Din periodice/Din Timpul, martie 1880

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, februarie 1880 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, martie 1880
Din Timpul, aprilie 1880


[1 martie 1880]

„Presa“ în numărul de ieri declară că recunoașterea independenții nu este decât un mijloc prin care am putea ajunge la asigurarea existenții și la întemeiarea viitorului țării noastre, și că


dacă nu ne vom sili ca să profităm de libertatea de acțiune ce am dobândit-o, vom rămâne ceea ce suntem, în condițiile în cari ne găsim, fără ca recunoașterea independenții să ne fie de vreun folos, deși pentru obținerea ei am făcut numeroase și mari sacrificii.


Acest limbaj melancolic din partea „Presei“, după ce s-a trâmbițat cu atâtea famfare strălucitele consecințe ce ni se făgăduiau să avem după proclamarea independenții, nu conține oare mărturisirea vreunei decepțiuni și din partea sa și că rezultatele obținute sunt departe de-a corespunde la așteptări și la făgăduințele date? Fără a ne asocia cu ziarul „Presa“ la acel strigăt de decepțiune, vom căuta nici a micșora, nici a exagera foloasele ce putem trage din noua situație internațională care ne este creată. Negreșit că independența în condițiunile în cari ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde la așteptările țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire cu cât, precum am mai arătat-o deja, nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea; și, dacă vom compara procesele-verbale ale acestui din urmă Congres cu ale conferențelor cari au dat naștere Tractatului de la Paris, nu ne vom putea ascunde diferența între atitudinea puterilor din acea epocă și atitudinea lor de la Berlin.

Noi perseverăm și astăzi a zice că a fost o mare greșală din parte-ne că nu ne-am mănținut, în evenimentele din urmă, în limitele ce ne erau trase prin Tractatul de la Paris, că nu ne-am ținut de făgăduințele noastre de neutralitate, repețite în decurgere de douăzeci de ani, de la 56 până la 76, că adică nu avem altă aspirațiune între diferitele state și popoare cari ne înconjură decât a trăi din propria noastră individualitate, din propria noastră viață națională. Deviând de la acea politică rațională n-am făcut decât a inspira neîncredere în atitudinea ce s-ar presupune că am putea noi lua în cazul unor nouă complicări. Aceste nedumeriri ce le inspirăm în afară se răsfrâng într-un mod mult mai prejudițiabil și asupra situațiunii noastre dinlăuntru.

Cu toate zgomotele și îngrijirile cari se răspândesc despre izbucnirea probabilă a unui nou război, deși nouă ne sunt cu totul necunoscute constelațiunile politice ce s-ar naște între diferitele puteri în caz de un conflict, deși admitem că nu-i exclusă posibilitatea unei conflagrațiuni, totuși nu credem în probabilitatea ei, cel puțin pentru timpul de față. Nu credem o asemenea conflagrațiune atât de apropiată, întâi, fiindcă bărbații politici ai celor mai mari state au proclamat că un război este o calamitate chiar pentru învingători și, al doilea, fiindcă suntem ca omul căruia-i place a crede aceea ce dorește. Atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecențele lor că perspectiva numai a unei nouă conflagrațiuni nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a pune chiar cestiunea: în ce parte a balanții am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict.

Să ne amintim epoca în care se zicea că în Grecia există un partid englez, unul francez, altul rusesc și că în zadar se căuta partidul adevărat național. Oamenii de stat ai Greciei s-au convins prin experiență că adevărata politică națională nu poate fi alta decât aceea care se razimă pe propriele interese ale națiunii; și astăzi negreșit există în Grecia partide politice, ca în oricare stat constituțional, însă ele nu mai pot fi calificate de partid englez, francez sau rusesc. Ar fi regretabil, ar fi o nenorocire chiar pentru noi dacă, a doua zi după recunoașterea independenții noastre, am cădea în greșala ce o comitea odinioară Grecia, în loc să ne inspirăm de politica noastră tradițională.

În ce constă însă aici tradițiunea? Ea constă în ceea ce ne impune chiar pozițiunea noastră geografică, de-a evita orice conflicte, orice provocare față cu puterile noastre vecine și d-a întreține îndeobște cu toate puterile cele mai bune relațiuni. Prin aspirațiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce și-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a cătat a se apropia de civilizațiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ținta noastră pentru a ne întări înlăuntru și a inspira încredere în afară. Dacă puterile la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca noi, prin atitudinea ce vom ținea-o, să nu ne depărtăm câtuși de puțin de la o politică înțeleaptă, care să nu se inspire decât de propriile interese românești, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România, fiindcă pururea am cerut-o, fiindcă am regretat și regretăm și astăzi că înaltul areopag european nu ne-a asigurat el însuși condițiunile de existență ce le doream cu toții pentru statul nostru.

La ideile melancolice ale „Presei“ vom răspunde dar că, oricât de puțin îmbucurătoare ar fi rezultatele obținute până acum, noi nu putem decât regreta că se văd tendențe de a angaja țara în o politică bazată pe apropiarea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, depărtând-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim noi singura bună, fiind inspirată numai de propriile noastre interese.


[2 martie 1880]

Ne pare bine de câte ori putem constata că discuția asupra principiilor espuse în programul nostru se face, de către amici sau adversari politici, cu bună-credință și în acel ton limpede și franc, pe acel nivel de discuție pe care „Timpul“ l-a inaugurat la aparițiunea sa, dar pe care, din cauza spiritului de șicană a unor adversari ce seamănă mai mult a dușmani, au fost silit să-l părăsească uneori spre marea noastră părere de rău.

„Steaua României“ nu ne-a dat până acuma ocazie de-a ne plânge de tonul ei, și cultura celor mai mulți dintre tinerii care lucrează la acel ziar ne inspiră încrederea că nici pe viitor nu vom avea a ne plânge de el.

Ziarul ieșean ia următorul pasaj din programul nostru, pe care-l comentează din punctul său de vedere liberal:


Și în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservărei naționale, așa de vioi și de puternic altădată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră, și mică și slabă.
De altă parte, dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea adesea în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.


Iată acum și comentarea ce i se face acestui pasaj:


Ideile liberale și democratice nu sunt idei noi, ele au existat și au avut ființa lor ca idei de stat și altă dată. Astfel istoria ne arată în anticitate pe greci și romani. Deosebirea însă între epocele trecute și cea modernă este că odinioară ele existau în mod individual la cutare sau cutare popor, pe când ideile absolutiste, ca idei de stat, erau mai universal răspândite. Astăzi, din contra, ideile democratice și liberale sunt cele admise în mod universal. De aceea vedem pe popoarele care nu le au încă realizate în mecanismul lor de stat zbuciumându-se spre a le avea.
Aceste idei caracteristice ale epocii și simțite în mod universal sunt numite în programul d-lui Manolachi Costachi „teorii abstracte de cosmopolism și importate de aiurea …“. Importate de aiurea? Dară în alt punct acest program invocă: ideile și tradițiunile istorice? Ei bine! Până la epoca fanarioților ideea de stat a fost democratică și ne este destul să cităm că tronul nu era de drept divin, adică nu era expresiunea unei idei absolute, ci se alegea de boieri și fruntașii țării. Cu alte cuvinte voința națională ca factor principal în alcătuirea și conducerea statului.
Sistemul electiv, care este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar în timpul pe când aiurea domina ideea absolută și pe când Ludovic al XIV-lea zicea: „L'état c'est moi!“ Sâmburele ideilor democratice ce a esistat la noi istoricește se poate proba d-lui Manolachi Costachi, care în alte punte invoacă cu atâta căldură tradiția istorică. Dezvoltarea acestui sâmbure însă s-a făcut cu succes într-o epocă prielnică, ca cea de astăzi, universal liberală.
Nu ideea s-a importat de aiurea, ci forma în care s-a întrupat această idee; cu atâta mai mult că chiar și această formă este aproape universală.


Nouă ni se pare că onor. noștri confrați nu stabilesc din capul locului ceea ce înțeleg sub cuvintele: idei liberale și democratice.

Și noi suntem liberali în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naționale și existența statului român ca individualitate deosebită; și noi suntem democrați întru cât ajung a se esprima și a stăpâni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca în socoteala ființei noastre naționale și a intereselor deosebitelor clase libertatea să fie o libertate de esploatare și democrația să fie domnia unei populații flotante și improductive prin sufragiul stors de la aceste clase în contra a chiar intereselor lor bine înțelese. Deie-ni-se voie a ilustra cu exemple teoria aceasta.

Facultatea de-a împrumuta și de-a fi împrumutat cu procente uzurare, facultatea de a-și bea mințele și munca în cârciumă, facultatea de a-și vinde și parcela pământul, aceea de a-și vinde munca pe ani înainte, toate acestea sunt desigur atribute ale deplinei libertăți individuale, atribute cari în unele țări sunt fără scădere a oricărui cetățean, în altele nu. Rezultă de-aci că, dacă statul ar sta să piară prin uzul acestor libertăți, el să nu mai aibă dreptul de-a le pune vro îngrădire?

Alături deci cu libertatea individuală, alături și deasupra instinctelor unei generații întregi chiar, trebuie să existe pentru ideea statului, pentru mântuirea individualității sale naționale, putința de-a se lupta în contra chiar a curenturilor nesocotite ale opiniei publice. Căci opinia publică nu se formează pe alte căi decât cea individuală. Precum individul poate fi amăgit prin raționamente cu premise false și necontrolate, astfel și opinia publică poate fi produsă în mod artificial și viciată prin fraze a căror cuprins nu s-au supus unei amănunțite critice. De nu prin fraze și sofisme, cel puțin prin erori de bună-credință. Astfel chiar „Steaua României“ invoacă pentru vechimea ideilor liberale și democratice Roma și Grecia. Acest exemplu este numai pe jumătate just.

Roma și Grecia au fost, în timpul înfloririi lor celei mai mari, state oligarhice, în același chip în care erau Veneția, Olanda, orașele republice din Italia. Din momentul în care sistemul opus al domniei maselor amăgite au învins sistemul oligarhic, acele state au șovăit, pierind între tirania sabiei și dezordinea completă. În vremea lui Pompei cel Mare vechile și înfloritoarele state grecești deveniseră cuiburi de bandiți în prada unei destrăbălate demagogii. Asemenea, e numai pe jumătate adevărat exemplul adus din istoria noastră. În realitate coroana se moștenea în timpii noștri de glorie înlăuntrul unei singure familii, a celei domnești. Basarabii au stăpânit în Muntenia în mod esclusiv, în cele două ramuri ale lor (Dănulești și Drăculești) până la începutul secolului trecut, în Moldova neamul Mușatin se stânge cu soția lui Alexandru Lăpușneanu.

Va să zică iarăși oligarhie.

Sigur este că românii n-au cunoscut în țările noastre absolutismul, dar tot astfel n-au cunoscut până în zilele noastre nici demagogia. Căci deosebirea între democrație și demagogie e tot atât de mare pe cât e între monarhia absolută și despotism, între beiul de Tunis sau șahul Persiei și Frederic II din Prusia sau Iosif II din Austria. Puterea o aveau și unii și alții, dar cei dentâi o priveau ca un atribut al individului lor, cei din urmă ca un atribut al funcțiunii lor organice din viața statului. Unii zic: „Car tel est notre bon plaisir“, ceilalți: „Car telle est la raison d'état“.

Dar să urmăm cu citatele din „Steaua României“.


Și au slăbit cu încetul simțul conservărei naționale așa de viu și de puternic altădată la români; să ne ierte d. Manolachi Costachi dacă și aici în contra „formelor seci și frazelor goale“ vom căuta „ființa adevărului“.
Simțul conservărei naționale, adică conștiința națională, din cauza ideilor veninoase liberale și democratice, este aproape stins după acest program.
Să vedem.
Epocei noastre de astăzi, astfel cum o crede d. Manolachi Costachi, să-i opunem alta, unde nu exista deloc veninul acestor idei și să vedem cum sta cu conștiința națională?
Poate să aibă dreptate d. Manolachi Costachi. O epocă în care a existat cele mai puține idei de libertate, o epocă de aproape robie, este în istoria noastră epoca fanarioților. Ar urma, după teoria programului conservator, că niciodată simțul conservărei naționale, adică conștiința națională, n-a fost mai vie ca în acea epocă. Ei! Așa este? Psicologia unei națiuni este ca și a individului. Din contră, atât mersul psicologic cât și istoria dovedesc că o națiune cu cât este mai liberă cu atât și conștiința individualităței sale devine mai puternică. Cum rămâne dar cu teoria din program?… „și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră și mică și slabă“.


Poate-se cita vremea fanarioților ca o epocă a dezvoltării statului român? A fost o epocă de suferință a poporului nostru, nu însă o fază de dezvoltare a statelor lui, cari, guvernate de bei numiți de Poartă și mai rău decât pașalâcurile, nu mai păstraseră decât unele urme formale ale vechei lor neatârnări și erau tratate ca provincii cucerite. Când țara nu era liberă nu putea fi vorba de dezvoltarea libertăților cetățenești. Am putea cita oare ca dezvoltare a statului polon suma de libertăți publice ce le-ar primi locuitorii sub ruși?

Va să zică nu poate fi vorba de fanarioți, precum pe de altă parte nu trebuie a se confunda libertatea țării, oricari ar fi organele cari-i formulează voința, cu libertățile cetățenești, adică cu măsura în care fiece cetățean contribuie la formularea voinței țării. Un stat absolutist poate fi liber, un stat democratic poate fi dependent, căci n-are a face una cu alta.

Confrații noștri vor înțelege lesne de ce e vorba. Statul nostru nu are altă rațiune de a fi decât aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este și cată să fie ținta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile — fie cât de frumoase și mari — cari ar împiedica dezvoltarea acestui element, fie din considerația pentru idei importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sunt a se privi ca stricăcioase și contrarii ideii statului nostru. Nu ne îndoim că cu lista de fraze a programelor liberale cosmopolite s-ar putea asemenea dezvolta câteva milioane de oameni pe suprafața acestui teritoriu, dar acesta n-ar mai fi România, ci America sau Belgia Orientului, precum zice uneori „Românul“ când, fără s-o știe, arată ce idee corce, ce închipuire hibridă are despre viitorul național al țării noastre. Rațiunea de stat ne pare superioară tuturor ambițiilor nejustificate și întregului bagaj de fraze cosmopolite cu cari publicul nostru este amețit de douăzeci și mai bine de ani încoace. Ceea ce voim deci e ca nația să fie redată ei însuși, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate și generale să contribuie la formarea voinței țării, adecă a legilor ei, nu însă populația flotantă de postulanți și advocați de-a doua și a treia mână, cu rețetele lor, pretinse infalibile, de fericiri făgăduite și ne-mplinite. Voința legală și sinceră a țării, o voință nestoarsă și neindusă în eroare, iar nu instinctele vânătorilor de funcții să determine mersul statului. Singura discuție între noi și adversari sinceri este așadar numai asupra marginii până la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are să facă concesii aspirațiunilor și ambiției individuale. Și această margine nu este trasă în mod absolut; căci cu cât organizarea unei țări e mai veche, mai îmbinată cu tradițiile, mai puternică, cu atâta arena ambițiilor poate fi mai largă fără pericol pentru interesele generale.

Ne abținem de-a cita nume într-o discuție atât de teoretică, deși am putea ilustra maniera noastră de-a privi cu numele a sute de nulități cari ajung în statul nostru a fi însărcinate cu gerarea afacerilor celor mai mari și mai delicate ale țării, privind slujba ca pe o sinecură sau ca chestie de diurnă, iar esența ei ca pe o jucărie. Întrebăm numai dacă statul poate fi pus, fără pericol, la discreția unor asemenea elemente, cari nu trăiesc decât din falsificarea spiritului instituțiilor noastre și din amăgirea opiniunei publice.

Recomandăm confraților noștri lectura făgăduințelor de la Mazar Pașa și-i întrebăm dacă guvernanții au îndeplinit una singură din acele făgăduințe; le recomandăm asemenea studiile financiare ale d-lui Dim. Sturza și-i rugăm să ne arate un punct măcar în care d-sa s-ar fi conformat regulelor ce le stabilea ca absolute și neînlăturabile pentru finanțele statului și pentru dezvoltarea lui economică, și credem că atunci se vor convinge că scopul venirii la putere a elementelor flotante nu este realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase și pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societății americane de esploatare.

Lupta noastră este deci a statului român contra republicei americane, și nu ne îndoim că în combaterea americanismului cosmopolit și lipsit de cultură vom avea alăturea chiar pe adversarii cei sinceri.


[2 martie 1880]

Un poco più di luce e intitulată cartea generalului Lamormora și astfel trebuie să numim și destăinuirile din ședința Senatului de la 25 fevruarie, făcute de marele mucenic canonizat în regulă.

O spunem din capul locului că nici verdictul Senatului, nici ordonanța de neurmărire a justiției nu ni se par suficiente, cea dentâi fiind răsărită din maniera de spălare reciprocă atât de caracteristică pentru partidul roșu, cea de-a doua fiind viciată prin rămânerea la post a marelui mucenic în timpul cercetării. Elementele de convingere fiind viciate din capul locului, nu ne rămâne decât să înregistrăm lăudabilele încercări cari, recunoscând existența unei vine, se silesc de a o urni pe spatele altora.

Reproducem dar câteva pasaje din discursul de intrare a d-lui Simion Mihălescu, din care vor răsări câteva raze pentru ilustrarea afacerii.


În public, prin ziare, s-a reprodus, pe când aveam onoare de a dirige Ministeriul de Interne, o scrisoare subscrisă de un străin, dar atestată, de un indigen cu propria sa iscălitură, în care se zicea că directorul Ministerului de Interne a făcut cutare abuzuri! Directorul Ministerului nu era atacat personal ca orice particular ci ca om public. Oricare altul în locul său ar fi dat un comunicat și ar fi zis: „Iată cum stă afacerea“. Ca funcționar superior al statului însă, cu credința ce trebuie să avem toți în justiția țării, pe dânsa am și chemat-o oficial și am rugat-o să cerceteze, fiindcă, am văzut că este o mișelie urzită în contra mea. Justiția la rândul său a luat act, a văzut ceea ce este, dar nu mi-a făcut onoarea niciodată să mă cheme să-i dau esplicări, a chemat numai pe acela care produsese scrisoarea în cestiune, afirmând-o cu propria sa semnătură ca adevărată. Tot ce a cerut acel domn, toate investigațiunile ce a pretins Parchetului să facă acesta le-a făcut; și rezultatul a fost că Parchetul și-a format convincțiunea că nu e caz de urmărire contra nimului. În dosarul Parchetului esistă cu toate astea un răspuns al presupusului autor al scrisorii publicate, în care zice că scrisoarea publicată în jurnalele române este reprodusă în sens invers și cu precugetată adăogire de cuvinte spre a-i răsturna înțelesul! Prin urmare declară de falsă scrisoarea. Un om dar face un fals pe care-l și publică și cu toate acestea Parchetul găsește că acel om poate fi liber, căci nu e caz de urmărire contra nimului. Dacă aceasta este bine făcut nu e treaba mea să judec, precum nu sunt competinte să critic de s-a făcut bine sau nu că Senatul a trecut la ordinea zilei. Însă publicul trebuie să știe că autorul acelei scrisori declară că s-a văzut reprodusă scrisoarea sa în mod fals și acela care a atestat cu subscrierea sa falsificarea se plimbă pe strade!


Oricare altul în locul său — zicem noi — ar fi fost departe de-a da un comunicat în care să fi zis „așa stă afacerea“, ci și-ar fi dat demisia și ar fi pretins să i se primească, mai ales când avuse și abnegațiunea de a servi gratis la Ministeriul de Interne. Asemenea servicii gratuite, asemenea generozitate de patriot roșu în vestitul timp al rechizițiilor bătea la ochi de departe.

Cât despre scrisoarea lui Warszawsky, ea este juridic autentică, căci nu d. Moldoveanu cu iscălitura sa, ci un notar public din Odesa a legalizat traducerea română, încât dubiul generalului Rossiiski că nu-și aduce aminte de a fost în ea vorba de bani și negațiunea d-lui Warszawsky nu sunt suficiente pentru a-i contesta autenticitatea. Deci nu poate fi caz de urmărire contra d-lui Moldoveanu, acoperit pe deplin de semnătura unui notar public, și marele mucenic n-are nici o cauză de-a releva primblarea pe strade a denunțătorului.

Alte pasaje:


Și secretarul general al Ministerului de Interne l-a recomandat la prefecți ca să-i facă înlesnire să ia care cu bună tocmeală, după cum l-a recomandat d-nu ministru de externe. Acel domn însă, după ce a văzut asemenea recomandare, s-a crezut sprijinit, el știe pentru ce a început să dea ordine autorităților comunale cam în acest mod, dacă-mi aduc bine aminte. „Dați atâtea care conform ordinului ce trebuie să fi avut“. Acele ordine erau susținute de comisarii guvernului. Ordinile sunt la dosar.
… … …
Atât rapoartele prefecților prin care se constată amestecul într-aceasta a comisarului ministrului de externe, cât și ordinile date de acest domn sunt la dosar.
… … …
Eu, d-lor senatori, cred că, am ridicat numai un mic colț al vălului care acoperă această scabroasă cestiune.


Va să zică comisarii guvernului sunt de vină și d. Mihălescu nu ridică decât un mic colț al vălului care acopere … scabroasa cestiune.

Atâta e destul deocamdată, căci avem în ele și recunoașterea existenței unei vine și caracterizarea ei de scabroasă cestiune.

În ședința de ieri a Senatului d. Epureanu, recitind denunțările făcute de d. Simeon Mihălescu, au declarat că le consideră ca o adevărată interpelare și au întrebat dacă ministrul poate să păzească tăcere și, la caz când ministrul ar tăcea, dacă majoritatea Senatului, din respect pentru demnitatea ei, nu s-ar simți datoare a provoca o nouă anchetă.

D. Epureanu au accentuat că, departe de-a face vreo denunțare, nu pune în vederea Senatului și a guvernului decât denunțarea făcută de d. Simeon Mihălescu, până ieri director al Ministeriului de Interne.

D. ministru Câmpineanu, apoi d-nii Stătescu și Grădișteanu, au voit a reduce cestiunea la proporția unei afaceri de regulament, care n-ar învoi d-lui Epureanu de-a face o interpelare către majoritatea Senatului.

Interpelare către majoritatea Senatului!

Frumos clenci de formalism advocățesc.

D. Epureanu a replicat însă că interesul conștiinței publice și al demnității Senatului e mai presus de o interpretare a regulamentului. În discuție au intervenit d. general Florescu, care, amintind zdruncinarea populațiunii noastre rurale, care pururea a suferit cu trecerea oștirilor, s-a silit din nou a demonstra majorității că onoarea ei o angajează de a numi o nouă anchetă, care să descopere adevărul în această afacere pe care însuși d. Mihălescu o numește scabroasă.

Cu toate acestea Senatul a închis discuția.


În comisia pentru luarea în primire a drumurilor de fier s-a numit d-nii Carada (?!), Stătescu și colonel Arion. Întrebăm în ce calitate s-a numit d. Carada: ca jurist-consult, ca inginer mecanic, ca financiar, ca espert în comptabilitate? Nici o altă calitate decât aceea că e om de casă marelui proroc C.A. Rosetti.


[4 martie 1880]

În ședința de vineri a Senatului relativ la interpelarea indirectă făcută de d. Simion Mihălescu asupra lucrării comisiunii de anchetă parlamentară în așa-numita afacere a rechizițiilor, d. Manolache Costache a luat cuvântul pentru a adresa atât majorității acelui Corp cât și guvernului câteva observațiuni cari, a zis oratorul, nu erau o interpelare propriu-zisă. Iată observațiunile d-lui M. Costache:


În Monitorul de la 27 ale curentei, adică de alaltăieri, am văzut reproducându-se cuvintele d-lui senator Mihălescu, fost director la Ministerul de Interne. D-v. cunoașteți foarte bine că d-sa, cu o bărbăție de care nu am decât a-i face elogiuri, a venit înaintea Senatului și nu s-a crezut în drept de a ocupa locul ce i-a încredințat alegătorii de la Brăila mai nainte de a se face anchetă în afacerea ce poartă denumirea de afacerea Warșawski, ci a cerut ca însuși Senatul să cerceteze și să facă lumină deplină. Senatul a numit o comisiune și, comisiunea făcând lucrarea sa, s-a trecut la ordinea zilei. După aceasta onor. d. Mihălescu, senator, ia motiv din această pură trecere la ordinea zilei și face o denunțare formală în discursul său că abuzuri s-au comis, că comisiunea Senatului a lucrat într-un mod precipitat, deci s-ar fi putut descoperi abuzuri din conținutul dosierelor cari i-au fost încredințate.
Să vă citesc pasajele cele mai importante ale acestei cuvântări și veți vedea, d-le președinte, că este o cestiune care reclamă un răspuns din partea guvernului și, cred, încă și o lucrare nouă din partea Senatului.
Noi, ca opozițiune, nu putem decât a denunța faptele de cari menționează d. Mihălescu în cuvântul său, rămâind ca majoritatea Senatului, care are scrupurile sale, să vie la rândul ei să-și facă datoria. Rămâne dar la apreciarea sa, precum și a guvernului, dacă se cuvine a păzi tăcerea în această afacere.
Iată, d-lor, pasajul din discursul d-lui senator Mihălescu prin care d-sa zice că se constată că s-a luat cară de rechiziție cu călărași, în contra ordinelor date de Ministerul de Interne ca acele care să se ia numai cu bună tocmeală:
„Secretarul general al Ministerului de Interne l-a recomandat la prefecți ca să-i facă înlesnire să ia care cu bună tocmeală, după cum l-a recomandat d. ministru de externe. Acel d. însă, după ce a văzut asemenea recomandare, s-a crezut sprijinit, el știe pentru ce, a început să dea ordine autorităților comunale cam în acest mod, dacă-mi aduc bine aminte: «Dați atâtea cară conform ordinului ce trebuie să fi avut». Acele ordine erau susținute de comisarii guvernului, ordinele sunt la dosar.
… Atât rapoartele prefecților prin cari se constată amestecul întru aceasta a comisarului ministrului de externe cât și ordinele date de acel d. sunt la dosar.
D-voastră n-ați voit să cereți citirea lor etc.“
Prin urmare d. Mihălescu declară că s-au luat cară de rechiziție cu sila, că au fost abuzuri, că sunt la dosar rapoarte, dar că s-a trecut repede peste ele.
Mai este un alt pasaj, unde tot d. Mihălescu spune că au venit samsari pentru ca să mijlocească să dea carăle de rechiziție. Și mai este un al treilea pasaj important unde d. Mihălescu zice: „Eu, d-lor senatori, cred că am rădicat numai un mic colț al acestei scabroase cestiuni“.
Acest cuvânt poate nu este cunoscut de toți, da, cuvântul scabroasă cestiune este sinonim cu scandaloasă cestiune.
Prin urmare onor. d. senator Mihălescu zice: „Am rădicat o parte a vălului ce acoperea această scandaloasă afacere; nu sunt satisfăcut de raportul comisiunii, căci, într-o asemenea gravă cestiune, după mine, s-a trecut cu repeziciune, încât nu-mi rămâne decât să arăt mulțumirile mele d-lui Grăjdănescu, care singur a luat cuvântul și astfel a silit banca ministerială să declare că guvernul a încheiat convenția și a decis a se da cară de rechiziție, iar nu secretarul general“.
Ei bine, d-lor, nu avem a ne amesteca în raporturile cari esistă între guvern și majoritatea Senatului, nu ne aparține nouă de a critica sau a declara nemulțumirea noastră despre limbagiul ce a ținut d. Mihălescu; eu unul îi voi răspunde d-sale și ca român și ca senator că-i sunt foarte recunoscător oricând denunță un abuz și sesizează pe Senat ca să dea o satisfacțiune legitimă acelor strâmbătăți. Prin urmare mă rezum și zic: în fața acestor denunțări formale făcute din partea d-lui Mihălescu, fost funcționar al statului, în fața acestor denunțări adresate atât băncei ministeriale cât și majorității Senatului, eu întreb dacă această tăcere din partea guvernului poate satisface morala publică; și al doilea, dacă însuși Senatul nu simte necesitate ca să aducă lumină completă în această afacere, lumină care, după afirmările d-lui Mihălescu, comisiunea nu a procurat-o într-un mod satisfăcător; căci d-sa zice că comisiunea nu a rădicat vălul întreg care acopere această afacere. De aceea, d-lor, eu cred că guvernul se va grăbi a răspunde la interpelarea care a făcut-o deja d. Mihălescu și pe care eu nu fac decât a o reproduce și a mi-o însuși chiar, și întreb dacă Senatul nu simte nevoie a reveni asupra acestei afaceri.


