Din periodice/Din Timpul, mai 1880

←Din Timpul, aprilie 1880

Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, mai 1880

Din Timpul, iunie 1880→

❦

[1 mai 1880]

În numărul său de ieri „Românul“ ne face grave imputări, cari, la dreptul vorbind, cu toată gravitatea lor, n-au asupră-ne alt efect decât acela de-a ne dispune spre veselie. Iată ce zice:

Organele reacțiunii, unite acum cu ziarele grupurilor, vorbesc mereu de bugete grase, de funcțiuni grase.

Nu mai vorbim despre lealitatea și moralitatea unei asemenea sisteme de combatere. Fiecare luptă cu armele ce sînt mai potrivite cu caracterul său, cu educațiunea sa, cu scopul ce urmărește. Vom vorbi însă despre valoarea, despre puterea materială a acestei sisteme de acuzare.

Funcțiuni grase!

Dacă protivnicii noștri acuză pe cei din partita națională și liberală că umblă după funcțiuni grase, să binevoiască să spuie anume cari sînt la noi în țară acele funcțiuni?

Toți știu, cu bugetul în mînă că, de la ministru pînă la registratore, de la general pînă la suplocotenente plata ce se dă este atît de mică încît un om cu familie nu are cu ce trăi.

Teza „Românului“ despre micimea și nesuficiența lefilor e întrucâtva justificată. Într-adevăr, prin creșterea în străinătate, tinerimea noastră a contractat trebuințe pe cari n-ar fi cătat să le aibă nicicând dacă considerăm sărăcia țării și nevoile ei de tot felul. E un rău nemăsurat de mare acesta, cu atât mai mare cu cât e ireparabil, cu cât trebuințe contractate nu pot fi restrânse cu lesniciune la oameni formați deja pe deplin. Încolo, lefile ce se plătesc la noi sunt tot atât de mari ca în Austria și Germania bunăoară, ba putem zice că-n tot continentul european, esceptând Rusia și Turcia, deși, în raport cu trebuințele prea de timpuriu și prea cu deridicata contractate, nu tăgăduim că ele sunt mici.

Funcțiunile una câte una și fiecare îndeosebi, mai cu seamă cele ale statului, nu sunt splendid retribuite.

Dar nici nu e vorba de ele una câte una, ci de posturi create în afară de bugetul rigid al statului, de diurne, însărcinări și în fine de cumul.

Astfel de pildă e primarul unui oraș mare („Românul“ știe de cine e vorba) care, pe lângă pensia de ministru, are leafa de primar și doi galbeni pe zi ca deputat, și… sesiunea a fost lungă.

E un deputat al Brăilei care, ca avocat al comunei, ia 8000 franci pe an, ca șef al gardei civice câteva sute pe lună, ca deputat doi galbeni pe zi și altele. E alt deputat, de la Buzău, care e advocat al statului, membru salariat al comitetului permanent și mandatar al națiunii. E un deputat din București, șef al gardei și pensionar al statului. Nu mai pomenim de diurnele luate de acei învățați și specialiști domni întru ale construcției și tehnologiei căilor ferate, d-nii Carada și Costinescu, care asemenea aveau diurne de mii de franci ș.a.m.d.

Fiecare membru al partitei liberale-naționale are 4-5 însărcinări publice salariate.

Vom vedea însă că, cu chipul cumulului a multe însărcinări publice, plătite toate din punga contribuabililor, acești iluștri domni știu să câștige, cu învățătura a patru clase primare, cu meșteșugul de-a nu ști scrie și citi, o mie-două de franci pe lună.

Apoi … deie-ni-se voie, sunt grase funcțiunile acestea.

Dar mai iată un caz foarte recent și de-o uimitoare claritate pentru a ilustra grăsimea funcțiunilor patriotico-democratice.

Administrația drumurilor de fier, ce era în mâna fostei companii de acționari, a trecut în fine în mâinile statului.

În capul administrației aflăm că s-au pus trei directori: un magistrat, consilier la Curtea de Casație; un advocat, fost ministru de justiție, și un ofițer din statul major, fiecare din acești onorabili domni cu câte 3000, zi trei mii, franci pe lună, ceea ce face 36.000 franci pe an pentru fiecare.

N-o afirmăm pozitiv, dar ni se dă ca pozitiv.

Cititorul să ție însă bine minte că nici unul, absolut nici unul dintre acești trei domni nu e special întru ale drumului de fier, ci cel mult niște amabili diletanți.

Am înțelege ca un om special în materie, care ar fi construit el însuși linii de drum de fier de ex. și care, prin știință și o vastă esperiență, ar fi o autoritate, să fie plătit escepțional cu 30-40.000 de franci pe an. Dar trei directori, dintre cari nici unul nu e competent în materie și nu au nici un fel de antecedente în această specialitate … iată ce nu înțelegem.

Deși nu aprobăm deloc numirea unor persoane necompetente spre a dirige un serviciu pe care nu-l cunosc, totuși, dacă s-a comis odată răul, am fi înțeles să fie plătite cu câte 8-10.000 franci, iar nu câte 36.000.

Ce figură vor face miniștrii noștri?

Ministeriile sunt funcțiunile cele mai înalte în țară și cu toate acestea nu sunt retribuite decât cu 18.000 fr. pe an, din cari se rețin 15 la sută. Drumurile de fier fiind esploatate de stat, funcționarii lor sunt funcționari ai statului, deci subalterni ai miniștrilor respectivi.

Unde-i ierarhia, unde autoritatea, unde prestigiul cu asemenea proporție în retribuțiuni? Aceasta e chiar lumea pe dos.

Împrejurarea aceasta, a numirii unor oameni necompetenți în materie și a sustragerii lor de la servicii pe cari le-or fi pricepând în adevăr, ne amintește o istorie ce se povestește despre Mehmed-Ali, fost vicerege al Egipetului.

După sfatul unui vizir credincios, Mehmed-Ali a trimis o sumă de tineri în Franța ca să urmeze studii speciale: unii administrația, alții finanțele, alții arta militară, alții în fine medicina și farmacia.

Tinerii se-ntorc plini de învățătură și vizirul îi pune în slujbe. Însă cum? Pe militari la finanțe, pe farmaciști la administrație, pe administratori la farmacie, pe financiari la armată.

Dar ce faci, omule? întrebă Mehmed-Ali pe vizir. De ce nu pui pe fiecare la locul lui?

Maiestate, răspunse înțeleptul vizir, dac-am pune pe fiecare la locul lui ar guverna ei țara, și e vorba pare-mi-se s-o guvernăm tot noi.

Ar fi bine deci ca la Curtea de Casație să se numească de acum înainte tot ingineri, iar în armată tot advocați.

❦

[2 mai 1880]

Agenția Havas ne comunică prin o telegramă că alaltăieri seara consiliul comunal din Iași, după lungi dezbateri cari au ținut două zile, a respins legea lichidării celor zece milioane lei vechi acordați Iașilor de către Constituanta din 1866.

Telegrama, în laconismul ei, întrebuințează termeni improprii. Consiliile nu dezbat, deci nu resping legi; aceasta-i de competența Adunărilor legiuitoare. Cestiunea, după cât știm, stă astfel: Dreptul comunei Iași la o indemnizare de zece milioane lei vechi a fost votat de-o Adunare constituantă; e deci un drept cuasiconstituțional, care nu se poate modifica sau știrbi prin o lege votată de-o Adunare ordinară. Rămăsese însă ca o Adunare ordinară să voteze legea de aplicare a acelui drept câștigat, și consiliul comunal e desigur competent de-a cerceta dacă legea specială păzește pe deplin dreptul acordat de Constituantă, dacă petecele de moșie avizate comunei Iași fac într-adevăr zece milioane de lei vechi. Legea rămâne în vigoare, fondurile rămân destinate a se da comunei Iași, cestiunea este numai dacă comuna le primește ca echivalent al sumei ce i s-a votat de către Constituantă, și se vede că ea nu le primește. Vor fi trebuind întregite sau i s-a luat c-o mână ce i se dedese cu alta: nu știm încă motivele; dar terenul de drept pe care consiliul comunal se pusese, după ultimele noastre informațiuni, era pe deplin corect și apreciarea era la locul ei. „Mâța-n sac“ nu se primește pe acolo, căci consiliul comunal de acolo, compus în mare parte din oameni foarte independenți și foarte onești, nu seamănă deloc cu cel de Brăila sau chiar de București, unde toată cearta consistă în lupta patrioților pentru întreprinderi și daraveri. Consiliul comunal din Iași — de orice coloare politică ar fi fost, numai roșie nu, căci nici jupânul Herșcu Goldner, nici d-nu Gheorghian nu sunt membri în consiliu — a dovedit totdeuna o extremă seriozitate în îngrijirea intereselor comunei, de unde provine că orașul, deși mare și cu mijloace restrânse, e mai bine pavat, mai curat, mai îngrijit decât orice alt oraș din țară. Așadar numai ușurință patriotico-democratică, numai tendență de risipă a banilor publici nu i se poate imputa acestui consiliu. Cu mijloace puține a gospodărit totdeuna bine.

Iată însă cum apreciază „Românul“ acest act de neatârnare:

Serviciul nostru telegrafic ne aduce din Iași știrea unei fapte rele.

Fapta este rea pentru că un mic număr de oameni au sacrificat interesele orașului Iași pasiunilor și intereselor lor personale politice.

Fapta consiliarilor cari au respins cele zece milioane acordate Iașului în domenie este rea, este culpabilă; nime n-are dreptul a compromite interesele materiale ce-i sînt încredințate pentru satisfacerea intereselor sale personale, fie acele interese și numai politice etc.

Înainte de toate, de unde știe și cu ce drept susține „Românul“ că s-au sacrificat interesele orașului Iași, că s-au compromis interesele lui materiale?

Renunțat-au consiliul comunal la cele zece milioane votate de Constituantă?

Nu.

Încăput-au domeniile în cestiune pe mâna tătarilor sau a turcilor, de la cari numai primirea din partea consiliului le-ar fi scăpat?

Asemenea nu.

Acele domenii, pendente în mare parte de biserici din Iași chiar, sunt în apropiarea orașului, și tătarii nu le-au ocupat încă, afară doar dacă „Românul“ ar fi voind să susțină că averea publică pe mână de tătar sau de guvern roșu e tot pierdută, de aceea să se grăbească oricine de-a lua repede ce i se dă, până nu se risipește, vorba ceea: „de la datornicul rău și un sac de paie“.

Din vorbele „Românului“ rezultă neapărat că cine refuză de-a primi fără beneficiu de inventar din mâna guvernului roșu averea ce i se cuvine poate să se spele pe mâini de ea. El și-a sacrificat interesele, și-a compromis averea.

Poate că reversibilii redactori s-or fi cunoscând pe ei înșii și vor fi știind că e periculos pentru banul străin de-a se afla în mânile lor.

Iată dar la ce se reduce votul consiliului din Iași. Nu vor fi voind oamenii să primească, sub denumirea de zece milioane, o avere cu mult mai neînsemnată și vor fi insistând asupra dreptului lor, votat de Constituantă. Să nu se crează că aci e vreo favoare deosebită și nemaipomenită acordată Iașilor. Acele petece de moșii despre cari se pretinde c-ar fi prețuind zece milioane de lei vechi, sunt pendente, în cea mai mare parte cel puțin, de biserici din Iași; chiar și veniturile se întrebuințau, înaintea secularizării, conform obiceiului vremii, pentru cult și pentru școale; astăzi s-ar întrebuința pentru școale în prima linie, apoi pentru cult: iată dar toată deosebirea. E oarecum un drept natural al orașului Iași, și de la un consiliu comunal ca cel de acolo nici nu se putea aștepta decât o atitudine demnă, un control serios în privința aceasta.

Cumcă „Românul“ caută a preface votul într-o manifestare politică e treaba sa. Capetele radicale nici nu pot esplica ceva altfel decât cu tipicul cunoscut al intereselor personale; ele cred că cheia ce se potrivește la Mărgăriteștii și Costineștii de toate categoriile se va fi potrivind și la naturi de-un caracter mai înalt și de inteligență mai mare. Nu există capete roșii la Iași, și câte vor fi existat s-au scurs încoace în mlaștina coreligionarilor întru ignoranță și pișicherlâc, căci acolo n-ar avea ce căuta.

Ne mirăm cum individualități reversibile, cari nu dispun de altă cultură, și avere decât de cele douăzeci și patru semne ale bucoavnei, îndrăznesc a critica actele unui consiliu în care aproape fiece membru are mai multă știință de carte, mai multă neatârnare de caracter și mai mult patriotism decât toți gazetarii, deputații și miniștrii roșii la un loc!

❦

[3 mai 1880]

Zi cu zi știrile despre seriozitatea mișcării albaneze câștigă consistență. La 7 mai foile din Viena au primit mai multe dări de seamă telegrafice conform cărora albanejii s-ar fi lepădat în mod formal de dominațiunea turcească, și ar fi proclamat independența statului lor. În aceeași zi foaia oficială „Scodra“ (Scutari) a apărut pentru prima oară în două limbi, cea turcească și cea albaneză, iar în fruntea foii stătea o lungă proclamație a Ligei și a comitetului acesteia. Această proclamație declară că Albania a încetat de-a fi sub suveranitatea padișahului. Mai departe zice că toți funcționarii turci cari nu sunt de naționalitate albaneză sunt a se considera ca depărtați din funcțiunile lor, esceptându-se însă aceia cari au dovedit că sunt amici ai șchipetarilor. Ordinelor Ligei trebuie să li se dea ascultare; pe lângă ea bătrânii neamurilor rămân ca pân-acuma singurii legiuitori.

