasă istorică a țării? E un Catargiu conservator pentru că un străbun al său a fost consiliar al lui Ieremia Movilă? Este un Boldur între roșii pentru că un străbun al său a fost general al lui Ștefan cel Mare? Desigur că nu.

Pentru ca să existe reacție în adevăratul înțeles al cuvântului ar trebui să fi existat o tradiție neîntreruptă în clasa reacționară, ar fi trebuit ca această clasă să fie constituită într-un mod propriu. Ar fi trebuit ca puterea ei materială, proprietatea, să fie inalienabilă, ar fi trebuit c-un cuvânt dreptul continuu de stăpânire. Dar acest drept nu-l avea nici în timpii cei mai vechi nimenea. Oricare român, fie născut din părinți cu vază, fie din părinți săraci, se putea ridica, fie prin puterea brațului, fie prin aceea a minții, la demnitățile cele mai înalte ale statului și era indiferent, sub domniile pământene, dacă meritul era al unui om din popor sau al unui boier; în acea vreme săracă de bani singura răsplătire pe care statul o putea da și o și dădea era un rang, netransmisibil asupra fiilor, dar care îl punea pe purtătorul acelui rang la adăpostul unor sarcini ale vieții, impunându-i însă în locul lor datorii destul de grele, datorii în care viața și averea lui erau espuse. Dar se va zice că în faptă s-au moștenit atât poziția socială cât și averea. Realitatea transmisiunii însă nu trebuie confundată cu dreptul formal al transmisiunii din lumea feudală a Apusului, încât dacă luăm faptului esența sa, dreptul, el rămâne atât de indiferent ca și faptul că un actual bancher a avut un strămoș bancher. Deduce-se-va de aci dreptul esclusiv al strănepotului de a fi el și numai el bancher? Aceasta ar fi o absurditate.

Așadar reacțiunea în sensul pe care i-l dă „Românul“ e lipsită înainte de toate de consistență istorică, de substrat istoric, căci din istorie rezultă că românii au fost totdauna liberi și totdauna egali înaintea statului. Pentru fiecare din ei exista putința de a sui toate treptele sociale și țăranul putea deveni atât de bine vornic mare, precum, viceversa, coborâtorii vornicului puteau redeveni, în lipsă de merite, simpli țărani.

Așadar organizare feudală, Regulament (rusesc), arhondologie (bizantină) sunt departe de orice vederi ale dreptei conservatoare, a cărei țintă, ca idee generală, este cu totul alta și anume: întărirea autorității statului și nimic mai mult. Nu negăm un lucru: că noi privim ideea statului ca apărător al meritului legitimat, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispozițiilor generale ale unei generații, ca un element moral alături cu imoralitatea eventuală a tendințelor existente în societate.

Să luăm însă pilde cu totul concrete.

E trebuință de cărți de școală de ex. și într-adevăr zecile de mii de cumpărători ai acestei cărți, școlarii, fac aceasta afacere foarte sigură și lucrativă. Toată lumea — chemată și nechemată — scrie cărți cari de cari mai rele și mintea a sute de mii de cetățeni viitori se-ncarcă în lucruri abstrase și încâlcite, cu noțiuni inexacte. Este sau nu de datoria statului să proteagă esclusiv cărțile bune și să înlăture cele rele, adecă să proteagă libertatea de acțiune a pedagogului celui bun, punând o stavilă nelegitimei pofte de câștig a scriitorilor celor răi? Sau figurat: este grădinarul dator a plivi buruienele cele rele dimprejurul plantelor celor roditoare cari sunt în pericol de-a se-neca? Desigur că da.

Am luat acest exemplu pentru că el nu suscită supărarea nimănui, dar asemenea livezi îmburuienate, unde planta roditoare e înecată prin concurența buruienilor rele, se găsesc pe toate terenele — în administrație, în școală, în Parlament, în presă, în economia privată și publică, pretutindenea. Precum gospodarul, statul casei sale, își prășește porumbul de buruiene, astfel statul, gospodarul obștesc, cată să prășească buruienele rele dimprejurul plantelor sale roditoare. Aceste exemple se pot înmulți în infinit; vorba e de a se găsi o organizare, pre cât omenește e cu putință, care să asigure înaintarea treptată a meritului și înlăturarea ambițiilor nelegitime și a poftelor nemăsurate cari stăpânesc pe toți aceia ce, fără muncă și numai prin cheltuieală și tertipuri, se hrănesc din sudoarea poporului, fără a o compensa nici prin știință, nici prin caracter.

Și această compensare e rațiunea de a fi a păturilor superioare ale societății.