Acestea au fost observațiile d-lui M. Costache.

D. Stătescu, în cestiune de regulament, a spus că până acuma n-a stat în uzurile parlamentare ca un membru al unui Corp legiuitor să adreseze majorității o interpelare. D-sa însă declară că n-are nimica de zis dacă Senatul va voi să discute din nou cestiunea pe cale de interpelare și n-a luat cuvântul decât pentru a protesta contra imputărilor aduse majorității.

D. Câmpineanu zice că d. Mihălescu i-a spus că n-a făcut nici o interpelare; deși știe cele ce d. Mihălescu, în privința abuzurilor făcute de guvern cu rechizițiile Warszawski, a afirmat fără a le determina, d. ministru de finanțe cere acuma de la d. M. Costache să denunțe fapte concrete, pentru a putea răspunde guvernul. Dar tocmai aceasta era și observația d-lui M. Costache. D. Mihălescu a denunțat că s-au făcut abuzuri și că abuzurile acelea s-au făcut d-a dreptul de la Ministerul de Esterne, însă d. Mihălescu nu a determinat abuzurile comise în această scabroasă afacere.

Guvernul nu răspunde atunci d-lui Mihălescu, nu-i cere să determine fapte concrete, ci tace. Senatul din parte-i, după grava denunțare și observație a d-lui Mihălescu asupra raportului comisiei parlamentare, trece curat și simplu la ordinea zilii. Lucrul dar se face mușama în familie și când un senator din minoritate, pentru onoarea Corpului din care face parte, relevează această procedere necorectă și cere să se dea o satisfacere moralei publice, sau de către majoritate sau de către guvern, atunci din partea majorității i se impută că de ce nici un membru din minoritate n-a luat cuvântul asupra raportului comisiei, deși acum nu mai e vorba de raport, ci de denunțările ulterioare ale d-lui Mihălescu, iar din partea guvernului i se cere formularea unei interpelări întemeiată pe fapte concrete.

D. general Florescu — constatând că imputările făcute de d. Mihălescu comisiunii ating majoritatea, care ar trebui să fie mai geloasă de onoarea ei și să nu primească a trece un lucru așa de grav numai, cum a zis d. ministru de finanțe, limpezit în familie — a somat majoritatea împreună cu d. Manolache Costache a numi din nou o comisie parlamentară ca să cerceteze abuzurile denunțate de d. Mihălescu, deoarece guvernul persistă a tăcea în această privire.

Cu toate acestea, după repetarea declarației d-lui ministru de finanțe că guvernul nu răspunde decât la interpelări întemeiate pe fapte, d. președinte al Senatului a închis incidentul și a trecut la ordinea zilei.

Ce-i drept, frumoase uzuri și precedente parlamentare stabilește majoritatea actuală a maturului corp!


FRANCIA: ARTICOLUL VII
[4 martie 1880]

Senatul francez a respins art. VII al legei de instrucțiune Ferry cu 148 contra 129, adecă cu o majoritate de 19 voturi. Dezbaterea provocată de acest articol în Senat ne aduce aminte de zilele cele mai bune ale tribunei franceze; ministrul de instrucțiune pe de o parte, Jules Simon și Dufaure de alta, au vorbit cu mult spirit și elocință. Subiectul despre care era vorba a fost tratat din fundament și în mod filozofic. Marea întrebare, să fie instrucțiunea un monopol al statului sau concurență liberă, a fost arareori tratată cu atâte amănunte. Senatul, respingând art. VII, care interzice instrucțiunea congregațiilor neautorizate, s-a esprimat pentru libera concurență. În tot cazul congregațiunile autorizate au dreptul de a instrui; aceasta n-are însă nici o importanță. Numărul școalelor ținute de aceste ordine este foarte mic, pe când cele neautorizate posed un număr mare de școale bine vizitate.

Acestor congregațiuni li se oprea prin art. VII instrucțiunea și se introducea monopolul școalelor de stat sau, după cum se zice în Franța, al „Universității“. Astfel s-a întâmplat că în rând cu clericalii s-a mai luptat contra art. VII unele dintre cele mai mari capete ale Franței. Afară de ministrul actual au mai aderat la acel proiect: Gambetta, deși nu ca vorbitor, fiziologul Paul Bert, jurisconsulții Bertauld și Helie; contra lui se luptau, afară de șefii clericalilor și „catolicilor liberali“, afară de Champagny, Broglie și ai săi, și bărbați cari au luat parte la formarea și consolidarea Republicei a treia și a căror cualificațiune științifică e recunoscută de toată lumea. O cauză contra căreia intervine un Dufaure, un Jules Simon, căruia-i scrise Thiers în ziua demisionării sale că va deveni odinioară sprijinul țării, poate „salvatorul ei“, un Simon, produsul cel mai strălucit al „Universităței din Franța“, o cauză pe care un Laboulaye, unul dintre spiritele cele mai alese din Franța, Littré, filozoful cel mai profund ce l-a avut marea națiune din zilele lui Condillac, o deseamnă ca subjugătoare libertății contra căreia s-au declarat chiar și bărbați liberali ca Bardoux, Parieu și alții, trebuie să conțină ceva îngrijitor, mai cu seamă luând în considerațiune starea actuală a junei Republice.

În adevăr se pare că guvernul francez n-a purces cu destulă precauțiune. Nici un liberal nu va vedea bucuros învățământul predat atât de congregațiunile autorizate cât și de cele neautorizate. El are cele mai varii îngrijiri și stricăciuni și instrucțiunea jezuitică influințează demoralizând. Nu trebuie să ne întoarcem la Pascal și Escobar; cele citite de d. Ferry în Senat ajung în destul spre a ne face o idee despre calibrul instrucțiunei acelor călugări. Alta este însă cestiunea dreptului statului, alta este aceea a oportunităței statului. Din punctul de vedere al acestei din urmă n-a fost cu cale de a se da clericalilor motiv să facă din „libertatea tatălui de familie“ un strigăt de luptă și să provoace o cestiune care nu numai că putea deveni punctul de întrunire al tuturor fracțiunilor monarhice, ci cari trebui să atragă din partea acestora aliați din elita spiritului francez. O coalițiune în care Jules Simon, ministrul răsturnat la 16 mai, cu ducele de Broglie, ministru la 16 mai, în care Lucien Brun pare a fi asociat cu Laboulaye, în care d. Wallon, modestul istoric al Virginei de Orléans, își pune autoritatea în cumpănă cu ateistul Littré, o astfel de coalițiune ne pare, în momentul în care ar trebui să se cugete numai la consolidarea Republicei, ca foarte îngrijitoare. Nu discutăm argumentul adus des în discuțiunea literară asupra acestui subiect mai cu seamă de Laboulaye, Renan și Taine. Acești bărbați — și ei imitează numai pe Tocqueville — acești bărbați cer concurența liberă, căci se tem de aplecațiunea spre centralizațiune și uniformitate ce zace în spiritul latin al Franții. Ei prevăd că rezultatul acesteia va fi o sterilitate a spiritului francez care va face ca Franța să rămână înapoi în filozofie, teologie, filologie și limbistică. Prin concurența instrucțiunei libere ei speră a scoate „Universitatea“, care în filozofie s-a oprit la Victor Cousin și pentru care un Schopenhauer și un Spencer n-au esistat, care nu știe despre David Strauss sau Keim sau Geiger. Poate să fie calculul și greșit; în Germania și Austria, unde școlile superioare, naționalitățile, sisteme filozofice și teologice își fac concurență, nu s-ar putea întrebuința argumentul. Pentru Franța însă poate avea valoare.

Înainte de toate însă trebuie să ne întrebăm: Ce va fi acum? Cabinetul Freycinet nu se va retrage și domnul Ferry nu va fi jertfit. Cei din afară vor aștepta cu interes să vadă ceea ce se va mai întâmpla.


UN NOU ZIAR
[4 martie 1880]

În Iași a apărut un nou ziar cotidian, precum se vede al fracțiunii, intitulat „Mișcarea națională“.

Primul articol e un fel de program sau o reamintire de program, din care estragem următoarele:


Noi independenții am fi fericiți dacă din această anarhie de idei ar răsări în viitor o mai bună doctrină în politica noastră de stat pentru toate partidele țării, fără distincțiune. Am dori să se înțeleagă, în fine, și de liberali și de conservatori că un stat mic cum este al nostru nu se poate susține între statele vii ale Europei dacă nu are o politică sinceră naționalistă și dacă în practică nu întrebuințează buna-credință și onestitatea.
… … …
Trebuie să ne alegem o cale hotărâtă și corectă, pentru ca să se știe și înafară ceea ce voim. Echivocitatea atitudinei noastre nu este spre avantajul țării; căci atunci putem fi taxați de o națiune ce urmărește scopuri ascunse, de un popor perturbator al liniștei vecinilor săi.
Duplicitatea este un sistem periculos chiar pentru cele mai puternice naționalități; și fructele ce uneori ea ni procură sunt mai mult aparente și în toate cazurile efemere.
… … …
Umanismul (recte umanitarismul) este un ideal filozofic respectabil pe care-l poate urmări o individualitate privată în domeniul abstracțiunii; însă omului de stat care conduce afacerile practice ale țării sale nu-i este dat să încerce esperimentațiunea ficțiunilor cosmopolite cu sacrificiul intereselor imediate și cu prețul vieții reale a poporului său.
… … …
Iubim liberalismul pentru că-l practicăm cu sinceritate; dar nu vom sacrifica interesele naționale unui liberalism cosmopolit.
Am dovedit îndestul că poporul român nu este esclusiv, nu este intolerant, nu este degenerat; să nu ni se ceară să mergem cu demonstrațiunea aceasta până de a pune în pericol însăși viața poporului nostru; fiindcă atunci când corpul social va pierde vitalitatea din cauza imprudenței politicilor noștri nime în Europa nu ne va scuza zelul nostru necumpătat pentru a complace marilor puteri. Când Turcia n-a mai găsit destule resurse în viața sa internă pentru a rezista inamicilor săi esterni n-a avut mizericordie de la nici un stat european; ea a fost condamnată și ea a pierit. Și, dacă mai are încă o umbră de existentă, este că nu s-a regulat definitiv încă cestiunea moștenirii.
Am făcut aceste repetate dezvoltări pentru ca să fim bine înțeleși că la noi interesul național primează totul în politică; restul ne pare de ordine secondară.
Ne rezumăm dar zicând că trebuie să determinăm o mișcare națională care să se impuie politicei noastre: iată țelul pe care tindem a-l ajunge.
… … …


Salutând cu egală dorință de bine atât organe amice cât și adversare, ne îndeplinim și față cu „Mișcarea națională“ această datorie plăcută.

Dintr-această reamintire a programului fracțiunii se vede că sunt multe puncte în care ne potrivim pe deplin — cestiunea rămâne numai dacă faptele vor fi asemenea cuvintelor. Pân-acum nu putem afirma că fracțiunea ar fi avut oarecare considerație pentru adversarii săi, chiar pentru aciia cari nu se prea deosebeau de ea în privința principiilor. Am întreba: Este vro mare deosebire politică între moderații „Stelei României“ și independenții „Mișcării naționale“? Este vro deosebire de principii între conservatori și fracțiune? Asemenea nu — căci astăzi credem că nimeni nu mai dă nimic pe vestita acuzație că există reacționari oligarhici și medievali în țara noastră.

Noi credem că nu principiile ne deosibesc, ci modul cum le profesăm și măsura de dreptate care o avem unii pentru alții. Dar în cele mai multe cazuri cearta de vorbe și de pretinse principii nu e în sine decât o ceartă de interese și de ambiții personale. Dacă din această sumă de antagonism politic s-ar scădea cifrele urelor și esclusivismului, restul de deosebiri, fie teoretice, fie practice, ar fi aproape nul.


[5 martie 1880]

În libera Engliteră se petrece astăzi un eveniment politic care în aparență nu prezintă decât un interes local, dar care în realitate din zi în zi ia proporțiunile și însemnătatea unui eveniment de interes european. Voim să vorbim de dizolvarea Parlamentului, anunțată de lord Beaconsfield și de pregătirile ce se fac de diferitele partizi pentru încurândele alegeri de după Paști.

Lupta va fi învierșunată între partidul tory astăzi la putere și partidul liberalilor sub direcțiunea lui Gladstone. Cestiunea ce desparte partizile mai mult în acest moment este politica din afară. Și unul și altul voiesc a mănținea integritatea și mărirea Imperiului englez; diferența între ei consistă că liberalii se mulțumesc de-a aștepta atacul inamicului în pozițiile lor, pe când ceilalți au aerul de-a voi să-l preîntâmpine.

Momentul dizolvării pare oportun și favorabil pentru partidul astăzi la guvern și poate că partidul Gladstone să rămână în minoritate; dar rezulta-va de aci că puterea și autoritatea morală ce-o prezintă opozițiunea va fi un capitol pierdut pentru Anglia și că opiniunile ce reprezintă acest partid vor rămânea anihilate prin singurul fapt că guvernul va obținea majoritatea în Cameră? Nu. Negreșit că pentru afacerile ordinare majoritatea își va impune hotărârea sa minorității; dar este de ajuns să ne amintim importanța rolului ce-a jucat d. Gladstone în ultimul război din Orient ca să ne convingem că sunt cestiuni de o ordine politică înaltă care nu se dezleagă prin 10, 20 de arșice (bile) aruncate în urne, ci pentru care se reclamă consimțământul unei întregi națiuni. Astfel se știe că, deși lord Beaconsfield era dispus de a practica o politică mai accentuată în ultimul război, deși voia poate a lua o parte directă la el, opozițiunea lui Gladstone și a partidului său au fost de ajuns de-a ținea pe guvern în loc, fiindcă acea minoritate, reprezentată prin el, credea că nici onoarea, nici interesele Angliei nu erau într-atât puse în joc ca să nu poată fi satisfăcute decât cu sacrificii bănești și cu sângele fiilor Angliei și într-adevăr — la încheiarea păcii — Anglia a fost în stare de a-și garanta toate interesele sale, astfel cum ar fi putut a o face chiar după un război fericit.

Iată roadele binefăcătoare a unui regim adevărat de libertate, a unui regim de control, a unui regim constituțional. Ferice de acele popoare a căror viață și avere nu sunt puse la discreția unui singur om, fie el un mare căpitan sau un geniu ca Napoleon I.

Din nenorocire nu astfel se petrec lucrurile la noi. Un guvern la noi care odată dispune de majoritățile arșicelor nu voiește a-și mai da seama și a ști nici cum au ajuns la putere, nici de mijloacele cu cari se mănține. Opozițiunea pentru el e un ce fără de voință. Chiar simțul general al țării, dacă se grupează împrejurul acelei opozițiuni, e totuși pentru el ca și când n-ar exista, căci el se zice că posedă încrederea șefului statului și se bucură de majoritatea arșicelor.

Ca să probăm pân'la evidență pân'la ce grad s-a desfidat în ultimele evenimente bunul-simț al țării n-avem decât să amintim un fapt care s-a dat publicității de pe tribuna Parlamentului și care astăzi este de notoritate publică. În ajunul intrării oștirilor rosiene pe teritoriul român miniștrii convocaseră o consultație înaintea șefului statului la care fură chemați nu membrii fostului guvern, căzut de la putere, ci bărbați politici cari parte reprezentau elemente intermediare între guvernul căzut și noul guvern, parte erau amici ai acestui din urmă și anume: d-nii Bozianu, Ion Ghica, prințul Dim. Ghica, M. Cogălniceanu, A. Golescu, C.A. Rosetti și M. Costachi.

Toți în unanimitate — afară de d. C.A. Rosetti — se pronunțară în contra unei politici de acțiune și pentru respectarea pozițiunii politice ce ne era creată prin Tractatul de la Paris.

De mulți se atribuie căderea fostului guvern rezistenței ce el ar fi pus de a se arunca într-o politică aventuroasă, deși opozițiunea de la Mazar Pașa imputa acelui guvern o politică de acțiune și aventură.

Partidul radicalilor, fidel programei lor de a face pururea contrariul de ceea ce-au scris și au vorbit, au rupt cu tradițiunile, au sfidat opinia publică, simțul general al țării și, preocupat mai mult de a se mănținea cu orice preț la putere, au săvârșit faptele pe cari le imputase fără cuvânt fostului guvern.

Când trimisul guvernului nostru se prezintă înaintea ambasadorului englez la Viena ca să invoace bunăvoința Angliei în favoarea României în ajunul conferințelor de la Berlin, ministrul englez, c-o legitimă ironie, răspunse:


Noi mergem la Berlin ca să împăciuim pe beligeranți, n-avem a ne amesteca în afacerile aliaților.


Toate neajunsurile, toate gemetele de nemulțumire ale țării sunt înădușite prin atotputernicia guvernamentală.

La vot! La vot! strigau credincioșii guvernului, și majoritatea arșicelor decidea de soarta țării.

Țara, astăzi în nedumerire, se întreabă:

Cine poartă răspunderea?


[5 martie 1880]

Aparține tradițiunilor partidului de la putere de-a întuneca adevărul, de-a-și atribui lauri nemeritați și de-a respinge solidaritatea faptelor acelora cari-l privesc numai pe el.

Radicalii noștri, deși îmbrăcați pururea în haina compromisă pe veștejitele lor trupuri de „naționali“, se preocupă înainte de toate de triumful intereselor partidului. Poftele lor nesățioase trebuiesc înainte de toate satisfăcute. Dacă va mai prisosi vreo firimitură și pentru biata țară, cu atât mai bine; dacă nu, „après moi le déluge“.

Amintim niște fapte din întâia lor descălicătoare guvernamentală din 1867—68, care prezintă și un interes de actualitate.

La anul 1866 se contractează, în împrejurări foarte defavorabile și în condițiuni destul de grele, împrumutul Oppenheim. Opozițiunea răstoarnă ministeriul Ion Ghica-Mavrogheni cu ocazia acelui împrumut, d. I. Brătianu se introduce mai întâi ca simplu ministru în cabinetul prezidat de C. Crețulescu, înlătură peste câteva luni pe acest din urmă, obține de la Măria Sa întâi dizolvarea Camerei și pe urmă, în mijlocul insultelor aruncate pe ulițele Bucureștilor, alungă și pe membrii Senatului.

Iată-i instalați!

Înconjurați de așa-numiții clapiști din acea vreme, care-a fost prima lor preocupare?

De-a pune mâna pe banii proveniți din împrumutul Oppenheim: îi deturnează fondurile de la adevărata lor destinațiune și, în loc de-a plăti datoria flotantă de atunci, le afectează la cheltuieli nesocotite, măresc bugetele peste măsură, lasă deficite și datorii flotante succesorilor lor și, ca să încoroneze opera, dau concesia Stroussberg.

Împrumutul domenial, crearea de nouă impozite, precum monopolul băuturilor spirtoase și monopolul tutunurilor, de abia pot ajunge pentru a face față dificultăților situațiunii financiare create de ea.

Cui i-e milă însă de bietul impozabil?

Cine strigă mai tare că ei au guvernat fără împrumuturi și fără nouă impozite?

Negreșit „naționalii“.

Fideli acestui sistem, ei îl urmăresc și astăzi.

Ei se laudă că au urcat resursele bugetare la cifra de 128.000.000 fără impozite și fără datorii. Li se demonstră cu însuși cifrele lor că deficitul bugetului actual este de 21 milioane; li se cere o situațiune fidelă despre câtimea datoriei flotante care apasă astăzi finanțele noastre, ei îți răspund cu Tudor Vladimirescu, cu 48, cu 66 și că ei și numai ei sunt partidul național și liberal.

Toate aceste se petrec ziua-n amiaza mare, în vederea tuturor. Țării, într-un mod instinctiv, i se prevestește o adevărată catastrofă financiară și iarăși se va întreba: Cine poartă răspunderea?


PRELECȚIUNEA D-LUI TITU MAIORESCU
ȚINUTĂ DUMINECĂ 2 MARTIE 1880 — ARTELE ÎN EDUCAȚIUNE
[5 martie 1880]

În prelecțiunea de duminică, profundul cugetător mai întâi recapitulează rezultatul prelecțiunilor psicologice precedente, deosebirea între conștiința luminoasă și cea întunecată, memorativă, apoi, continuând a espune, își esplică jocul percepțiunilor și ideilor în conștiință, vibrațiunile corespunzătoare fiziologice în nervi, creieri, ne dezvălește, ne face să vedem în noi, în conglomeratul celulelor centrale, o lume nouă, proprie, o lume ideală.

În evul nostru, în această lume ideală este deosebirea între frumos și urât, bun și rău; în noi este fericirea și nefericirea, nu afară de noi.

Deci educațiunea să nu tindă numai la câștiguri din lumea reală, la folosuri materiale cari pe nimeni n-au făcut fericit, ci să dezvolte bunurile din lumea ideală, percepțiunea frumosului, ideile de bine și adevăr. Astfel, solidificându-se conglomeratul celulelor centrale, cunoștința de sine, va crește capitalul puterilor latente, forțele în potența (în individ, națiune ca și în umanitate) și numai așa — tocmai ca dinamitul — la un moment dat aceste forțe vor deveni patente, se vor manifesta în fapte mari, în opere strălucite de muzică, pictură sau poezie.

Prelecțiunile d-lui T. Maiorescu sunt de cea mai mare importanță. Auzim că se vor publica într-o broșură. Așteptăm cu nerăbdare.


[6 martie 1880]

E greu pentru o foaie din opoziție, chiar provocată fiind, să se esprime într-un mod esclusiv în privirea politicei esterne. Singurul lucru pe care ne-am permis a-l consilia guvernului e ca să nu lase a se observa, nici prin organele, nici prin atitudinea sa, o înclinare esclusivă către una din puterile mari și a atinge prin asta susceptibilitatea unei alteia. Susceptibilitatea zicem, căci în alte priviri suntem departe de orice iluzie. Țară mică, cu hotare foarte întinse în lung, cu populație rară și cu frontiere cu desăvârșire deschise înspre nord, noi într-adevăr nici înțelegem, nici putem pricepe în ce chip am jigni sentimentul deplinei siguranțe a puternicilor noștri vecini, încât în toate împrejurările n-ar putea fi vorba decât de susceptibilități atinse. Dacă voim a păstra ceea ce este al nostru, dacă tonul nostru a fost adeseori urcat când apăram moșia strămoșească, lucrul e atât de natural pentru statele cele mai mici, ca și pentru oamenii cei mai mici, încât cei mari, în plenitudinea puterii și în sentimentul superiorității lor, ar fi putut trece lesne cu vederea neputincioasele amenințări ale unei nații mici. Nu zicem că nu trebuie să apărăm cu devotament și energie pământul și neamul nostru. Da, căci demnitatea morală a celui mic poate fi tot atât de însemnată ca și a celui mare, iar a se lupta și a muri pentru bunurile cele mai sfinte inimii omenești e tot atât de frumos pentru cel mic ca și pentru cel mare. Numai că de la pericolul imediat și vădit până la planuri de politică europeană, până la voința de-a fi un factor hotărâtor în echilibrul european e o deosebire cât cerul de pământ. Prin urmare conștiința rolului modest pe care-l are țara noastră, fie în Europa, fie chiar în politica specială pe care o putere sau alta ar inaugura-o cu oarecare precumpănire în Orient, sentimentul apoi că suntem atât de străini, deci o individualitate cu totul aparte în mijlocul popoarelor și mari și puternice cari ne înconjură, toate acestea ar trebui să se imprime și-n politica noastră esterioară, pe care am trebui s-o urmăm ca și strămoșii noștri, cari stăteau bine cu toți și nu se apărau decât de agresiune directă.

Mai e însă și un alt inconvenient, combinat cu orice sfaturi pozitive pe cari un ziar din opoziție l-ar da țării în privirea politicei esterioare. Relațiile dintre puteri, în aparență adeseori atât de clare și liniștite, ascund în ele rivalități pe cari nu sunt în poziție a le cunoaște decât numai persoanele oficiale, asupra cărora ele se fac simțite și apreciabile; pe de altă parte în o tensiune aparentă se ascund tot atât de des încercări de reconciliare și de alianță, încât înclinări prea pronunțate și în această privire ne-ar face să fim luați cam ușor de acele curente cari, părând un moment a se dezbina, nu caută decât calea de-a se împăca, lucruri cari asemenea nu se pot resimți și aprecia decât de personalități oficiale.

Un partid în opoziție însă, care n-are nici un fel de legături cu acele influențe ale străinătății, nu poate avea o idee amănunțită asupra situației politicei esterioare, așadar nici elemente destule pentru a judeca în mod definitiv în cestiunea aceasta.

Prin sfaturi pripite și pozitive în privirea politicei esterne noi credem că nu s-ar prejudeca numai intențiile guvernului, căci aceasta ar fi puțin, dar chiar și interesele țării.

Cu atât mai mare ne e mirarea când ne pomenim că se discută asupră-ne nu după cele zise clar de noi, ci după intenții și înclinări sau după aversiuni ce ni se atribuie în mod cu totul gratuit.

Astfel „Democrația națională“, ocupându-se de programul publicat de noi, în partea lui privitoare la atitudinea țării noastre față cu puterile străine, zice următoarele:


Partea din conservatori al căror reprezentant este d. Manolache Costache se recomandă Palatului prin o mare animozitate contra Rusiei și o preaplecată supunere la voința Austro-Ungariei. Aceasta au probat-o nu numai prin scrieri, dar chiar și prin fapte.


Suntem datori înainte de toate a face o mică rectificare la ceea ce afirmă „Democrația națională“, cumcă d. Manolache Costache a fost chemat la M. Sa Domnitorul. D. M. Costache n-a fost chemat la Palat, ci a crezut de datoria sa de a cere o audiență, cum este obiceiul, pentru a prezenta omaje suveranului.

Cât pentru afirmarea că noi am fi manifestat „o mare animozitate contra Rusiei și o preaplecată supunere la voința Austro-Ungariei“, n-avem decât a ruga pe confrații noștri să recitească toate articolele noastre de la publicarea programului încoace spre a se convinge că noi n-am uitat și nu putem uita și partea de recunoștință pe care o datorăm Rusiei.

În studiile noastre asupra situației am amintit că d-abia cu sfărâmarea cetăților de pe malul Dunării și cu liberarea navigației pe acest fluviu a început a se dezvolta agricultura noastră și s-a pus cu chipul acesta primele temelii ale dezvoltării noastre intelectuale, înlesnindu-ni-se mijloacele d-a ne pune în legătura cu Occidentul.

Asemenea, în articolul publicat de noi în numărul de alaltăieri am indicat linia de conduită pe care o credem tradițională și adevărat românească și care consistă în a întreținea relațiile cele mai bune cu toate puterile și a nu ne da în afară la o politică exclusivă.