Cu toată atârnarea de împărăția turcească, albanejii au păstrat în parte instituțiile lor vechi, constituționale. Instituțiile acestea s-au cam diversificat la deosebitele neamuri sau plaiuri, poate în urma diversificării în confesiuni religioase. Neamurile nu plăteau dări împărăției turcești, dar erau obligate de-a intra în armată. În sine, sistemul vechi al instituțiilor albaneze e democrația în înțelesul antic al cuvântului, căci poporul exercită puterea supremă în plaiuri, în adunările sale parlamentare, numite cuvânde (din lat. conventus, românește cuvânt, care înseamnă și „adunare“ și „discurs“). Plaiurile mai au, afară de aceste adunări generale, câte un sfat de bătrâni, al căror cap e în genere ereditar și se numește voievod, adecă duce. Organizații analoge par a fi existat și la noi până târziu, deși izvoarăle sunt foarte insuficiente. Dar Vrancea, Câmpulungul (Bucovinei), Lăpușna par a fi fost asemenea mici republice de plai, ca cele din Albania. În comune administrația o poartă bătrânii familiilor, precum și alți membri aleși pentru averea sau influența lor, dar aceștia au mai puțină autoritate decât căpeteniile plaiurilor ostășești.

Poporul însuși nu se numește albanez, ci șchipetar. Acest nume pare derivat din cuvântul șchiipe sau șchipe, care însemnează „stâncă“, deci „munteni“. Dar se află în dialectul ghegic cuvântul arberi pentru popor, Arberia pentru Albania. Deși ramurile naționalității sunt numeroase, totuși cele mai principale sunt gheghii și toscii, ca purtători ai celor două dialecte principale. Toscăria cuprinde Albania de sud, Ghegăria sau Ghegănia — cea de nord. Acești din urmă sunt catolici, cei dentâi greco-răsăriteni. Alte două ramuri mai însemnate sunt arberii și ceamii. Ciamăria se numește în limba albaneză Epirul. În fine se vorbește adeseori de mirdiți, neam ostășesc catolic, al căror nume înseamnă „binecuvântați“, benedicti, căci miră înseamnă în limba albaneză „bine“. Numele populațiunii s-a luat de la formula lor de salutare.

Amestecul foarte mare și pestriț al limbei albaneze, care întrece pe al celei engleze, se va fi născut din două împrejurări cari concurg: întâi din vechimea poporului însuși, care în viața sa lungă a avut ocazia de-a primi foarte multe influențe străine, al doilea din numărul cel mare al popoarelor cari parte coexistă, parte au locuit pe rând în Peninsula Balcanică. Din limbă se dovedesc nenumărate atingeri cu cea română vorbită în evul mediu de poporul nostru, foarte numeros pe atuncea în Peninsulă. Un învățat german a cercetat de ex. 261 de numiri albaneze de animale și a găsit că dintre acestea 47 se ating cu cuvinte românești, multe cu alte cuvinte romanice, 21 italiene, 41 vechi grecești, înrudite însă originar, 38 medii și neogrecești. Dintre toate abia 30 se păreau de origine curat albaneză.

Am zis că până acum albanejii au stat de obicei în serviciu străin, s-au luptat pentru interese străine.

Astfel, în vestitul război de eliberare al Greciei, eroii Botzaris, Kanaris, Miaulis și Sutzos au fost albaneji.

Proclamația despre care vorbim mai sus e iscălită de Ali Pașa, Hodo Bei, Prenc Bib Doda (șeful miridiților), Mufti Hafiz Effendi, episcopul Porten, Nicolae Geaba, în numele notabililor și al poporului atât de confesiune moametană cât și de confesiuni creștine.

Trupele din tabăra de la Coplica a lui Hagi Osman Pașa au trecut cu toate în partea Ligei; casele publice au fost confiscate, funcționarii osmani depărtați. Consulatelor li s-a propus apărare militară, însă pân-acum n-a avut loc nici o dezordine publică.

La 9 mai Prenk Bib Doda a plecat din Scodra la Tusi cu 3000 de miridiți, iar la Scodra s-au concentrat 6000 de albaneji din Dibra și Matia.

Hodo Bei s-ar fi jurat că, în caz dacă muntenegrenii ar încerca o agresiune, el ia ofensiva și-i trece pe toți sub ascuțișul săbiei.

Sub data de 11 mai „Politische Correspondez“ primește din Scodra o telegramă care modifică întrucâtva știrea despre proclamarea independenței. Noutatea despre separarea completă a deosebitelor triburi albaneze de sub suveranitatea sultanului nu este absolut exactă. Manifestațiunile ce le-au făcut albanejii pân-acuma au de scop organizarea provinciei în principat, sub suzeranitatea sultanului, cu Ali Pașa din Gusinie ca principe al Albaniei.

Valiul Izzet Pașa, asupra căruia se plângea asemenea nota muntenegreană, ca și asupra lui Hagi Osman, n-a voit să recunoască pân-acuma demarșele făcute de albaneji pe lângă el, deci s-a văzut silit de-a se retrage, c-un număr nesuficient de trupe turcești, în castelul de la Scodra, unde așteaptă ajutoare.

❦

[3 mai 1880]

Ziarele vorbesc despre pretențiuni pe cari le-ar fi ridicând călugării Locurilor Sfinte în privirea averilor secularizate ale mănăstirilor noastre închinate după vremi acelor locuri. Fiindcă lucrul se face în mod foarte tainic, nimic pozitiv nu pătrunde în public; iar ziarele guvernamentale păzesc, se-nțelege, tăcerea mormântului. Îndată ce sunt milioane la mijloc, îndată ce se ivește vreun pretext de escamotare, ziarele guvernamentale tac, deși cestiunea e în aer de mai multe luni de zile. Suntem atât de deprinși cu această tăcere caracteristică încât nici nu mai îndrăznim a cere informațiuni prin „Monitor“ sau prin presa oficioasă, precum ne sfiim pe de altă parte de-a înregistra tot ce se vorbește despre legăturile și spetele ce sfinții părinți au știut să-și câștige în sferele guvernamentale, până la ministru în sus. Cestiunea testamentului mitropolitului Dosithei Filitis ne-a dovedit deja accesibilitatea sferelor guvernamentale, pe cari le rugăm să nu crează că vom face lucrurile uitate.

În cestiunea aceasta a pretențiunilor Locurilor Sfinte părerea noastră — fără a intra câtuși de puțin în detalii e de-a le respinge pur și simplu. Chiar dacă Cuza Vodă a oferit, din grație domnească, un dar din partea țării spre a îndulci inimele clerului grecesc pentru pierderile meritate, acel dar, refuzat odată, nu constituie nici un drept pentru Locurile Sfinte. Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea s-a aplicat în toate țările Apusului european, față cu o biserică cu mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol, față cu o biserică, în sfârșit, care e unitară în privire ierarhică, ceea ce biserica orientală nu este. Unitatea bisericei răsăritene consistă în identitatea canoanelor și a credințelor religioase, încolo nu există nici o legătură între bisericile autocefale. Dovada răsăritenii din Austria, cei din Rusia etc. Din nenorocire, biserica constantinopolitană n-a avut nicicând un caracter universal, ea a fost o restrânsă biserică special grecească și e natural că, de vreme ce n-a căutat a-și da o importanță umanitară, îngăduitoare, universală, nimeni nici nu i-a dat-o. Papa de la Roma nu era un arhiereu italian; patriarhul din Constantinopol însă nu-i nimic alt decât au arhiereu grec.

Dacă deci secularizarea s-a îndeplinit în țări catolice, cu cât mai mult era și naturală și justă față cu autorități ecleziastice străine și poporului și statului nostru, autorități cari reprezentau o naționalitate și în decadență și antipatică popoarelor Peninsulei.

Dar, precum am zis, dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea a trecut în dreptul public al statelor, mai ales față cu averile religiei domnitoare. Toate pretențiile acestea au drept bază umanitatea lui Vodă Cuza, care voia să le dea ceva, nu ca despăgubire, căci o asemenea nici n-aveau dreptul de-a o pretinde, ci ca dar făcut unei biserici străine, cu care nu avem nici o legătură și nici nu putem avea. A fost o adevărată nenorocire că o legătură cât de slabă s-a stabilit cândva și că Țara Românească n-a mers din capul locului pe calea lui Roman Vodă al Moldovei, care, din momentul în care a organizat biserica țării sale, a și declarat-o autocefală.

Revenind asupra cestiunii, vom vedea că și amănuntele se grupează în favorul respingerii pur și simplu a unor asemenea pretențiuni, nejustificate prin nimic.

❦

[4 mai 1880]

„Românul“ în zilele trecute se luase la întrecere de spirit cu „Războiul-Weiss“ și, printr-o apucătură comună confraților de la redacțiile acestor două foi, voia să facă un joc de scamatorie ieftină — să nu se supere de acest din urmă cuvânt cei de la „Războiul-Weiss“, căci nu voim a intra aici în amănunte din viața privată — și căuta să ne atribuie nouă cu rea-credință o corespondență dintr-un ziar străin, deși, reproducând-o, noi arătaserăm în fruntea ei izvorul de unde era luată.

Amintim despre aceasta numai pentru că „Românul“ iar, cu privire la arătarea unui fapt pozitiv, nu la vreo teorie, aruncă ziarelor opoziției imputarea de rea-credință. Când este vorba de idei, de teorii ale adversarilor, calea-valea; dacă cineva nu are caracter, dacă nu are respectul părerilor, dacă nu are omenie, câmpul insinuărilor și al relei-credințe îi este deschis și poate să-l bată în lung și-n lat, precum o și face „Românul“ cu o admirabilă lipsă de preget, trebuie s-o mărturisim. Dar, când e vorba de arătarea unui fapt pozitiv, ca să caute cineva cu rea-credință a dezminți acea arătare trebuie să aibă o doză nemăsurată de sfruntare.

Așa de exemplu cazul acesta ni-l dă „Românul“ de azi; această foaie zice că:

organele opozițiunii, ce nu cred că este mai prejos de demnitatea lor de a inventa tot felul de știri cari de a doua zi se desmint, au susținut zilele trecute că d. Emil Costinescu a cutreierat toată Moldova în căutarea unor oameni de bunăvoință cari să primească portofolie ministeriale. Pentru ca cititorii să poată judeca despre seriozitatea organelor opozițiunii — adaogă „Românul“ — în știrile ce răspîndesc, le vom face cunoscut că d. Emil Costinescu nu s-a mișcat din București decît spre a merge cîteva ore la Bîrlad, de unde s-a întors de-a dreptul în capitală.

Prin toată Moldova à la lettre poate n-o fi fost d. Costinescu, dar nici ziarele opoziției nu au spus cumva că acest patriot ar fi mers să ridice planul topografic amănunțit al țării. D. Costinescu „a mers la Bârlad“. Dar Bârladul unde-i? Nu cumva capitala ținutului Tutovei a trecut de peste Milcov peste Olt? Și „d. Costinescu a stat numai câteva ore la Bârlad“. Dar cine a zis că a stat câteva luni? Și o convorbire de câteva ore n-ajunge pentru a se propune și a se primi sau refuza un portofoliu?

„Românul“ trebuie să mărturisească că, cu toată sfruntarea cu care a făcut dezmințirea de mai sus, a făcut-o prea stângăcește; noi încă o dată nu ne temem a-i repeta că numitul june patriot a fost în Moldova întru căutarea unui ministru, și anume a unui ministru de finanțe. Cât despre orașul unde a fost în adevăr, acel oraș e Bârladul, și propunerea portofoliului finanțelor a făcut-o unui domn deputat de acolo care a refuzat-o.

❦ O LEGE MAGHIARĂ CONTRA ESPORTULUI NOSTRU

[6 mai 1880]

E cunoscută tuturor întâmplarea Rusiei cu ciuma din satul Vetlianca. Era pe atunci o încordare de natură cu totul politică între Germania și Rusia, iar sferele oficiale ale celei dentâi, voind a lovi negoțul de esport al Rusiei, au dat cazului, îndealtmintrelea adevărat, din satul Vetlianca, o însemnătate atât de generală încât la moment toate granițele se închiseră pentru Rusia. Profesorii de istorie suflau colbul de pe documente și arătau pustiirile făcute de ciuma neagră în secolii trecuți, medicii arătau imposibilitatea de-a o întâmpina cu arta vindecării, presa făcea un zgomot amețitor și centrele mari ale Europei tremurau de spaimă.

În diplomație acela e mai abil care alege pretextul cel mai plauzibil pentru îndeplinirea scopurilor sale politice. O sumă de asemenea pretexte se găsesc în arsenalul bogat al apucăturilor omenești; o dată e umanitarismul (cestiunea izraelită), altă dată libertatea popoarelor (cestiunea orientală), o a treia oară răspândirea civilizației, pentru care fiece popor apusean voiește a avea oarecum onoarea priorității, cu condiția bineînțeleasă ca, deodată cu cultura, să răspândească și botinele respective.