Căci — ca să urmăm exemplul — cărți rele de școală pot fi mult mai ieftine decât una și bună. Dar cele rele umplu capul pentru toată viața cu idei falșe, cari aduc pierderi inteligenței și inimei, acea una și bună ține o dată pentru totdeauna mai mult, dar devine un îndreptar al vieții.

Să traducem însă acest exemplu în viața practică a politicei.

D. Brătianu, cu consorțiul său de deputați pe sprânceană, votează concesia Strousberg.

S-a făcut cu toate astea calculul amănunțit că, dacă statul ar plăti an cu an transportul gratis al tuturor mărfurilor pe cari țara le produce și bani de drum oricărui călător din România, această cheltuială a visteriei ar fi nici în jumătate anuitatea de 18,5 milioane ce le plătește astăzi.

Iată dar că un cap cu minte și sănătos în locul d-lui Brătianu ar fi compensat pe deplin cota de muncă națională care-l susține — prin ce? Prin un calcul de două-trei ore cel mult, de cinci minute poate, și iată ca o simplă operație a gândirii unui cap onest și clar se traduce în milioane de câștig real pentru întregul popor.

Dar să urmăm tot acest exemplu.

Să presupunem că motive politice, cari primează pe cele economice în timpuri estraordinare, l-ar fi silit pe d. Brătianu să admită oneroasa concesie Strousberg, să recunoască datoria publică de un sfert de miliard. O zicem această fără a o admite.

Ce ar fi fost urmarea? Ca cel puțin calculul de stingere a acestei datorii să fie exact.

Capitalul de construcțiune al Societății, de 248 de milioane, se înapoiază prin amortizarea în 59 de ani.

Ei bine, concesia d-lui Brătianu e făcută nu pe 59, ci pe 90 de ani.

Iată dar țara, prin o greșeală de calcul, condamnată a plăti 30 de ani de-a rândul cu totul degeaba și în tot anul câte 18,5 milioane anuitate, după ce capital și dobânzi ar fi fost de mult înapoiate.

Aceste sunt lucruri elementare, pe cari le pricepe oricine, și sunt o dovadă că un om de caracter precum și un om cu cultură adevărată compensează pe deplin societatea care-l susține; pe când, din contră, dacă organizarea societății e slabă și favorizează ridicarea în sus a Pătărlăgenilor și Seruriilor de toate tepele, pierderile sunt colosale pe toate tărâmurile. Greșelile de calcul ale d-lui Brătianu costă pe popor zeci de milioane; sudoarea acestui popor se risipește pe nimicuri și mofturi și singura compensare este doar că — în fața mizeriei patente a populațiunilor — spiritul minciunii zilnice, ziaristica oficioasă, să poată susținea că România e fericită și mare.

Dacă declamația mincinoasă între chiar zidurile noastre poate trece drept compensare, atunci să ne fie de bine.

De aceea nu e vorba, — o repetăm — de principiile voastre sau ale noastre generale, e vorba de aplicarea lor concretă. În aplicarea concretă sunteți mincinoși, neonești, perverși, ignoranți; în concret sunteți oameni de nimic, nu în abstract, căci abstracțiunile ca atare nu sunt nici bune, nici rele, ci moralicește indiferente. Geaba un cizmar va avea principiile cele mai frumoase dacă nu știe să-și facă treaba lui, cizme bune, geaba d. Brătianu ca financiar va avea principii liberale și umanitare, dacă nu știe treaba pentru care s-a chemat, finanțele.

Așadar ce vorbiți de reacție?

Dacă există reacție în toată țara, în opoziție, între liberali, între roșii chiar, această reacție e, în senzul fiziologic al cuvântului, rezistența unui corp bolnav contra boalei pentru a redeveni sănătos.

Dacă incapacitatea și imoralitatea voastră, dacă prostia și jocul la bursă nu s-ar reflecta decât asupra voastră, răul n-ar fi mare. Dar el se traduce în bani, în bani plătiți de țară, plătiți de oameni în marea lor majoritate săraci, plătiți de țăran, de micul meseriaș, de micul negustor.

Dacă ați cădea mâine de la guvern care ar fi suma tradusă în bani, sânge și pământ ce ați costat țării?

28 milioane bilete ipotecare,

65 milioane noul împrumut ce se va cere de d. Sturza,

250 milioane răscumpărarea,

adecă 343 de milioane datorie directă a statului, plus

10.000 de oameni morți pentru interese străine,

plus o provincie pierdută,

plus pagubile de milioane produse prin rechiziții de care puse la dispoziția lui Warszawsky — Mihălescu, prin care apoi s-a adus boala de vite din Bulgaria.