Ca să fim și mai bine înțeleși, terminând, reproducem încă o dată încheiarea acelui articol:


Să ne amintim epoca în care se zicea că în Grecia există un partid englez, unul francez, altul rusesc, și că în zadar se căuta partid adevărat național. Oamenii de stat ai Greciei s-au convins prin esperiență că adevărata politică națională nu poate fi alta decât aceea care se razimă pe propriile interese ale națiunii; și astăzi negreșit există în Grecia partide politice, ca în oricare stat constituțional, însă ele nu mai pot fi calificate de partid englez, francez sau rusesc. Ar fi regretabil, ar fi o nenorocire chiar pentru noi dacă, a doua zi după recunoașterea independenții noastre, am cădea în greșala ce o comitea odinioară Grecia în loc să ne inspirăm de politica noastră tradițională.
În ce constă însă aici tradițiunea? Ea constă în ceea ce ne impune chiar pozițiunea noastră geografică; de-a evita orice provocare față cu puterile noastre vecine și d-a întreține îndeobște cu toate puterile cele mai bune relațiuni. Prin aspirațiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce și-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a căutat a se apropia de civilizațiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ținta noastră pentru a ne întări înlăuntru și a inspira încredere înafară. Dacă puterile la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca noi, prin atitudinea ce vom ținea-o, să nu ne depărtăm câtuși de puțin de la o politică înțeleaptă, care să nu se inspire decât de propriile interese românești, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România, fiindcă pururea am cerut-o, fiindcă am regretat și regretăm și astăzi că înaltul areopag european nu ne-a asigurat el însuși condițiile de existență ce le doream cu toții pentru statul nostru.
Noi nu putem decât regreta că se văd tendențe de a angaja țara în o politică bazată pe apropiarea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, depărtând-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim singura bună, fiind inspirată numai din propriile noastre interese.


ERRATA
[6 martie 1880]

Vedem în unele ziare rezumatul nostru din „Timpul“ a prelecțiunei d-lui T. L. Maiorescu Despre visuri reproducându-se, din nenorocire, cu aceleași erori de tipar cari s-au strecurat, tot din nenorocire, și în „Timpul“. După ce însuși rezumatul este destul de necomplect, apoi mai vin aceste erori pentru a altera înțelesul. Așa, în loc de „Printr-o rezoluțiune venită prin nervii centrifugali din creieri, pentru a stărui în lucrare“ etc. să se citească: „poate a stărui“ etc.; în loc de: „Așadar un lacheu…“ să se citească: „Așa d.e. (de esemplu) un lacheu“ etc.; și în loc de: „avea ținută în veghere“ etc.: avea țintă în vedere.


[7 martie 1880]

De mai multe zile circulau fel de fel de versiuni asupra rezoluției ce s-ar fi luat de cătră judecătorul comercial din Berlin în privința cererii de înregistrare a convenției închieate între Societatea Căilor Ferate Române cu guvernul nostru pentru răscumpărare. Unii pretindeau că judecătorul ar fi respins cererea de înregistrare, alții că ar fi amânat-o.

După informațiile ce am putut culege din mai multe izvoare, și mai ales din foaia berlineză „Boersen Zeitung“ de alaltăieri, adevărul se află la mijloc, adică între aceste două versiuni ce se răspândiseră. Iată cum stă lucrul:

Termenul juridic pe care l-a întrebuințat judecătorul comercial din Berlin este în limba germană abgelehnt (înlăturat) adică, cum am zice în termenii obicinuiți la noi, „la dosar“. Considerantele ce servesc de bază rezoluției judecătorului sunt că hotărârea majorității acționarilor, care, înregistrându-se, ar fi să înlocuiască și să suprime statutele societății înregistrate deja încă nu prezentă caracterul unei convenții perfecte, fiind aceasta încă supusă îndeplinirii unor condiții eventuale conținute în textul său. Astfel, pe baza art. 214 din Codul comercial german, judecătorul nu s-a crezut în drept a face transcrierea.

La 10 martie st.n. delegații societății, prezentând judecătorului de comerț un memoriu prin care încearcă a combate argumentarea lui arătată mai sus, dânsul, prin deciziunea sa din 11 martie nu numai că a mănținut într-un mod statornic rezoluțiunea sa de mai nainte, dar a mai adăogat că hotărârea majorității acționarilor, în condițiile în cari a fost luată, nu conține în realitate decât o procură (Vollmacht) dată comitetului de supraveghere aflător la Berlin pentru a încheia noua convenție de răscumpărare.

Astfel stă astăzi afacerea pretinsei răscumpărări.

Pentru împrospătarea memoriei publicului vom spune că între dispozițiile conținute în textul convenției votate de Corpurile noastre legiuitoare se găsește și aceea că nouăle titluri ce urmează a fi emise de stat nu se vor preschimba cu vechile titluri decât după ce mai întâi se va transcrie convenția de către tribunalul de comerț, în vreme ce judecătorul de comerț german pare a reclama că toate dispozițiile conținute în convenție să fie efectuate, să fie adecă convenția deja perfectă, pentru ca el în urmă să se poată pronunța asupra cestiunii înregistrării acelui act.

Din aceste fapte enunțate rezultă că pentru moment cestiunea se învârtește într-un cerc vițios. Va trebui dar să se descopere un mijloc de înlăturare a dilemei în care cestiunea se află astăzi.

Prin hotărârile judecătorului se amintește și despre protestul d-lui Landau, pe care-l supune la dispozițiile de procedură a codicelui german, ceea ce lasă să se prevază că, dacă d. Landau va îndeplini condițiile de procedură, înregistrarea va putea fi suspendată până la rezolvarea acestui proces.

Aceste informațiuni fiind culese în mare parte dintr-o foaie berlineză oficioasă, credem că guvernul nostru, trebuind negreșit să aibă informațiuni mai precize, ar face bine să le aducă la conoștința publicului, care este foarte interesat a ști adevărul asupra stadiului unde a ajuns „strălucita“ afacere a pretinsei răscumpărări.


[7 martie 1880]

Foaia d-lui Boerescu, vorbind de discuțiunile urmate în Cameră asupra Băncii de Scont și de Circulațiune, după ce aprețiază în felul său discursurile oratorilor din opozițiune, întreabă cu ironie ce înțelege d. Lahovari prin capitaluri fictive opuse capitalurilor reale. Ignoranța ce pare că organul marelui om de stat aruncă asupra oratorilor din opozițiune, ar putea să recază pe însuși învățatul organ. Căci, în adevăr, naivă cestiune din partea unor oameni atât de meșteri în cele financiare!

Cine nu știe ce se înțelege prin capitaluri fictive? Capitalurile fictive sunt toate acele pretinse reprezentațiuni ale bogăției, ale tranzacțiunilor, precum acțiuni, obligațiuni, polițe, hârtii de credit, cari nu reprezintă o valoare reală sau serioasă. Așa sunt biletele de stat sau de bancă cu curs forțat și cari nu se bazează pe o rezervă metalică; așa au fost asignatele, hârtia-monedă, acțiunile unor societăți cari operează cu capitaluri neexistente ori cu capitaluri pierdute în urma unei administrațiuni rele.

Dară, pentru că în asemenea materii aride trebuie să ilustrăm teoria prin exemple pipăite, vom aduce aminte un singur fapt foarte cunoscut contradictorilor noștri: Acțiunile „Daciei“.

Aceste acțiuni, în urma unor împrejurări produse cu abilitate, au fost acum vreo trei ani urcate peste suma de 700 franci, adică mult mai sus de pari. În urmă, nemaiplătindu-se de trei ani nici un dividend, au căzut la 100 fr. și astăzi abia s-au ridicat la 200.

Ei bine, unde este, în cestia de față, capitalul real și capitalul fictiv?

Capitalul real este: cei 700 de franci pe cari i-au dat naivii în monede sunătoare pentru niște acțiuni cari nu făceau nici sfertul acestei sume și care capital real a trecut în lăzile celor îndemânatici. Capitalul fictiv este pentru bieții acționari acțiunea cumpărată, care de trei ani nu le mai dă dobândă, care nu mai face astăzi decât 200 franci și care mâne, dacă acest sistem de administrațiune va continua, se va putea reduce chiar la suma rotundă ce se cheamă: 0.

Sperăm că, după acest exemplu, marii financiari și inspiratori ai „Presei“ au priceput diferența între capital real și capital fictiv, diferența pe care îi bănuim noi că o cunoșteau demult.


[7 martie 1880]

Citim în „Fremdenblatt“:


Prim-ministrul român d. Brătianu, care a fost primit azi în audiență de Împăratul pentru a aduce Maj. Sale felicitările principelui Carol pentru logodna prințului de Coroană Rudolf, s-a bucurat în cercurile înalte de aci de o primire simpatică. Eminentul bărbat de stat care în circumstanțele grele a știut să aducă interesele României în consonanță cu pretențiunile europene a avut ocaziune de a se convinge că Austro-Ungaria, care s-a arătat totdauna gata de a sprijini interesele juste ale României și pe viitor, pune mare preț pentru ținerea relațiunilor amicale cu Principatul vecin.
Ambele părți ale Laithei știu prețui misiunea pacinică ce are de împlinit România chiar și prin pozițiunea sa la gura Dunărei și la granița Orientului și Occidentului. D. Brătianu, care avu ocaziunea a conferi aci și cu baronul Korb despre cestiuni comerciale, va părăsi orașul nostru cu conștiința că România, mergând și de aci înainte pe acele căi politice pe cari a umblat în timpul din urmă, poate fi totdeauna sigură de amiciția și sprijinul monarhiei noastre.


[7 martie 1880]

Am spus în articolul prim al numărului nostru de alaltăieri că adesea sub o tensiune aparentă între puteri se ascund încercări de reconciliare și că cine prea s-ar lăsa sedus de aparențe ar fi tratat drept ușor. Într-adevăr „Gazetta de Colonia“, într-un articol intitulat Garanțiile păcii, se rostește astfel:


Se pretinde din diferite părți că neîncrederea cancelarului german în contra Rusiei ar fi ajuns atât de departe încât, ivindu-se cazul și Rusia nearătând mai bune dispoziții față cu Germania, cancelariul nu s-ar da îndărăt nici chiar înaintea unui război. Nu vom hotărî cestiunea.
Împăratul Vilhelm e un om discret și nimeni nu știe ce s-a pus la cale între el și cancelariul. Sigur însă e din fericire că, dac-a existat vro criză, trebuie să se considere de stinsă.
Cei doi împărați, cel rusesc și cel german, s-au jurat într-un chip oarecare că pe cât vor trăi ei război între cele două împărății să nu fie și fără îndoială că acest cuvânt dat e o mare garanție a păcii.
Apoi Rusia a suferit atâtea esperiențe din partea panslaviștilor că va trebui să se răzgândească de mai multe ori până să se prinză iar în aventuri războinice. Cancelaria și Curtea din Berlin observă cu satisfacere că partidul panslavit pierde terenul la Curtea rusească și-l pierde continuu, deși încet. Acest partid este cu toate acestea îndestul de îndrăzneț pentru a gândi la un război cu Germania fără alianța Franței chiar. Nu e atât de ușor precum se crede în genere ca să se-ncheie o alianță franco-rusească.
Toate împrejurările acestea pot fi considerate cu tot atâtea garanții că pacea nu-i va fi turburată într-un viitor apropiat. Altă noutate bună pentru amicii păcii va fi biruința guvernului englez în alegerile generale.
Guvernul englez speră fără îndoială să învingă, căci altfel n-ar fi dizolvat Parlamentul. Pare-ntr-adevăr c-ar fi oarecare prezumțiune în declarația lordului Beaconsfield că mănținerea păcii atârnă de mănținerea, ba sporirea chiar a influenței engleze în consiliile Europei. Cu toate acestea în declarația aceasta e ceva adevărat în fond, și anume că poporul englez n-ar câștiga nimic dintr-un război european și că vede prin urmare folosul său în mănținerea păcii.


ZIARUL „UNIREA“ ȘI PROGRAMUL CONSERVATORILOR
[7 martie 1880]

Ziarul „Unirea“ din Iași e organul încă modest al embrionarului partid roșu din Moldova, redijat se vede de tineri care nici visează încă ce va să zică partid roșu și nu știu câtă tiranie, cât esclusivism, cât servilism sufletesc, dar și câtă libertate în înstrăinarea averii publice și private îi caracterizează pe așa-numiții liberali. „Unirea“ se va convinge, nu ne îndoim, de toate acestea mai târziu. Cât despre noi, nu suntem deloc turburați de viitorul partid roșu din Moldova. Adevărații roșii nu pot fi acolo decât cei din grupul Goldner-Wortmann, împreună cu câțiva gheșeftari pentru cari funcțiile și moșiile statului sunt mobilul acțiunilor politice.

Dar, lăsând deocamdată ca timpul și propria esperiență să deie tuturor tinerilor lecțiile cuvenite, încât să devină sau cetățeni onești sau sinceri roșii, adică oameni lipsiți de orice credință și aspirațiune și aruncați cu trup cu suflet în brațele gheșeftului, lăsând ca mugurii, nevinovați încă, ai încercărilor de formarea unui partid roșu în Moldova să dea roadele cuvenite, ne mărginim deocamdată întru a stabili rezerva că portretul ce-l facem partidului dominant în România nu privește încă pe cei de la „Unirea“ și reproducem mai la vale o parte din discuția teoretică a acelui ziar asupra programei partidului conservator.

Iată ce zice ziarul „Unirea“:


Când este vorba de a formula un program, pe cât este de simplă și de limpide poziția unui partid însuflețit de idei largi de reformă, convins de legile progresului, tot pe atâta e de grea și delicată poziția partidelor amice ale trecutului și prin urmare dușmane a instituțiilor nouă și libere.
Când partidul liberal crede de cuviință a publica un program îi este foarte ușor de a fi sincer, de a nu face restricții mentale. El își formulează în libertate, fără întorsături de fraze și reticențe, aspirațiile sale generoase și, dacă este ca să-l critice cineva, apoi cel mult îi poate imputa o prea mare ardoare, un prea mare avânt în curentul fecund al progresului.
Nu este tot astfel cu partidul conservator. Membrii lui au fost succesiv și sub diferite pretexte în contra tuturor legilor cu caracter politic sau chiar civil care tindeau a egaliza tot mai mult pe toți cetățenii; evident dar că nu pot să iubească în total ceea ce nu au iubit în special, adică universalitatea acelor legi, întregul sistem cu încetul ridicat.
Acesta este un fapt constatat de toată lumea. Dificultatea pentru conservatori începe însă mai cu seamă de aci înainte.
În adevăr, ei, deși nu iubesc instituțiile noastre, ci numai le suportează, nu le vine să o spună aceasta în chip lămurit, pentru cuvântul că, spre a putea avea vreo influență în stat, au nevoie de mulțime, de mase, adecă tocmai de acei cari, dacă înseamnă ceva în afacerile politice, apoi aceasta numai prin instituțiile liberale și numai de la introducerea lor. Deci conservatorii nu pot critica fățiș instituțiile noastre, cu prețul de a-și înstrăina marea mulțime.
Pe de altă parte ei nu pot nici atâta, să se laude fără rezervă, mai întâi fiindcă nu gândesc deloc aceasta și al doilea fiindcă atunci nu și-ar mai avea rațiunea de a trăi separați, de a aspira la putere ca conservatori, ca adversari ai liberalilor.
În asemenea condiții ei sunt nevoiți să facă silinți grozave de echilibristică pentru a se mănținea între amândouă căile ce, vorbind franc, sunt singurele ce trebuiesc să esiste; ei se strădănuiesc în mod prodigios ca să-și cântărească cuvintele de a le spune; ca să afirme un lucru, dar sub care să se poată înțelege și altceva; ca să critice un alt lucru fără însă a-l condamna în mod definitiv.
Liberalii vorbesc și scriu pentru toți cetățenii, în interesul tuturor. Conservatorii vorbesc și scriu pentru dânșii și, dacă se adresează la mase, la mulțime, apoi este numai fiindcă au nevoie de ele, iar, dacă se păzesc de a se esprima clar, este că aceasta nu ar putea să o facă fără să nu se pronunțe contra acelor mulțimi.
Un esemplu vădit care vine în sprijinul celor ce zicem ni-l dă, între altele multe, noul program al partidului conservator.
Dl. M. Kostaki începe prin a critica și dezaproba mișcarea de reforme și de instituții pe care liberalii, de când au devenit puternici în țară, au inaugurat-o. Relele de care sufere țara nu și le esplică decât prin această precipitare în introducerea instituțiilor liberate. D-sa spune clar că conservatorii pot să se onoreze că au fost contra în fiecare ocazie.
Foarte bine, acesta este un act de sinceritate pe care am fi dorit ca să-l vedem reproducându-se mai des în cursul lungului program.
Scriind aceste, conservatorii au fost sinceri, în rolul lor de adevărați conservatori.
În urma acestei declarații categorice s-ar fi așteptat cineva a-i vedea, în această ordine de idei, ca, venind la partea de actualitate a programului, la ceea ce își propune de acum a face, să declare tot așa de categoric că, de vreme ce instituțiile ce ne-am dat nu sunt potrivite cu noi, de vreme ce sunt cauza a tot felul de rele, ei sunt deciși a le modifica în un sens mai restrictiv.
Așa ar fi fost logic și adevărat în acelaș timp, căci această părere predomnește între ei și au tratat-o cu destulă imprudență în câteva ocazii.


Va să zică partidul roșu formulează aspirațiile sale generoase și nu i se poate imputa decât un prea mare avânt în curentul fecund al progresului.

Noi admitem generozitatea aceasta. Conservatorii actuali, un Lascar Catargiu, un M. Kostaki, un Mavrogheni, au stat alături cu orice partid când a fost vorba de-a introduce era libertăților în țară și nu se poate contesta că toți aceștia au făcut-o sacrificând trecutul. E într-adevăr ciudat, neesplicabil chiar, cum „Unirea“ poate imputa dușmănie în contra instituțiilor nouă d-lui M. Kostaki, prezidentul acelei Constituante care au votat Constituția actuală, cum o poate imputa unui Lascar Catargiu, care a făcut parte dintre acei membri ai Divanului ad-hoc cari admiteau pe deplin reformele liberale.

Ce generozitate însă a putut fi din partea liberalilor d-a propune sau primi reforme cari erau mai cu seamă în favorul lor?

Astfel baza întregei argumentații a ziarului „Unirea“ fiind greșită, ce mai rămâne în aserțiunile de mai sus decât un șir de fraze bine stilizate?

Așadar să nu ne jucăm cu vorbe. Ceea ce voim și ceea ce trebuie să fie clar și pentru confrații de la „Unirea“ e nu de-a împiedica avântul generos, ci voim realitatea regimului parlamentar, care e un regim de control și de bună-credință, față cu ficțiunea păzirii unor forme curat exterioare, sub care se ascunde tirania de partid.


[8 martie 1880]

Între petrecerile la cari dau adeseori loc ședințele Corpurilor noastre legiuitoare trebuie să notăm și așa-zisa invalidare a alegerii d-lui Holban ca senator al colegiului II de Vaslui. Acei cari au interes de-a cunoaște argumentarea ce s-au invocat pro și contra de o parte și de alta n-au decât să citească „Monitorul“ pentru ca să se convingă că alegerea făcută în persoana d-lui Holban au fost anulată numai fiindcă astfel au fost voința majorității Senatului.

Ceea ce ne preocupă pe noi mai mult este învățământul ce l-am putut culege și de astă dată despre căderea treptată a nivelului moral și despre tortura la care este espusă conștiința alegătorului, învățământ care nu face decât să întărească în noi convingerea că mașina guvernamentală dispune de un arsenal din cele mai complecte și mai perfecționate pentru a încătușa voința alegătorului, pentru a nimici neatârnarea lui, pentru a face dintr-o alegere o adevărată parodie.

Singur faptul că s-au fabricat o protestație iscălită de 28 de alegători în contra unei alegeri efectuate c-o majoritate de 24 contra 18 probează îndestul că administrația nu cruță nici un mijloc pentru a demoraliza pe alegători, pentru a deconsidera regimul reprezentativ. Un alt fapt iarăși care trebuie să revolte conștiința publică este acela că s-au văzut persoane cari au dirijat, ca membri ai biuroului, operațiunea alegerii și au eliberat certificatul alesului și cari cu toate acestea vin astăzi să protesteze în contra unui act săvârșit de ei însuși chiar.

Dar un alt fapt și mai caracteristic.

În cursul dezbaterilor s-au ivit contestațiuni asupra unui d. registrator, alegător în acel colegiu, pe care l-ar fi adus cutare persoană din Iași anume pentru alegere.

Nu — răspunse d. ministru — nu l-au adus cutare, ci cutare, fiindcă am un raport pozitiv.

Va să zică guvernul urmărește viața alegătorului înaintea alegerii, fiecare pas al acestuia e privegheat de către agenți ai administrației și se trimit chiar guvernului central raporturi amănunțite asupra vieței sale zilnice. Priveghere materială, apăsare morală — bietul alegător ajunge a nu mai fi liber nici pe mișcările trupului, nici pe conștiința sufletului sau și cu toate acestea soarta țării se pretinde a fi condusă de națiune și prin națiune, și spre mai mare deriziune se invoacă zilnic că toate puterile statului emană de la națiune.

Nu facem act nici cestiune de persoane, nici măcar de fapt în sine. Ceea ce e odios e sistemul întrebuințat pentru a influența alegerile și ceea ce e trist e că s-au pierdut în cercurile dominante până și conștiința despre gravitatea unei asemenea falsificări a sistemului reprezentativ. Terminăm cu cuvintele lui Cicero: Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?


[8 martie 1880]

Din Viena ne vine știrea că scaunul metropolitan al Bucovinei și Dalmației e în fine ocupat prin numirea arhimandritului Morariu Andreievici, unul din bărbații cei mai de caracter și mai învățați dintre românii din Austro-Ungaria, căruia școala populară și biserica ortodoxă îi datoresc foarte mult. Într-adevăr era un timp în care aproape toate cărțile învățământului primar, de la abecedar începând, câte erau scrise conform științei pedagogice se datorau preotului de mir pe atunci Samoil Andreievici Morariu.

I se mai datoresc apoi manuale pentru învățământul religios secundar, precum și o colecție de frumoase predici dominicale și a altor sărbători de peste an. Meritul pedagogic de căpetenie al noului mitropolit este că într-adevăr cel dentâi a scris cărți pentru învățământul primar în limba română după un sistem bine definit, conform cu experiențele pedagogice ale timpului său, pe când cărțile scolastice ale altor autori erau lipsite de sistem și făcute după o rutină numai. Pe lângă aceasta însă Î.P.S.S. s-a distins totdeuna prin un rar talent de organizare, mai ales de când administrează eparhia în care de mult timp îndeplinea toate atribuțiunile unui mitropolit, nelipsindu-i alt decât titlul unei activități care în esență era de mult arhipăstorească.

Românii din provinciile austriace ne dau uneori strălucite și vrednice de imitat modele a unor vieți pline de o activitate salutară și binecuvântată atât pentru consângenii lor cât și pentru tronul căruia sunt supuși și monarhia de care se țin. Pornind de la niște începuturi mici, dar muncind cu dezinteresare pentru ridicarea poporului lor din neștiință și sărăcie, acești bărbați se ridică încet în văzul lumii prin merite reale, prin muncă, prin iubire de adevăr. Târziu — la adâncă bătrânețe abia — se lasă asupra lor aureola meritului recunoscut de Coroană chiar, dar acea recunoaștere totuși vine, ca o dovadă că oricât de grea ar fi în lumea aceasta lupta pentru bine și adevăr, totuși până în sfârșit izbutește.


[Articol cu paternitate incertă]

[8 martie 1880]

O depeșă de ieri a Agenției Havas, datată din Viena, ne anunță încheierea convențiunii între Austria și Serbia relativă la drumurile de fier sârbești. Acest din urmă stat se obligă prin acea convențiune de a construi pe teritoriul său linia de drum de fier care are să pună în legătură căile ferate ale monarhiei austro-ungare cu Salonicul, deci cu marea Egeică.

Această veste — în aparență neînsemnată — anunță cu toate acestea realizarea uneia din dispozițiile, precum se știe, atât de bine și de depărtat cumpănite ale Tractatului de la Berlin și e de importanță, de gravitate chiar în Orient pentru țările dunărene în genere, pentru România îndeosebi.

În adevăr, până la Tractatul de la Berlin, atât lumea comercială precum și oamenii politici considerau gurile Dunării ca singura cale care punea în relațiune Occidentul cu Orientul european și asiatic pe calea acestui râu și prin Bosfor.

Astăzi situațiunea are a fi schimbată căci Occidentul punându-se în raport cu Marea Egeică, se ocolește oarecum c-un înconjur Bosforul și prin urmare atât acesta cât și gurile Dunării au să sufere o scădere în importanța și politică și economică ce li se acorda cu drept cuvânt pân-acuma. Deja căile ferate construite paralel cu Dunărea înrâuriseră asupra viociunii mișcării ce o prezinta odinioară navigațiunea pe acest fluviu. Cine nu-și aduce aminte de numeroasele vapoare ce străbăteau necontenit fața apei, de mulțimea de călători cari circulau odinioară pe acest mândru fluviu, venind din Odesa sau din Constantinopol, din Orient spre Occident sau viceversa?

Astăzi acea mișcare merge scăzând din zi în zi și n-avem nici măcar dreptul de-a ne mira, îndată ce privim starea economică primitivă în care se află încă malurile dunărene. Pe Rin, unde populația este deasă, unde industria și comerțul se bucură de-o dezvoltare escepțională, căile ferate construite pe ambele maluri ale râului au contribuit a spori în acelaș timp și navigațiunea pe el. Nu tot astfel se petrec lucrurile pe Dunăre însă, fiindcă factorii cari dau viociune Rinului lipsesc aci cu desăvârșire.

Pe lângă această lovire, adusă deja, prevedem că construirea nouălor linii sârbești va exercita o înrâurire prejudiciabilă navigațiunii de pe Dunărea de Jos. Interesele comerciale ale unui stat exercitează însă o legitimă influență și asupra politicei lui. Austria, stabilindu-se astăzi în Bosnia și Herțegovina, întinzându-și raporturile prin Salonic până la Marea Egeică, se dezinteresează — până la un grad cel puțin — și nu mai poate da aceeași importanță ca în trecut gurilor Dunării.

Oamenii noștri de stat ar trebui să-și dea seamă de cu vreme de însemnătatea acelei adevărate revoluții economice și politice ce rezultă din dispozițiile Tractatului de la Berlin, încât, câștigând convingerea că țara e în pericol de-a se izola despre o parte și de-a fi ocolită de cătră marea cale a Apusului spre Răsărit, împrejurarea aceasta să fie un stimulent ca, cu toate puterile de care dispunem, să îngrijim de dezvoltarea noastră interioară.


[13 martie 1880]

Nu poate fi politică bună fără finanțe bune; aceasta este un lucru cunoscut de toată lumea; asemenea, fiecare om cu judecată știe că o rea și neregulată situație finanțiară a unei țări nu se poate îndrepta numai cu fraze și cu epitetele banale cu cari o clasifică gazetarii oficioși, ci cu introducerea regularității și ordinii reale în visterie. Apoi sistemul guvernământului reprezentativ se întemeiază pe rațiunea necesității ce o are statul ca guvernul să fie totdeauna pus sub controlul reprezentațiunii naționale, mai cu seamă întru cât privește manipulația banilor publici. Astfel nimic nu este mai important în viața unui stat decât bugetul, adică acea lucrare oficială prin care se dă seama națiunii de câte sarcini bănești i se impun pentru mănținerea aparatului său public și cum anume se întrebuințează produsul dărilor sale.

Se poate dar cu drept cuvânt considera ca un mare progres realizat, progres mai ales în sensul constituțional al cuvântului, când o țară în a cărei visterie a domnit până aci dezordinea introduce regularitatea și ordinea în finanțele sale. În sensul acesta țara făcuse în adevăr un progres însemnat după căderea ministerului radical de la 68. De la venirea și până la căderea partidului radical bugetele cu încetul ajunseseră a fi considerate ca legile cele mai puțin importante, mai mult, ca un fel de inutilitate impusă, pe care o practicau guvernul și Camerele de silă și cât puteau de mai întârziat; așa s-a întâmplat ca până la urma urmelor bugetul, în loc d-a fi votat pe exercițiul întreg al unui an viitor, a ajuns să se voteze pe un exercițiu de trei luni, ba chiar de o lună. Acestea se petreceau, cum am zis, sub niște ministere compuse din bărbați cari aveau pretenția a fi cei mai călduroși apărători ai instituțiilor noastre reprezentative.