Vestitul La-o-tse, filozoful chinez, în cartea sa intitulată Tao-te-king (Cărarea spre virtute), era un aprig protecționist. El nu voia nici import, nici export și, dac-ar fi putut aranja poporul — cel chinezesc, se-nțelege — dupe statul său ideal, nicicând un fir de grâu chinezesc n-ar fi ieșit din împărăția Mijlocului, nicicând botină engleză n-ar fi pătruns în regiunile Fiului Soarelui. Nu știm dacă cineva mai împărtășește ideile vechiului filozof chinez, dar regula lui economică nu e lipsită de rațiune. În realitate un popor care n-ar esporta nimic ar trăi totdeuna în mare belșug, iar, neimportând nimic, n-ar consuma decât obiecte pe cari el singur le poate produce, și toată viața economică s-ar consuma înlăuntrul granițelor sale, fără nici un amestec cu străinătatea.

Nu e îndoială că viața ar fi primitivă în feliul ei, dar în statul lui La-o-tse n-ar exista nici sărăcie escesivă, nici bogății prea mari. Poate că n-ar fi nevoie nici de parlament, nici de legi, nici de bugete de sute de milioane; oamenii ar trăi cam cum au apucat de la părinți, necunoscând alte trebuințe decât cele pe cari singuri și le-ar putea îndeplini; și se știe că nemulțumirile omenești se nasc din proporția cea mare între cele ce au și cele ce doresc a avea.

Din nenorocire noi nu mai suntem nici în vremea lui Mircea Vodă, nici măcar într-a lui Matei Basarab. Drumuri de fier străbat țara în toate direcțiunile ei, anuitățile străbat bugetul în toate cifrele lui, apoi mai armată, mai școli, mai patrioți reversibili, mai cetățeni persecutați de peste Prut în număr de sute de mii, toți aceștia ne-au silit să părăsim Tao-te-king, Cărarea spre virtute, în care nu existau nici crime, nici procurori, nici escrocherii, nici tribunale, nici codici, nici necesitate de ele, nici civilizație, nici datorii publice, și să apucăm calea conexiunilor de interese, să vindem productele noastre brute oriunde și cât se poate de scump, pentru a putea subveni tuturor trebuințelor sociale și ale statului.

În acest înțeles am încheiat convenții comerciale cu statele europene, în prima linie însă cu Austro-Ungaria, pe baza unei perfecte reciprocități: adecă liberi noi de-a introduce toată industria noastră, precum dantele, postavuri, pielării, ceasornice, palavre patriotice, liberă și Austria de-a le introduce la noi. Din nenorocire, nu suntem tari decât în ramura palavrelor, în celelalte am rămas mai pe jos, încât am renunțat la esportul lor; mai fericită Austria însă, care la ea acasă a pus taxă pe palavre, de vin mai scumpe decât ale noastre, dar încolo ne vine cu de toate celea la noi, până și cu făină, pe când noi cată să ne mărginim la grâne, piei brute, lână, vite cornute etc.

Ce se-ntâmplă însă? Frații maghiari sunt asemenea tari în palavre patriotice și slabi în punctul dantelelor. Există într-adevăr o brumă de industrie prin Ardeal între sași și români, cari, neavând atâta râvnă patriotică la funcții și advocatură, se mai ocupă ba cu pielăria, ba cu postăvăria, ba cu alte de-ale folosului lor și al altora; dar, fiindcă aceste elemente nu sunt patriotice, ele trebuiesc ruinate, oprind totodată și esportul nostru de vite, piei și lână, adecă vorba voinicului din poveste: „Omoară două suflete c-o lovitură“.

Sub ce pretext însă, căci există o convenție de comerț pozitivă?

Unde d. de Bismarck a călcat abia, elevii din Buda Pesta calcă greu cu cizmele împintenate. Pretextul e ciuma bovină orientală. S-a adus și s-a votat o lege în Camera de la Pesta conform căreia productele noastre brute, între cari pielea și lâna, sunt supuse unui tratament estraordinar. Pielea trebuie dezinfectată la graniță chiar, și această dezinfectare o ia din mâna negustorului, căci îi face imposibil transportul la locul unde ar putea s-o desfacă, mai cu folos. Ea trebuie, în urma grozavei dezinfectări, să fie tăbăcită la fața locului. Lâna iar trebuie dusă de la vamă direct la spălătorie. Las' că prin spălătură lâna-și pierde grăsimea animalică, se văpsește rău și nu se poate netezi cu folos, încât există alte procedări prin cari se spală și se colorează totodată, păstrându-și unele din calitățile productului brut necesare fabricațiunii; dar, pe lângă toate acestea, spălătura, precum și dezinfectarea pieilor la vamă, nu se poate efectua decât 5 luni de vară, căci iarna îngheață apa. Iată dar comerțul cu aceste producte redus la 5 luni pe an, și atunci încă îngrădit la marginele țării!

Această lege maghiară are de scop de-a exercita protecție asupra culturii vitelor din Ungaria, pe cari le concurăm noi. Dar se ruinează industria țării lor proprie? Ce le pasă. Maghiarii și așa nu fac industrie.

Am voi să știm numai ce atitudine va avea d. Boerescu față cu aceste ocoliri, nu tocmai măiestre, executate de Parlamentul din Pesta în detrimentul negoțului nostru?

❦ NOTIȚE BIBLIOGRAFICE PILDE ȘI GHICITORI, ADUNATE DE P. ISPIRESCU; ÎNVĂȚĂTORUL COPIILOR, DE C. GRIGORESCU, I. CREANGĂ ȘI V. RĂCEANU; HELIADE RĂDULESCU, MIHAIDA, FRAGMENT EPIC; INFERNUL, DUPĂ DANTE ALIGHIERI

[6, 7, 8 mai 1880]

Ar fi cu cale ca cineva să facă odată limpede și în scris deosebirea între ceea ce, fără cuvânt, se numește național, și ceea ce, cu drept cuvânt, este în adevăr național în spiritul nostru. Din nenorocire, tot ce pân-acum și-a însușit ca din senin și fără știrea lui Dumnezeu numirea de „național“ n-au fost decât lucruri primite de-a gata de la străini, cari nu numai că nu sunt răsărite nici din instinctele noastre, dar nici nu s-au asimilat cu judecata noastră. Memoria celor din urmă generații au fost încărcată cu atâtea mii de vorbe nouă și deșerte încât judecata nu mai juca nici un rol, ci, înlăturată cu totul, se slujește azi încă de clișeuri primite de-a dreptul de la străini, fără a se întreba dacă se potrivesc sau nu cu noi. E ciudat că tocmai toate mijloacele de deznaționalizare pe cari, îndrăgind Apusul și pe apuseni, le-am introdus fără alegere la noi se bucură de epitetul uzurpat de „naționale“. Presa noastră — scrisă mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învățat de către orice străin în câteva zile — e o presă națională. Cu toate acestea lucrarea ei zilnică asupra înțelegerii poporului șterge până și rămășițele de originalitate ale graiului nostru străvechi. Dacă cineva compune arii europene cu totul în alt stil și-n alt spirit decât doina, hora și jocurile, el compune fără îndoială muzică „naționale“ deși nimic în ea nu e național, nici arie, nici text, în cazurile cele mai multe nici numele compozitorului. Dacă, în sfârșit, cineva strică o piesă franceză, războtezând numele personajelor și bădărănind stilul — care rămâne străin cu toate trivialitățile cu care se presară — e autor național, a scris o piesă națională, a lucrat spre ridicarea teatrului național. Dacă deschidem ziare de științe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuință și numai din lene de-a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată Despre cosmeticurile nuisibile sănătății. Își poate închipui fiecine în ce stare e amenințată s-ajungă limba prin pretinșii oameni de știință.

Cauza pentru care s-a lățit atât de mult stricarea limbei încât astăzi gazetele și cărturarii scriu o păsărească neînțeleasă de popor, subțire și muieratică, e aceeași căreia peste tot îi datorim toate relele de cari suferim: politica. Uitând cu totul că limba noastră e singura în Europa care se vorbește aproape în același chip în toate părțile locuite de români, uitând că n-avem dialecte și că moldoveanul se-nțelege tot așa de bine cu crișanul ca și acesta cu oamenii din Banatul Craiovei, politicilor noștri nu le era de-ajuns această dovadă și de unitate între noi și de deosebire către străini, ci au căutat să ne silească să dovedim că fiece vorbă e latină și că toți, fără osebire, ne coborâm de-a dreptul de la romani. De prisos era aceasta, pentru că nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea; primejdios era pentru că una — se zguduia unitatea preexistentă a poporului nostru, al doilea — limba păsărească, trebuind învățată, ca orice limbă străină, răpea timpul altor învățături folositoare, al treilea — pentru că în multe cazuri nici dascălul nu știa înțelesul cuvintelor nouă, necum școlarul; și, în sfârșit, pierderea cea mai mare era că întreaga comoară a limbei, ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adecă în fraze gata moștenite din neam în neam de la strămoși, se arunca în apă, pentru că-n ele erau și cuvinte de origine nelatină. Pare că cine știe ce nenorocire ar fi fost aceasta, pare că n-am trăit alături cu vecinii sute de ani și n-o să mai trăim pare că se făcuse gaură-n ceri dac-am primit noi câte ceva de la ei, ei de la noi.

În vremea noastră s-au făcut încercări de-a întemeia o nouă știință: psicologia etnică. Etnografia are de obiect descrierea, împărțeala și spița de înrudire a popoarelor. Ca atare, se ține de-o parte de istorie și geografie, de alta de anatomie și fiziologie. În partea geografică studiază distribuția popoarelor pe glob, natura locuitorilor oricărei țări, datini și obiceie, limbă și religie. În partea istorică deosebește familiile de popoare, raporturile între ele și filiațiunea, le urmărește în migrațiunile lor cele mai depărtate și în încrucișările și corcirile lor. În partea anatomică și fiziologică în sfârșit hotărăște caracterele deosebite pe cari se-ntemeiază clasificarea raselor omenești.

Dar, precum lesne se vede, etnografia nu are a face decât cu lucruri esterioare: distribuție, descendență, migrațiune, datini; ea nu se ocupă cu rezultatul lăsat în spiritul poporului prin toate schimbările acestea, cu substratul psicologic. Neapărat că și zona-n care locuiește, și natura părinților din cari se coboară, și încrucișările trebuie să se fi înmagazinat în spiritul poporului și în limba lui într-o formă oarecare; neapărat că altfel se va fi deprins el de-a privi serii întregi de lucruri. Toată istoria unui popor — în orice privire — e înmagazinată în prezentul lui și toate calitățile și defectele lui sunt dezvoltări ale unui și aceluiași germene fundamental, ale unui și aceluiași sâmbure. Mutând cireșul sub zonele cele mai deosebite, el se va modifica, însă tot cireș o să rămână, și numai altoii inoculați în trunchiul lui vor da alte frunze, alte roade.

E însă mult mai ușor a deosebi frunzele și roadele decât a le descrie esența, a le reduce la germenele primitiv. Oricare din noi lesne va pricepe că Anton Pann e un scriitor național într-adevăr, iar sute de alții nu; căci nu devine cineva scriitor național prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, națiune în fiece șir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus și să fie cu toate acestea un scriitor național. E drept că se face deosebire între modul de-a scrie popular și acela de-a scrie pentru clasele culte, între autorii populari și autorii de artă. Dar această deosebire nu are a face cu aceea pe care noi voim s-o stabilim. Dramele Parisului sunt o scriere populară, însă nimic mai puțin decât națională, ci din contra internațională.

În vremea din urmă s-au ivit într-adevăr un șir întreg de scriitori cu totul naționali — unii din ei chiar intraductibili și pe deplin înțeleși numai pentru cel ce știe bine românește. Goethe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, și avea cuvânt. Cel mai original dintre ei pân-acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul și mai cu seamă tot hazul lor.

•

După această introducere vom vorbi de unele cărți pe cari le judecăm din acest punct de vedere și între cari cităm întâi:

Pilde și ghicitori, adunate de P. Ispirescu, culegător tipograf, București, 1880. O broșură de 48 pagine.

D-lui Ispirescu îi datorim și alte culegeri prețioase de literatură populară.

Între noi vorbind, pildele, scrise în felul fabulelor lui Donici, fiind produse proprii ale autorului, ne convin mai puțin decât ghicitorile, cari sunt de-a dreptul culese. În pilde găsim unele pasaje originale, dar ele se pot, ni se pare, reduce la o origine curat populară. Stilul pildelor e cam căutat. Dintre ele ne-a plăcut mai mult cea intitulată Pițigoiul și scatiul prin varietatea ei.

Păsărarul puse-odată
Într-o strâmtă prinzătoare
Pe-un scatiu ușor de minte, cursă pentru zburătoare.
El făcu din păsărică cugetului său unealtă
Și, cu glasuri prefăcute, după un copaci ascuns,
Zădărea bietul scatiu să mi-i dea câte-un răspuns.
  Cintezi, petrușei, sticleți
  Și florinți de cei semeți
    Ș-amăgise
    Ș-o pățise
Pițigoiul cu iubire al său cântec își cânta:
    Cinci
    Opinci
    Într-un picior
    Și tot stă călcâiul gol.

Armonia imitativă din cele din urmă versuri e fără îndoială de origine curat populară.

Venim la ghicitori, dintre cari cităm pe câteva:

Eu n-am gură, dar spun tuturor cusurul ce au și nimeni nu se supără pe mine.(Oglinda)

Apă de frunză, funie de lemn și puțul de pământ. (A bea tutun)

Oală de bou, varză de oaie și carne de român. (Cizma încălțată cu ciorap de lână).