De când există România un guvern n-a putut să încheie socotelele sale cu mai mari pierderi morale și materiale ca voi.

Și care e răspunsul vostru la această monstruoasă administrație publică?

Ingerințele lui Temelie Trancă în alegeri, ridicolele bătăi între oameni de-ai poliției și între spionii și agitatorii voștri și chefurile lui popa Tache.

Să nu se uite însă că popa Tache nici n-a emis bilete ipotecare, nici n-a cerut un împrumut de 65 milioane, nici a pierdut Basarabia, nici a stins viețile a mii de oameni în interesul panslavismului, nici a dat care de rechiziție lui Warszawsky, nici a adus boala de vite în țară, nici răscumpără drumul de fier, nici joacă la bursă viitorul țării.

Popa Tache putea să bată un om: voi zugrumați milioane din semenii voștri, voi vă zugrumați țara și, dacă virtutea ar fi relativă, nu absolută, atunci alături cu perversitatea voastră morală și ignoranța intelectuală, popa Tache ar trebui canonizat și trecut între sfinți.

❦ UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ

[29 noiembrie 1879]

„Timpul“ de la 27 noiemvrie publică pe pagina III următoarele

MĂRGĂRITARE

culese din „Monitorul oficial“

Noul dicționar academico-ministerial:

Act lăudabil se zice când un isprăvnicel de moșie dă o gustare (zacuscă) gratis membrilor unii juriu agricol.

(v. Monit. of. no. 263 din 21 noiemvre 1879, coloana I-ia).

„O mână spală pe alta și amândouă obrazul“ se zice când se deschide un credit extraordinar de 5875 lei pentru a se plăti unui domn advocat (să presupunem că este frate cu un ministru în activitate) pentru un proces ce nu l-a câștigat.

(v. Monit. of. no. 262 din 20 noiemvre 1879, pagina 7228, coloana I-ia).

*

Citind acestea, redactorul „Presei“ se simte jignit în amorul său fratern, și publică pe pagina I următoarele:

Un răspuns jurnalului „Timpul“

Deunăzi „Timpul“ a fost silit de principele Al. Știrbei să recunoască că a calomniat pe d. B. Boerescu în afacerea Băncei de București.

Astăzi va fi silit de d. Lascar Catargiu, cu colegii săi de la 1872, să recunoască că calomniază pe d. C. Boerescu, prin numărul său de la 27 noiemvrie curent.

Iată despre ce este vorba:

„Timpul“ de ieri, imitând pe ziarele umoristice, râde de d. ministru de interne, care a cerut Camerii un credit extraordinar de 5875 lei, pentru a plăti datoria contractată de stat către fratele altui ministru, adică către d. C. Boerescu, relativă la un proces pierdut, zice „Timpul“, și susținut de acesta.

Am mers îndată să luăm informațiuni, și iată ce am constatat prin noi înșine:

Statul, prin sentința Curței de Apel din București, secția II, no 163 din 1866, a fost osândit să plătească d-lui Pană Olănescu suma de 421.000 lei vechi.

În urma unei consultațiuni subsemnată de d-nii G. Costa-Foru, C. Boerescu, C.N. Brăiloiu și I.G. Florescu, statul face cerere de revizuire.

D. G. Costa-Foru, însărcinat cu apărarea acestei cauze, are fericirea să sfărâme sentința Curței no. 163.

Curtea de Casațiune însă casează, și prin sentința sa no. 484 din 1871 trimite cauza în cercetarea curții din Focșani.

În acest interval, ilustrul advocat G. Costa-Foru devenise ministru și acest distins bărbat a crezut că nimeni altul nu-l poate înlocui decât d. C. Boerescu.

După multe stăruințe, d. C. Boerescu primește a apăra pe stat. Onor. d. P. Mavrogheni trebuie să-și aducă aminte despre acest fapt și poate da informațiuni precise „Timpului“.

Se încheie o convențiune între stat și d. C. Boerescu, cu data din 1872 și care poartă subsemnătura proprie a d-lui Lascar Catargiu. Acest contract a fost aprobat de întregul Consiliu de Miniștri și s-a întărit prin decret domnesc.

D. C. Boerescu pledează în trei rânduri la Curtea din Focșani, și această Curte, prin trei deosebite încheieri, retractează sentința Curței din București cu no. 163 și apără pe stat de plata sumei de 421.000 lei vechi. (Sentințele Curței din Focșani sec. II, no. 72 și no. 175 din 1872).