După căderea acestor ministere s-a introdus și s-a mănținut până la 76 regulat votarea bugetelor, așa cum cere legea totdeauna pentru exercițiul financiar următor, adică din ianuarie anul acesta pentru exercițiul anului viitor. Era așadar un progres netăgăduit și cu atât mai însemnat cu cât fusese realizat imediat după căderea radicalilor, chiar în acel an; și va înțelege oricine că pentru realizarea acestui progres fusese nevoie de foarte mari osteneli și de multă bătaie de cap din partea acelora ce moșteniseră, în anul acela chiar, o situație financiară de o neregularitate monstruoasă și în care e destul să amintim că figura, ca condei principal, faimoasa concesiune Strusberg.

Din nenorocire însă progresul acesta n-a fost mănținut decât până la 76. Deodată cu căderea puterii în mâinile progresiștilor noștri, cari guvernează până astăzi tot după tipicul de la 66-67, a căzut în baltă și progresul constituțional realizat cu privire la regularitatea votării bugetelor. În acești patru ani de regim progresist țara nu s-a învrednicit o dată măcar să aibă bugetul votat la vreme. Camerele au lucrat aproape în permanență pierzându-și zadarnic vremea și lăsând totdauna până la ultimul moment votarea bugetelor, așa că, nerămânând vreme pentru dezbaterea lor, într-un rând s-a încuviințat guvernul să urmeze o lună sau două cu bugetul exercițiului trecut, iar în alt rând s-a petrecut un scandal și mai mare: s-au votat bugetele generale într-o singură noapte, à la vapeur, fără discuțiune, numai după o citire sumară făcută de ministrul de finanțe, d. Dim. Sturdza, odinioară apostolul ordinei și moralei în finanțe. Afară de acestea să nu uităm a spune că doi ani d-a rândul puterea executivă s-a ascuns de orice răspundere în privința bugetelor prin tertipul Comisiei finanțiare permanente a Camerii, însărcinate, afară din lege, a elabora bugetele, Comisia, să nu uităm a spune ș-aceasta, fiind prezidată și dirijată în lucrările ei de inocentul d. Sihleanu.

Astăzi, pentru exercițiul anului 1880, același lucru. Suntem la sfârșitul primului trimestru al anului. Camera în sesiune extraordinară nu face aproape nimica și de bugete nici vorbă măcar. E drept că d. Dim. Sturdza în ingeniozitatea d-sale a inventat, în lipsa putinței de a prezenta bugetele la vreme, un nou calendar finanțiar, al cărui an începe la 1 aprilie; dar se vede că leac pentru năravuri rele și pentru incapacitate nu se găsește așa ușor; căci iată aprilie sosește și iarăși progresiștii noștri își vor încuviința bugetele pe lună ori le vor vota la ultimul moment, cu duiumul și fără discuție. Aceea ce e grav este ca d-astă dată bugetul sporit cu 34 la sută, pe lângă cele din anii trecuți prezintă un deficit vădit de 2 milioane, precum am constatat într-un articol al nostru de acum vreo douăsprezece zile, la care am cerut foii oficioase un răspuns ce încă avem onoarea a-l aștepta. Pe urmă altceva, și mai grav: cu ocazia prezentării acestui buget se constată deocamdată că datoria flotantă se urcă la suma de 85 milioane bonuri de tezaur, aruncate mereu pe piață fără a mai fi retrase, în vreme ce rămășițele întârziate, încasate, s-au trecut totdauna ca venituri pentru anul viitor; astfel, după această nenorocită regulă făcută, trece și astăzi la veniturile pe 1880 suma de 5,5 milioane rămășițe. Și Doamne ferește să nu fie adevărat zgomotul, pe care-l înregistrăm sub toată rezerva, că datoria flotantă ar fi trecând cu mult peste suma de 85 milioane.

Așa stând finanțele țării, bugetele pe anul curent chiar zac în dosarele Camerii fără să se mai gândească nimini la ele, ca niște acte ce nu merită nici un interes. De la cel mai mic până la cel mai mare radicalii nu au vreme să se ocupe decât cu politica înaltă.

Desigur instituțiile noastre reprezentative și de control dau bune roade sub acest regim progresist de vreme ce finanțele ni se află într-o stare așa de — ca să întrebuințăm un calificativ favorit oficioșilor și rămas proverbial — așa de „strălucită“.


[13 martie 1880]

„Le Nord“, ziar de încredere al Cancelariei rusești, scrie în primul Bruxelles următoarele:


Alarmiștii n-au noroc. Cea din urmă invenție a lor n-a avut mai mult succes decât celelalte. Speculațiunile de înaltă fantazie cari s-au pus în combinație cu călătoria d-lui Brătianu la Viena și Berlin au provocat o dezmințire categorică din partea unui organ ministerial din București, „Presa“. Acest jurnal declară că e fals cumcă voiajul în chestiune ar fi avut de obiect încheiarea unei alianțe cu Austria și Germania. Pentru a păstra — adaogă organul oficios român — poziția pe care Tractatul de la Berlin i-a creat-o, România este obligată de-a se abținea cu îngrijire de la orice act ar putea fi un motiv de neliniște sau de amerințare pentru vreuna din puterile semnatare ale Tractatului. Numai păstrând rezerva cea mai respectuoasă față cu toate puterile vom putea aștepta cu încredere evenimentele.
Lungile conferințe pe cari d. Brătianu le-a avut la Viena cu ministrul de comerț probează că interesele economice ocupă un loc larg, cel mai larg poate, în preocupațiunile cari au hotărât pe prezidentul Consiliului de Miniștri din România de-a pleca în Austria și în Germania. Chestiunea răscumpărării drumurilor de fier române de către stat, în care, după cum se știe, cabinetul din Berlin a accentuat cu energie interesele acționarilor germani, e departe de a fi rezolvată în mod definitiv; dacă e regulată în principiu rămân însă a se aplana dificultățile de ordine practică și „Daily-News“ asigură chiar că petrecerea d-lui Brătianu la Berlin se rapoartă esclusiv la afacerea aceasta. E cu putință ca afirmațiunea aceasta să fie prea absolută, dar chiar dacă omul de stat al României va fi sulevat alte cestiuni, precum aceea a Arab-Tabiei bunăoară sau aceea a ridicării Principatului României la rangul de Regat, proiect care, după unele ziare ar fi fost motivul determinant al acestei călătorii, totuși n-ar fi nimic în toate acestea care ar putea justifica cea mai mică aprehensiune; acestea sunt afaceri de un interes general cari nu pot fi regulate decât de către Europa întreagă și cari n-ar putea fi obiectul unui disentiment serios între puteri. Cât despre scrisoarea principelui Carol pe care d. Brătianu ar fi însărcinat de a o remite împăratului Germaniei, aceasta se esplică cu totul natural prin apropiata aniversară a nașterii lui Vilhelm I, împrejurare pe care nuveliștii o pierduseră cu totul din vedere când au citat misiva aceasta în sprijinul vastelor combinațiuni politice împreunate de ei cu călătoria ministrului român.


Multă lumină nu ne dă această revistă. Ea confirmă numai că așa-numita „răscumpărare“ — cea mai populară cestiune, o numea „Românul“ — a fost așa de bine impusă ca oricare alta și că complicațiunile la cari dă loc fac necesară prezența d-lui Brătianu la Berlin. Oare acest articol n-ar fi un aviz pentru cel mai oficios dintre ziare care e „Românul“ de-a-și modera tonul în privirea discuției cestiunilor esterioare, de-a nu se gera nici în amic nici în adversar al diverselor opinii pe cari grupurile politice le au în privirea aceasta? Repetăm ceea ce am zis în numărul de ieri, că opoziția are o responsabilitate minimă în comparație cu partidul guvernamental, a căruia manifestațiuni au cu totul altă însemnătate prin putința de-a le și realiza. E drept că „Românul“ nu-și făcea însă un scrupul pe când era în opoziție de-a acuza guvernul conservator de intenții ce acesta nu le-a avut nicicând, de acte pe cari ai săi le-au săvârșit mai târziu. Pe calea aceasta nici îi urmam, nici îi putem urma. Combatem și azi ca și atunci înclinări prea accentuate, mai ales când sunt în dezacord cu interesele țării și se petrec ziua-n amiaza-mare; suntem însă departe de a-i insinua tendențe pe cari n-a dovedit că le are, precum o făceau d-nii liberali în timpul fericitului Mazar Pașa.


[14 martie 1880]

Schimbări mari e menit a vedea timpul nostru. Preoțimea catolică, care odinioară avea frânele lumii în mână, a cărei diplomație pornea războaie și încheia tractate de pace, al cărei spirit domina spiritul Europei întregi, e astăzi împinsă la o parte, ba nici măcar dezvoltarea nu se concede, în măsura în care s-ar permite libera propagare a ideilor socialiste de ex. În adevăr în Francia actuală nu credem că s-ar opune cineva la înființarea unei facultăți care să propage așa-numitele științe de stat, precum filozofia dreptului, economia politică, administrația, din punct de vedere socialist, nu ne-ndoim asemenea că astfel de credințe ar putea fi profesate de orișicine — de străini ca și de indigeni — și că, cu toate acestea, ar avea deplină libertate întru propagarea doctrinelor lor, întru creșterea poporului, după cum ar înțelege-o, numai congregațiunilor catolice li se îngrădește aceasta.

Se zice, și cu drept cuvânt, că, pentru a scrie istoria unei epoce, trebuie să fi trecut câteva sute de ani de atunci încoace; contimporanii sunt cei mai răi istorici.

Această depărtare în timp s-ar putea înlocui însă prea bine prin depărtarea în spațiu și prin divergența căii urmate pe acest teren. Dacă noi nu ne-am prea lua după cultura străină și am privi-o numai ca un sprijin al germenului propriu de dezvoltare am fi poate apți, prin împrejurarea că luptele cu clerul nu ne ating, să vedem o seamă de lucruri mai limpede decât apusenii.

Așadar când vedem vechea clădire a bisericei catolice atât de aprig combătută în Apus, ar fi oare de sfătuit pentru noi de a urma tonul părților în litigiu și de-a spune că cutare ori cutare are dreptate?

Din nefericire așa se urmează în jurnalistica noastră. Cu aceeași ușurință cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine ne însușim și urile cari nu ne privesc câtuși de puțin, ba vedem citindu-se de cătră public, cu oarecare sete, romanele tendențioase și de senzație cari fac din iezuiți bunăoară sau din alți călugări catolici reprezentanții celor mai rele instincte și a celor mai grozave crime.

În realitate biserica a voit dominațiunea asupra spiritelor și o voiește încă, odată în mod absolut, astăzi s-ar mulțumi cu libertatea care se permite celorlalte confesiuni. Se înțelege că această dominațiune asupra spiritelor nu putea fi în trecut fără o nuanță politică, după timp și după țară. În Mexic catolicii sunt republicani, în Franța monarhiști, iar calitățile sau defectele clerului sunt cam în genere acelea ale rasei în mijlocul cărei trăiește. La spanioli, ce se fanatizează tot atât de ușor pentru republică ca și pentru monarhie, pentru o idee ca și pentru alta, și clerul cată să fie fanatic; în Italia, deși scaunul catolicismului, el era cu mult mai tolerant și mai liber cugetător decât în alte țări; deci clerul va purta, poate într-un grad mai pregnant, caracterul îndoit al epocii în care trăiește și al rasei căreia îi aparține. Toleranța sau netoleranța, asprimea sau blândețea lui va fi aceea ce-l caracterizează pe popor însuși. Germanii, cari sunt de un caracter mai îndărătnic, au avut un cler mai neîngăduitor decât italienii, ba mai mult încă, biserica reformată din Germania poartă aceeași maculă de judecați a ereticilor, de arderi de viu a vrăjitoarelor ca și biserica cea catolică. Atârnă deci de energia cu care un popor își însușește o idee, atârnă de calitățile înnăscute ale lui ce formă va lua și biserica lui. Cu aceeași energie cu care republicanii tăiau în secolul trecut capetele tuturor cari-și permiteau a avea alte idei, clerul răsărit din același popor persecuta odinioară pe aceia care nu-i păreau îndestul de catolici. Atâta despre biserică ca instituție împământenită într-o țară oarecare.

Cât despre catolicism ca instituție universală, nu putem tăgădui meritele lui într-adevăr estraordinare pentru cultura omenească.

Pusă în fața unor rase aspre, abia răsărite din locuințele lor primitive și abia aruncate asupra civilizațiunii antice, pe care au călcat-o în picioare și au nimicit-o, biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultura în genere, dar chiar pentru libertatea dezvoltării omenești.

Într-un timp de aservire generală, într-un timp în care numai nașterea, deci numai descendența din iluștrii luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de dușmani, oricât era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. Și, precum spiritul și caracterul înving totdauna în lume puterea brutală, tot astfel micul David au învins pân-în fine pe uriașul Goliat al evului mediu cu tot întunericul și esclusivismul lui. Caracteristic și vrednic a se recunoaște în favoarea catolicismului e tendința de-a nu baza creșterea poporului pe idei abstracte, cari să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale bisericii. Arhitectura, muzica, sculptura și poezia au fost puse în serviciul bisericei pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi, sau de golul lui propriu, de urât. Aruncat din nevoie, în urât, din urât în nevoie, stări imanente naturii noastre și cari nu se pot înlătura pân mâna de creier de care dispunem, arta bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecții, muzica și arhitectura în genul sublim, au înălțat, prin mijloace lesne de înțeles pentru toți, sufletul omenesc, în decurs de sute de ani, peste nivelul vieții de rând și a nevoilor zilnice. Toate popoarele cari o posed înalta civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice.

Despre învățământ cată să notăm asemenea că atât cel popular cât și cel înalt sunt creațiuni ale acestei biserici. Cumcă prin învățământ biserica a urmărit și scopurile ei proprii e nu numai adevărat, dar și foarte natural. Nici n-am înțelege ca o instituție să înființeze anume școli contra sa. Aceasta însă n-a împiedicat ca spiritul pe care ea l-a crescut să se îndrepteze în contră-i și s-o renege.

E o istorie veche aceasta că orice formă nouă de cultură e dușmana formei din care s-a născut, că fiica e dușmana mumei, și povestea biblică a lui Cain, în formula ei nouă, de luptă pentru existență, are loc tot așa de mult la curenturi intelectuale ca și la cele materiale.

Lupta e însă departe de a fi mântuită și învingătorul momentan nu este totdeuna cel definitiv. Religia are în favorul ei reforma gata și pozitivă, pe când curentul opus n-are nimic gata, nimic format încă. Încercările de speculațiune metafizică, cari culminează în ipoteze și sunt tot atât de deosebite ca și scriitorii lor, sunt departe de a constitui convingeri pozitive pentru milioane de oameni. Prin lupte ca cea de astăzi, prin mai grele încă, a trecut deja biserica; ea a avut însă inteligența de a-și muta punctul de gravitație cam tot în țările cari aveau mai mare nevoie de ea, încât totdeuna a aflat puteri nouă și proaspete pentru a le opune negațiunii pure pe care a întâmpinat-o de atâtea ori în cale.


[15 martie 1880]

„Journal des debats“, în numărul de luni 22 martie, scrie în primul său Paris următoarele:


Presa străină se ocupă de câteva zile de România. O depeșă adresată din Berlin către „Daily News“ anunță că principele de Bismarck sprijină propunerea de-a constitui România în regat cu condiția însă ca ea să consimță a intra în alianța austro-germană. Unde, când și de către cine a fost făcută propunerea aceasta? Ne pare pân-acum neverisimilă și poate că e chiar de prisos de-a o mai discuta. Ziarul „Le Nord“ n-o crede; e drept că presa rusească are interes însă de-a n-o crede. După „Le Nord“ călătoria d-lui Brătianu la Viena și la Berlin n-are altă țintă decât discutarea unor afaceri de ordine economică, precum e și răscumpărarea drumurilor de fier. Aceste afaceri sunt convenite și regulate în principiu, dar mai lipsesc încă multe pentru ca ele să fie și de fapt terminate deja și vor fi mult timp încă obiectul negociațiunilor active între puterile cari se interesează de ele. Se știe cât interes are d. de Bismarck pentru răscumpărarea drumurilor de fier, pentru c-a făcut din ea o condiție a recunoașterii independenței României de către Germania. Aceste motive esplică într-adevăr îndeajuns călătoriile d-lui Brătianu și e probabil că tot restul nu e decât invenție de novelist și fantazii de imaginație. După ideea Europei România ar căta să fie și nici ar fi trebuit să-nceteze de-a fi o putere neutră. N-am uitat cum în timpul celui din urmă război ea a ieșit din neutralitate pentru a deveni aliatul militar al Rusiei. Armata română a făcut înaintea Plevnei cele mai mari servicii armatei rusești. Dar nenorocitul Principat a fost rău plătit pentru devotamentul său; căci a pierdut Basarabia. Iată probabil tot folosul pe care România l-ar trage dintr-o nouă aventură de genul acesta. Alianțele sunt periculoase când sunt prea disproporționate; după ce România a făcut o esperiență, ar mai vrea să facă și o a doua?


[15 martie 1880]

„La République Française“ scrie:


Se anunță că-n urma unei mișcări diplomatice d. C.A. Rosetti va fi trimis la Paris ca reprezentant al guvernului român, spre a înlocui pe d. Callimach-Catargiu destinat pentru legațiunea română din Londra. Câți cunosc pe d. Callimach-Catargiu vor regreta cu viociune plecarea sa din Paris, unde calitățile sale au fost pe deplin apreciate și unde petrecerea sa va lăsa cele mai simpatice aduceri-aminte. Putem adăogi că urmașul său va întâmpina între noi aceeași primire prevenitoare.
Alegerea d-lui Rosetti, a unuia dintre oamenii politici cei mai considerabili ai României, e în sine însăși o dovadă de deferență, pentru care guvernul francez va fi fără îndoială cu deosebire simțitor.


Să nu uităm că „Republica Franceză“ vorbește și în alineea a doua.


[15 martie 1880]

Adeseori o lege oarecare stă în aer când toate împrejurările câte o reclamă există și e destul ca o picătură să se adauge la paharul plin pentru ca ea să se voteze de exemplu. Acea picătură, acel caz izolat care-i dă naștere se numea de către cei vechi occasio legis. Tot astfel și un adevăr e câteodată în aer, precum acela al legii gravitații care, de mult presimțit, a căzut în sânul lui Newton sub forma unui măr și în mintea lui sub forma unei teorii. Acel măr a fost ocazia descoperirii unui adevăr, mai mare desigur și de o importanță mai universală decât acela pe care noi îl vom espune mai la vale, servindu-ne de o polemică, deja încheiată, cu ziarul „Unirea“ din Iași.

Acest ziar făcuse oarecari observațiuni la programul partidului conservator. Din parte-ne am întâmpinat nu numai cu lesnicioasa înlăturare a acelor observațiuni, ci totodată cu o scurtă caracterizare a roșilor, din partidul cărora „Unirea“, după a noastră părere fără cuvânt încă, pretinde a fi. Întâmpinarea noastră a primit un răspuns, din care publicăm o parte.


Mirarea noastră este mare când vedem, cu ocazia articolului în chestiune, că, tocmai când „Timpul“ caută a păstra față cu noi tonul de bună-cuviință relativă, mulțumindu-se a ne taxa deocamdată de naivi, de tineri ce avem nevoie de primit lecții, tocmai atunci dă curs liber vocabularului cunoscut și prea cunoscut pentru a califica pe coreligionarii noștri politici de dincolo de Milcov.
Întrebăm serios pe confrații noștri de la numitul jurnal dacă este demn și onorabil ca să scrie că sau ești cetățean onest, și atunci nu te faci roș, sau ești un gheșeftar, și atunci nu te faci decât roș?
Noi respingem deosebirea ce deocamdată „Timpul“ caută a stabili — între partidul roșu și între noi — aceasta este o nouă insultă aruncată gratuit liberalilor.
Noi am declarat că am intrat în partidul liberal național și orice deosebire, chiar și mai cu samă în favoarea noastră, o considerăm ca o răutate din partea confraților noștri de la „Timpul“.


Noi ne servim de partea aceasta de răspuns nu pentru a-l combate, căci — vorba unui lord englez, auzise discursuri care i-au schimbat sentimentele, nici unul cari i-au schimbat votul — dar pentru a espune o dată pre larg convingerea formată în decurs de mulți ani despre roșii și care nu e bazată pe împrejurarea că împărtășim alte idei politice, ci ar rămânea aceeași chiar atunci când ideile noastre ar fi cu totul opuse celor de față.

Răspundem deci scurt că e și demn și onorabil de-a constata un adevăr și tocmai dorința de a-l constata ne-au silit să stabilim deosebirea pe care „Unirea“ o respinge și care cu toate acestea rămâne tot atât de intactă ca și evidența, oricum am încerca de a o înlătura.

Deja din stilul observațiilor prime era lesne de recunoscut că autorii sunt numai pretinși roșii, căci stilul adevărat roșu nu se află în puritatea lui decât numai în „Românul“, și chiar aci nu totdauna, apoi în „Democratul“ din Ploiești, în „Curierul de Galați“ și în „Telegraful“.

Obiectiv vorbind, fără a ști câtuși de puțin nici cine redijează „Unirea“, nici cine sunt pretinșii roșii din Moldova, am băgat de seamă că acele observații nu pot fi scrise de ceea ce, dincoace de Milcov, se numește „roșii“, căci stilul acestora se distinge printr-un indisolubil amestec de viclenie și mărginire. Nici prin minte nu ne-a trecut să voim a îndupleca pe confrații de la „Unirea“ în favorul manierei noastre de a vedea. Cu aceeași privire cu care am constata deosebirea între doi actori chiar când joacă același rol, între doi pictori chiar când zugrăvesc același portret, când emulează și cred a semăna unul cu altul, am recunoscut din trăsătura de condei că nu avem a face cu ceea ce, în Țara Românească, corespunde cu epitetul de „roșu“.

Ex ungue leonem zice latinul. Naturaliștii moderni reconstruiesc după o măsea fosilă forma animalului antediluvian. Dacă naturaliștii fac aceste reconstrucțiuni pentru secole îndărăt, cu cât mai mult e justificat pentru contimporan de a recunoaște neidentitatea naturelor, chiar când eticheta „naționale-liberale“ e identică. Admitem că grupuri deosebite prin natura oamenilor pot merge împreună pentru un scop comun, precum alte grupuri, identice prin natura oamenilor, pot fi deosebite în aparență nu în apucături. N-avem ce-i face dacă rezultatele cercetării noastre vrând-nevrând iese în contra teoriei identității între domnii de la „Unirea“ și acei de la „Telegraful“ bunăoară. Dacă am fi observat că confrații de la „Unirea“ sunt de calibrul acelor roșii de cari țara Românească din nefericire e plină, de cari Moldova a fost scutită pân-acuma, îi asigurăm că nici nu ne-am fi dat osteneala de a răspunde cu o silabă măcar la observările lor, precum nu polemizăm nici cu „Telegraful“, nici cu „Democratul“ sau „Curierul de Galați“.

Noi întrebăm pe confrații de la „Unirea“ câteva lucruri la cari nu cerem nici un răspuns, căci facem întrebările numai pentru a le pune ad oculos deosebirea ce voim s-o stabilim. Aceste întrebări vor releva caracterul a ceea ce noi numim partid roșu.

Fost-ar fi capabili dumnealor de-a mâna armata dezbrăcată în război pe timp de iarnă și de-a o lăsa să moară de foame pe câmpiile Bulgariei?

Fost-ar fi capabili de a numi „răscumpărarea“ cestiunea cea mai populară din România, la care opoziție nici că mai încape, în același moment în care știau că răscumpărarea e impusă din străinătate?

Fost-ar fi capabili să laude concesia Strousberg cu termenii cei mai strălucitori când însuși șeful partidului declară azi în Senat că era o afacere care — fără știrea și peste voia țării — se pusese la cale între Viena și Berlin?

Fost-ar fi în stare să declare că descoperirile făcute de d. S. Mihălescu în Senat sunt o simplă cestiune de formalitate reglementară când se știa de toți că raportul adus în Senat în cestiunea aceasta se făcuse cu supresiune de acte, când se știa că altul a fost raportul adus, altul cel care era să se aducă? Și cu toate acestea, dacă confrații noștri ar fi văzut starea nedescriptibilă de mizerie și goliciune atât a oștirii noastre cât și a oamenilor purtați sub suliți căzăcești până dincolo de Balcani, ar înțelege înfiorătoarea gravitate a acestor cestiuni și înfiorătoarea usurință cu care se trece peste aceste abisuri de corupțiune și de duplicitate.

Noi înțelegem prea bine ca un guvern să fie slab în afară când nu reprezintă sute de mii de baionete și miliarde de producțiune industrială, dar această amăgire sistematică a poporului, această glorificare a unor sarcini impuse, a unor ușurințe criminale, a unor scabroase cestiuni, ca a unor idealuri naționale, iată ceea ce dovedește o duplicitate și de inimă și de minte care n-are seamăn în lume. Aceste calități numai românești nu sunt. De facto se află între noi, dar avem o sumă de cuvinte etnologice pentru a tăgădui românitatea lor.

După opiniunea noastră, ceea ce e ferment roșu în țară sunt acei străini colonizați în secolul trecut cari n-au avut timpul necesar sau n-au fost în stare de a-și adapta caracterul lor moștenit caracterului nostru național. Când zicem „român“ fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noștri în acel moment e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău — dacă e rău, fără fățărnicie; bun fără slăbiciune; c-un cuvânt ni se pare că atât calitățile cât și defectele românului sunt întregi, neînchircite; el se arată cum este. N-are o cocoașă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipsește acel iz de slăbiciune care precumpănește în fenomenele vieței noastre publice sub forma linsă a bizantinismului și a espedientelor. Toate figurile acele fățarnice și rele, viclene fără inteligență, toate acele câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noțiunii „român“. Poate deci că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staționare, pentru ca prin încrucișare să poți scoate ceva bun din ele.

În țara noastră, care e pe clina de despărțire între trei lumi deosebite, aceste elemente au existat totdauna. Cu cât mai vechi însă, cu atât mai asimilate. O luptă între elementul autohton din țară și între acestea au existat totdeuna; momentele de învingere deplină a elementului autohton, chiar pentru un timp determinat, se înseamnă prin înflorirea țării, momentele de învingere a celorlalte elemente se deosebesc prin o repede cădere a tuturor elementelor de înflorire.

Cred oare confrații de la „Unirea“ că pentru Anglia ar fi indiferent dacă ar ajunge elementele celtice la dominațiune?

Și există asemenea elemente în Anglia; ele se deosebesc prin turbulența lor, deși vorbesc în aceeași limbă și au aceleași obiceiuri ca și englezii de rasă anglo-saxonă.

Sau nu li se pare ciudat în confederația germană rolul Prusiei, ai cărei locuitori sunt de origine slavă și trădează în toate apucăturile lor caracterul autoritar și aspru al rasei lor, față cu germanii de sud de ex., cu instinctele lor artistice, cu sentimentalismul lor, cu îngăduința lor înnăscută? Și cu toate acestea sunt oameni tari și viteji, robuști și inteligenți ca și confrații lor actuali, dar geaba — germenul fundamental al rasei e altul. Orice s-ar zice dar, la deosebire de rasă cată în ultima linie să reducem și deosebirea de apucături — de aceea repetăm că mugurii încă inocenți de la „Unirea“ vor trebui să se aleagă mai la urmă într-un fel și abia atunci vom putea sorta cine dintre d-lor se potrivește între roșii, cine nu.

De admit sau de nu admit rezerva noastră e pentru noi indiferent. Grecii ar putea să nu admită deosebirea ce-am face între ei și albaneji, dar asta nu împiedică ca deosebirea să existe în realitate. Se vede prea bine din tonul nostru că suntem departe de-a spune răutăți. Amestecul de fapt e atât de intensiv încât nu se mai poate constata deosebirea individ după individ. Destul numai că-l constatăm în rezultatele lui intelectuale, căci, dacă ideile nu sunt înnăscute, în orice caz predispoziția de a fi sau a nu fi roșu e înnăscută. Această predispoziție înnăscută n-o putem constata încă la confrații de la „Unirea“.