Nici în casă, nici afară, nici în cer, nici pe pământ. (Fereastra)

Am zece frați: cinci sub streșină, și cinci afară: pe cei de sub streșină îi plouă, pe cei

de-afară nu. (Torsul, Cinci degete se udă spre a trage firul)

Câmpul alb, oile negre. Cin-le vede nu le crede, cin-le paște le cunoaște. (Scrisul)

Ce trece peste apă și nu face valuri? (Chiotul)

Am un car cu fân și merge pe patru resteie. (Oaia)

Ce e dulce, și mai dulce și pe taler nu se taie? (Somnul)

Pe poduri ferecate,

Trec mii nenumărate

Și le taie capetele,

Și le schimbă numele. (Grăunțele când se macină)

Ungur înarmat trece mare fără vad. (Racul)

Când am apă, beau vin, când n-am apă, beau apă. (Morarul)

Unele consistă din cuvinte fără înțeles și cu toate acestea se pot ghici numai prin armonia lor imitativă, altele iar sunt comice prin greoiciunea și neexactitatea comparațiunii.

Între cele dentâi, cu armonie imitativă, sunt următoarele:

Urduc,

Burduc,

De barbă-l duc

De barbă-l aduc. (Fedeleșul)

Veni titirigele,

Luă pipirigele,

Rămase doftorul gol. (Oamenii iau pâinile din cuptor)

Țac, țac

Prin copac,

Fâș, fâș

Prin păiș. (Coasa)

Comice prin greoiciune și neexactitate sunt următoarele:

La marginea satului

Căciula fârtatului. (Luna)

Într-o vale prea adâncă

Zace un popă pe brâncă. (Mămăliga)

Unele din ghicitori sunt cam echivoce, dar nu ne pare rău. Cu toate considerațiile de decență literară, am dori ca mai cu seamă elementele literaturii populare să se adune fără scădere și nealterate prin pruderie. Tale quale.

•

Învățătorul copiilor, carte de citit în clasele primare de băieți și fete, de C. Grigorescu, I. Creangă și V. Răceanu. Ediția a IV, Iași, 1880, 1 vol., 220 pag.

Această carte se numără între cele de școală și mai cu drept cuvânt decât multe altele. Între bucățile de citire aflăm lucrări literare de gen popular de-o valoare oarecare, căci aceasta este una din rarele noastre cărți de școală netraduse. De aceea, făcând cu totul abstracție de la destinația ei, estragem câteva probe din cari se va vedea câtă originalitate de stil ascunde și cum e una din puținele cărți din cari copiii învață într-adevăr românește.

Iată o poveste:

A fost odată când a fost; că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti.

Noi nu sântem de pe când poveștile, ci mai dincoace cu vro două-trei zile; de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior și tot i se părea că-i ușor.

Zice că era odată un om însurat. Nevasta lui, care avea un copil de țâță, era cam proastă, dar nici soacră-sa nu era tocmai hâtră. Într-o zi omul nostru iese de-acasă după trebi. Nevastă-sa, după ce-și scaldă copilul și-l înfașă, îl puse-n albie lângă sobă, că era iarnă; ș-apoi îl legănă și-l dezmierdă până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu puțin pe gânduri ș-apoi începu a se boci câtu-i lua gura: „Aolio! Copilașul meu, copilașul meu!“.

Muma ei, care torcea după horn, auzind-o zvârli fusul din mână și furca din brâu cât colo și sărind o-ntrebă:

— Ce ai draga mamei? Ce-ți este?

— Mamă, mamă, copilul meu are să moară!

— Când și cum?

— Iaca cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

— Îl văd. Și …?

— De s-o sui pisica, are să-l trântească drept în capul copilului și să mi-l omoare!

— Vai de mine, că bine zici fata mea.

Și-ncepură, amândouă a-l boci ca niște smintite. Pe când se sluțeau ele, cum vă spun, iaca și tatăl copilului intră pe ușă, flămând și necăjit ca vai de el.

— Ce este? Ce v-au găsit?

Atunci ele, mai venindu-și puțin în fire, începură a-și șterge lacrămile și a-i povesti despre întâmplarea neîntâmplată … Omul, după ce le ascultă, zise:

— Bre! mulți proști am văzut eu, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! și de-oi găsi mai proști decât voi, m-oi întoarce acasă, iar de nu, ba.

Așa zicând, ofta din greu, ieși din casă — fără să-și ia ziua bună — și plecă supărat și amărât ca vai de om!

A doua zi, ajungând într-un loc, i se întâmplă să vadă ceva ce nu mai văzuse. Văzu un om care ținea puțin un oboroc deșert cu gura spre soare, apoi repede-l înșfăca și intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieșea, îl punea la soare și tot așa făcea.

Drumețul nostru, nedumerit, se opri și zise:

— Bună ziua, om bun!

— Mulțumesc dumitale, prietene!

— Da' ce faci aici?

— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei, ca să am lumină; și nici că-l pot.

— Bre! ce trudă, zise drumețul. Na-i vrun topor?

— Ba am.

— Ia-l de coadă și fă ce ți-oi zice eu: sparge ici, și soarele va intra singur înlăuntru. Îndată făcu așa și lumina soarelui intră în bordei.

— Mare minune, om bun, zise gazda! De nu te-aducea D-zeu eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

Drumețul plecă. A doua zi ajunse într-un sat; din întâmplare, se opri la un om; omul de gazdă, fiind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase în casă, în toată întregimea lui, ș-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proțap din răsputeri, dar carul nu ieșea. Știți pentru ce? — Așa; ușile erau mai strâmte decât carul. Noroc că drumețul l-au învățat să desfacă carul în toate părțile lui, să le scoată pe rând afară, ș-apoi iarăși să-l înjghebe la loc.

— Foarte mulțumesc om bun, zise gazda; bine m-ai învățat: cât pe ci era să dărâm casa din pricina carului.

De aci drumețul nostru merse tot înainte până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă? Un om c-un țăpoi în mână voia s-arunce niște nuci din tindă în pod.

— De ce te frămânți așa, om bun?

— Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod și țăpoiul ăsta nu-i nici de-o treabă.

— Că degeaba te trudești! Ai un oboroc?

— Da' cum să n-am.

— Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr și le suie în pod; țăpoiul e pentru fân și paie, iar nu pentru nuci. Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.

Drumețul merse mai departe, până ce ajunse să mai vadă și altă năzbutie. Un om legase o vacă cu funia de coarne ș-o trăgea în podul grajdului; vaca răgea cumplit, și el nu mai putea de ostenit.

— Măi omule! zise drumețul, făcându-și cruce; dar ce vrei să faci?

— Ce să fac mă-ntrebi? Da' nu vezi?

— Ba văd; numai nu pricep.

— Ia haramul ăsta e himisit de foame și nu vrea nici în ruptul capului să se suie-n pod să mănânce fân.

— Stăi puțin, creștine, că spânzuri vaca! Ia fânul și-l dă jos la vacă!

— Da' nu s-a irosi?

— Nu fii scump la tărâțe și ieftin la făină. Atunci omul ascultă și vaca scăpă cu viață.

— Bine m-ai învățat, om bun! Pentru un lucru de nimica era să-mi ucid vaca. Așa, drumețul nostru mirându-se și de astă mare prostie, zise în sine: Pisica tot s-ar fi putut întâmpla să dea drobul de sare jos de pe horn; dar să se care soarele în casă cu oborocul, să arunce nucile cu țăpoiul și să se tragă vaca în pod la fân, n-am mai gândit! … Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi, pe care îi socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ș-am încălecat pe-o șa

Ș-am spus povestea așa;

Și-am încălecat pe-o roată

Ș-am spus-o toată;

Ș-am încălecat pe-o căpșună

Și v-am spus o mare minciună.

Povestea aceasta pare a fi scrisă de Creangă.

Ce este original în ea? Materia? Am putea dovedi că, deși populară românească, ea se află și la alte popoare, la cel german bunăoară. Tezaurul comun de povești și anecdote al popoarelor e mare în aparență, dar totuși se sleiește într-un număr oarecare de prototipuri. Aproape toate basmele noastre populare, câte sunt strânse, câte nu, se reaflă sau în germene sau întregi în Scandinavia, în Germania, în alte locuri. O seamă de povești din ale lui Păcală se află în Basmele lui Andersen și-n alte colecții. Ceea ce e original e modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se-mbracă ele, sunt modificațiunile locale, potrivite cu spiritul și cu datinile noastre.

Dăm o probă asemănătoare din colecția lui Auerbacher:

Un șvab trece prin orășelul Weilheim. Unul trece c-un car mare încărcat cu gunoi, și când cineva-l întrebă: „De ce se întoarce cu carul“ el răspunde: „Am uitat țăpoiul acasă și trebuie să-l iau cu mine“.

Încolo mai vede pe un om lucrând la niște urloaie de lemn sus pe-o casă. El tăia cu ferăstrăul tocmai bucata pe care sta, încât căzu la pământ (Vezi Anton Pann). Într-un alt loc un om se-ndeletnicea să taie în poartă, pe lângă o gaură mare, care era, încă două mici. Întrebat de ce o face aceasta răspunse: „Pisica a fătat două pisicuțe“; el face două găuri mici ca să aibă pe unde ieși și puii, nu numai muma. La poarta orașului stătea un car gol c-un drug de-a curmezișul, încât nu putea intra carul. Omul cu carul nu se gândi mult, ci tăie cu ferăstrăul cele două capete ale drugului în loc de a-l arunca în car de-a lungul. Ce viață veselă, zise șvabul, într-un oraș în care zilnic se petrec asemenea lucruri. Ș.a.m.d.

Național și popular nu va să zică trivial. Nu se cere, se-nțelege, în nici o scriere bună ca cineva, având să zică lucruri mai de rând, să aleagă vorbe subțiri; trivială e espresia numai atunci când se caută anume să fie mai de rând decât lucrul pe care-l spui.

Povestea întâia e spusă curat numai spre a interesa pe copii pentru lectură.

Lăsăm să urmeze una cu o aplicațiune morală:

Un cioban tânăr se afla odată cu oile în munți la pășune. Oile pășteau, iar el ședea lungit pe o stâncă, la umbra unui brad, cu capul pe mână, privindu-le cu mare plăcere! Păstorul fiind obosit, după câtva timp începu a dormita și din când în când a-și scăpăta capul. Un berbece care trecea pe acolo, crezând că este ațâțat la luptă, se zborși și se trase înapoi câțiva pași spre a-și da avântul trebuincios, apoi se repezi asupra stăpânului său și-l lovi cu coarnele drept în cap, din toate puterile. Păstorul, deșteptându-se înspăimântat dintr-un somn atât de plăcut, se aprinse de mânie și, sculându-se furios, prinse berbecele și-l aruncă într-o prăpastie vecină. Oile văzându-l — după obiceiul lor — săriră toate după berbece și astfel pieriră și ele în prăpastie! La această priveliște dureroasă păstorul îngrozit își smulse părul, strigând: „Vai de cel care nu știe a-și înfrâna mânia!“.

Istoria acestei nefericite turme se răspândi îndată în toate satele vecine. Un păstor bătrân, cuminte și cinstit, scoase din această întâmplare o bună învățătură. Într-o zi, fiii și fiicele păstorului, voind a se duce la un târg din apropiere să joace, el le zise:

— Acolo nu e pentru voi; căci la asemenea locuri se petrec adeseori fapte necuviincioase.

— Cu toate aceste, ziseră copiii, mulțime de băieți și fete merg la asemine petreceri și nu se mai tem de nimica …

— Așa este, dragii mei; însă ei de multe ori, în asemeni petreceri, își pierd sănătatea și numele cel bun. Voiți aceasta? Luați sama bine să nu faceți ca oile! … Știți că, dacă una sare în prăpastie, toate celelalte o urmează; și de aceea oile sunt privite de toți ca animale neghioabe. Omul care se alunecă la răutăți numai pentru că și alții fac astfeli este oare mai priceput decât aceste animale? Nu; el este lipsit de înțelegere și de minte.

•

Față cu acest fel de literatură care se razimă pe însuși graiul poporului stă direcția apuseană și latinizantă al cărei unul din reprezentanți era la bătrânețe Eliad.

De mortuis nil nisi bene. Prea sunt mari meritele răposatului pe alte terenuri pentru ca noi să mai repetăm plângerile atât de des făcute în contra silniciei cu care el a tratat limba dintr-un punct de vedere a priori.

A ieșit de curând de sub tipar, din scrierile lui Eliad,

Mihaida, fragment epic, București, 1880, 1 vol. 8°, 55 pag.

Infernul, după Dante Alighieri, vol. III, partea 2-ua din Epicele, București, 1880.