D. P. Olănescu face recurs în casațiune.

D. C. Boerescu are fericirea să triumfe și de astă dată: Casația respinge recursul d-lui Olănescu asupra sentinței Curței din Focșani no. 175, pronunțată asupra opozițiunei, și astfel se stinge implicit și recursul d-lui Olănescu contra sentinței aceleiași Curți cu no. 71.

Aceste fiind, în rezumat, faptele principale ale acestei afaceri, cum rămâne cu „Timpul“, care cutează să puie în suspiciune onorabilitatea d-lor Lascar Catargiu, G. Costa-Foru, P. Mavrogheni, C. Boerescu etc.

Dacă este adevărat că o „mână spală pe alta și amândouă obrazul“, am voi să știm care sunt mânile care mai pot spăla tina care se grămădește pe obrazul acelor redactori de la „Timpul“, cari tind a-și face din calomnie o adevărată meserie?

O ultimă întrebare.

Oamenii cinstiți nobili de la acel ziar cred oare că este cinstit și nobil pentru guvernul actual să nu plătească o datorie a statului către un particular, numai din cauza că acest particular a contractat cu d. Lascar Catargiu și pentru că este fratele unuia din miniștri?

Dacă au o asemenea credință, să o spuie, și totdeodată să ne autorize și pe noi a-i imita, cercetând viața privată a multora din neprihăniții lor partizani! …

*

Mare supărare!

Însă noi credem că ea a izbucnit mai ales pentru ca să ni se poată arunca vorbele cu care începe răspunsul „Presei“ la o întrebare ce nimeni nu i-a făcut.

Pentru aceea ne mărginim la o rectificare.

Nu am recunoscut niciodată și nici nu recunoaștem că am calomniat pe d. V. Boierescu; am declarat numai că nu bănuim pe principele A. Știrbei și pe alți oameni onești care au fost luat parte la Banca de București.

Dacă „Presa“ dorește și alte explicații, nu are decât să ni le ceară.

Dacă însă „Presa“ se crede în drept de-a bate toba cea mare chiar asupra aforismelor, glumelor și diverselor din „Timpul“ și de a sacrifica pagina sa întâi relevării fulgerătoare a foiletonului de pildă, atunci lucrul nu numai că ar fi de tot hazul, dar potențându-se ar ajunge la pagina a patra. O exegeză subțire și advocățească a interesantelor anunțuri i-ar face pe redactorii acelei foi să descopere și acolo aluzii la adresa marelui om de stat sau a rudelor sale și cu acest chip pagina a patra a „Timpului“ s-ar primejdui de-a deveni talmudul redactorilor „Presei“.

Foaia, care din amicul nostru rece a devenit dușmanul nostru cald, va recunoaște cu noi că urmările unei asemenea polemice ar fi un dezastru intelectual atât pentru redactorii cât și pentru cititorii ei.

❦

[30 noiembrie 1879]

Eram curioși întrucâtva să vedem izbucnirile de bucurie comprimate cari aveau să însoțească din partea presei guvernamentale votarea pe articole și în total a legii răscumpărării drumurilor de fier.

Pe noi nici nu ne-a uimit trecerea repede a acelei legi prin Adunare, nici ne-a mai cauzat întristare măcar. Întristarea cea mare care apasă sufletul nostru e de un caracter atât de intensiv, încât, orice s-ar mai petrece în țara aceasta, ea nu mai poate fi augmentată, pentru un om ca și pentru o țară indiferent dacă un fluviu sau un ocean îi îneacă; dar e un fluviu de baionete străine, dar e un ocean de datorii publice, dar precede moartea economică pe cea politică sau cea politică pe cea economică, rezultatul letal e acelaș. O fatalitate grea, păcatele părinților și a strămoșilor poate, păcatele generației actuale, setoase de câștig și lipsite de conștiință, un ce nedefinit ca adâncul Gheenei, incalculabil ca lipsa de caracter, variabil asemenea vecinicului neadevăr apasă asupra acestei țări stoarse și sărmane, acufundate în apatia popoarelor osândite la nefericire.

În tradițiile lumei creștine, care crede în venirea lui Antihrist, ezistă legenda că acest dușman al adevărului și al sufletelor se va naște lângă gurile Dunării. Dacă ținem seamă de împrejurarea că există într-adevăr în cazuri escepționale o clar-vedere în viitor, dacă ținem seamă că milioane de oameni cred în venirea acelui dușman al universului și vedem stările de lucruri din țara noastră, vom trebui s-ajungem la încheierea că aici și numai aici el se va naște sau s-a născut. Aici, unde vânzătorii patenți de țară trec de mari patrioți, aici în Babel, unde cuvintele și-au pierdut înțelesul lor originar, aici unde cei ce vor avea nenorocirea de a trăi vor invidia repaosul celor din mormânt.