Și într-adevăr, dacă și-ar da cineva puțină osteneală chiar, ar constata lesne că personalitățile marcante ale partidului roșu sunt străini transdanubiani de o imigrațiune relativ nouă. Lucrul merge atât de departe încât d. Brătianu, care e de proveniență autohtonă, dar șef al partidului, în opinia țării întregi se izolează și se esceptează de restul partidului său cu numele de „om cinstit“, al cărui principal defect ar fi că îngăduie purtarea coreligionarilor săi politici. Dar putem zice mai mult încă: d. Brătianu se izolează el însuși de partidul de care uzează și, după cât știm, are un dispreț, deși arareori pronunțat, pentru acei oameni incapabili de a compune un proiect de lege sau de a studia în mod serios o cestiune din cari se compune partidul său. Sau cred confrații noștri că vânătoarea cancelarului de la Măgura după oameni solizi, cu inteligență serioasă, cu caracter serios, e numai o panglicărie de echilibru? Se înșală. Această păscuire în deșert înseamnă necesitatea ce are de oameni, chiar când aceștia nu s-ar bucura de încrederea așa-numitei majorități, pentru dominarea căreia n-ar avea, se-nțelege, nevoie de nici o călitate decât de aceea de a dispune de buget. Rețelele după oameni mai destoinici sunt întinse pretutindenea în Moldova între adversarii săi politici cei mai înverșunați, între tinerii nehotărâți încă, precum și între aceia cari n-au esperiența lucrurilor.

Întrucâtva lucrul este de înțeles. D. Brătianu are un defect, comun românilor, acela al unei tăinuite, dar cu atât mai adânce ambiții. Roșul adevărat nu e ambițios decât după foloasele materiale ale aspirațiunii sale realizate; d-sa nu. Această ambiție cu totul exagerată și în disproporție cu calitățile sale l-au făcut să devie mai bine șef al roșiilor decât al doilea într-alt șir de oameni. Și, fiindcă nu poate afla instrumente între alți oameni, n-a mai ales, ci a cules dintre aceia despre cari se zice: „c-a umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut“. Încercarea sa actuală de-a rămânea în rolul său de conducător, dar de-a substitui cantitatea prin calitatea aderenților săi ni se pare zadarnică, căci partidul de care dispune e dominat cu totul în cestiuni de principiu, e adevărat, îl dominează însă cu totul când e vorba de foloasele materiale ale adeziunii lor.


[16 martie 1880]

Acum două săptămâni „Monitorul“ ne-au anunțat plecarea d-lui I. Brătianu în străinătate iar noi ne-am grăbit a înregistra acest fapt; astăzi, aflând că d. Brătianu se-ntoarce duminecă, ne îndeplinim iarăși cu scrupulozitate datoria de-a aduce acest eveniment la cunoștința publică.

În acest interval cât au durat pelerinajul — hagialâcul se zicea înainte — a d-lui Brătianu pe la diferitele curți, prin diferitele capitale, nu ne-am ocupat deloc nici de cauza pentru care s-a dus, nici de rezultatele ce-ar putea să producă călătoria sa. Jurnalele străine, ca și cele din țară, ne spuneau că d. Brătianu ar fi plecat ba în afacerea răscumpărării drumurilor de fier, ba în aceea a intrării în alianța austro-germană, ba pentru proclamarea regatului, până ce în fine mai răsări și o altă știre, aceea a regulării succesiunii la tronul României prin adopțiunea unui coborâtor din familia Hohenzollern-Sigmaringen.

Știm că, în timp de vacanțe, părinții le cumpără copiilor pentru distracție, între altele, câte un stereoscop, pentru ca, privind la diferitele iconițe de dindărătul sticlelor, să-și uite necazurile, să-și amăgească foamea chiar. Astfel și d. Brătianu crede că urmează o tactică neghicită încă, deși veche și învechită, când distrage atenția publicului de la suferințele dinlăuntru, dându-i din când în când câte-o noutate de senzație prin foile străine. Lucrul e atât de ieften astăzi. În timpul lui Machiavelli, care în privirea aceasta dădea drept model pe Ferdinand de Aragonia, acest rege avea cel puțin nevoie de-a muta trupe, de-a încheia alianțe, de-a urzi planuri mari pentru a ținea întinse coardele atenției publice în țara sa. În zilele noastre același fir telegrafic care ne-ar aduce știrea întristătoare despre îmbolnăvirea bunăoară a M. S. regelui insulelor Samoa produce cu mai puțină osteneală uimirea Europei prin relatarea călătoriei d-lui Brătianu și prin importanța misiunilor sale, și aceleași jurnale care nu se pot mira îndestul cum abisinienii s-au revoltat îi atribuie și ministrului nostru prezident intenția de-a modela după gustul său politica europeană.

Cât despre noi, nu ne ademenesc nici depeșele, nici articolele gazetelor din străinătate și cu atât mai puțin am așteptat vreun rezultat satisfăcător de la călătoriile d-sale cu cât trecutul ne-a învățat, cu toată amărăciunea lui, de a nu aștepta ceva bun de la ele. Cunoaștem cu toții rezultatul călătoriei la Livadia, întreprinse de d. Brătianu în contra voinței bine cumpănite a colegilor săi, fiindcă suferea de mâncărimea de-a se improviza în om mare al României. Dacă mărirea unui om de stat consistă în a atrage asupra țării sale catastrofe ce nu le vor uita nici generațiile prezente, nici cele viitoare, atunci desigur că d. I.C. Brătianu au reușit cu deplinătate a ajunge un mare om de stat, atât la Petersburg cât și la Viena, iar frumusețea lucrului e tocmai că aceasta mărire n-o câștigă deodată, ci pe rând, pe rând când la unii când la alții.

D-nul Brătianu, marele nostru om de stat, uită însă două lucruri: întâi, că o politică adevărat națională românească nu trebuie să se inspire decât din izvorul pururea în viitor al conștiinței țării; al doilea, că cine bate la ușa străinului — și sunt mulți străinii — și cine preferă sau face mină a prefera pe unul din ei nemulțumește pe ceilalți. Astfel au pățit-o și d-sa când s-au aliat cu Rusia și au provocat nemulțumirea celorlalte puteri, astfel, când este bănuit astăzi de-a urmări aventuri la Viena sau la Berlin, provoacă neîncrederea și nemulțumirea celorlalte puteri.

Ca probă că limbajul pe care l-am ținut la 1876 și pe care-l ținem într-un mod consecuent și astăzi, acela adecă de-a ne feri de orice complicațiuni cu puterile străine și că trebuie să ne punem toate silințele noastre ca să inspirăm tuturor marilor puteri din Europa încrederea că putem deveni, întru cât privește atitudinea și poziția internațională, o Belgie la gurile Dunării — ca probă deci că acest limbaj e singurul corect care ar mulțumi pe toți n-avem decât a reproduce încă o dată aprețierile pe cari le face „Journal des débats“, unul din organele cele mai considerate ale acelei Franțe care este mai dezinteresată decât orice altă putere în consiliile sale și care ne spune că


după ideea Europei, România cată să fie și nici ar fi trebuit să înceteze de-a fi putere neutră în timpul celui din urmă război; ea a ieșit din neutralitate pentru a deveni aliatul militar al Rusiei și, cu toate că armata română a făcut celei rusești înaintea Plevnei cele mai mari servicii, nenorocitul Principat au fost răsplătit pentru devotamentul său cu luarea Basarabiei. E probabil că acesta e tot folosul pe care România l-ar trage dintr-o nouă aventură de felul acesta. Alianțele prea disproporționate sunt periculoase; România, după ce-a făcut o esperiență, voiește să mai facă și pe a doua?


[16 martie 1880]

Ziarul „Presa“, în numărul său de alaltăieri, se mai întoarce la discuțiunea din Adunare despre Banca de Scont și Circulațiune, luând drept ocazie scurtul nostru răspuns.

Nu vom mai insista asupra jocului de cuvinte care face baza argumentațiunii marilor financiari de la „Presa“. Suntem convinși că dumnealor înțeleg foarte bine discuțiunea noastră — capital real, capital fictiv — cuvinte cari reprezintă idei vechi ca lumea, cari au fost cunoscute deodată cu operațiunile financiare bazate pe circulațiunea fiduciară, deodată cu societățile anonime etc. Toată lupta celor îndemânateci au fost ca să treacă în lăzile lor capitalurile reale, lăsând cele fictive în buzunarele golite ale victimelor lor. De la marele inventor al societăților anonime, englezul Law, până la iluștrii și prea numeroșii săi imitatori din secolul al nouăsprezecelea acest țel a fost urmărit cu tenacitate și adeseori atins cu măiestrie. Chiar statele s-au amestecat în asemenea trebșoare; să se întrebe numai nenorociții împrumutători ai atâtor state falite.

Prin aceasta voim noi să înțelegem că toate afacerile sunt neoneste, toate asociațiunile ruinătoare? Ar fi o absurditate, ar fi să confundăm activitatea roditoare a adevăraților financiari și industriali cu manoperele făcătorilor de treburi.

Să terminăm. „Presa“, încălecând calul de bătaie al „Românului“ din alte timpuri, ne aruncă acuzațiunea că am fi partizani ai asociațiunilor străine și vrăjmași de moarte ai asociațiunilor naționale. Nu cu mult timp înapoi citeam asemenea imputări aruncate „Presei“ și patronului său de amicii săi de astăzi. Cine mai mult a fost acuzat de „Românul“ ca austro-maghiar, ca vândut și protector a tot ce este străin, vrăjmaș a tot ce este național decât însuși d. Boerescu? Să ne fie dar permis astăzi, când d. Boerescu s-a făcut într-atât ucenicul roșiilor pân-a le împrumuta stilul și cele mai de rând argumente, să respingem asemenea inepte acuzări, cum suntem siguri că le desprețuia d. Boerescu când era și dânsul obiectul lor.

Prea lesne ar fi răspunsul.

Dreptașii, cum zic elegant cei de la „Presa“, partizani ai asociațiunilor străine!

Dreptașii au adus pe Stroussberg care, printre concesiunile străine, lucește ca soarele în mijlocul palidelor planete?

Dar uită „Presa“ că sub ministerul conservator s-a fondat o instituțiune națională ca Creditul Fonciar Rural și că tot dânsa, cu acea ocaziune, a trâmbițat laudele conservatorilor?

Să trecem. Noi declarăm în scurt d-lor de la „Presa“ că, fără a fi inamici ai asociațiunilor străine cari ar fi oneste și folositoare țării, suntem cu atât mai mult partizanii cei mai sinceri ai asociațiunilor românești când ar întruni aceste condițiuni. Dară suntem și vom rămânea inamicii cei neîmpăcați ai asociațiunilor cu scopuri personale și direcțiune puțin onestă, fie ele străine, fie îmbrăcate în mantia strălucită a patriotismului. Și, în aceste din urmă condițiuni, declarăm pe cele de felul al doilea cu mult mai primejdioase, căci patriotismul devine atunci o cursă și naționalismul o perdea.

Sapienti sat.


[18 martie 1880]

Publicul nostru nu va fi uitat câte s-a fost pus înainte de către guvern cu ocazia răscumpărării căilor ferate; s-a invocat și știința și curentul care ar împinge pe toate guvernele astăzi să ia în mâna lor căile de comunicație, și o adunare de oameni ce se pretinde a fi reprezentația națională, fără cunoștință de cauză, fără nici o autoritate morală a afectat încredere în afirmările guvernului, spre a-și acoperi astfel o oarbă supunere.

Cât de mare a fost dreptatea opoziției răsare astăzi și mai mult dintr-un articol important, publicat în „Journal des débats“ din 12/24 martie, ieșit din pana ilustrului publicist și profesor de economie politică d. Paul Leroy-Beaulieu și din care extragem aci mai jos câteva pasaje ce par a fi scrise într-adins pentru țara noastră. Negreșit și în Camera republicană franceză se găsesc oameni gata să se arunce în aventuri, dar educația politică a opiniei publice fiind îndestul de dezvoltată le aține calea.

În Franța este astăzi vorba a se răscumpăra de către stat rețeaua căilor ferate. Iată ce zice în această privință eminentul economist și colaborator al ziarului „des débats“:


Una dintre comisiile Camerii propune Parlamentului să se arunce într-o adevărată aventură, ale cărei consecințe le aprețiază cu o ciudată ușurătate. Această aventură este nici mai mult nici mai puțin decât răscumpărarea rețelei întregi a companiei d'Orléans; aceasta ar fi un adaos de 4327 kilometri pe lângă cei 1650 pe care îi exploatează statul francez astăzi. Afară de asta răscumpărarea de care este vorba nu ar fi să fie decât preludiul răscumpărării totale a tuturor căilor ferate franceze. Francezii sunt invitați a intra pe această cale necunoscută și primejdioasă fără a fi făcut mai-nainte nici un studiu, nici un calcul sau după ce vor fi făcut calcule în general false, Aceste 4327 de kilometri ce sunt de răscumpărat nu se știe cum vor fi exploatați. Va fi chiar statul exploatatorul? Va recurge dânsul la niște companii cari să ia în arendă exploatarea pe o perioadă de cinsprezece sau douăzeci de ani? Nimini nu știe nimic; și asupra acestui punct se crede de prisos a avea cineva vreo opinie. Se zice: Să răscumpărăm mai întâi și apoi vom vedea ce e de făcut. Iată o procedere care denotă cel puțin oarecare ușurătate de minte.
Ce nevoie se simte oare pentru a răscumpăra căile ferate? Foarte greu s-ar putea spune. Unde este oportunitatea și actualitatea unei asemenea măsuri într-o țară a cărei datorie publică se urcă astăzi la 26 de miliarde de franci, care are impozite zdrobitoare, care ar trebui să se ocupe cu simplificarea gestiunii sale finanțiare, cu descurcarea ei, cu micșorarea taxelor și cu sporirea disponibilității tezaurului?
D. Leroy-Beaulieu constată apoi că în adevăr se ridică în Franța plângeri în contra căilor ferate și că s-ar putea neapărat aduce în modul lor de exploatare îmbunătățiri și reforme. Dar oare nu se aduc pretutindeni plângeri în contra căilor ferate? Aceasta se întâmplă și în Germania, și-n Belgia, Italia, Englitera, Statele Unite, și-n Austria chiar. Nu se poate găsi o singură țară unde să nu se ridice critice în contra exploatării căilor ferate.
Dar dacă pretutindeni este așa, lucrul este mult mai accentuat acolo unde exploatarea se face chiar de cătră stat. Așa de exemplu în Belgia s-a petrecut un fapt cu drumurile de fier care a provocat în contra administrației niște critice amare. Administrația a făcut acum în urmă o negustorie foarte nefavorabilă: din neîngrijire și din lipsă de tact comercial, ministerul a hotărât să cumpere 12000 de șine de fier sau de oțel cu prețul de 170 până la 189 franci o tonă, după ce cu câteva zile mai-nainte refuzase să le cumpere, cum i se propunea, cu 129 franci. Din contra, ministerul vânduse cu câteva zile mai-nainte niște șine vechi cu 108 fr. o tonă, când ar fi putut căpăta pe ele puțin mai târziu cu 20-25 la sută mai mult. Astfel statul belgian a păgubit o jumătate de milion.
Este știut că statul face întotdeuna cele mai nenorocite afaceri comerciale; el de obicinuit cumpără scump și vinde ieftin și totul firește cade în spinarea contribuabililor. Să ne amintim, în treacăt, de câte ori atâtea state mari și deaminteri bine administrate nu și-au risipit banii pentru a cumpăra cu câte 10, 12 și 14 milioane niște vase care nu au putut în urmă să facă pe mare nici măcar întâia călătorie de încercare.
Afară de Belgia, în privința relei administrații și exploatări a căilor ferate de către stat mai este încă un exemplu foarte însemnat: Australia. Statul australian păgubește mereu de când își exploatează singur căile ferate; numai de la 1877 până la 1878 a păgubit 3 milioane.
Cele două state, zice d. L. Beaulieu — adică Belgia și Australia — n-au nimic între dânsele comun; unul se află așezat la antipozii celuilalt și afară de asta amândouă se găsesc în situația cea mai favorabilă, deoarece în aceste două state cestiunile curat politice au o importanță mediocră, pe când cestiunile de administrație au precădere și cu toate astea aceste două țări pare a se fi învoit să ne demonstreze că statul nu se pricepe aproape deloc în materie de comerț, de industrie și de transporturi.


Oricine-și poate închipui câtă deosebire există între administrația Franței, Australiei sau Belgiei și administrația noastră. Regularitatea, simțul datoriei, sistema de control sunt cele trei temeiuri mari pe cari este așezat aparatul administrativ aproape perfect al Franței, Belgiei și Australiei; și cu toate acestea, când e vorba de exploatarea căilor ferate de către acele state, cele două din urmă, care-și exploatează deja singure liniile, dau niște exemple foarte regretabile, pe cari bărbații luminați ai Franții le pun înainte spre a opri statul lor să intre pe o asemenea cale greșită.

Dar la noi, în România, unde regularitatea, simțul de datorie și sistema de control sunt până acum numai niște lucruri de dorit? Dar la noi unde oricând cestiunile politice primează pe oricari altele și unde cestiunile economice și administrative au totdauna o importanță mediocră? Ce va fi oare la noi cu exploatarea căilor ferate de către stat?


[18 martie 1880]

Încă un ziar liberal-național.

La 12 martie a apărut în Bacău un nou ziar al partidului liberal-brătienesc.

Numele acestui organ e „Bacăul“. Redactorul său ar fi un pușcăriaș, după cum spune … „Războiul“:

O tempora, o mores!


[18 martie 1880]

Foile engleze au știri îmbucurătoare din Afganistan. Corespondentul ziarului „Times“ scrie din Cabul cu data 19 curent:


Evenimentele săptămânei din urmă confirmă perspectivele pline de speranță esprimate de mine în ultima telegramă. Capii ghaznilor au răspuns la împărtășirile ce le-a făcut Mustafi-Habi-Bullah în mod safisfăcător. D. F. Roberts a primit o epistolă scrisă de copilărosul prinț Movsa-Khan și subscrisă de toți capii ghaznilor, în care se zice că ei, convinși de intențiunile binevoitoare ale Engliterei, sunt hotărâți a se supune și a veni cu toți la Maidan (25 mile de Cabul) spre a negocia cu noi. Diferiții șefi locali din Loghaz, Kohistan etc. au fost invitați a veni acolo spre același scop. După ce s-au convins afganii în decurs de o lună despre inutilitatea rezistinței lor, generalul Roberts a fost atât de înțelept că a așteptat până ce lecțiunea și-a produs fructele. El a încetat cu operațiunile militare în sezonul cel nefavorabil, abținându-se de la orice negocieri și așteptând până ce afganii singuri au venit să le înceapă.


Discursul deputatului Hausner în care combate alianța austro-germană nu este bine primit de către ceilalți deputați poloni. Un organ al lor se exprimă astfel:


Vorbirea lui Hausner nu stă în armonie cu interesele polonilor, pentru noi polonii nu este altă combinațiune mai favorabilă decât dezbinarea între Germania și Rusia. Dacă însă Austria ar părăsi alianța cu Germania urmarea, cea mai imediată ar fi o de aproape alipire a Germaniei la Rusia. Austria n-ar mai găsi nici un sprijin în Franța, pentru că Republica nu este consolidată, nici în Anglia, care este numai putere maritimă. De trei părți înconjurată, de Rusia, Germania și de Italia cea rapace, Austriei nu i-ar rămânea alt refugiu decât să intre în alianță ruso-germană, cu alte cuvinte restabilirea alianței celor trei împărați, care după această evoluție ar primi o configurațiune mult mai solidă. Aceasta este politica cehilor și a partidei drepte, cari au asurzit cu aplauze pe Hausner. Cuvântul baronului Hubner în Camera seniorilor a expus clar programul acesta. Dar aceasta nu poate fi politica polonilor și manifestațiunile lui Hausner stau în contrazicere cu politica noastră. Înainte de o jumătate de an Hausner a ținut o filipică contra politicei bosniace a Austriei, pentru că ocupațiunea Bosniei trebuie să aducă un conflict între Austria și Rusia, iar rivalitatea celor două puteri poate fi numai în avantagiul Poloniei. Astăzi Hausner vorbește în contra alianței austro-germane, deși este evident că această alianță mănține și înăsprește conflictul dintre Rusia și Germania. În fine discursul lui Hausner n-a fost prudent nici din puntul de vedere al partidului polonilor din Austria. Pentru Austria alianța germană este pârghia politicei sale orientale; această legătură nu o poate părăsi fără a pierde și Orientul. Hausner a urmat aceeași cale ca și centraliștii mai acum un an și jumătate și prin care au pierdut frânele guvernului. Coroana în Austria nu poate fi de acord cu politica nihilismului.
Din „Fremden Blatt“.


[19 martie 1880]

O literatură întreagă de articole, notițe și telegrame roiește prin jurnalele engleze, franceze și germane asupra presupuselor intențiuni ale misiunii diplomatice a ilustrului cancelar de la Măgura, fără ca să ne lămurească acest mister ostentativ, căci nu e îndoială că ostentațiune se face multă.

Locul întâi îl dăm primului Viena al unui ziar austriac recunoscut că stă în oaricari relațiuni cu Ministerul de Externe al monarhiei și care e anume „Fremdenblat“:

Iată ce zice acest ziar:


Călătoria actuală a ministrului prezident al României a dat impulsiune presei europene la combinații numeroase, în parte foarte hazardate; mai cu seamă însă oprirea în Viena și în Berlin a d-lui Brătianu au dat naștere celor mai aventuroase știri. Majoritatea ziarelor europene a crezut că trebuie să considere ca ceva fără de nici o îndoială că în prima linie vizitele omului de stat conducător în capitala Austro-Ungariei și în aceea a Germaniei au de scop „intrarea României în alianța austro-germană“; numai clar nu vedea nici unul din acele jurnale dacă această „intrare în alianță“ o dorește România mai mult sau o doresc cele două împărății. Ba ziceau că d. Brătianu a sosit la Viena ca să-și ofere „adeziunea la alianță“, ba, ziceau alții, ministrul președinte ar fi fost provocat de a-și pune condițiile. D. Brătianu, mai zicea o versiune, nici n-a gândit la adecă să facă pe România de a intra în alianța celor doi împărați; scopul de căpetenie al călătoriei sale e de a câștiga pentru principele său coroana regală. Și atât în Viena cât și în Berlin i s-a dat a înțelege că sunt gata de a-i îndeplini dorința aceasta dacă noul regat se va pronunța pentru intrarea sa în alianța austro-germană. Se-nțelege de la sine că toate scrutările acestea, cari se iveau sub chipul unor informațiuni, nu făceau nici în Paris, nici la Petersburg o impresiune tocmai înveselitoare. Mai cu seamă lângă Neva impresia era neplăcută dar și la Paris erau indispuși. „Le Temps“, care stă în relații cu ministerul francez, găsi chiar ocazie de a da României un sfat binevoitor. „Adevărații amici ai României, zicea acreditata foaie pariziană, nu pot aproba silințele de a preface Principatul în aliat al celor două împărății căci România ar pierde prin aceasta foloasele unei neutralități cari o scutesc de orice aventură hazardată“.
Sfatul e desigur sincer, e însă puțin justificat. Afară de asta nimini lângă Seina n-are cea mai mică cauză de-a privi cu neîncredere la tratările pe cari ministrul prezident al României le-au avut la Berlin. Deși nu suntem consfințiți în amănuntele acelei pertratări pe cari d. Brătianu le-au avut cu oamenii de stat dirigenți de la noi și din Germania, totuși putem asigura cu toată hotărârea un lucru: că nici României nu i s-a făcut propunerea de-a intra în alianța austro-germană, nici din partea României iarăși nu s-a făcut propunerea de-a intra ea în această alianță. Atât aci cât și în capitala Germaniei d. Brătianu au avut desigur ocazie de-a se esprima în privirea direcției pe care România va urma-o în politica exterioară pe cât el și amicii săi vor fi la putere și cine-a urmărit cu atenție intimă dezvoltarea raporturilor de partid și manifestările opiniei publice din Principatele dunărene nu va fi nici un moment în îndoială asupra spiritului și caracterului destăinuirilor ministrului prezident român.
Numărul partizanilor actuali ai Rusiei în România se reduce la o minoritate ce dispare de mică ce este. Nu numai partidul de coaliție pe care se reazemă cabinetul actual dar și conservatorii, cari înainte de puțin timp încă vedeau mântuirea României numai într-o strânsă alipire către Rusia și în sprijinirea politicei orientale rusești 1 s-a convins în fine că dezvoltarea priincioasă a Principatului n-o pot afla decât în păzirea conștiințioasă a tractatelor europene. Ca dovadă cât de puțin teren are azi o alianță rusească în populațiunea României merită să relevăm faptul că Grigorie Sturza, actualmente partizanul de căpetenie al Rusiei în România, trebuie să sufere să i se zică de către aproape toată presa română că e cumpărat de Rusia (?! Nimeni n-a zis asta). Dar nu numai partizanii Rusiei, ci și apostolii doctrinelor revoluționare au pierdut toată influența, pe când înainte aflau în Principatele dunărene un teren foarte roditor pentru activitatea lor (N. B. Sunt la putere). Visurile panromâne, cari aveau de obiect fondarea Regatului dacoromân, sunt asemenea învinse ca și fantaziile mai mult or mai puțin republicane despre o confederație danubiană. Toți politicii de oarecare vază și influență din Principatele dunărene au recunoscut astăzi că România nu poate conta la o configurare priincioasă a viitorului ei decât urmând o politică esterioară în adevăr conservatoare, bazată pe respectul tratatelor europene. Declarațiile pe care d. Brătianu le va fi făcut nu pot să fi avut alt înțeles decât acesta. Aceasta corespunde și cu lămuririle pe cari foile guvernamentale din București le dau asupra călătoriei ministrului prezident. Foarte demn de însemnat e un articol al „Presei“ din București ce ni s-a semnalat deja pe cale telegrafică. Foaia ministerială, apăsând asupra tezei că România nu trebuie să facă nimic din toate câte ar putea s-o lipsească de libertatea ei de acțiune sau ar putea să-i prejudece viitorul, zice că principala datorie a guvernului din București e de-a păstra țării poziția ce i s-a creat prin Tractatul de la Berlin. România — continuă „Presa“ — trebuie să se țină într-o respectuoasă rezervă față cu toate puterile și să aștepte evenimentele ce vor veni. Natura acțiunii sale viitoare va atârna de aceste evenimente și de interesele combinate cu ele, căci „interesele și existența unui popor mic nu se apără prin alianțe secrete, încheiate de mai-nainte, ci numai printr-o atitudine cuminte și hotărâtă cu scopul de-a rămânea în marginile tractatelor și de a le menținea“.

1 Pentru că informațiile ziarului vienez se datoresc desigur, indirect cel puțin, destăinuirilor ministrului nostru prezident îi mulțumim pentru această calomnie retrospectivă.

Acestea sunt cuvinte pre cât de cuminți pe atât de demne. Programul cuprins în ele corespunde și cu interesele României și cu cele europene. Ceea ce cere Austro-Ungaria de la România, împreună cu toate puterile iubitoare de pace, este ca ea să respecte în mod sincer tractatele cărora le datorește existența sa ca membru autonom și egal îndreptățit în concertul popoarelor europene. Dac-o va face aceasta, atunci împlinește principala condițiune preliminară a misiunii ce i s-a pus și, dacă vor mai veni vreodată complicațiuni internaționale, ea poate conta cu încredere că Europa, în al căreia interes va fi lucrat România, va crede de cea mai de căpetenie a sa datorie de-a opri orice vătămare a intereselor române. Nici o alianță secretă, oricât de sărbătorește ar fi consacrată prin documente, nu va putea să-i dea României o protecție egală cu aceea pe care i-o garantează o politică esterioară leală, corectă, corespunzătoare cu tractatele europene.