Reproducem din ele numai două pasage, drept probă:

Se împliniră secoli. Prin rada queea vie
Și deifăcătoare a spirtului-sciinței,
Din creatore-Agape a Deului-Părinte
În sinul Curăției, Verginității sacre
M-am conceput de Sine. Materia luat-am,
M-am revestitu cu dânsa ca-n ceruri cu Lumina,
Ș-am incarnat Cuvântul, să deifacu pe Omul
Făcutu-mi-l-am frate și fiu de cerescu Pater
L-am înfrățit cu sine; sanctificaiu Săracul,
Productul muncii salle cu dreptul prefăcendu-l
În Corpul ș-al meu Sânge de viață dătătore
Legat-am a mea Pace, Am întărit Credința,
Am încălzitu Amorul, am îndulcit Speranța;
Am consolatu pe Miser; am plâns tot proletarul;
Am fericit în secoli pe făcetori de pace,
Amenințat-am Crima; fruntat-am Hypocritul…

   (Din Mihaida, cântul I)

Pădurea errorilor și a viciurilor. Dante rătăcit în aquea valle, întempină trei ferae allegoricae quae-l împedică d-a eși. Umbra lui Virgiliu i se arată; predice Copoiul prin quare într-o zi Lupa funestă va fi uccisă, și Italia liberată. Se offere lui Dante d-a face călletoria quae are a-i mântui suffletul, mai înteiu prin Infernu, apoi la Purgatoriu, spre a fi dupo aqueasta condus în Cerul beatilor printr-o căllăusă mai demnă. Dante accepe, și ei plecă.

   În midlocul callii viețaei nostrae
   Me reaflai într-o selbă obscură,
3 Quoci callea directă era perdută.
   Nu e d-a spunne quât era de dură
   Astă selbă silvestra-aspră și forte
6 Quoci și în cuget reinnoe frica!
   E atât d-amară quât picu e mai morte,
   Ci spre a tracta d-el bine que aflaiu acolo
9 Spunne-voiu d-altele que avui-nainte:
   Cum iți întraiu, nu sciu bine a redicce,
   Eram plin de somn la puntul aquella
12 Ș-adeverata calle abandonassem.

   (Infernul, cântul I)

Să ne răspunză fiecine, cu mâna pe conștiință, care e limba românească, cea din învățătorul copiilor și din colecția d-lui Ispirescu, sau cea scrisă de Heliade Rădulescul?

Nu ne îndoim că răspunsul va ieși în favorul celei dentâi.

În curând se va ridica ilustrului învățător o statuă în București și deci nu mai voim să insistăm asupra acestui soi de literatură pretinsă clasică.

Ceea ce voim însă să amintim scriitorilor noștri în genere sunt următoarele: „Nu în imitarea formelor străine consistă adevărata propășire. Luați de la străini gustul de-a pili și a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luați de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficiență, respectul ce ei îl au atât pentru obiectul pe care-l tratează cât și pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ați produce în afară de geniul într-adevăr național (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate“.

Epoca esperimentațiunii cu vorbe și cu forme străine au trecut; întrebarea e: rămas-a destulă seriozitate și minte în tineretul nostru luminat de-a urma aceeași cale care a asigurat izbânda unor literați ca Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi, A. Donici, Odobescu ș.a.; sau nu mai sunt în stare a pricepe măcar problema unei literaturi naționale și sunt cu totul pe clina Dramelor Parisului?

Învățătorul copiilor se poate recomanda nu numai copiilor mici, ci și multora din cei mari. Căci, întâi, ar învăța românește, ceea ce, precum se știe, la Paris nu se poate învăța; al doilea, ar vedea că mai sunt oameni și afară de barierele Bucureștilor, ceea ce ar înfrâna tonul de „impertinență literară“ cu care nulități de cafenele încearcă, de la un timp încoace, a se introduce în republica literelor!…

❦ ALEGERILE CONSILIELOR JUDEȚENE

[7 mai 1880]

„Monitorul“ de duminecă publică decretul domnesc prin care se convoacă colegiile electorale pentru a alege membri noi în consiliurile județene.

Colegiul I e convocat pentru ziua de 4 iunie, al II-lea pentru 6 iunie, al III-lea pentru 8, al IV-lea pentru 10 iunie viitor, când, la orele 10 de dimineață, alegătorii vor avea să se întrunească în localul comunelor de reședințe. În zilele de 29 și 30 mai se vor alege delegații colegiului al IV-lea.

Legea prin care s-au înființat consiliile județene le dă acestora foarte multe atribuțiuni în privința intereselor locale. Astfel, îngrijirea pentru localurile autorităților, întreținerea drumurilor și podurilor județene, cheltuielile așezămintelor de instrucțiune, ajutoarele pentru instrucțiunea primară rurală, numirea și remunerarea impiegaților județului, înființarea sau îmbunătățirea stabilimentelor publice, înființarea, desființarea sau strămutarea zilelor de târg, modificările propuse la circumscripțiunea județelor, plaselor și comunelor, c-un cuvânt o sumă de interese economice și de cultură ale județelor sunt de atribuțiunea consiliului și a comitetului său permanent.

Evident că, îndată ce consiliul uzează în mod conștiințios de atribuțiunile pe cari i le dă legea, administrațiunea centrală a statului, cât și ramificațiunile ei, au la-ndemână un puternic ajutor, iar pe de alta abuzurile se împuținează, dacă nu dispar cu totul. Astfel bugetele diferitelor comune rurale trec prin revizuirea comitetului permanent. Câte cheltuieli zădarnice, câte dări nedrepte de natura celui atomistic al capitației nu se pot înlătura prin binefăcătoarea influență a acelui comitet? Comitetul poate apoi supraveghea, prin membrii săi, progresul lucrării drumurilor, podurilor, aprovizionărilor de pietriș; inspectează cancelariile comunelor, dacă sunt ținute în regulă actele stării civile, clădirile comunale și județene, școlile comunale ș.a.m.d.

Toate aceste sunt lucrări de detaliu, cu cari guvernul central nu are nici timpul, nici căderea de-a se ocupa.

Ei bine, această parte de self-government pe care legea-l atribuie județelor, căzută și ea sub sistemul domniei de partid și esclusivismului politic, s-a descompus în multe părți în mici cârdășii roșii, în consilii de familie în care cumnatul cutăruia, împreună cu vărul și nepotul cutăruia, votează un drum pe moșia cutăruia, cu obligația tacită a reciprocității; lefi și diurne consumă adeseori bugetul mai întreg al județelor; spiritul economicos de partid și de nepotism a redus și această instituțiune salutară la rolul de unealtă electorală, directă pentru prefect, indirectă pentru șefii companiei generale de exploatație a partidului.

Contra acestui rău, contra înmlăștinării intereselor vitale ale județelor în nepotism, favori, tripotaj electoral, nu ajută decât o sănătoasă conștiință de sine a colegiilor electorale. Ele cată să aleagă oameni harnici, buni de lucru, dezinteresați în aceste consilii; colegiile electorale cată să pună frâu abuzurilor prin escluderea acelora cari, sub pretextul și masca intereselor generale, nu-și caută decât de ale lor proprii. Țara are mijlocul de-a se scutura de greutatea tuturor mizeriilor, de esclusivism patriotico-reversibil, prin alegerea unor oameni independenți ca inteligență, avere și caracter.

Biserica și școala, administrația și gestiunea financiară a comunelor rurale, căile de comunicație, școala profesională, toate atârnă în mare parte de spiritul sănătos și practic al alegătorilor la cari apelăm. Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecați de fraze patriotico-reversibile și vor avea în vedere nu abstracțiuni gazetărești, ci scopurile practice, concrete, ale acestei instituții de self-government, de stăpânire prin sine însuși; dacă vor căuta ca nicicând un ban comunal sau județean să nu se cheltuiască decât în mod productiv, pentru lucruri într-adevăr folositoare; dacă, în sfârșit, alegătorii vor da voturile lor nu unor pretinși patrioți, cari din politică-și fac o meserie lucrativă, ci unor oameni cari, prin avere, învățătură și caracter, dau garanții îndestule că-și vor înțelege misiunea — atunci județele vor merge bine, și împreună cu ele țara.

În acest înțeles am dori să fie privite alegerile în cestiune, înlăturându-se din ele esclusivismul de partid și spiritul de coterie.

❦ DONAȚIUNEA COMUNEI IAȘI ȘI GUVERNUL CONSERVATOR

[8 mai 1880]

„Românul“ de la 1 mai nu numai că numește respingerea legii celor zece milioane din partea consiliului comunal al Iașilor o faptă rea, dar mai susține că acele milioane au fost votate în principiu de Constituantă, dar au rămas neacordate.

Apoi mai zice:

De la 1866 până astăzi, și chiar de la unire până astăzi, n-a fost nici un guvern și nici unele camere cari să facă pentru Iași atât cât a voit să facă guvernul și camerele actuale. Mitropolia zăcea de aproape patruzeci de ani în ruine. Au trecut pe la putere tot felul de guverne și chiar amicii și coreligionarii politici ai consiliarilor comunali de astăzi, dar nimeni nu s-a gândit la reardicarea acestui mare edificiu ș.a.m.d.

În realitate, aserțiunea „Românului“ e inexactă.

„Monitorul oficial“ de vineri 24 ianuarie (5 februarie) 1875 cuprinde legea promulgată prin care se acordă Iașilor cele 10 milioane în numărătoare, specificându-se și întrebuințarea lor.

Această lege a fost votată de Cameră la 12 decemvrie 1873.

A fost votată de Senat la 1874.

A fost sancționată de M.S. Domnul la 31 decemvrie 1874.

Promulgarea ei însă — la ianuarie 1875, când bugetele erau votate de-un an deja — a făcut cu neputință alocarea sumelor respective, ceea ce-ar fi trebuit să se facă prin buget rectificativ.

Între acestea vin roșii, vin rușii, și legea rămâne neaplicată până astăzi, când, în loc de banii în numărătoare votați de Cameră și de Senat, li se oferă Iașilor moșii.

Pentru a reaminti discuțiunea asupra acestui proiect de lege reproducem următoarele.

În ședința de la 12 decemvrie 1873 a Adunării deputaților, d. G. Exarcu, raportorul comitetului de delegați ai secțiunilor, a dat citire următorului raport și proiectului de lege respectiv:

Domnilor deputați,

Adunarea constituantă din anul 1866, prin votul său din 29 iunie acel an, a hotărât a se da municipiului Iași o sumă de câte un milion lei vechi anual în timp de zece ani spre a se întrebuința la îmbunătățirea și înflorirea orașului. După oarecari discuțiuni, urmate în Senat, s-a pus îndatorire guvernului de atunci a veni cu un proiect de lege prin care să se specifice lucrările ce vor trebui a se face cu acest fond. În urmarea acestei chibzuiri, guvernul, prezentând proiectul cerut, Adunarea actuală constituită în secțiuni a examinat în toate detaliurile sale acel proiect, după care a și numit delegați:

Secția I pe d. George Exarcu;

Secția II pe d. Nicu Iacovache;

Secția III pe d. George Greceanu;

Secția IV pe d. Nicolae Ionescu;

Secția V pe d. Grig. C. Epureanu;

Secția VI pe d. Grigore Lahovari;

Secția VII pe d. Dimitrie Cornea.

Delegații, constituindu-se la rândul lor în comitet, conform cu regulamentul Adunării, în număr de cinci, absenți fiind d-nii Grigore C. Epureanu și George Greceanu, au luat în examinare deosebitele observațiuni și modificări propuse în secțiuni, pe cari aproprindu-și-le le-au convertit într-un contra-proiect de lege, ce cu onoare se supune la apreciarea d-voastră prin subsemnatul, numit raportor.

Cred de prisos, d-lor deputați, a reveni aci asupra motivelor de înaltă chibzuință cari au făcut pe Constituanta din 1866 să dea această dotațiune municipiului Iași ca recunoștință pentru marile și patrioticele sacrificii făcute de această veche capitală a Moldovei în folosul binelui general al României întregi.

Preocupațiunea principală a delegaților dar a fost: 1. de-a regula modul plății acestei alocațiuni din partea guvernului cătră orașul Iași, și 2. de-a specifica îmbunătățirile la cari acea alocațiune va urma să fie întrebuințată, conform aceasta cu dorințele esprimate în Cameră și Senat în sesiunile trecute.

Mai-nainte de toate însă comitetul a admis, în principiu, ca suma totală de zece milioane lei vechi sau lei noi trei milioane șapte sute trei mii șapte sute lei, bani șaptezeci, votați de Constituantă, să rămână ca un capital inalienabil sub administrațiunea municipalității de Iași, cu ale căruia dobânzi numai să se facă, îmbunătățirile cari mai jos se vor arăta.

Nu este de contestat că din ziua votului Constituantei, adecă din 29 iunie, când s-a acordat această dotațiune orașului Iași, s-a constituit un drept câștigat pentru municipiul Iași și, după o justă regulă, ar trebui astăzi guvernul să plătească orașului Iași deodată șepte milioane pentru timpul cât plata milionului anual a stat în întârziere, plus dobânzile legale de la votare până astăzi. Comitetul delegaților însă, având în vedere greutățile financiare în cari se găsește statul și cari poate l-ar pune în neputință de-a plăti o dată o sumă atât de mare, au găsit de cuviință, în majoritate, ca aceste zece milioane să se plătească de stat în timp de cinci ani, cu începerea de la 1 ianuarie 1874, înscriindu-se în buget, pe fiecare an, o sumă de câte lei 740 740 bani 74, suma, egală cu acea de două milioane lei vechi, care se va vărsa în casa municipalității de Iași în patru diferite termene pe fiecare an, la întâi al fiecărui trimestru.