Crezi oare, cititorule, că acea sarcină de un sfert de miliard de datorie directă, încărcată alaltăieri în spatele a sute de mii de oameni cari n-au nici mălaiul trebuincios hranei lor de toate zilele, crezi că acea sarcină e singura care li se va impune?

Dar câteva zile vor trece numai și ne vom pomeni cu împrumuturi de zeci de milioane pentru Ploiești—Predeal, pentru Mărășești—Buzău, zeci de milioane pentru plata datoriei flotante, o sută de milioane pentru cheltuielele războiului, zeci de milioane pentru plata grecilor în socoteala mănăstirilor închinate, căci și aceștia, încurajați de geniul risipei ce domnește la noi, vin cu nouă pretenții. Din toate colțurile risipei publice ni s-arată capul unei datorii, până ce întreg bugetul statului nu va mai ajunge nici la plata dobânzilor acelor datorii, până ce o comisie europeană instituită în visteria noastră va veni ca să constate adâncimea prăpăstiei.

Ridica-vor chilele de grâu de calitate slabă și vitele de rasă proastă pe care le produce în tot anul țara aceasta acele datorii din cari unele votate, altele a se vota de acum înainte, acea sarcină prea grea pentr-un stat bogat chiar, pentru un stat în floarea lui? Se pomenește vremea tătarilor, vremea turcilor, a fanarioților, a cârjalâilor; păstra-va poporul nostru atâta memorie din ziua de azi pentru a pomeni vremea roșilor? Exista-va acest popor sau istoricii străini vor pomeni de el în compendiile lor ca de-o curiozitate etnologică, dispărută de pe pământ, pentru că n-a avut nicicând energia de-a se ridica contra mișeilor, ci aclamându-i din contra, ca salvatori ai săi, au răstignit pe adevărații lui fii?

Exista-va el, când Antihrist, personificat în acel fin și elegant agent al panslavismului, cu barba albă și cu fizionomia ce inspiră încredere, cu atât mai periculos cu cât e mai simpatică figura lui, l-a promis de mult încă amicilor săi?

Dar nu întreg, nu viguros, nu tânăr ar fi chemat a trece poporul românesc sub dominațiunea uriașului. Cu măduva secată, cu puteri sleite, cu sângele stors, îmbătrânit în mod artificial prin veninurile cele mai subtile ale corupției apusene și răsăritene, unind în el fatalismul oriental cu necredința occidentală, astfel e menit — un copil sleit de puteri — să cază în mâna pânditorilor, puternicilor, fireștilor săi inamici.

Prea ar fi fost frumos, prea vrednic de admirația viitorului să cază cu arma în mână ca un erou din oasele căruia răsare răzbunarea și viața ideilor; prea ar fi avut copiii tradiții mari despre părinții lor și prea aveau speranță în viitor.

Nu. El trebuie să cază ca un laș, prin venin luat de bună-voie, prin abdicare de bună voie la rolul său istoric, prin recunoașterea pe față că e incapabil de-a avea o altă Adunare decât cea a Pătărlăgenilor, un alt guvern decât acela al lui Brătianu.

Pe noi ne ajunge în întunericul în care ne aflăm o rază din vremea lui Mircea cel Bătrân și al lui Ștefan cel Sfânt pe noi ne ajunge încă amintirea lui Matei Basarab; nepoții noștri nu vor avea înainte-le decât chipul hidoasei pocituri care a înveninat țara aceasta cu răutatea și perversitatea sa și a fratelui său de cruce, care zilnic o vinde. Și strănepoților le va fi scârbă de noi, cu silă vor căuta, vor voi să se scuture de amintirea prezentului ca de un vis rău, fiindu-le rușine de a purta acelaș nume pe care-l poartă astăzi trădătorii țării și vânzătorii sângelui, pământului și a muncii ei.

Aliat cu Struossberg pentru a-i plăti în 90 de ani două miliarde și mai bine pentru drumul de fier, aliat cu rușii pentru a le ceda Basarabia, aliat cu Alianța izraelită pentru a da țara legată de mâni și de picioare pe mâna evreilor, aliat cu bursa din Berlin pentru răscumpărare, d-lui Brătianu nu-i mai rămân în perspectivă decât două mari alianțe. Alianța cu grecii, pentru a le da moșiile statului, cu Rusia, pentru a le ceda Moldova.

Și, precum știm, agentul panslavismlui și ceata sa sunt capabili de orice.