Declarând că ne e peste putință de-a vedea vreo lămurire în acest articol care, prin vraful de cuvinte, nu cuprinde decât o calomnie la adresa trecutului partidului conservator și o parafrazare a unui articol din „Presa“, trecem la alte ziare cu informațiuni mai materiale.

Astfel „National Zeitung“ din Berlin află următoarele:


Se pare că misiunea d-lui Brătianu în Berlin ar fi avut succes, căci reprezentanții români din străinătate, cari pân-acuma nu voiau să știe nimic despre planul de a ridica România la rangul de regat, încep să mărturisească existența acestui plan.
Se tem însă — nu fără cuvânt — de opunerea Rusiei, care, după cum s-au aflat din sondări confidențiale, s-ar ține pân-acuma într-o atitudine feritoare. Principele Carol nu e persona grata, adică nu e bine văzut la Curtea din San Petersburg din cauze deosebite, din cari deja această una ar fi de ajuns, că politica română are în timpul din urmă o atitudine de prietenie ostentativă cu Austria. Adevărat că ridicarea României în genere nu se prea potrivește în cadrul politicei balcanice a Rusiei, afară doar dacă și Bulgaria s-ar ridica la rangul de regat, pentru a da o expresie internațională parității rasei romanice cu cea slavă la Dunărea de Jos. Fiindcă însă aceasta ar include o schimbare, formală cel puțin, a Tractatului de la Berlin, abia ne putem închipui că puterile s-ar învoi c-o asemenea procedare; pentru România se naște apoi întrebarea dacă s-ar plăti o schimbare de formă a poziției sale internaționale când un vecin puternic n-ar voi s-o recunoască. D. Brătianu nu și-a manifestat până acum intenția de a atinge și Petersburgul în călătoria sa de misiune; după toată probabilitatea el a făcut din capul locului abstracție de la aceasta.


Ziarului „Augsburger Allgemeine Zeitung“ i se scrie din Berlin, tot în privirea misiunii:


Călătoria actuală a d-lui Brătianu, asupra căreia nu trebuie să ne mirăm, de vreme ce sunt încă pendente atâtea cestiuni ale păcii de la Berlin de cari România are un viu interes, mai are de scop și asigurarea eventuală, a succesiunei în Principat. Căsătoria principelui Carol fiind fără copii, oamenii de stat ai României au nu puțină îngrijire pentru posibilitatea unei vacanțe instantanee a tronului, care ar putea deveni primejdioasă pentru Principat. Pentru a înlătura primejdia aceasta sau pentru a o mărgini cel puțin, au conceput în București ideea de-a se-nvoi prin o convenție ca, în cazul unei vacanțe de tron, să se cheme ca urmaș sau un fiu al principelui ereditar de Hohenzollern sau principele Frederic de Hohenzollern. Pentru scopul acesta d. Brătianu a vizitat atât pe principele moștenitor cât și pe bătrânul principe Anton de Hohenzollern.


Ziarului „Pester Lloyd“ organ chip oficios al guvernului maghiar, i se scrie din Berlin


că d. Brătianu ar fi plecat din capitala Imperiului german foarte mulțumit cu succesul călătoriei sale. A izbutit să asigure Principatului României bunăvoința Germaniei în gradul de care se bucură deja de mult din partea Austro-Ungariei. Despre o adeziune formală a României la alianța austro-germană nu poate fi vorba, de vreme ce nu există în același grad identitatea de interese cari există între cele două mari state din mijlocul Europei; însă Brătianu a câștigat totuși în Berlin convingerea că în viitor nu se va mai repeta nicicând pentru România o situație ca aceea din nefastele zile ale lui aprilie 1877, când nu-i rămăsese guvernului absolut nici o altă alegere decât aceea de a se arunca în brațele Rusiei. Poziția României față cu alianța austro-germană seamănă cu aceea a Angliei.


În fine mai ținem seamă și de notițele sumare și telegrafice ale ziarelor engleze.

„Daily News“ anunță, într-o depeșă primită de la Berlin, că d. Brătianu, după propria sa mărturisire, consideră rezultatul vizitei sale la Berlin ca foarte satisfăcător pentru România. „Standard“ reproduce, după o depeșă din Viena, zgomotul că împăratul Rusiei a dăruit principelui Bulgariei un vapor de război, 40.000 de puști și câteva tunuri; lucru care ar sta în legătură cu atitudinea României; „Daily Telegraph“ spune că în Viena scopul voiajului d-lui Brătianu se crede a fi regularea ordinei de succesiune la tronul României. Principele Frederic de Hohenzollern, fratele principelui Carol, ar fi designat ca prinț ereditar. Pe de altă parte o telegramă din București a ziarului „Times“ spune că d. Brătianu și-a propus a merge și la San Petersburg pentru a sumite guvernului rusesc proiectele cari au motivat prezența sa la Berlin.

Iată o sumă de notițe pe cari le înregistrăm pentru a fi compleți în versiunile răspândite asupra voiajului cancelarului de la Măgura.

Un lucru se constată din toate: ostentațiune, fără zapis și fără chezășie.


MITROPOLITUL MORARIU ANDRIEVICI
[19 martie 1880]
Prin înaltul decret din 14 l.c. în locul lui Teocrist cav. de Blazevici, mort la 9 iulie anul trecut, administratorul diecezan, arhimandritul dr. Silvestru Morariu-Andrievici a fost numit arhiepiscop și metropolit al Bucovinei și Dalmației. Morariu Andrievici intră în funcțiune cu un renume bun; deși în etate de șasezeci și doi ani (s-a născut la 1818), el se ține încă bine în toată privința, cum se vede atât din ochiul său cel ager cât și din mâna sigură și liniștită. O activitate literară întinsă, abilitate și elocință îi câștigară o influință mare nu numai la coreligionarii săi, ci chiar la alți compatrioți.
Morariu-Andrievici este fiul unui preot din Bucovina, născut în Mittoka. După ce a absolvat gimnaziul și teologia la Cernăuți, se consacră carierei de preot și înaintă, din treaptă în treaptă, până ce acum ajunse capul suprem bisericesc. Mai întâi a funcționat ca preot în mai multe comune din Bucovina; la anul 1848 îl aflăm în Ciahor (un sat lângă Cernăuți) unde petrecu mulți ani. Aci, prin studii private, își câștigă cunoștințe eminente, aci-și începu și activitatea literară, scriind multe cărți voluminoase. Azi ocupă un loc foarte onorabil în literatura română și este unul dintre scriitorii cei mai productivi. El este fondatorul cărților școlare române din Bucovina, dintre cari mai cu seamă cărțile religioase gr. or. pentru clasele superioare ale școalelor secundare merită a fi numite.
În etate de 50 ani, a funcționat ca protopop în Cernăuți, având sub direcțiunea sa o mulțime de eparhii și școale. Capacitatea arătată în acest post făcu să fie numit consilier în consistoriul gr. or. al Bucovinei, cea mai înaltă autoritate bisericească din acea provincie. Deși a escelat în postul acesta prin activitatea sa practică și prin tăria caracterului său, se iscară între el și episcopul de atunci, Eugen Hackman, unele diferențe cari-l făcură să-și piardă poziția.
Murind episcopul, succesorul său, Teofil Bandela, îl reabilită în post. Pierzându-și de timpuriu soția, se făcu călugăr și fu ales de egumen în monastirea Dragomirna. Aci nu rămase mult, ci fu numit arhimandrit titular în consistoriul din Cernăuți și în iulie anul trecut administrator diecezan, adecă locțiitor al arhiepiscopului. În noiemvre a.t. a fost numit de facultatea teologică din Cernăuți dr. onorific.
Mitropolitul Andrievici a fost totdauna un adevărat binefăcător pentru cei nefericiți, fără a căuta sau a aștepta altă mulțumire decât pe cea resimțită în sufletul său după orice faptă bună.
Cu aceste puține cuvinte am voit să schițăm imaginea vieței unui bărbat care, printr-un studiu serios și o activitate neobosită, a ajuns la postul suprem bisericesc.
„Der Osten“


[20 martie 1880]

Ziarul „Presa“ în revista sa din 16, după o matură cugetare, face următoarea reflecție asupra articolului nostru din 9 martie:


Organul dreptei, „Timpul“, de la 9 curent, publică o revistă de o importanță și de o gravitate excepțională, căci conține niște aluziuni prea transparente la adresa capului statului și-și permite a da lecțiuni de constituționalism M. Sale Domnitorului.


Pe urmă „Presa“ se întreabă la ce se rezumă în realitate ideea fundamentală a autorului articolului nostru și tot dânsa răspunde: depărtarea de la putere a guvernului actual și înlocuirea lui prin opoziția de la „Timpul“.

În adevăr, dacă articolul nostru de la 9 martie nu ar conținea decât manifestarea unei impaciențe a opoziției de a veni la putere, negreșit că o asemenea cerere din partea opoziției ar fi foarte anodină, precum o declară și „Presa“; însă noi am ridicat cestiunea mai presus de considerațiuni de persoane sau de partizi; noi am pus înainte teoria foarte constituțională că șeful statului are dreptul după unii, datoria după alții, fiindcă fiecărui drept corespunde și o datorie, de a pipăi pururea pulsul națiunii pentru a se convinge dacă în realitate guvernul se mai bucură sau nu de încrederea acesteia.

Am mai adăoga apoi că acțiunea capului statului crește în măsura în care crește disproporția între puterea de rezistență a corpului electoral și capacitatea de violentare a guvernului, și că mănținerea echilibrului între guvern și guvernați, între diferitele partide, este una din cele mai frumoase atribuțiuni ale Coroanii.

„Presa“ pe aceste premise esențiale le trece cu totul cu vederea; se adăpostește la umbra majorităților din Corpurile legiuitoare și tinde a demonstra că, pe câtă vreme guvernul se bucură de acele majorități, capului statului nu i-ar incumba decât un rol cu totul pasiv. Și, după ce pune astfel de teorii înainte, „Presa“ ne impută nouă că „am fi făcut aluziuni prea transparente la adresa capului statului, permițându-ne chiar de a da lecțiuni de constituționalism M. Sale Domnitorului“.

Trop de zele, vom răspunde mai întâi, și dacă aluziile au fost prea transparente, ele au încetat de a mai fi aluzii și în adevăr nu ascundem că articolul nostru conținea mai mult decât o aluzie, conținea un apel direct la prerogativele capului puterii executive, a cărui cooperare în viața statului o considerăm ca factorul cel mai important pentru mersul regulat al unui regim parlamentar. Nu au domnii de la „Presa“ decât a deschide Constituția, la capitolele ce stabilesc prerogativele Domnului, și iată ce vor citi:


Art. 93. Domnul numește și revoacă pe miniștrii săi.
El sancționează și promulgă legile.
El poate refuza sancțiunea sa …
Art. 95. Aliniatul 6. El are dreptul de a dizolva ambele Adunări dodată sau numai una din ele.
Art. 101. Fiecare din ambele Adunări precum și Domnul au dreptul de a-i acuza pe miniștrii și a-i trimite înaintea Înaltei Curți de Casațiune și Justiție.


A desemna așadar pe capul statului la rolul ce i-l desemnează „Presa“, condamnându-l chiar la indiferentism, din momentul ce un minister oarecare s-ar bucura de majoritatea parlamentară, ar fi a reduce pe capul statului la un rol mai neînsemnat decât chiar acela pe care-l joacă prezidentul unei republice.

Prezidentul actual al Republicei franceze este un simplu burghez, un advocat, și totuși, când partidele extreme manifestaseră veleități de a târî guvernul pe o cale periculoasă, a rostit aceste remarcabile cuvinte: „Laissons-les tout dire, mais ne les laissons pas tout faire“. (Să le lăsăm să zică orice, dar să nu le lăsăm să facă orice).

Dar ia să vedem la ce rezultate ne-ar expune teoria „Presei“? După Constituție, Domnul numește cabinetul. Am avea multe de zis chiar în privința constituirei și premenelilor ministeriale. În alte țări membrii unui cabinet formează o unitate solidară; când se retrage măcar unul dintre miniștri, cum de exemplu s-a întâmplat cu lord Derby în Englitera, motivele retragerii sunt arătate în public și discutate înaintea Parlamentului, opiniei publice și Coroanii. La noi lucrurile se petrec după culise. Am văzut miniștri intrând, ieșind și reintrând de câte trei ori în cabinet, aci Stan înlocuind pe Bran, aci Badea-Radu înlocuit prin Radu-Badea. Aceste premeneli ministeriale se fac de cătră capul cabinetului cu mai puțină scrupulozitate decât cum s-ar face din partea unui prăvăliaș cu calfele sale. Un asemenea cabinet, vițiat deja în principiul existenții sale, este chemat a face alegeri; reușita îi este asigurată de mai nainte, cum ne probează experiența.

Aci naște întrebarea: într-al cui nume se dizolvă un Parlament? În numele capului statului. Dizolvarea nu însemnează că țara trebuie numaidecât să dea o majoritate ministerului care a dizolvat Adunarea. Dizolvarea Adunării nu este nimic alta decât uzul prerogativei monarhului care, voind a cunoaște vederile națiunii, o consultă în comițiile electorale. Când în acest raport — care e direct între tron și nație — intervin miniștrii sau prin violență sau prin corupțiune, deci prin toate mijloacele de cari dispune mașina atotputerniciei guvernamentale ca să falsifice libera espresiune a țării, întrebăm: nu este acest amestec corumpător sau violent al miniștrilor o atingere adusă direct prerogativelor tronului? Întrebăm dacă tronul poate să stea indiferent și nepăsător când se produc fapte de-o violență sau de-o corupțiune manifestă? De bună seamă că nu, căci, dacă am admite o asemenea teorie monstruoasă, ea ar însemna o adevărată abdicare a șefului statului în mâna ministrului X sau Y pe care l-a fi însărcinat cu opera consultării.

Am demonstrat deja cât este de mare disproporțiunea între puterile de rezistență ale alegătorilor la noi față cu guvernanții. Această disproporțiune este și rămâne un rău care nu se poate remedia decât printr-un control mai sever din partea șefului statului. Știm că „Presa“ nu se mulțumește numai cu analogii sau teorii emise de articole de fond de prin ziare străine, ci că, asemenea advocaților ce vor anume paragrafi de legi, ea cere autori competenți în materie. Deci îi facem și această plăcere, citind pe John Stuart Mill.

Iată propriile cuvinte ale autorului englez:


Dacă drumurile, căile ferate, băncile, asigurările, marile companii pe acțiuni etc.; dacă apoi corporațiunile municipale și biurourile care atârnă de la ele ar deveni atâtea departamente ale unei administrațiuni centrale; dacă impiegații tuturor acelor întreprinderi diverse ar fi numiți și plătiți de către stat, dacă ei ar fi să aștepte numai de la stat înaintarea și fericirea lor, atunci nici libertatea presei, nici constituțiunea populară a legislațiunii noastre n-ar împiedica ca Englitera să nu mai fie liberă decât cu numele. Cu cât mașina administrativă ar fi mai ingenioasă și mai eficace, cu cât s-ar concentra în ea mai multă inteligență și energie, cu atât răul ar fi mai mare.
Toată inteligența și toată capacitatea țării s-ar concentra într-o numeroasă biurocrație către care țara ș-ar îndrepta necontenit ochii, mulțimea pentru a primi ordinele și direcțiunea; oamenii capabili sau lacomi pentru a obține înaintare personală.


Acest tablou ipotetic făcut de autorul englez e trăsătură cu trăsătură portretul țării noastre.

Dacă însă un asemenea pericol există chiar pentr-o veche țară parlamentară ca Englitera, bogată, industrială, c-o puternică clasă de mijloc, ce să mai zicem de noi, unde guvernul este totul, țara nimic.

Începem cu comuna. Cine nu știe că îndată ce ministeriul se schimbă, de la comuna rurală cea mai obscură până la populata capitală, consiliile comunale se dizolvă și se numesc primari după chipul și asemănarea ministrului.

Administrația? Se dizolvă consiliile județene, se schimbă prefecții și subprefecții în același chip.

Justiția? Urmează acelaș exemplu.

Și administrația și justiția se conferă numai pro forma în numele Domnitorului; în realitate ele nu mai sunt ale țării ci ale partidului de la putere.

Miile de funcționari de prin toate celelalte ramuri ale serviciilor publice, toți amovibili și la discreția guvernului, tremurând pentru existența lor la orice zvon de criză ministerială, strămutările de militari și de profesori, favorile toate de cari dispune un guvern necontrolat, de vreme ce le distribuie pentru a preface pe cei însărcinați cu controlul în complici ai săi, toate acestea, cari se petrec ziua-n amiaza mare, dau oare cuvânt „Presei“ de-a pretinde în mod serios că șeful statului nu are altă misiune decât de-a le sancționa prin tăcerea și abținerea sa?

Dresat cum este corpul electoral, ca și caii de la manej, cari la un semn se-ntorc când la dreapta când la stânga, ar fi foarte ușor pentru un guvern ca s-aducă într-o Cameră absolut pe oricine ar pofti; pretinde însă „Presa“ că șeful statului n-ar avea nimic de zis?

Să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Noi credem că suntem mai buni apărători ai principiului monarhic și mai cu seamă ai monarhiei constituționale când susținem că șeful statului, care are dreptul de-a-și da miniștri în judecată, are încă și mai mult pe acela de-a-i controla în toate actele lor constituționale și de-a lua sub scutul și patronajul său corpul electoral oricând îl vede violentat de către miniștri.

Să cităm un exemplu. Când pentru prima oară s-a violentat alegerile la 1867, când s-au tolerat ca în mijlocul capitalei, în vederea tronului, să se insulte Senatul, dizolvat atunci, când ministeriul au permis să se înceapă lucrările drumului de fier înainte de-a se fi convocat noul Senat spre a-și da aprobarea la concesia Stroussberg, s-ar fi putut refuza șefului statului dreptul de-a uza de prerogativele sale prin singurul fapt, invocat de „Presa“, că ministeriul reușise a-și înjgheba, prin mijloace ilegale, o majoritate oarecare?

Încheiem răspunsul nostru cu următoarea reflecțiune. Am declarat în programul nostru că suntem în contra conspirațiunilor, în contra a orice act de violență, că voim sincer consolidarea monarhiei constituționale, că e departe de noi de-a da lecțiuni oricui; suntem însă în drept a cere cooperarea factorilor statului, conform cu destinațiunea lor, ca cel puțin de-acum înainte să ne apropiem de adevăratele principii ale unui regim constituțional.


MODEL DE STIL
[20 martie 1880]

Ne permitem a reproduce din „Curierul de Galați“ nu toată, revista lui, publicul să fie liniștit, ci numai fraza inițială, una singură singurică, și desfidem orice plămâni, chiar și ale lui Mustafa ben Ali din „Dacia“, să o cetească fără să răsufle:


Membrii partidului liberal din acel orașiu se au adunat dilele acestea în număr fórte mare și au decis formarea unui club al partidului liberal, precum și fondarea unui diar care să apară în tóte dilele; ne place a vedea că acest partid atât de mare și impozant se au pus la lucru și se va ocupa a lumina publicul galațén precum și țara întrégă asupra necesităților acestui orașiu; cu acéstă ocadie am vădut cu plăcere că cu acest partid au dat mâna și unile din persóne care până adi făcea parte din alte grupuri politice și acésta o fac, diceau acele persóne, ca să se combată răul ce se vede că au început să cadă pe sărmana nóstră comună, și că în astfeliu de împrejurări micele diverginție politice trebuie se încetese, căci mai nainte de tóte este că fieșicare să se ocupe pentru salvarea averei comunale.


[21 martie 1880]

Cancelarul s-a întors. Partizanii, îngrijiți, îl înconjură, i se uită în ochi, îi analizează mersul dacă e agitat sau ticnit, îl urmăresc cu cine vorbește, cui îi întinde mâna cea dreaptă, cui cea stângă, dacă înfățișarea sa este veselă sau mâhnită, c-un cuvânt, ca de la un adevărat oracol din Delphi, toți așteaptă destinele lor din gura ilustrului augur.

Un zgomot pusese într-adevăr ortaua partidului de la putere în neliniște. Ce fapt să fi fost oare acela care să fi neliniștit somnul și beatitudinea lor? Oare nu se întorsese d. Brătianu înconjurat de toată aureola vizitelor ce le făcuse pe la împărați și pe la ceilalți cancelari, oare pieptul său nu venise din nou încărcat cu decorații strălucite?

Vai, toate acestea-i lăsară indiferenți față cu nourul ce amenința partidul liberal național: marele pontifice pleacă la Paris ca să strângă mâna republicanilor de la Belleville în calitate de trimis al viitorului regat al României, iar, când marele păstor urmează a pleca, ce are să se facă turma necuvântătoare? Se întruniră dar, își grămădiră capetele la un loc, ținură consiliu și, într-un strigăt, proclamară că mare pontefice nu-i poate părăsi.

Iată știrea cea mai nouă ce agită astăzi pe partizanii guvernului. Astfel fiind situațiunea dinlăuntru, Republica Franceză e amenințată de a fi lipsită de prezența d-lui C.A. Rosetti ca reprezentant al României pe lângă ea.

Nu suntem inițiați în misterele ortalei; faptul este însă caracteristic pentru moravurile noastre. Cum? Acest partid național liberal care pretinde că nu este numai majoritatea țării ci țara însăși întreagă, care pretinde că de la el emană toate și care contestă celorlalte partide până și existența, se cutremură la ideea că d. C.A. Rosetti ar putea să se ducă și nu se sfiește de-a declara printr-un act aproape oficial că lipsa unui singur om ar fi pierderea partidului însuși?

Faptul e prin sine prea elocuent; el probează până la evidență mistificațiunea țării, dar în același timp și meritul mistificatorilor. Noi n-avem decât a deplânge pe toți aciia cari se lasă a fi mistificați.


[21 martie 1880]

Camera, după atâtea luni de nepăsare și de nelucrare, pare a se deștepta dintr-un lung somn în ajunul sărbătorilor Paștilor pentru a vota în pripă câteva legi de-o importanță foarte mare, cari, în orice altă țară, ar consuma lungi ședințe și ar da loc la discuțiunile cele mai serioase.

Astfel alaltăieri votă o convențiune cu Casa de Depuneri și Consemnațiuni pentru regularea datoriei de zece milioane contractată de stat către această Casă.

Această discuțiune n-a fost interesantă decât printr-un incident în adevăr scandalos. D. N. Ionescu, combătând legea care, după părerea sa, schimbă legea organizării Casei de Depuneri și Consemnațiuni, la un moment dat băgă de seamă că grațioasa figură a d-lui ministru de finanțe nu mai apărea la banca ministerială. D. Ionescu se miră de această absență a ministrului a cărui lege era în discuțiune și întrebă dacă, pe lângă celelalte calități, miniștrii au și darul ubicuității, adecă, pe românește, de a fi totdeodată și prezenți și absenți. Acest cuvânt latinesc supără grozav pe prezidentul Adunării, care chemă pe orator la ordine și ceru totodată ca Adunarea să aprobe această măsură cu totul escentrică. Chiar Adunarea actuală, cu toată fenomenala ei docilitate, se arătă cam nedomirită, așa încât, după două încercări dubioase, d. C.A. Rosetti se coborî de la biurou și-și dete demisiunea din funcția de președinte. În fața acestei nenorociri membrii marelui partid se grăbiră de a reveni asupra votului și deteră sancțiunea lor acestei procederi neauzite. Rămâne dar înțeles de acum înainte că ubicuitatea constituie o insultă gravă și că acest cuvânt trebuie șters din dicționarul parlamentar roșu.

Tot în fuga mare s-au votat alaltăieri și ieri legea care supune pe țăranii împroprietăriți la impozitul fonciar, apoi o însemnată adaogire la taxele ce plătește comuna Pitești, acest leagăn al libertății, legea care modifică art. 8 din legea biletelor ipotecare și, în fine, s-a luat în discuțiune și considerațiune legea care suprimă un oarecare număr de subprcfecturi și îndoiește aproape lefile acestor amploiați neprețuiți în manipularea liberelor alegeri. Ni se pare că această din urmă lege va încerca câteva dificultăți, fiindcă chiar majoritatea actuală nu pare a găsi justificat acest spor nepomenit în lefile unor funcționari care nu s-au recomandat prin nimic până astăzi solicitudinii Parlamentului și recunoștinții țării.

Raportul general asupra bugetului a fost în fine depus cu zece zile înaintea începerii chiar a anului bugetar sturzesc care începe, cum toți știu, la aprilie. Cum vor mai trece încă cinci zile până se va lua în deliberație, cum se vor mai pierde încă o ședință sau două cu cestiuni preliminare, Camera d-lor Rosetti-Brătianu va avea aproape 24 de ore pentru a examina o lucrare ca aceea a bugetului statului, buget urcat până la 128 milioane cheltuieli și încheiat cu un deficit mărturisit de peste 10 milioane.

Să mai zică cineva că liberalii n-au avut cea mai mare grijă de finanțele statului și de punga contribuabililor.


[23 martie 1880]

În ședința de ieri a Senatului d. A. Grăjdănescu, într-un discurs fără pretenție oratorică însă plin de bun-simț, a dezvoltat interpelarea d-sale în privința stării de suferință în care se află populația rurală. În mai multe județe din România locuitorii sunt în lipsă chiar de hrana zilnică; afară de această nenorocire mai au apoi să sufere din partea administrației execuție pentru împlinirea birurilor și pentru facerea șoselelor.


În starea aceasta de mizerie în care ei se află, a interpelat interpelatorul pe guvern, dv. executați pe bieții locuitori la dări și la șosele, nu vă gândiți că n-au ce mânca, că n-au ce pune în traistă când merg la lucru de silă.


D. Grăjdănescu a mai denunțat apoi efectul ce l-au avut circulările guvernului; ele au provocat conflicte în unele părți și în genere neîncredere între proprietari și locuitori, ridicând țăranilor tot creditul pe lângă arendași și proprietari; ca consecință, nemaiavând locuitorii mijloacele de a-și procura hrana zilnică, până la vremuri mai bune ar trebui ca guvernul să le dea aceste mijloace. Trecând apoi la abuzurile administrației, d. Grăjdănescu, între altele, a citat un caz destul de interesant: un cal de furat din Vlașca s-a găsit în grajdul d-lui polițai de oraș.

D. ministru de interne a răspuns la semnalarea acestui caz că va pune să se cerceteze și, dacă va fi în adevăr cum spune d. interpelator, va destitui pe polițai. Cât pentru pretinsa foamete de care ar suferi locuitorii din mai multe județe, d. ministru a contestat-o, arătând că porturile Galaților și Brăilei sunt pline de porumb și mai ales că într-o țară ca a noastră, lipsită de brațe, nu se pot produce cauze serioase de foamete. S-au luat cu toate acestea măsuri ca părților mai nevoiașe din țară să li se acorde subvențiuni bănești pentru împrumuturi de producte locuitorilor.

Lăsăm de o parte deocamdată nedreptățile și abuzurile ce fac administrațiile respective cu împărțirea grânelor la locuitori și considerăm numai spusele din urmă ale d-lui ministru. Reflecția d-sale în privința lipsei de brațe la noi, de unde ar rezulta și lipsa unor cauze serioase de foamete, ar fi să fie justificată, însă naște întrebarea dacă nu chiar guvernul a contribuit la slăbirea raporturilor dintre proprietari și locuitori și dacă n-a contribuit el a dizolva legăturile dintre aceste două clase pozitive și din cari rezulta garanția intereselor și uneia și alteia. Abuzurile izolate din partea unor exploatatori denunțate de d. ministru nu pot servi de normă pentru o întreagă legislație, căci, sub cuvânt de a stârpi abuzuri izolate, vedem producându-se inconveniente și perturbațiuni generale în paguba ambelor părți.

Senatul, după răspunsul d-lui ministru, a început dezbaterea asupra Băncii de Scont și Circulație. D. Teodor Rosetti luând cuvântul într-un discurs remarcabil, a avut curajul să se emancipeze de orice prejudiție și să discute însăși oportunitatea creațiunii unei asemenea instituțiuni de credit. Vom reproduce acest discurs cât mai îndată.