În cât privește întrebuințarea acestui fond în lucrări de îmbunătățire pentru orașul Iași, comitetul delegaților d-v., studiind proiectul de lege propus de guvern, au văzut că prin el se regulează a se face pavaje, eclerarea orașului cu gaz aeriform, canalizarea stradelor, conducerea de ape și clădiri publice. S-a observat însă că asemenea lucrări se găsesc deja votate de municipalitatea Iașului, pentru cari s-au alocat anume fonduri din veniturile orașului și ele în cea mai mare parte sunt în executare; și astfel comitetul delegaților a căutat să vadă ce alte lucrări mai sunt de efectuat pentru orașul Iași și la cari s-ar putea întrebuința acești bani conform cu spiritul votului Constituantei din 1866 și în vederea discuțiunilor urmate atunci cu această ocaziune.

Intențiunea principală a Constituantei a fost a se da Iașului o compensațiune pentru ca acel oraș să se poată ridica din starea de decadență materială și morală în care căzuse în urma evenimentelor politice ce au luat din sânul său centrul guvernului. Spre satisfacțiunea unor asemenea dorințe, comitetul delegaților, în privirea celor mai sus arătate, a găsit următoarele măsuri mai nimerite spre înflorirea orașului;

1. Canalizarea și rectificarea cursului acelor râuri cari parcură o parte a orașului Iași;

2. Înființarea unui institut industrial cu un muzeu de asemenea natură, alipit de el.

Este cunoscut, d-lor deputați, de toți cetățenii din Iași că cele două râuri cari trec prin oraș în timpurile de ploi mari debordează, înecând toată partea orașului situată pe șesul Bahluiului, făcând stricăciuni mari și, de multe ori, reducând în mizerie pe oamenii ce locuiesc acolo și cari, din nenorocire, sunt mai toți din partea neavută a populațiunii ieșene. În timpuri însă de secetă aceste râuri scad, lăsând bahne de ape stagnante cari, sub influența căldurilor, degajă miasme deletere, aducând cea mai mare vătămare salubrității publice. De multe ori, în fața unei asemenea stări de lucruri pernicioasă sănătății, s-au ivit proiecte pentru canalizarea cursului acelor ape; însă, din cauza lipsei de mijloace, o necesitate atât de simțită nu s-a putut satisface pân-acuma.

Prin articolul 3 dară al legii ce am onoare a o supune d-voastre se determinează ca, cu dobânda dotațiunii Iașului mai înainte de toate să se canalizeze acele două râuri prin adâncimea malurilor în chipul care se va găsi mai nimerit, spre asanarea șesului Bahluiului și văii Tătărașului, și cu acest mod calamitățile inundațiilor mai periodice la cari aceste ape dau loc vor putea pentru totdauna să fie evitate. Comitetul delegaților, tot prin același articol 3 din proiectul de lege mai sus vorbit, a chibzuit ca, după săvârșirea unei asemenea lucrări, să se înființeze în Iași un institut industrial cu un muzeu industrial alipit de el.

Motivele cari au făcut pe comitetul delegaților d-voastră să ia această din urmă măsură, pe care o crede binefăcătoare atât pentru orașul Iași, cât și pentru toată țara, sunt multiple și generalmente simțite în România de peste Milcov.

Cunoașteți, d-lor deputați, că mica noastră industrie materială, în Moldova mai cu seamă, se găsește într-o stare dezastroasă și mai toată în mâna unei populațiuni străine, populațiune care, din cauza rapacității sale proverbiale, cu drept cuvânt a devenit antipatică Moldovei întregi. Orașul Iași mai ales este bântuit de această plagă.

Meseriașii români, din cauza lipselor de mijloace, lipselor de modele și de exemple nu pot perfecționa modul lor de fabricațiune și rămân într-o stare vederată de inferioritate față cu concurența străină. Toți meseriașii din Iași, chiar în industriile cele mai infime, din cauza lipsei totale de unelte în raport cu progresul modern, sunt străini, și micii industriași români tind a dispărea din zi în zi cu un pas înspăimântător. Această necesitate a fost atât de mult simțită, încât, în multe rânduri, societăți private și municipalitatea din Iași s-au îngrijit de ea și s-a încercat a stabili mici școale de meserie, cari, deși înzestrate cu mijloace foarte restrânse, au produs rezultate destul de satisfăcătoare.

Comitetul delegaților dară este convins, d-lor deputați, că prin înființarea unui asemenea institut în orașul Iași s-ar da înlesniri industriașilor români să lupte într-un mod mai egal cu concurenții lor străini. Desigur că în acel institut elevii vor putea dobândi o instrucțiune teoretică și practică pe care astăzi nu o pot căpăta în țară. Ei se vor putea familiariza acolo cu nouăle invențiuni și unelte necesarie la meseriile lor și cari astăzi chiar dacă le-ar cunoaște și le-ar poseda, le sunt cu totul inutile din cauza unei insuficiente esperiențe în modul utilizării lor.

Prin alipirea unui muzeu industrial la acel institut comitetul delegaților au avut de scop să pună în același timp sub ochii elevilor și ai industriașilor români operele cele mai perfecționate ale industriilor naționale și străine, în raport cu cerințele cele mai necesare ale populațiunii noastre. Pe lângă o încurajare pentru industria noastră națională prin o espozițiune permanentă a produselor industriale celor mai alese, credem că acest muzeu nu va fi puțin folositor și pentru dezvoltarea gustului meseriașilor noștri.

Acesta fiind rezultatul discuțiunilor comitetului delegaților cu ocazia cercetării proiectului de lege sus-menționat, îl supun cu onoare la aprobarea d-voastre.

Raportor: George Exarcu.

Tot în acea ședință onor d. George Filipescu a propus următorul amendament la lege:

a) Se va întrebuința, până la săvârșirea reedificării catedralei metropolitane din Iași, din dobânda capitalului întreg câte 30.000 lei noi anual. Până la începerea acestei reedificări subvențiunea de mai sus se va capitaliza.

Dar se-nțelege — la toate acestea nu s-a gândit pân-acum nimenea. Au trebuit să vie d-alde Costinești și Pătărlăgeni ca să-și aducă aminte de mitropolia Moldovei și a Sucevei, precum și de vechiul municipium Dacorum Iassiorum!…

❦

[9 mai 1880]

Iarăși cestiunea regatului român. „Corespondența politică“ primește din București o scrisoare foarte interesantă în această privință. Foaia oficioasă din Viena, cu toate că știe pe corespondentul său de aici „totdeuna bine informat“, dă această scrisoare sub toate rezervele. După cum spune corespondentul foii vieneze, în sferele guvernamentale de la noi s-ar fi discutând astăzi cu multă ardoare cestiunea proclamării regatului. M. Sa Domnitorul personal ar fi sprijinind cu multă stăruință proiectul acesta și, cu privire la călătoria ce M.M. lor Domnul și Doamna or să facă în Germania, ar fi voind să se ia mai degrabă o hotărâre în această cestiune. S-a sondat tărâmul spre a se ști cam în ce fel ar fi privită cestiunea regatului român de cătră puterile europene. Cu toate că până acuma, după cât se pare, rezultatul nu ar fi tocmai încurajator, n-ar fi peste putință ca la serbarea ce este a se da la 10 mai pentru aniversarea suirii pe tron a M. Sale și a proclamării Independenții să se proclame și regatul.

Acestea sunt informațiile corespondentului foii vieneze și, dacă dânsa le dă sub toate rezervele, noi cu atât mai mult ne mărginim întru a le înregistra curat și simplu, deoarece știm și noi că zgomotul despre proclamarea regatului la 10 mai circulă de câtva timp din ce în ce cu mai multă insistență.

Scrisoarea din București cătră „Corespondența politică“ mai spune că opoziția parlamentară în România, care respinge absolut ideea regatului, amenință, în cazul când s-ar da urmare acestei idei, să se dea la niște manifestații zguduitoare cari s-ar îndrepta contra prințului Carol însuși.

Să ne fie iertat a spune că aici „Corespondența“ a fost rău informată. Oricât ar respinge ideea de regat, opoziția nu poate fi antidinastică; dacă sunt într-adevăr la noi antidinastici până la manifestații scandaloase, zguduitoare și chiar criminale, apoi nu sunt acei din opoziție azi, ci acei de la putere, când sunt în opoziție. E de prisos credem să mai reamintim fapte de ieri și de alaltăieri pe cari toată lumea le cunoaște ca și noi.

❦ ALBANIA

[Articol cu paternitate incertă]

[9 mai 1880]

(Schiță istorică — Vechimea antagonismului între slavi și albaneji. — Invaziunea turcească și învingerea lui Ivan Cernoievici. — Cucerirea Muntenegrului de cătră Suleiman Pașa. — Chior Mehmed. — Familia Bușatlia. — Eroul albanez Cara Mahmud. — Bătălia de la Crușa. — Încercări franceze de cucerire. — Ridicarea și moartea lui Mustafa)

„Gazeta generală“ din Augsburg arată că antagonismul între albaneji și slavi nu e atât de nou precum s-ar părea la prima vedere, și că, din contra, se întemeiază pe o istorie de sute de ani. Antagonismul datează din timpul invaziunii turcești, din jumătatea a doua a secolului al XV-lea, timp în care la noi domnea Ștefan cel Mare.

Când Cernoievici, „Domn de Zeta“, stăpânea din înfloritoarea sa rezidență Jabliac, viu departe de lacul Scutari, gințile albaneze avură cele dentâi dispozițiuni dușmănoase față cu slavii.

Vecinătatea ginților slave de munte nu le venea la îndemână albanejilor; turcii, la intrarea lor, aflară în ei niște aliați naturali, deși nu era în tradițiile cuceritorilor osmani de-a încheia alianțe cu popoare creștine. Dispoziția favorabilă a turcilor pentru albanejii de nord, cari pe atunci erau toți fără escepție catolici și cari prin interregnul venețian intraseră în relațiuni diferite cu străinătatea, se distinge din capul locului prin următoarea particularitate: turcii ar fi preferat de-a-i supune pe albaneji sub același jug aspru la care-i supusese pe slavi; dar gințele muntene respinseră cu atâta energie orice tentativă de cucerire a noilor lor adversari încât, de voie, de nevoie, turcii au căutat să renunțe la supunerea lor.

Astfel, în chiar timpul invaziunii turcești, plaiurile albaneze dintre Drin și lacul Scutari au știut să-și câștige o neatrânare oarecare, pe care generalii osmani n-o recunoșteau formal, dar pe care o admiteau în mod tacit.

Acestea s-au întâmplat tocmai acum patru sute de ani.

În anul 1479 o oștire turcească de peste 70.000 de oameni a luat cu asalt cetatea Scutari, apărată eroic de Atonio Loredano, patrician din Veneția, și Ivan Cernoievici. După catastrofa aceasta, gințile se-ntoarseră în plaiurile lor de munte: sârbii în asprele înălțimi spre nord de lacul Scutari, albanejii în munții despre sud de acest lac. Din timpul acesta datează domnia strâmtă a apărătorilor Serbiei mari, risipiți în câteșipatru părțile de cătră osmani, aproape pururea învingători, de la bătălia din Câmpul-Mierlei (Cossovo), începând și trecând prin toate evenimentele războinice cari i-au urmat; o domnie al căreia teritoriu era aproape identic cu acela al Muntenegrului înainte de evenimentele celor din urmă ani. Astfel Muntenegrul e o rămășiță a vechiului regat sârbesc.

•

Însă nu toate gințile din Albania de nord au rămas pe lângă religia lor veche.

Acelea dintre ele cari, asemenea bosniacilor și herțegovinenilor, voiau să tragă un folos din invazia străină, după ce s-au convins că n-o mai pot înlătura au trecut la moametanism și, îndată după retragerea slavilor, albanejii de nord dispuneau deja de domni feudali de naționalitatea lor, dar de lege moametană. Ținuturile odinioară slave, Zeta, Jabliac și Podgorița, fură întrunite într-un singur ținut și date pe mâna unui guvernator moametan. E un detaliu demn de comunicat că acest guvernator nu era nici turc, nici arnăut, ci… bosniac. Se pare că generalii sultanului Mehmed știau să aprețieze adevărul că cea mai bună garanție pentru a exercita domnia asupra unor popoare supuse este de a o exercita prin… renegați. În Bosnia sistemul s-a dovedit a fi practic de tot, în Albania de nord el a fost încercat conform esperiențelor făcute.

Pe locuitorii Muntenegrului actual îi stimula însă tocmai împrejurarea aceasta. Cel întâi „vlădică“ (episcop), căpetenie și religioasă și politică, organizase plaiurile munților, iar unde astăzi e capitala Țetinie, se întemeie o mănăstire ca reședință. Muntenegrenii începură ofensiva. An cu an, deceniu cu deceniu, slavii irumpeau în ținuturile ocupate de turci.

Ei părăduiră Herțegovina, Rascia (ținutul Novibazar) și cercetară des locurile pe unde fuseseră așezați din amândouă laturile râului Sem, pentru a face stricăciuni inamicului. Două secole continuară aceste acte de dușmănie, faptele cetelor muntenegrene. În anul 1490 (sau 1480) au început, la 1690 fură pentru prima oară reprimate.

După ce cetele muntenegrene întinseseră agresiunea lor nu numai asupra osmanilor, ci și asupra albanejilor, cari trăiau împăcați cu supremația străină, toată Albania de nord fu cuprinsă de-o intensivă pornire războinică.

Suleiman Pașa, care comanda pe atunci la Scutari, crezu c-a sosit timpul pentru a năvăli cu o armată tare și bine organizată în Muntenegru. După o apărare desperată a muntenegrenilor, toată țara lor, afară de ținutul Calunsca, căzu pe mâna osmanilor și în Țetinie Soleiman Pașa îi judecă cu asprime pe rebeli. Însă generalul turc viu puse mare preț pe victoria lui. El se mulțumi cu jurământul de supunere către sultan al locuitorilor și cu obligațiunea lor necondiționată de-a plăti capitația. El părăsi după scurt timp țara.

Abia însă apucase să plece armata de ocupație și turburările începură din nou.

Vlădica, care se retrăsese cu rămășițele partizanilor săi la Nieguș (lângă marginea austriacă mai sus de Cattaro) în ținutul muntos Catunsca și care nu recunoscu nicicând dominațiunea turcească, îi dădu în curând de lucru. El răzvrăti nahiile Riecica, Cermnița și Lieșansca, amenință Podgorița și Șabliac și irupse în plaiurile muntene despre răsărit ale albanejilor.

Spre norocul vlădicei, în locul energicului Suleiman Pașa urmase un guvernator foarte pacinic, anume Chior Mehmed, membru al unei puternice, binevăzute și influente familii feudale albaneze, numită Bușatlia. Acesta a fost cel dentâi guvernator scutariot care și-au manifestat naționalitatea, deși nu activ, ci pasiv, lăsând pe agalele din Podgorița, Șabliac și Spuci, slavi maometani, la discreția adversarilor lor. Iubirea de pace a lui Chior Mehmed n-a rămas fără influență asupra muntenegrenilor și avea un înțeles bun. Aceștia încetară de a supăra granițele albaneze și-și aleseră un nou teren de acțiune. Acest teren era Herțegovina, unde domnia turcească era neputincioasă, unde rezistența intensivă a creștinilor dădea un câmp larg activității cetelor muntenegrene. Chior Mehmed, mulțumit se vede de această schimbare a lucrurilor, se ocupă fără încetare cu lucrări pacinice, făcând drumuri și poduri, clădind în Scutari o giamie frumoasă după modelul moscheei Nuri-Osmanié din Constantinopol. Albanejilor nu le convenea însă deloc pasivitatea aceasta, încât micii boieri feudali își ridicară capetele tot cu mai multă sumeție în Albania de nord.

Aproape fiecare căpetenie de ginte exercita în numele sultanului drepturi de suveranitate și toată țara se risipi în mici state în miniatură.

•

Atunci muri Chior Mehmed.

Urmașul său a fost tot din familia Bușatlia, anume Mahmud, supranumit „Cel Negru“, Cara Mahmud. Tradițiunea albaneză a păstrat aproape intactă imaginea acestui om estraordinar. Sunt cam o sută de ani de atunci de când Cara Mahmud deveni domn feudal în Albania de nord. Ambiția lui îi inspiră de timpuriu ideea de-a se proclama independent de Poartă și Domn suveran al Albaniei. Dar pentru aceasta îi trebuiau brațele tuturor și țara era despărțită în nenumărate partizi. El căută mai întâi să câștige cu binele pe căpeteniile neamurilor pentru planurile sale, dar, neizbutind întru aceasta, îi împresură pe rând cu război pe agalele și beii din Giacova, Prisrend, Ipec, Tirana, Cravaia ș.a.m.d., supunându-i cu puterea la voința sa de fier. De ce soi trebuie să fi fost acest om se vede din împrejurarea că toate căpeteniile învinse, după o scurtă răzgândire, îi promiseră ajutor necondiționat, după care Cara Mahmud putea ușor să-și realizeze planurile. Nimic nu impunea însă albanejilor mai mult decât modul în care Cara Mahmud obicinuia să răzbune injuria. Tradiția albaneză zice că un locuitor din Scutari căpătă odată în Priștina o pereche de palme. Cum auzi Cara Mahmud despre aceasta, îl trase pe cel pălmuit la răspundere, cum de-a suferit în liniște asemenea batjocură; apoi năvăli cu oștire asupra Priștinei și o făcu asemenea pământului. Iată cum stăpâneau acum o sută de ani Domnii feudali în împărăția padișahului.

Pentru a înțelege mai bine întreprinderile ulterioare ale lui Cara Mahmud cată să premitem câteva observații de natură administrativă. După cucerirea jumătății apusene a Peninsulei Balcanice, Poarta a creat o împărțeală în provincii conformă cu stările etnografice. Tot pământul cu locuitori slavi l-au unit cu Bosnia, încât marginea administrativă a Bosniei ajungea până aproape de lacul Scutari. Muntenegru se număra asemenea la Bosnia, ca teritoriu nepacificat. Această împărțeală administrativă nu-i convenea însă deloc lui Mahmud, căci îi lua ocazia de-a se răzbuna asupra Muntenegrului, adecă de-a năvăli asupra țării. După sistemul feudal de pe atunci ar fi trebuit să ceară permisiune de la vizirul din Bosnia, ceea ce nu-i convenea nici ambițiosului albanez, ceea ce din gelozie nu i-ar fi permis nici vizirul bosniac. Mahmud se adresă direct la Stambul; dar cererea lui fu respinsă. Atins de aceasta, chemă pe albaneji la arme și luă repede pozițiile de la graniță: Podgorița, Spuci și Șabliac. Apoi pătrunse biruitor prin Muntenegrul întreg până la Nicsici și Colașin, pe cari le incorporă cu posesiunile sale, Mahmud Pașa se-ntoarse la Scutari, după ce lăsase în locurile cucerite, între cari Gusinie și Plava, autorități albaneze — sau mai bine zicând autorități turcești de naționalitate albaneză.

Aci se sfârși răbdarea Porții. Ea ceru categoric de la Mahmud să restabilească vechea ordine a lucrurilor, la ceea ce albanezul nu se supuse; aceasta cu atât mai puțin cu cât toate neamurile albaneze, moametane și creștine, înaintea tuturor războinicii miridiți, se declarară în favorul lui. Până și locuitorii Albaniei Inferioare, cari nu se prea învoiau bine cu frații lor de la nord, împărtășiră cu ei furoarea națională redeșteptată, deși nu primeau necondiționat tendințele lui Mahmud.

Poarta se mișcă. O armată împărătească comandată de Zeherin și de Ceaușoglu apăru la 1729 înaintea orașului Scutari. Bătut la câmp limpede, Cara Mahmud adună puteri nouă împrejurul său, căci mai cu seamă neamurile catolice de la munte îi veneau în cârduri în ajutor; cu aceștia irupse din castelul Scutari și din oraș și bătu cu totul oștirea împărătească.

Steaua lui Cara Mahmud ajunsese în zenit.

Declarat rebel din partea Porții, el rupse orice relații cu aceasta, până ce un incident neașteptat dete lucrurilor o altă față.

Muntenegrenii credeau că tocmai acum, când albanejii s-au lăpădat de domnia turcească, ar fi sosit timpul de-a reapuca vechile lor tendințe de neatârnare și intrară în luptă.

Acest moment e foarte însemnat pentru relațiunile albaneze-muntenegrene.

Pentru prima oară s-a întâmplat acum că muntenegrenii atacară autoritățile și trupele albaneze de la graniță, cari luaseră locul celor bosniace.

Un strigăt de răzbunare trecu prin toată Albania, de la Sem și până la Șcumbri, de la Priștina până la Durazzo.

Mahmud însuși ceru grație la Stambul și o primi cu condiția de-a face cu Muntenegrul tabula rasa. Și mijloacele nu-i lipseau într-adevăr.

În cel mai scurt timp adună o oștire de 30.000 oameni și o gardă a sa proprie de 700 de albaneji nobili din neamurile muntene. Însă, în acest moment suprem, îl părăsi pe bătrânul general rațiunea militară.

Fără un plan de campanie bine stabilit… el năvăli cu cetele nedisciplinate, orbite de sete de sânge, în Muntenegru și, în strâmtoarea de la Crușa, fură împresurați și nimiciți cu totul. Părăsit de toți oamenii săi, bătrânul leu se luptă mult timp cu cei 600 de scutarioli aleși contra unei grozave mulțimi. Toți căzură pân'la cel din urmă. Albanejii își aflaseră Thermophylae al lor. Nici unul din cei aleși nu-și revăzu patria. Cârdurile cele mari însă, risipite, întorcându-se în Albania, răspândiră vestea de spaimă din munte-n munte, din vale-n vale.

Această bătălie de la Crușa a fost cea mai mare, mai sângeroasă și mai fatală bătălie care a avut loc vreodată între muntenegreni și albanezi.

•

De aci rămase câmpul liber pentru represalii de tot feliul.

În timpul interregnului francez din Dalmația trupe franceze au încercat a intra în Albania, însă și albanejii creștini și cei moametani se opuseră invaziunii. Neamurile creștine nu voiau să se lepede de domnia turcească. Ei voiau să rămână albaneji. Slaba dominațiune turcească era, după instinctul lor politic, mai favorabilă tendințelor lor de neatârnare decât puternicul regim napoleonian.

Urmașul lui Cara Mahmud, Ibrahim, nu intervenea deloc în certurile sângeroase ce le aveau cu muntenegrenii.

După moartea lui Ibrahim veni iar un membru din familia Bușatlia în scaunul de guvernator la Scutari. Acesta era Mustafa Pașa. El se-nsufleți curând de ideile lui Cara Mahmud, dar n-avea calitățile predecesorului său. După războiul turco-rusesc de la 1828—1829 Mustafa se proclamă independent, și anume la 1831; dar o armată condusă de marele vizir Reșid Pașa îl bătu la Banana și, refugiindu-se la Scutari, fu prins și decapitat.

Schița istorică de față ne arată ce străvechi e antagonismul între muntenegreni și albaneji, apoi ne dovedește că la poporul albanez confesiunea religioasă nu decide nimic și că pentru interese naționale aleargă și moametan și creștin sub acelaș drapel fie contra slavismului, fie contra autorității Porții.

❦

[10 mai 1880]

Evităm a vorbi de politica noastră externă nu pentru că n-am avea nimic de obiectat la modul cum este condusă, ci pentru că ne-am făcut obiceiul a ne impune de bunăvoie o rezervă, din nefericire mai mult decât justificată prin împrejurări. Dacă guvernul nostru ar fi totdauna atât de bine informat încât să știe cu siguranță dincotro bate vântul și care este espresia ce cată s-o dea fizionomiei sale, lucrul ar fi ușor pentru oameni cari știu a citi printre șire și pricep mai mult decât li se spune, căci, pe lângă indicațiuni cât de slabe, s-adaugă instinctul totdauna viu al patriotismului, care simte pericolele și le ocolește. Dar acest instinct al nostru a fost adeseori indus în eroare prin atitudinea nimic mai puțin decât cumpănită a guvernanților, încât prea adeseori până acum am fost mistificați până a lua o zgomotoasă indeciziune, o turbulentă ignoranță despre cele ce se petrec, drept politică serioasă și întemeiată pe garanții reale. Noi — cum am mai zis-o de atâtea ori — pricepem ca un guvern al României să întâmpine grave dificultăți, căci țară mare nu suntem și de puteri extraordinare nu dispunem. Dar un lucru e clar între toate. Nu e permis unui guvern român de-a face și din politica esterioară un mijloc de mănținere la putere a partidului și, dacă a fost atât de puțin dibaci de-a se compromite, ar trebui să aibă curajul de-a se sacrifica pentru greșalele sale. Nu tăgăduim că acest sacrificiu e adeseori extrem de greu, că el cere un caracter extraordinar, acela de-a aduna asupră-și oprobriul general, de-a pierde popularitatea, de-a pierde totul ca partid, dar de-a câștiga pentru țară tot ce dintr-o greșeală politică se poate câștiga.

Se știe că am numit participarea la război — cel puțin cu lipsa de garanții cu care s-a făcut — o greșeală politică. Guvernanții noștri vor zice, poate, că asta e o cestiune de apreciație și vor arăta numai aversul medaliei: gloria, recunoașterea vitalității naționale ș.a.m.d. Fie. Nu zicem ba, căci orice lucru, deci și o greșală, are părți bune și părți rele. Danemarca a dat o strălucită probă de vitalitate bătându-se cu două împărății și pierzând două provincii. Dar pe de altă parte nu e mai puțin adevărat că, dacă i-ar fi fost cu putință să evite războiul și să-și păstreze provinciile, ar fi fost mai bine. Chiar războiul dezastros întreprins de Napoleon III contra Germaniei nu a fost lipsit de oarecari consecuențe bune, morale și materiale. Francejii nu mai sunt amețiți de propria lor suficiență ca mai nainte; au devenit un popor de o sobrietate în sentimente și aspirațiuni încât nu mai seamănă cu ceea ce au fost. Pe de altă parte poziția cea excepțională câștigată de Germania în concertul popoarelor europene nu e lipsită de adânci părți de umbră, precum criza economică, dări peste dări ș.a. Deci fiece faptă are în lumea aceasta a strictei cauzalități o urmare oarecare și această urmare va avea pururea între multe rele ceva bun, între multe bune ceva rău. Când urmarea e rea ar trebui exploatată cel puțin partea ei cea bună, până în ultima consecuență.

Îndată așadar ce greșala participării la război s-a comis trebuia cel puțin ca laturea favorabilă a ei să se păstreze intactă: bunele relațiuni cu Rusia. Ar fi trebuit ca aliatul să rămână un binevoitor amic, consiliu pe care, după cât aflăm, l-ar fi dat delegaților români însuși d. de Bismarck.