Camera, în ședința sa de ieri, a discutat asupra proiectului de lege pentru conversiunea obligațiunilor rurale.


După știrile telegrafice pe cari le primim, alegerile din Englitera au dat până acum rezultate favorabile liberalilor. Până alaltăieri se cunoștea că liberalii pierduseră 16 jețuri și câștigaseră 48. De atunci nu mai aveam nici o altă știre în privința aceasta. „Pall Mall Gazette“ zice că rezultatul final al alegerilor se prevede a fi defavorabil guvernului Beaconsfield.


[25 martie 1880]

Bătuți pe toată linia atât prin evidența strivitoare a actelor lor cât și prin tăria argumentelor adversarilor, confrații noștri liberali-naționali, cum își zic de la războiul franco-german încoace, maimuțărind când pe franceji, când pe nemți, și atribuindu-și numirea unor partizi cu un succes oarecare politic, s-au încruntat și s-au oțerit înlăuntrul sufletului lor, încât caută nod în papură, cum zice românul, și, fiindcă nu pot răspunde la argumente cu argumente, se agață de pretexte pe care singuri le inventează, singuri le combat. Caută adecă pricina cu lumânarea ca și comites missi, judecătorii pribegi ai vechilor noastre domnii, ce erau trimiși în lungul și-n latul țării să judece procesele dintre oameni și, fiindcă nu găseau nicăiri certe și gâlceavă, ci pretutindene bună pace, scorneau zurba între creștini, ca să le treacă de urât, să aibă ce judeca și să câștige bani de ciubote (precum se numeau pe atunci taxele judecătorești) adecă plată pentru alergătură.

În mod febril ne caută pricină de vorbă. Astfel în revista de la 21 mărțișor (2 prierel) „Românul“ vorbind de strălucirile cu care a fost primit d. Brătianu de către împărați și de cătră colegii săi, cancelarii ăialalți, ne insinuă nouă sau opoziției întregi, nu mai știm, că am fi zis despre d. Brătianu ba că vrea să intre în alianța austro-germană, ba că vrea să ridice România la regat etc.

Ce am zis noi în privirea aceasta? Am înregistrat toate, absolut toate relațiile ziarelor străine câte ne-au venit sub mână și am adaus că nu ne place ostentația, nici înclinările politice prea accentuate.

De ce am zis-o? Pentru că roata lumii schimbătoare este și pentru că ne cunoaștem lungul nasului, pentru că modestia e haina ce i se cuvine unui popor mic ca al nostru și pus între împărății mari.

Obstentațiunile cu împărățiile cele mari sunt bune? Nu, zicem noi, pentru că împărații, Dumnezeu să-i ție mulți și fericiți ani, ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ținând parte când unuia când altuia, ne discredităm când la unul când la altul, și când or fi pe împăcate sunt în stare să ne privească ca pe un fel de obiect de compensație. Tocmai d. Brătianu are un caz foarte recent în viața sa politică, vorba Congresului de la Berlin. Tur-vur se certau împărățiile, de gândeai c-o să se prăpădească lumea, și, când colo, ce aruncară în gura lupului? Basarabia. Geaba n-am vrut război, ori geaba l-am fi vrut, tot pe pielea noastră s-au împăcat lucrurile; pe-a noastră și pe-a turcului, sărmanul, care-a plătit și cui n-a fost dator para frântă. Austria i-a luat Bosnia și Herțegovina, Anglia Cyprul, Italia și Franța s-au ales cu câte ceva în Egipet ș.a.m.d.

De aceea nu ne spună „Românul“ ba de glorie națională, ba că bine s-au bătut oștirea noastră, ba că națiunea în sus, ba că națiunea în jos… Ce-a ieșit de-acolo? Pierdere materială, pierdere de oameni, știrbire de țară, rău. Bine s-au bătut românii, rea politică au avut și, de-i fi viteaz cât șapte, geaba ești dacă nu-i minte și înțelegere la conducători, ci fumuri deșarte.

Ne aducem aminte de-o satiră românească din 1821 care zice:


Bine izbuteam în toate dacă turcul n-ar fi fost
Vrednic numai în războaie, da-n diplomatică prost.


Tonul tragi-comic din epistoliile marelui prooroc din Strada Doamnei nu mai impresionează pe nimeni și în zădar aruncați praf în ochii lumii, căci rău stați înlăuntru, pentru că sunteți risipitori și nesinceri, rău în afară.

Într-adevăr, o depeșă din Londra, sosită alaltăieri după amiazăzi, ne anunță victoria partidului liberal. „Standard“ zice deja că regimul tory cată să se considere ca trecut; „Times“ deseamnă pe lord Granville, pe marchizul Hartington, șeful partidului liberal, și pe d. Gladstone ca eventualii însărcinați cu formarea noului cabinet. Acțiile anglo-franco-rusești se urcă; cele germano-austriace scad. Liberalii noștri, cari laudă atât de mult pe liberalii cei din Franța, i-ar dori pe cei engleji în gura Gheenei, pentru că victoria lor preschimbă gloriele culese de d. Brătianu în acte de imprudență politică.

N-avem nevoie să zicem că nouă toate acestea ne sunt foarte indiferente. Nici n-avem interese în Asia centrală, nici voim război cu unii sau cu alții, suntem plini de un egal respect pentru toate aceste nații mari cari au avut fericirea de a se dezvolta în linie dreaptă pe pământul lor, războindu-se din când în când, niciodată pe deplin subjugate, nații cu o cultură veche în urma lor, de la cari avem multe de învățat și în certurile cărora nici nu ni se cade să ne amestecăm. Certe-se ei în de ei, căci știu pentru ce, căci interese a zeci de milioane de oameni colidează, dar cu noi să fie toți prieteni, vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc: „Îți place, logofete, că luăm Țara căzăcească?“ — „Place, escelență, și să dea Dumnezeu să vă-ntindeți împărăția peste toată lumea, numai peste țara noastră nu“.

Acum să venim la ridicarea la rangul de regat.

Opinia noastră este — spre mare mirare — identică cu a „Românului“. Într-adevăr, nu numai că aceste titluri sunt esclusiv de dreptul națiunilor de a și le da ele înșile, dar suntem pe deplin liberi de-a proclama statul nostru împărăție, hanat, taicunat, patriarhie chiar. Nimeni, absolut nimeni nu ne-ar opri de la aceasta.

Domnii noștri cei vechi erau neatârnați cu totul, suverani în puterea cuvântului. Încheiau tratate de comerț, de alianță ofensivă și defensivă, dar simțeau, în modestia lor, că un titlu mare ar căta să corespunză cu mai multă putere, de aceea se intitulau modest: „voievozi“ adecă „duci de oaste“.

E drept că în același timp Strațimir de la Vidin se-ntitula „Țari Blăgaromŭ“, adecă „împărat bulgarilor“, ceea ce nu oprea ca voievozii noștri să fie politicește și îndealtmintrelea mai ceva decât împărăția bulgărească din ținutul Vidinului.

Așadar evident că liberi suntem de-a pune orice titlu am voi statului nostru, precum e evident că o asemenea schimbare e pentru noi indiferentă.

Se poate însă ca în străinătate să se dea cu totul altă importanță acestor epitete de origine apuseană, cari au acolo altă rațiune istorică.

Dacă guvernul actual afectează însă o indiferență atât de mare asupra acestei schimbări de etichetă, întrebăm ce însemnătate să dăm proclamării regatului, care s-a făcut deja de către d. Dim. Brătianu în ziua de 10 mai 1877, când, în calitatea sa de prezident al Senatului, s-a adresat M. Sale Domnului cu următorul discurs cu ocazia aniversării a unsprezecea a suirii pe tron:


Până aci, în acea zi mare, suvenirile și aspirațiunile noastre singure erau mângâierea sufletelor noastre; astăzi, o vedeți Măria Voastră, toate animele debordă de bucurie… Când v-ați suit pe tron, v-am promis animele noastre și Măria Voastră ne-ați promis că veți face minuni cu poporul român. Astăzi am reînnodat firul de trei secole rupt al vieții noastre de națiune de sine stătătoare și de antegardă a civilizațiunii în Oriente…
Și Senatul, Măria Ta, este cuprins de grijile și de speranțele cari frământă și gâdilă anima Măriei Tale. Dacă vârsta noastră și esperiența ce dă vârsta (vorbă să fie) nu ne permit elanurile sublime cari fac eroismul junimii, eroismul nostru este sângele rece; sângele rece nu este nepăsarea, el este resemnațiunea conștiinței de a nu recula înaintea nici unui sacrificiu …
Cutează! cutează, cutează fiu al lui Friderich cel Mare, al lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Viteazul …
Europa, împreună cu noi, cu venerațiune și cu amoare va saluta în Măria Ta pe marele rege al României.


Din literă în literă stau lucrurile aceastea într-un act oficial tipărit în „Monitorul“ din anul 1877, nr. 106, pag. 3145.

Adecă, între noi vorbind și cu tot dinadinsul, nu s-ar cădea ca un prezident de Senat, un ministru plenipotențiar să fie, de nu altceva, cel puțin om serios?

Apoi animele cari debordă, grijile cari gâdilă anima, resemnațiunea conștiinței de-a nu recula, între noi fie zis, vorbe de om serios sunt?

Dac-ar fi fost vara, pe vremea căldurilor celor mari, tot am mai înțelege, dar deja la 10 mai, când e încă răcoare…?


UN NOU JURNAL NAȚIONALE-LIBERALE
[25 martie 1880]

Per aspera ad astra!
Un non drapel [se] desfășoară pe cîmpia românismului!
Un nou matador se aruncă în arena publicismului național!
Un nou luceafăr apare pe horizontul geniului latinității!


Dar, pentru ca să nu pierdem răsuflarea urmând mai departe pe acest diapazon costiș și apoi să nu zică cineva că esclamațiunile noastre de intuziasm sunt numai vorbe sforăitoare, să ne coborâm mai binișor, să trecem la fapte.

Mijlocul cel mai nimerit de a face cunoscut pe publicul impacient cu ipohimenul ar fi să i-l punem în natură dinaintea ochilor. Neputând face aceasta în bloc, cum este soarta bugetelor, suntem nevoiți a-i prezenta numai câte o rază ruptă din toate părțile corpului organic al „stelei frumoase și prea luminoase“ din cari oricine-și va putea închipui întregul astru ce se ivește și s-a ivit pe ceriul fericitului partid.

Credem că nu ne vom găsi „Bacăul“, ca orbul Brăila, dacă înainte de toate vom pune sub ochii cititorului copie fidelă de pe actul de botez scris în fruntea acestui nou-născut și anume întocmai:


BACĂUL
Jurnalul partidului liberal
Adevărul și nimic decît adevărul
etc. Mahalaua Bunei-Vestiri etc.


Astfel, încredințându-ne că-l cheamă „Bacăul“, că este „jurnal“ și cu adevărat al „partidului liberal“ să vedem cum „Bacăul“ cel năzdrăvan spune năzdrăvănii din leagăn, și întinde programa la soarele libertății și din grai așa grăiește:


Gazeta partidului liberal va merge pe urmele predecesorilor săi „Românul“ și „Telegrafu“, va căuta, ca și ei, să stîrpească abuzurile și să susție legalitatea și dreptatea fără considerație de persoane… Ca gazetă locală „Bacăul“ se va ocupa de toate trebuințele județului nostru, „Bacăul“ în fine se va ocupa înainte de toate de Bacău etc.


Așadar atât „Românului“ cât și „Telegrafului“ le aduce o bunăvestire că pot să se culce pe urechea stângă, lăsând sacul cu toate greutățile în spinarea acestui Hercule care îndată în primul său Bacău, din ziua nașterii chiar, se năpustește cu intrepitudine asupra unui „nou partid“ și așa cuvântează:


N-avem pretenție în numărul de astăzi se discutăm opiniile și principiile acestui părtit poreclit democrat liberal: ne vom mulțumi numai a atrage atențiunea adivaraților liberali asupra cîtorva catigorii de oameni care formează acest partid în județul nostru și sîntem siguri că numai aciastă enumerație îi va pute edefia asupra dorinților și tendinților acestui faimos partid.


După teribila enumerație a categoriilor, atletul dă lovitura de grație acelui nou partid prin concluziunea următoare:


Orice bacauan cetind aciasta enumerație va recunoaște pe fiecare în parte. În viitorul nostru număr vom fi mai espliciți, spaciul lipsindu-ne astăzi.


Dacă însă organul nostru recunoaște că aci nu e destul de esplicit, apoi, în cele ce urmează imediat după vorbele de sus, este și mai esplicit și mai corect, de exemplu:


Historia Zilei
Evenimentile recente a demonstrat.
La Paris. Chestiunea arzătoare al art. VII din legia de instrucțiune publică, care articol a fost răspins, s-a atenuat prin un vot de încredere în guvern după ce ministru de Freicinet a declarat că guvernul va aplica legile contra congregațiunilor neautorizate pe răspunderea sa, voind însă a avia inițiativa sa de acțiunie liberă. În urma acestora iezuiții vor se încredințeze direcțiunia institutelor lor la prevții de mir sau la profesori laici. În jurnalile francese se pretinde că închideria institutelor dirijate de iezuiți și disolvarea novițiatelor lor ar fi chear hotărîte etc.


Cum vedeți, ține „în curent pe cetitorii de toate evenimentele petrecute și în străinătate“, devenind din ce în ce mai clar, anume:


În Spania tot este crize ministerială.
În Italia o dezbatere violentă în Adunare a demonstrat că cabinetul Cairoli stă în foarte bune relațiuni cu Austria, care nu are nici o intențiune răzbelnică contra Italiei. În timpul acesta opiniunea publică din Anglia susține că Italia ar fi primit de la Rusia în secret propuneri de alianțe în contra Germaniei, care putere pare a fi nemulțumită cu politica cabinetului Cairoli. Guvernul italian dezminte aceasta foarte energic cu o telegramă dată direct jurnalului „Pall Mall Gazette“ și pretinde că flota italiană este depareilattă.

Apoi:


În ȚARĂ. Cabinetul d-lui Ioan Brătianu este atacat de d-nul Grigorie M. Sturza, fiul lui Mihail Vodă Sturza, în privința atitudinei sale vis-a-vi de Rusia. „Românul“, în numărul de alaltăieri, combate pe d. Sturza cu argumente asupra cărora d-se nu va mai pute replica. Ceea ce ne miară pe noi este…


Nici noi nu mai putem replica, nici nu ne vom mira de nimic pe fața pământului.

Dar „Bacăul“ nostru mai adineaori se plânse că n-are loc spre a fi mai explicit și cu toate acestea pe a doua pagină începe, cu un neastâmpăr nesuferit, să se întindă pe întregi cinci coloane, și ce face? Pișcă și mușcă parcă s-ar fi născut cu colți în gură ca oștirea lui Cadmus. Pe cine mușcă? Pe o biată foiță — cum o numește el — care a văzut mai întâi lumina soarelui în aceeași zi cu dânsul și s-a născut în același oraș, Bacăul.

Iată țipetele lui:


Zilele aceste au apărut primul număr a unei foițe ce-și aroagă titlul „Gazeta de Bacău“, acest titlu a unui vechi organ liberal de publicitate încetat de vreo cîțiva ani. De la debut foița abuzează de agerimea limbei sale invective. Calomnii și insulte contra partidului și contra guvernului liberal contra administrațiunei locale, contra reprezentanților liberali ai Bacăului din Cameră și Senat, în fine în contra Senatului, din cauză că acest mai de pe urmă a invalidat alegerea d-lui A. Holban de la Vaslui. „Gazeta de Bacău“, înainte de a înceta, n-a făcut aceasta niciodată.
… … …
Redactorii acestei foițe ne fac impresiunea că a scris în niște momente de aberațiune sau în niște momente cînd mințele omenești sunt tulburate prin introducerea în stomah a unui licuid Eteric… Pre cît vericine trebuie să se cuprindă de mirare de a vedea pe un Bacău antuziasmat de Costache Radu, pe atîta trebuie să-i fie cu totul neînțeles cum un bacăuan stăpîn pe cele cinci simțuri… poate să insulte pe d. Vidrașcu…


Ca să nu pierdem și noi simțurile, să mai variem, ascultând finalul acestui marș militar.


Trecem în fine asupra espresiunelor ocărîtoare care nu conțin nici o imputare dar care constitui niște simple injurii precum: Înfierbîntarea arșiței din Algeria și răciala din Bulgaria; căci nu merită să le comentăm.
Afle însă foița că cel ce au văzut soarele ecvatorial și mantile albe ale beduinilor, acel care, părăsind apoi viața sa liniștită de la țară și la primul apel al patriei au abandonat toate interesele sale, au reîncins Sabia cu abnegațiune de sine, au alergat la lupta sacră pentru Independența României; acela este Om Liber și, fudul de Libertatea sa, are inimă în pieptul său și nu poartă minciuna pe buză.


Cine a înțeles ceva din tot talmeș-balmeșul să-i fie de bine! Niciodată n-am putea termina cu clasicitatea, în fond și în formă, a „Bacăului“, dar totuși vom mai cita câteva exemple, pentru a ne forma pe deplin bunul-gust literar. Astfel d-sa ne spune însuși:


Foița „Gazeta de Bacău“, anunțînd aparițiunea jurnalului nostru, spune că a apărut cu o marcă bizară în frunte.


Apoi arată cum a fost îmbrățișat de confrații săi:


„Telegraful“. În numărul său de astăzi salută cu cuvinte măgulitoare aparițiunea jurnalului nostru.
Mulțămind „Telegrafului“, reproducem mai jos cele ce a binevroit a scrie în privința noastră. „Primim primul număr al unei foi politice-literariea început să apară în Bacău sub titlul „Bacău“.
Anunciem cu deosebită plăcere publicului aparițiunea acestui organ de publicitate. Programa sa e scurtă dar limpede, iată-o:“ (urmează programa)


Așa „Telegraful“. Ce bucurie o fi fost pe „Românul“ nu știm. Numai de n-ar strânge prea tare puiul la piept, încât să-și dea sufletul! De dragostea multă!

Iată și unul din corespondenții acestui organ de publicitate; să luăm aminte:


Corespondențe
Domnule Redactor
Sînt om bătrîu și pîră astăz nu am cutezat cîtuși de puțin să trimet proza mia la vreun organ de publicitate. Astăz însă, aflînd că în fine va apare gazeta mult așteptată de toți oamenii bine-simțitori și iubitori atît de libertate cît și de dreptate, am uitat a mia bătrînețe și, luînd condiul miam zis. Hai la luptă și arată că în Bacău mai sunt Oameni de inimă.
Apoi d-le Redactor, visez oare! cînd cetesc: Onorab. deputat Costake Radu… Desigur că visez…


Noi nu visăm defel, ci vedem după toate acestea că organul în față a început să dea și lecțiuni, deocamdată de limba franceză, până ce va învăța însuși pe cea română:


„Gazeta de Bacău“ în numărul ei din 13 curent abuzază de limba franceză.
Pe pagina a 3-ia în colona a 3-ia, pentru a exprima revenirea celor răzlețiți zice: „on revient toujours à ses pénates“.
Aceasta nu este franțuzește. În limba franceză se zice: „on revient à ses amours“!, „on revient à ses moutons“! dar „on revient à ses penates“ întîi că nu exprimă ideea ș-apoi nu se zice niciodată.


Să mai ascultăm și câteva reflecțiuni cosmologice:


Primăvara cînd sosește dă frunza nouă și cele vechi și uscate cad de la sine: aceasta ecsistă în ordinea naturei.
Oare de ce în ordinea socială, oare de ce în stat nu se face același phenomen.
Dacă în analoghia anotimpurilor am înpărți viața statelor, atunci oare cînd sosește primăvara?
Răspunsul este: Niciodată!
Comedia humană, ori o scrie un Tacitus cu mînie… ori o scrie un Rabelais… rîzînd, rămîne tot aceea și se petrece cu aceeaș monotonie sublimu-anuiantă cu care se tăvălește sistemul nostru solar în spaciul fără sfîrșit.
A pronunța toate acestea în fața pudicei „foițe“ nu este defel cavalerește, după noi!
În fine s-a trecut în glumă!
Înțelegem ca acest „enfant terrible“ să fie botezat spre a putea muri creștinește: că țipă, se zvîrcolește și dă din picere, însă aceasta trebuia s-o facă acasă, la Bacău, iar nu să ia lumea-n cap, lovind fără milă în partide, turburînd pacea Europei și a foiței, ba chiar făcîndu-ne să credem că sistemul solar se tăvălește nu știu unde!
Apoi mai dă și lecțiuni strigînd că: „on revient à ses moutons“!
Aceasta este mai insultant decît chiar vestita „ubicuitate“!


Dar destule exemple.

Într-o polemică cu ziarul „Unirea“ din Iași am spus că stilul roșu se distinge printr-un indisolubil amestec de viclenie și mărginire; viclenia se urcă uneori până la conflicte cu justiția, mărginirea până la stupiditate. Un ziar bucureștean ne-a mai spus apoi că redactorul „Bacăului“ național-liberal e — ceea ce și trebuie să fie — un fost academician al Văcăreștilor.

Din probele de stil de mai sus credem că publicul s-a luminat până i s-a urât.


CUM SE PETREC ALEGERILE ÎN ANGLIA, CUM ÎN ROMÂNIA?
[27 martie 1880]

De bună seamă nu poate intra în spiritul nostru de-a adresa acelei țări mărețe, adevărat leagăn al libertăților politice, insulta că ea sau tronul ar putea suferi douăzeci și patru de ore măcar fără impunitate un guvern care și-ar permite acte de ignominie electorală ca acelea cari se petrec la noi. Pe de altă parte iarăși nu pretindem ca un stat tânăr și în starea de cultură în care se află al nostru să se poată asemăna cu un stat bătrân ca Englitera, carele însă, grație elasticității și sincerității în aplicare a instituțiunilor sale, are virtutea de-a reîntineri pururea.

Totuși ni se impune acest studiu, prin interesul de actualitate, din două puncte de vedere.

Deja într-un studiu precedent am demonstrat că ideea fundamentală care-a condus națiunea română de o jumătate de secol aproape în urmărirea țintei de-a întemeia o dinastie străină occidentală a fost de-a rumpe cu ideile bizantine cari începuseră a-și face drum în țările noastre și contra cărora francheța și lealitatea înnăscută a caracterului românesc simțea o adâncă aversiune. Aspirațiunile foarte legitime ale țării au fost de-a se apropia de cultura apuseană și de-a face ca, prin instituțiuni, moravurile să se îndrepte spre bine.

Un alt motiv al studiului nostru este că ni se oferă ocazia ca să răspundem unor critici ce ni s-au adresat de foile guvernamentale în contra teoriilor constituționale susținute de noi, ocolindu-se cauzele esențiale cărora noi atribuim starea bolnăvicioasă în care se află țara.

Ne-ntoarcem la alegerile din Englitera.

După informațiunile ce ni le dă „Journal des débats“ numărul deputaților ce sunt a se alege în Camera Comunelor e de 652. Lupta fiind foarte înverșunată între amândouă partizile, ar trebui să presupunem de fiecare colegiu cel puțin câte doi candidați, adecă în total 1304 candidaturi. După datinele electorale din Englitera fiece candidat trebuie să fie introdus de către un număr de cel puțin zece alegători, candidatura sa cată să fie afișată cel puțin cu cinci zile înaintea datei alegerii. Dar aci ni se prezintă ceva care nouă ni s-ar părea un fenomen. În loc de 1304 candidați nu s-au prezentat decât 1096. De bună seamă nu indiferentismul face pe partizi de-a nu-și prezenta la toate colegiile câte un candidat. În Englitera mai întâi nici nu se-ndeasă candidații, pentru cauze superioare de ordine morală; cum am zice fiecine are acolo o judecată mai dreaptă despre sine însuși, încât nu oricine se crede capabil de-a reprezenta în Parlament interesele generale. Acolo apoi apetiturile diurnelor, favorilor, misiunilor în străinătate, arenzilor, punerilor în slujbă nu împing la acea vânătoare de candidaturi care la noi privește deputăția, în cea mai mare parte, ca o mină californiană de afaceri lucrative, ca un mijloc de chiverniseală, ca o cale pentru a-și aduna bani albi pentru zile negre. În Englitera interese reale conduc și inspiră pe alegători și toți se dau de-o parte în fața aceluia pe care ei îl cred mai apt pentru apărarea acelor interese. Triumful acestui candidat este unica țintă ce-o urmărește alegătorul. Prefectul și subprefectul, zapcii și zapcilâcurile electorale, atâtea monstruozități de pe la noi, sunt cu totul necunoscute în Anglia, unde este întemeiat self-guvernamentul, unde adecă țara se guvernează în realitate prin sine însăși.

Deosebirea între numărul îndoit al scaunelor și acel al candidaturilor ambelor partizi — acest din urmă e cu două sute mai mic decât cel dentâi — se explică prin împrejurarea că, la colegiurile acele unde candidatura unui deputat are tradițiuni și este consolidată prin legături stabilite de mai-nainte între alegători și candidat, nici se mai încearcă altcineva de-a-și opune candidatura, nici din partea opoziției, nici dintr-a guvernamentalilor, căci acolo nu este locul surprinderilor, nici varga magică a guvernului nu exercită acea putere care improvizează și impune candidaturi cu douăzeci și patru de ore înaintea alegerilor.

Să venim acum la noi.

Vom lua de exemplu ultimele alegeri la Senat. Nu mai e astăzi pentru nimene un mister că dacă există undeva aparență de luptă și posibilitate pentru un membru al opoziției de-a străbate în Senat e numai în colegiul I.

La ultimele alegeri vedem persoana primului-ministru d. Ioan Brătianu pusă în cinci județe, aleasă în două.

La Prahova d. I. Brătianu cade contra d-lui G. Gr. Cantacuzino.

La Romanați d. I. Brătianu e ales contra d. general Florescu.

La Suceava d. I. Brătianu e ales.

La Dorohoi d. I. Brătianu cade contra d-lui Vasile Alexandri.

La Vlașca d. I. Brătianu cade contra d. general Florescu.

Într-un număr de treizeci de colegiuri candidatura personală a d-lui Brătianu apare de 5-6 ori.

Dar câte s-au mai denunțat cu ocaziunea verificării titlurilor în privirea altor alegeri, precum acea de la Pitești? Acolo au venit d-nu prim-ministru, a stat două zile într-un local alături cu sala alegerii, a chemat pe fratele d-sale, ambasadorul de la Constantinopol, apoi pe d. Radu Mihai, pe atunci prefect la Iași, și în sfârșit d-nii I. Brătianu, Dim. Brătianu, Gr. T. Brătianu chemat din Dobrogea, T.I. Brătianu, I.I. Brătianu, N.N. Brătianu, Ghiță Enescu, cumnat al primului-ministru, C.N. Petrescu (cumnat al ministrului justiției) apoi prefectul, directorul prefecturei și ceilalți funcționari au introlucat 26 voturi, din cari peste 20 funcționari, adecă o majoritate de 2, zi două, voturi contra d-lui Alex. Zisu — aceasta în orașul natal al d-lui I. Brătianu și ajutat de tot neamul.

Au mai cutreierat apoi Moldova nu doar ca să se informeze de suferințele ei, de prejudițiile ce i s-au cauzat prin război, ci ca să combată candidaturile opoziției și să escite dezbinări și ure între alegători pentru triumful prozeliților săi.

Așadar vedem figurând candidatura d-lui Brătianu pentru a zecea parte din întreg numărul candidaților, fără să mai amintim și pe ceilalți miniștri cari iarăși opuneau candidatura lor membrilor opozițiunii.

Dacă lord Beaconsfield la 652 colegiuri ar fi pus candidatura sa într-un număr proporțional cu acela al primului nostru ministru, i-ar fi trebuit copiii de pe ulițele Londrei și douăzeci și patru de ore nu l-ar fi suferit regina Angliei la putere.

Căci ce-am zis noi?

Dizolvarea unei Adunări însemnează consultarea țării din partea tronului. Dacă miniștrii, călcând toate conveniențele, se interpun între tron și popor comit un act anticonstituțional, prejudițiabil intereselor țării, prejudițiabil prestigiului Coroanei.

Când fapte de asemenea natură se tolerează la noi fără a fi imediat reprimate ele servă ca un premiu de încurajare pentru acei cutezători cari, în disprețul sentimentelor țării, nu se dau îndărăt dinaintea niciunui mijloc pentru a se sui sau a se menține la putere.

Succesul, ziceți d-voastră?

Apoi succes au avut partidul tory în Anglia. A pus pe fruntea reginei diadema imperială a Indiei, a cucerit pentru Anglia Canalul de Suez, au silit pe Rusia să se întoarcă sub zidurile Constantinopolului la Congresul din Berlin, au pus, prin tractatul privitor la Cipru, pe Turcia sub tutela Angliei, au purtat două războaie fericite și cu toate acestea… poporul englez s-a pronunțat contra acestui partid.

D-voastră, aliații unei mari împărății, ați văzut stipulându-se sine nobis despre țară în Tractatul de la San-Stefano și în cel de la Berlin, ați purtat un război zadarnic, devenit monstruos prin goliciunea și foamea ce au suferit-o armata noastră, ați pierdut Basarabia, ați suferit umilirea amestecului străin în autonomia dinlăuntru a țării și totuși națiunea vă aprobă?

Națiunea cea compusă din Brătienii adunați de prin Dobrogea și din toate unghiurile țării, națiunea de cumnați, nepoți, funcționari și păsuiți — da; însă nu națiunea aceea a cărei opinie cătați s-o amăgiți, s-o corupeți, s-o înlocuiți cu politica d-voastră personală.


[28 martie 1880]

E atât de uimitoare știrea despre demisiunea întemeietorului Imperiului germanic, e atât de mare omul și evenimentele legate de numele său, încât citim de două și trei ori cu atenție telegramele sosite din Berlin și din Londra pentru a ne încredința dacă într-adevăr așa este, dacă într-adevăr principele de Bismarck este acela care, pentru o majoritate de două voturi într-o cestiune de minimă importanță, depune din mânile sale conducerea unui popor de aproape cincizeci de milioane, a unui popor care și-a făurit soarta prin războaie de un succes arareori pomenit în istorie și care încearcă a câștiga o necontestată supremație în conducerea afacerilor globului nostru.

Într-adevăr mică e cauza invocată pentru retragere și prea amănunțit e descrisă pentru a fi cea adevărată. El și-a dat oficial demisia în urma unui vot al Consiliului Federal asupra unei cestiuni a timbrelor; în Consiliul, compus din reprezentanții statelor germane, discutându-se legea aceasta, s-au ivit un dezacord între membri asupra impozitului timbrului la plata mandatelor poștale și s-a respins cu o majoritate de 30 voturi contra a 28. Cele 30 de voturi nu reprezentau decât o populație de 7 și jumătate milioane, pe când minoritatea reprezenta o populație de 30 milioane; 16 voturi ale statelor mici erau în mânile a doi membri ai Consiliului. În urma unui asemenea incident marele Cancelar își dă demisia, zicând că nu poate susținea votul majorității îndreptat contra Prusiei, Bavariei și Saxoniei.

Un principiu cată să stabilim din capul locului: „cu cât mai mică cauza invocată cu atât mai serioasă demisia“, căci, dacă ar fi fost o cestiune mare în discuție, demisia ar fi fost un ultim și escelent mijloc de presiune, dar, față cu o cestiune atât de neînsemnată, ea apare, în toată seriozitatea ei, izolată cu totul de cauza invocată. E prea adevărat că împăratul german a răspuns prin cuvântul „niciodată!“ la cererea principelui de a i se primi dimisia, e asemenea adevărat că principele, deși și-a reînnoit cererea, bazând-o pe zdruncinarea sănătății sale, totuși împăratul nu se va putea lipsi de sprijinul puternic al cancelarului său, încât din capul locului cată să aprețiem cu rezervă evenimentul acesta; însă, făcând cu totul abstracție de la realizarea dubioasă a retragerii dorite de marele concelar, voința sa, esprimată și repețită pân-acum în două rânduri în mod formal și oficial, ne dovedește că evenimente grave cată s-o fi motivat.

Deși nu ne simțim în stare a dezvăli adevăratele cauze ale acestei demisii, totuși o enumerare pur și simplu a evenimentelor ce se petrec paralel cu acesta ne va da de nu cheia, cel puțin mai multe elemente de înțelegere a faptului și ne-ar face să întrevedem și urmările unei eventuale persistări a cancelarului în hotărârea de a se retrage.

Fost-au demisia aceasta cauzată prin neînțelegeri ulterioare în afacerile interne ale împărăției sau trebuie s-o căutăm în alte întâmplări cu cari să poată avea vreo conexitate — iată întrebarea. Demn de recunoscut rămâne în toată mișcarea aceasta că trei deja din actorii de căpetenie ai Tractatului de la Berlin s-au retras de pe scena politică și al patrulea, cel mai însemnat, e pe calea de a se retrage; acest din urmă e însuși principele de Bismarck, președintele Congresului, ceilalți trei sunt contele Andrassy, care se adaptase cu totul colegului său, lordul Beaconsfield, care patrona alianța austro-germană așa de mult încât existau indicii că voiește a se asocia la ea ca al treilea, și în fine d. de Waddington, ministrul de esterne al Franței.

Ne aducem aminte că opozițiunea din Anglia a combătut politica lordului Beaconsfield ca prea aventuroasă, zicând că, împărăția engleză fiind destul de mare, printr-un amestec direct în politica esterioară a altor popoare și-ar îngreuia poziția și i s-ar crea complicațiuni esterioare cari, neevitându-se, ar putea degenera în întreprinderi și infructuoase și păgubitoare intereselor și prestigiului regatului. Lord Derby, purtătorul unui vechi și ilustru nume englez, om cu averi nenumărate și c-o influență politică adecuată și cu numele său istoric și cu averea sa, unul din conservatorii cei mai pronunțati, s-au despărțit de mult încă de ministeriul Beaconsfield și, prin aceasta, nu puțin au contribuit la întărirea opoziției ce o făcea deja cu atâta învierșunare partidul whigs. Au dispărut dar de la cârma statelor respective contele Andrassy, lord Beaconsfield, d. de Waddington, și principele de Bismarck încearcă asemenea a se retrage.

Nu știm dacă alegerile din Anglia și perspectiva unui minister Gladstone n-o fi paralizând planurile ce concepuse principele Bismarck în interesul patriei sale, pe lângă împrotivirea ce el o întâmpinase deja din partea împăratului, și dacă aceste alegeri nu vor fi contribuit și ele la rezoluțiunea sa.

Nu putem decât a pune aceste întrebări sub toată rezerva și așteptăm ca amănunte mai pozitive să ne lumineze până la ce grad bănuielele noastre pot fi întemeiate. Oricum de pe acum încă putem conchide că alegerile din Anglia erau deja îndeajuns de însemnate pentru a produce nu numai senzațiune, ci o prefacere generală în politica diverselor state și în constelațiunea alianțelor. Cu cât mai mult s-ar produce o asemenea dislocare de alianțe prin retragerea cancelariului?

Această problemă atât de grea se-nțelege că nu se poate slei prin indicațiuni repezi ca cele de față și cari se impun primei vederi. Ceea ce în Europa mișcă adânc se reflectă și în senzitivele europene, statele Răsăritului, prin curioase manifestațiuni. E știut că, întru cât politica partidului whigs s-au delineat în publicistică și discursuri, ea nu este diametral opusă tendențelor din Peninsula Balcanică precum era aceea a lordului Beaconsfield. În momentul deci în care se răspândiră primele știri despre victoria liberalilor, din Constantinopol firul telegrafic ne anunță încurânda schimbare a cabinetului și sancționarea cesiunii de teritoriu cătră Muntenegru, din Sofia ni se vesti numirea unui cabinet în care găsim pe d. Karavelof și pe alți patrioți bulgari de-o nuanță panslavistă, iar la noi se fac combinațiuni cari, prin fantasticitatea lor, sunt menite a avea o viață scurtă. Românul nostru, la care, spre norocul lui și necazul lumii, tot prevalează bunul-simț și gustul de satiră, ascultă cu cunoscuta lui nepăsare tot ce i se povestește ș-apoi încheie: „Toate ca toate, dar toți cancelarii ăilalți au căzut de la putere, numai doi au mai rămas: Gorciacof și… Brătianu!“


[29 martie 1880]

Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poți întâmpina nimic la ele, lași obiectul în discuție cu totul de o parte și, atribuindu-i adversarului intențiuni și vederi cu totul străine obiectului, îl numește când trădător, când calomniator, cu un cuvânt tot ce-ți vine la-ndemână. Se-nțelege că, prin o asemenea manieră de a discuta, înlocuindu-se argumentele prin aserțiuni gratuite, numai scopul discuției, luminarea, nu se-ndeplinește.

Am voi să ne-nțelegem odată cu adversarii noștri în această privință pe față și limpede.

Dreptul de-a înjura — dacă rezultă din ceva, cestiune asupra căreia nu insistăm — nu poate rezulta decât din dovada că adversarul e un mișel în ceea ce privește caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa sa de judecată, defectele minții dau cel mult dreptul la satiră și ironie, nu la înjurătură. Când cineva scrie rău de ex. e ridicol, când plagiază e de defăimat; în cazul întâi spiritul său e de vină și spiritul e totdeuna moralicește nevinovat, în al doilea caracterul său e de vină și numai acesta e supus judecății fie a legilor morale, fie a acelor penale pozitive.

Este însă în discuția afacerilor publice vorba măcar despre calitățile morale ale caracterului adversarului, mai ales când el e în opoziție?

De zece zile „Românul“ continuă zilnic invectivele sale la adresa opoziției.


Acești oameni n-au cel mai mic patriotism, nici chiar simțământul pudoarei.
Necredința în națiune i-a făcut să piarză și simțământul național și chiar rușinea etc. etc.


E evident că toate epitetele acestea, cari se repet zilnic, cată să ne lase foarte indiferenți, pentru că în sine sunt indiferente. E indiferent pentru obiectul în discuție dacă adversarul este antinațional, fără patriotism, lipsit de pudoare, pentru că toate aceste escelente calități nu au nici o influență asupra afacerilor publice și ar avea numai atunci când ar fi la guvern. Încolo, am declarat-o de atâtea ori că partidul conservator nu are un interes imediat, constrângător, de-a veni la putere și că toată lupta lui e îndreptată în contra falsificării regimului constituțional și gravelor neajunsuri morale și materiale cari rezultă din sistemul amăgirii și presiunii. Schimbați sistemul și n-avem nimic cu oamenii. Că sunt o mulțime de liberali-naționali cari n-ar fi în stare nici de-a înțelege o schimbare de sistem în senzul aplicării oneste a Constituției e o împrejurare care le-ar strica lor individual, nu însă ideilor liberale sau instituțiunilor. Așadar nici din punctul de vedere al actualității, nici dintr-acela al viitorului partidului liberal calitățile sau defectele conservatorilor nu sunt obiect al discuțiunii. Actele partidului roșu și al guvernului sau sunt însă neapărat obiecte ale discuțiunii publice de vreme ce nu se fac decât în socoteala poporului întreg, cu paguba sau cu câștigul lui, și dacă argumentațiunea noastră în privirea lor e exactă puțin importă cine suntem, de merităm sau nu calificațiunile „Românului“ căci, oricare ar fi intenția cu care scriem, argumentele în sine nu au nici un amestec cu acea intenție și pot fi combătute prin argumente; și un argument solid e mai tare decât o mie de oameni.

Așadar cu argumente vom veni.


Au prorocit — zice „Românul“ despre noi — ruina finanțelor și de patru ani partida liberală n-a făcut împrumuturi, n-a pus nici un impozit.


Într-adevăr am prorocit și prorocim încă compromiterea finanțelor României. Dar să admitem, pentru un moment, că prorocirea noastră e o calomnie și aserțiunea „Românului“ un adevăr. Se știe că adevărul n-are frică de cercetare, căci, cu cât mai mult îl privești, cu atâta mai limpede iese la suprafață. De aceea să ne înțelegem asupra termenilor și să cercetăm aserțiunea ziarului guvernamental.

Ce este un împrumut?

E un contract în scris sau verbal cu care primești de la cineva bani sau orice alte valori, cu îndatorirea de-a înapoia cele luate cu sau fără dobândă.

Statul era dator creditorilor săi sume în numărătoare. În loc de-a le plăti însă peșin el emite pentru 26.260.000 bilete ipotecare, deci el a luat de la fiece detentor al unei asemenea hârtii echivalentul în numerar, îndatorindu-se de-a plăti acel numerar atunci când va vinde moșiile ipotecate. Deci până în momentul în care acele bunuri vor fi vândute și biletele ipotecare retrase, până în momentul ce tranzacțiunea va fi consumată, aceste bilete reprezintă un împrumut de 26.260.000. Dar e dobânda mare, dar e mică, împrumutul rămâne împrumut chiar dac-ar fi fără de nici o dobândă.

E însă îndeajuns acest singur caz pentru ca aserțiunea generală a „Românului“ „partita liberale n-a făcut nici un împrumut“ să fie falsă.

Acum să ne întrebăm ce este un impozit?

Impozit se numesc sumele ce le plătește cetățeanul pentru a subveni la sarcinele publice.

S-au urcat taxele poștale cu 50%, s-au urcat taxele judecătorești, s-au impus o taxă de 5 la sută asupra salarelor, s-au sporit prețul biletelor drumului de fier etc.; aceste taxe sunt sume plătite de cetățeni pentru a subveni la sarcinele publice, deci impozite.

Prin urmare aserțiunea „Românului“ că „partita“ n-a impus dări nouă e falsă, căci ajunge un singur exemplu în contrariu spre a o răsturna.

Împrumuturi directe, fățișe, prin anume convenție cu persoana Y sau X n-au făcut; precum n-au impus nici dări directe nouă. Dar împrumuturi deghizate și dări indirecte destule.

Acum să venim la bugetul votat en bloc de Adunare.

Amenințările ziarului guvernamental că opoziția va fi strivită prin răspunsurile victorioase ale guvernului s-au sfârșit prin o rușinoasă fugă de orice discuție, prin votarea en bloc și în ședințe nocturne a bugetului, fără ca deputații să aibă douăzeci și patru de ore măcar în cari să poată studia opera comisiei bugetare. Presa este asemenea în poziția anormală de-a discuta lucrurile post festa, când adecă orice discuție se face numai pentru târzia lămurire a publicului, pentru mintea cea din urmă a Românului, cum zice proverbul.

Deocamdată vom releva ceea ce izbește ochii numaidecât în acest buget, rezervându-ne a reveni mai târziu pe larg asupra materiei acesteia.

Comisia bugetară a Camerei au redus bugetul victorios prezentat de guvern de la 128.000.000 la cifra de 117.175.832 lei.

Proiectul guvernului mărturisea un deficit numai de 3 și jum. milioane, proiectul comisiei mărturisește (la pag. 21 a raportului) un deficit de 6.862.422 lei ce se va acoperi prin bilete ipotecare, deci reduce veniturile reale ale statului la suma de 110.313.400 lei.

Va să zică nici Camera liberală nu admite un buget de venituri de 128.000.000 de milioane după cum se lăuda „Românul“!

Dar oare această sumă de 110 milioane e reală? Reprezintă ea veniturile normale, regulate, cari pot servi de bază ca venituri fixe ce continuă și se dezvoltă din an în an mai mult?

Răspundem categoric nu.

Ficțiunea înlocuiește și aci realitatea, căci din cifra de mai sus cată să scoatem veniturile întâmplătoare și unele chiar problematice. De ce? Pentru că cheltuielile statului sunt fixe, neîntâmplătoare, neproblematice.

Din acea sumă trebuiesc deci scăzute:

a) Veniturile Dobrogei, ca neavând legătură cu bugetele anterioare, de 2.830.780.

b) Rămășițe de 7.500.000.

Ce sunt rămășițele?

Ele sunt veniturile unui an anterior, neîncasate și înlocuite prin datorie flotantă, prin bonuri de tezaur. Rămășițele cari se perpetuă nu probează decât că s-au întins coarda impozitelor peste capacitatea contribuabililor, dar de bună seamă nu pot să aibă caracterul unui venit real, fiindcă fiecărei sume de rămășițe corespunde o sumă echivalentă de datorie flotantă.

Mai trebuie scăzut:

c) 1.100.000 procente de la debitorii statului, cari se compensează prin dobânzile ce și statul plătește asupra veniturilor neîncasate și înlocuite prin împrumuturi provizorii.

Apoi mai scădem:

d) Venitul monetăriei … … … 2.200.000

e) rata datorată de Imperiul otoman … … … 200.000

f) (pag. 28) ratele bunurilor vândute … … … 1.380.000

Acum să adunăm aceste sume la un loc.

a) Venitul Dobrogei … … … 2.830.780

b) Rămășițe … … … 7.500.000

c) Procentele debitorilor statului … … … 1.100.000

d) Venitul monetăriei … … … 2.200.000

e) Rata datorită de Imperiul otoman … … … 200.000

f) Ratele bunurilor vândute … … … 1.380.000

_________________

15.210.780

Scăzându-se dar din suma înscrisă ca venituri reale ale statului de … … … 110.313.400

Veniturile citate mai sus … … … 15.210.780

Rămân … … … 95.102.620

Dar aceasta am zis-o în „Timpul“ de atâtea ori, că veniturile reale, stabile, fixe ale statului nu se urcă nici la 95 de milioane, pe când neîngăduitoarele cheltuieli sunt condei cu condei trecute în buget și vor reveni ca acuma și în anii viitori.

Dar în cifra de 95 milioane mai sunt și venituri problematice în a căror realizare nu credem, și acestea sunt:

Vânzarea de păduri … … … 2.200.000

Venitul net al liniei Predeal … … … 1.500.000

_________________

3.700.000

Față cu aceste venituri, cari sunt sarcinile reale ale statului?

1. Anuitățile

Ministrul de finanțe înscrisese pentru anuități suma de 50.000.000, Camera o scade la 46.736.202 (pag. 33 a raportului Costinescu). Diferența provine de acolo că Adunarea nu se ocupă cu deficitul Casei Rurale independent de înlăturarea combinațiunii ministeriale de a-și crea din Casa Rurală o resursă. Deficitul va exista și va trebui a se face un împrumut.

Apoi datoria flotantă necunoscută dacă ea este, precum se zice, de 85.000,000, încă va reclama o anuitate de 5-6 milioane, încât la un loc anuitățile se vor sui să zicem la 55.000.000

2) Armata … … … 25.000.000

_________________

80.000.000

Rămân deci din 95 milioane în cazul cel mai bun 15 milioane pentru toate celelalte servicii publice, deși ele costă 46 de milioane.

Și în anul trecut (pag. 22 a raportului) s-au afectat pentru acoperirea bugetului bilete ipotecare în sumă de

7.441.374

Pentru completarea armamentului … … … 2.586.081

_________________

Total 10.027.455

Așadar peste 10 milioane cheltuieli reale cari nu corespund cu nici un venit real al statului.

Asemenea în anul 1880 se vor afecta 6.862.432 bilete ipotecare pentru acoperirea deficitului, deci iarăși o cheltuială reală care nu corespunde cu nici un venit real al statului.

Și cu toate acestea „Românul“ pretinde necontenit că bugetele se acopăr fără deficite și fără împrumuturi.

Deturnarea biletelor ipotecare de la adevăratul lor scop: plata datoriei flotante, și întrebuințarea lor pentru plata de dobânzi la datorii oculte și pentru cheltuieli ordinare ale bugetului poate avea drept rezultat un adevărat dezastru financiar.

Datele noastre sunt luate după însuși raportul d-lui E. Costinescu, raportor al comisiei Camerei și redactor al „Românului“, deci, întru cât privește pe guvernamentali cel puțin, exactitatea cifrelor nu poate fi contestată din parte-le. Iar mistificațiunile acelui raport se impun la prima vedere fără un studiu amănunțit. Cu toate acestea calculele noastre, făcute după situațiuni mai vechi, coincid în ce privește numerele rotunde cu însuși lucrările comisiei bugetare.

Nu suntem în drept de-a retrimite „Românului“ invectivele ce ni le-a adresat în discuția aceasta?


[29 martie 1880]

Nu mai avem curajul de a înregistra toate plângerile în contra administrațiunii destrăbălate cari ne vin din toate părțile. Suntem mai aproape de adevăr când vom afirma că în realitate nu mai există administrațiune, că județele sunt abandonate cu desăvârșire în exploatarea a vreo câțiva deputați, sateliți ai guvernului cari și ei la rândul lor permit guvernului a exploata țara pe o scară mai mare. „Dă-mi să-ți dau“ —iată morala guvernanților de astăzi.

Din multele exemple unul va fi suficient.

Unul din matadorii partidului se află astăzi mare și tare în județul Prahova. El scoate și pune pe toți funcționarii, se pune chiar în grevă ca deputat până când ministrul nu-i dă satisfacțiune asupra schimbării cutărui sau cutărui prefect. În cele de pe urmă el dă votul său guvernului, dar și ministrul la rândul său trebuie să-i îndeplinească toate chefurile sale în județ, schimbându-i prefecții după capriciile sale. Astfel putem constata că în acest județ, într-un period de patru ani, s-au schimbat pe rând de șapte ori prefectul, cu toate că persoanele numite aparțin partidului radical și cu toate că doi din ei, îndeosebi însă d. Ciocărlan, reușise a mulțumi mai întregul județ cu administrația d-sale.

Iată numele titularilor în ordine cronologică:

Dertmann,

Urlățeanu,

Brătianu,

Ciocărlan,

Furduescu,

Aricescu,

Furduescu.

Se vede că dinastia Furduescu are mai multă perspectivă în istoria vestitei și mult lăudatei republici a Ploieștilor.

Acestea se petrec nu la Mehedinți, Dorohoi sau Suceava, ci la o depărtare de 1 și jumătate oră de București, aproape de reședința domnească, în apropiere de tron.

Ce să mai zicem de celelalte județe, unde cronologia dinastiilor prefectoriale trebuie să fie și mai încurcată. Și ce mai model de administrație cată să fi domnind în ele cu această fenomenală stabilitate a personalului.


[30 martie 1880]

„Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, organul de căpetenie al prințului Bismarck, discută votul care a motivat faimoasa demisie. Șasesprezece state mici erau reprezentate de către doi membri numai din Consiliul Federal. Foaia dovedește neajunsurile ce rezultă din împrejurarea că statele mici au dreptul de-a da prin delegațiune voturile lor altor state federale, deci consideră ca o datorie a prezidentului Consiliului, care e însuși cancelarul, de-a remedia această stare de lucruri printr-o propunere care să reformeze regulamentul Consiliului în așa chip ca lucrările de căpetenie să fie concentrate într-o sesiune scurtă, pentru ca toți miniștrii delegați în Consiliul Federal să poată lua parte la dezbateri fără prejudițiul afacerilor patriei lor respective.

Foaia insistă dar asupra motivului retragerii, considerându-l drept unicul adevărat. Nu e de tăgăduit că pân-acuma nu s-a întâmplat nicicând ca Prusia să fie majorizată în Consiliul Federal, împrejurare care dă evenimentului o însemnătate ce-n sine însuși n-ar avea-o poate.

Împăratul a răspuns la demisie printr-un ordin de cabinet în care zice că n-o poate primi pe motivele indicate și că prințul ar trebui să facă propuneri pentru o soluțiune constituțională a conflictului ivit în urma acelui vot.

Maiestatea Sa insistă asemenea asupra motivului invocat, considerându-l drept unicul adevărat.

Două explicări sunt cu putință față cu faza cea nouă în care a intrat retragerea.

Poate că atitudinea foii pe de o parte, a împăratului pe de alta, ne indică să facem abstracție de la soluționarea constituțională a conflictului și să pricepem că cel care a cedat a fost împăratul, bineînțeles într-o direcție cu totul alta decât cea mărturisită în mod oficial.

Se mai poate însă ca, dându-se cancelarului o satisfacțiune ostentativă în cestiunea invocată de el, să i se netezească numai calea întoarcerii la conducerea afacerilor, fără a i se fi făcut concesiile esențiale pe cari se pretinde că le-a cerut în privirea politicei exterioare.

Politica sa exterioară pare însă să fi fost în legături certe cu atitudinea Angliei într-un eventual conflict european, atitudine schimbată, se crede, prin rezultatul neașteptat al celor din urmă alegeri. Nu zicem că atitudinea partidului whig va fi cu totul opusă celei păzite de partidul tory; ar fi să admitem că și englejii sunt ca alte popoare puțin scrupuloase cari lasă a se înlătura până și rezultatele priincioase țării câștigate de predecesorii politici. Dar atitudinea unui cabinet Gladstone sau Hartington se va reduce în ultima linie la mănținerea celor câștigate și nu va mai fi atât de accentuată ca acea a lordului Beaconsfield, care nu mai disimula înclinarea de a se apropia, chiar fără foloase garantate în scris, adecă fără tractat, de alianța austro-germană. Nu zicem asemenea că alianța de doi, sporită prin al treilea, ar fi avut numaidecât un înțeles războinic. Precum la cumpănă două greutăți egale așezate în discuri opuse se neutralizează și rămân în nemișcare, tot astfel atârnă de la gruparea alianțelor și înclinărilor de alianță pacea. Îndată ce o parte a greutății dispare dintr-un disc, cumpăna începe a se mișca, cătând un nou echilibru.

În cestiunea aceasta ne permitem a ținea seamă de cele spuse de un corespondent vienez al ziarului „Daily-News“ că demisiunea s-ar fi dat pentru că silințele partidului Curții din Berlin au izbutit a reînnoi vechile relațiuni bune cu Rusia.

Atitudinea cancelarului era în timpii din urmă opusă Rusiei pentru cauze cari ni s-au esplicat într-un articol publicat în revista politică „Grenzbote“ și atribuit unei persoane binecunoscute, d-lui Busch, om care stă cu prințul în aceleași relații în care ar sta un confident discret c-o persoană politică pe care-o admiră și căreia i se-nchină fără rezervă. În acel articol se zicea deci că Rusia făcuse la Paris — și anume fără știrea împăratului Alexandru II — propuneri de alianță îndreptate contra Germaniei și că guvernul francez de atunci le-a comunicat Berlinului. De atunci încoace răceala între cancelarul german și cel rus a crescut din ce în ce mai mult și războiul dintre condeiele ziaristice și diplomați era atenuat numai prin vechile legături de prietenie între cei doi împărați.

Deocamdată politica pe care promite a o urma partidul whig în Anglia produce neliniște în sferele politice ale altor țări, cari se deprinseseră să-și facă calcule cu acea atitudine a Angliei pe care o ținuse lord Beaconsfield și cari, cu speranța că partidul tory va învinge, își aranjaseră deja inclinațiunile centripetale cătră o putere oarecare. O simplă schimbare de vederi în politica vechii și puternicei Anglie se resimte din Petersburg la Constantinopole, de acolo la Viena și Berlin, și se resimte cu atât mai mult cu cât poporul e mai mic, cu cât existența lui atârnă mai mult ori mai puțin de echilibrul puterilor europene.

Și la noi, în prevederea marilor evenimente și pentru a ne duce prin cunoscuta serie de surprinderi și aventuri, d. Ioan Brătianu, adevăratul șef ai Ministeriului nostru de Esterne, al cărui titular e d. Boerescu, voiește să aibă mâna pe deplin liberă în compunerea caleidoscopului politic și de aceea a cerut ca bugetele să i se voteze în ruptul capului, ziua și noaptea, fără discuție și fără piedici. Bugetul va să zică însă libertatea de-a se dispensa de Parlament până la aprilie 1881 sau, mai bine zis, de-a reduce prețioasele dezbateri ale Parlamentului său la minimul posibil, spre înlăturarea oricărui control a actelor sale politice. Numai o bancă de scont și circulațiune pentru fabricarea de bani de hârtie îi trebuie și va fi gata pentru întâmpinarea oricăror evenimente.