Ce se-ntâmplă însă?

În loc ca partidul liberal să-și bea păharul greșelei comise până la fund, ceea ce pentru moment l-ar fi costat popularitatea, ia deodată acel ton necalificabil care a indus toată presa și toată națiunea în eroare: tonul unei siguranțe invincibile în cestiunea pe atunci la ordinea zilei.

Urmarea a fost apoi deplina noastră abandonare în cestiunea izraelită și trăgănarea în infinit a delimitării Dobrogei.

Din depeșă aflăm că Rusia a ratificat pân-acum toate delimitările făcute, esceptând cele din Dobrogea. Ceea ce e mai curios însă în împrejurările de față e că acest provizoriu formal constituie un punct de plângere al răspunsului Camerei bulgare la mesajul de deschidere, plângere cu atât mai caracteristică cu cât pe ea se întemeiază acuzarea că pe teritoriul nostru s-ar fi formând bande ce primejduiesc siguranța marginelor bulgare. Iar pe acuzarea aceasta se-ntemeiază conflictul diplomatic între statul nostru și cel bulgar. La început ni se spusese că demisia d-lui Evloghie Gheorghief din postul de agent diplomatic al Principatului învecinat, precum și plecarea d-lui Sturza de la Sofia sunt a se atribui unor cestiuni de etichetă. Acum însă ziarele străine ne spun că cestiunile de etichetă nu sunt decât o urmare a unei cestiuni materiale, aceea a bandelor.

Pe lângă aceasta întâmpinăm însă o altă știre, nu mai puțin curioasă.

Ministerul de Război al Bulgariei se mută la Șumla. Iată într-adevăr un ministru care nu face parte din unitatea responsabilă și constituțională a unui cabinet bulgar și care se mută, ca o instanță aparte, în apropiarea hotarelor Dobrogei, pentru a păzi Bulgaria de bande. Prin aceasta par a ni se face manifestații foarte amicale de bună vecinătate.

Toate acestea însă derivă de acolo că partidul dominant, de frică de-a nu-și pierde popularitatea, pe care altfel tot și-a pierdut-o, n-a voit să-și esploateze cel puțin greșala până la ultima consecuență bună ce se putea trage din ea.

❦

[13 mai 1880]

Am arătat cum zgomotele serbărilor oficiale, ale surlelor, ale tobelor și ale urărilor asurzesc urechile capului statului și, acoperind gemetele de suferință ale națiunii, îl fac a nu le mai auzi. Am spus cum șiragurile baionetelor și ale escadroanelor, grămădirea cetelor polițienești, trâmbițele și aleile de tufe verzi, adunate prin rechiziție de oameni și materiale, pun o perdea înaintea ochilor capului statului și-l opresc de-a vedea ranele nu ale unei părți, ci ale corpului întreg al societății române, rane cari cresc și se-nveninează c-o spăimântătoare repeziciune. Ne-am împlinit astfel o datorie de conștiință, o datorie respectuoasă cătră unul din cei mai înalți factori ai formulei noastre politice, lăsând ca, la rândul său și de-o va voi serios, el să poată cerceta și vedea adevărul.

Iată cum vorbește „Românul“ despre serbarea de la 10 mai — însă nu acum, ci pe când era în opoziție.

Știți ce este acum 10 mai?

Nu serbare oficială cu surle, tobe, trâmbițe ce asurzesc urechile pentru a acoperi gemetele de suferință ale națiunii, ci o fericită aniversară, o glorioasă aniversară, o zi de mii de ori ferice, o paradă cu trupe mai numeroase decât la intrarea triumfală a armatei în urma războiului.

Astăzi M. Sa Domnul nu este numai unul din cei mai înalți factori ai formulei politice, care, la rândul său, de-o voi serios, va putea cerceta, ci un domn bun, patriot, plin de cele mai nobile aspirațiuni, și alaltăieri a fost ziua, de mii de ori ferice, în care dorințele țării au fost încununate prin dobândirea lui.

Iată cuvinte proprii ale „Românului“, comparate tot cu cuvinte proprii de-ale lui din altă epocă. Ale lor dintru ale lor, nimic din pana noastră.

Din parte-ne ne pare rău că partidul roșu și organele lui dau dovezi de o așa meschină înjosire de caracter, că se dezmint într-un mod atât de crud, atât de barbar, încât nu pot inspira nobilului purtător al coroanei lui Mircea decât dezgust, pentru a întrebuința o espresie cât se poate de eufemistică. Aceiași oameni care-l numeau pe M. Sa un agent, un pion al d-lui de Bismarck, se topesc azi în lingușiri și laude și se simt de mii de ori fericiți … pentru ce? Pentru că dispun de buget.

O tempora, o mores!

❦

[13 mai 1880]

Când consiliul comunal al orașului Iași a respins modul în care i se acordau cele zece milioane lei vechi votate de Constituantă am spus, fără a aștepta detalii, că votul consiliului nu putea fi întemeiat pe considerații politice sau de partid, ci numai pe cuvinte practice. „Românul“, cu maniera sa de-a vorbi, a numit respingerea o faptă rea, o compromitere a intereselor orașului pentru motive personale și de partid etc.

Cât de puțin era justificată purtarea ziarului guvernamental se va vedea din scrisoarea d-lui Mircea, pe care o reproducem din „Steaua României“.

Din această scrisoare se va vedea că numai conservatorii din consiliu au votat — cu rezerve — pentru primire, iar celelalte grupuri politice și-au împărțit voturile, unii pentru, alții contra primirei, destul numai că majoritatea a fost contrarie.

Scrisoarea e adresată „Românului“, dar acesta a refuzat publicarea din cauză că se pomenește în ea și de vestita reversibilitate.

Iată scrisoarea d-lui Mircea.

❦

[14 mai 1880]

După câte se spun, d. Alexandrescu-Urechie va intra, a propos de Albumul macedo-român, în ministeriu, la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii. Minunatul Album își dă roadele; el este o întreprindere națională și liberară, având scopul să înființeze școale în Macedonia; astfel d. Urechie, care a luat inițiativa acestei întreprinderi, capătă, ca patriot, ca eminent bărbat de litere și de competență în materie de instrucțiune publică, portofoliul logofeției școalelor! …

❦

[15 mai 1880]

Cele din urmă zgomote asupra reconstituirii ministerului spun că golurile se vor umplea astfel:

D. Docan, Finanțe;

D. col. Dabija, Lucrări Publice;

D. V. Alexandrescu-Urechie, Culte și Instrucție.

Tăcerea foilor guvernului în privința acestor zgomote este foarte caracteristică. Neterminabila reconstituire a dat loc la atâtea și-atâtea zgomote, și nici una din aceste foi nu a înregistrat măcar vreunul. Așa, de exemplu, se vorbea odinioară de d. Tache Giani, unul dintre capii protestanților omogeniști din Cameră, că va fi chemat la Justiție, despre un d. Gheorghian că va primi portofoliul Cultelor; zgomotul umflându-se mereu, ajunsese să s-auză că acești doi d-ni și depuseseră jurământul. O zi-două au trecut și s-a văzut că nu era nimica adevărat; alte două zile au fost de ajuns ca să nu se mai vorbească de cele două ilustre Excelențe. Gurile rele spuneau că toate zgomotele acelea porniseră din imaginația proprie a respectivilor, cari aveau poate interesul să li se atribuie măcar câteva zile sorții portofoliului.

Din puntul de vedere social despre dd. Docan și Dabija n-are niminea ceva de zis; d-lor sunt niște bărbați ale căror vederi politice pot să ni se pară cu totul greșite, rele sau primejdioase; dar, ca persoane private, d-lor sunt niște oameni serioși. Nu se poate nicicând bănui că d-lor făuresc acasă, cu câțiva intimi, zgomotul că vor fi chemați la minister, pentru a-și face cine știe ce treburi particulare sau spre a se îngâmfa două trei zile de salutările postulanților la departamentul ce și-au destinat înșiși. Dar d. Pseudo-Urechie nu cumva o fi venind la minister fără știrea M. Sale, nici a d-lui Brătianu? Nu cumva zgomotul despre chemarea d-lui Urechie a fost fabricat la redacția „Frățiliei întru dreptate“? D. Urechie se pricepe mai bine la d-alde astea decât d. Tache Giani și de aceea merită să mai revenim asupra marcantei d-sale persoane.

Noi, independent de zgomotele pe cari dd. Tache Giani, Gheorghian, Urechie și tutti quanti și le dau în circulație, aflăm, din izvor mai vrednic de încredere, că reconstituirea cabinetului nu atârnă de la nimic alt decât de la rezultatul misiunii extraordinare a d-lui D. Brătianu la Londra. Și oricine înțelege, prin urmare, că nu e vorba de portofoliile de justiție, lucrări publice sau culte, nici greutatea nu e doar întru cât ar privi pe dd. Tache Giani sau Pseudo-Urechie.

❦

[15 mai 1880]

De când datează esportul nostru de grâne, de atunci importul de fraze. S-ar putea zice că România a preschimbat păturile adânci și binecuvântate de Dumnezeu ale țărinei sale pe vorbe deșerte, pe teorii de gazetă, pe subțiri apucături advocățești ș.a.m.d., căci spiritele cele bune ce mai sunt în viață le datorim unei epoce cu mult anterioare celei actuale.

Între aceste fraze deșerte, fără nici un corelat real, căreia i-am consacrat atâte critice e și aceea inventată de „Românul“ și afiliații săi, că dreapta conservatoare din România ar fi reacționară, frază care s-a repetat de atâtea ori în viața noastră politică încât, conform proverbului latinesc calumniare audacter semper aliquid haeret, mulți o repetă fără să-și fi dat vreodinioară seama de înțelesul cuvântului ce-l întrebuințează, fără a se întreba cel puțin dacă o reacție, în sensul apusean al cuvântului, singurul adevărat, e măcar cu putință în România.

Cari sunt oare actele reacționare ale dreptei conservatoare?

La unirea țărilor, la alegerea unui Domn, au luat parte cu votul și cu fapta conservatorii actuali, precum se poate constata din discuțiile Adunărilor ad-hoc.

Secularizarea averilor închinate se propune și se obține cu unanimitate de voturi de cătră un actual conservator.

Oborârea privilegiilor, egalitatea civilă și instrucțiunea populară se datoresc conservatorilor.

Constituția liberală de astăzi se propune de un guvern în majoritate conservator, se admite de cătră o Adunare în majoritate conservatoare, prezidată de d. M.K. Epureanu.

În privirea aceasta nu există absolut nici un precedent, care i-ar da cuiva ocazia de-a susținea că dreapta a fost cândva reacționară. Dreapta a voit și a realizat introducerea libertăților publice și a mecanismului constituțional în țară într-o măsură mult mai mare de cum au făcut-o vreodată liberalii. Dar pân-aci, și nu mai departe.

Republica de la Ploiești într-adevăr n-a proclamat-o dreapta, pe Domn nu l-a amenințat cu asasinarea sau cu detronarea, cu un cuvânt ea s-a mărginit la păstrarea, la conservarea instituțiilor actuale, nu a încercat însă nici a le falsifica, nici a le înlătura, nici în fine a le distruge.

O reacție există în Franța. Toate partidele monarhice de acolo, unele voind dreptul divin, altele apelul napoleonian, toate într-un gând de-a răsturna Constituția actuală a statului francez și de-a readuce instituțiuni din domeniul trecutului, sunt într-un chip oarecare reacționare.

Dar ce voiește dreapta la noi?

Avem vrun candidat de domnie, voim măcar reintroducerea Reglementului Organic? Până și copiii știu că asemenea imputări nu cutează nimeni a ni le face, nici adversarii noștri politici. Știind însă aceștia că termenul „reacționar“ e odios în unele părți ale Europei, fac sport cu această poreclă, atribuind-o nouă. Dacă noi zicem despre liberali că sunt radicali, avem dovezi la mână: avem „Republica Română“ redijată de însuși Pontifex Maximus al partidului, d. C.A. Rosetti, avem ediția duodez a acelei republice la fericiții Ploiești.

Dar noi, reacționari? De unde și până unde?

E vrun Ioan sau Caliman Asan, vreun Bogdan Mușatin, vrun Vladislas Basarab ai cărora crainici și curteni să fim; apărăm privilegii și constituții vechi; voim suprimarea libertăților publice, a egalității cetățenilor? Nimic din toate acestea.

Ceea ce voim azi, precum am voit-o pururea, este conservarea intactă a acestei Constituții, însă bineînțeles intactă, căci e propusă de un guvern în majoritate conservator, votată de-o Adunare în majoritate conservatoare.

Prin intact înțelegem însă ca toți factorii constituționali să-și îndeplinească misiunea ce li se atribuie, pentru a nu se confunda responsabilitatea lor. Camera să fie Cameră, să nu se amestece în atribuțiunile puterii judecătorești și a celei executive; puterea executivă să nu ocolească responsabilitatea ce-i incumbă prin voturi servile; alegătorul să nu fie stânjinit de a-și exercita dreptul lui printr-un sistem de presiuni morale și materiale, de amenințări și promisiuni de funcții și favori.

Dacă însă, de la alegător începând, tot constituționalismul se mărginește la păzirea esterioară de formalități goale, pe când în fond tot spiritul Constituției e falsificat, toate garanțiile ei înlăturate, atunci nu mai poate fi vorbă de guvern parlamentar. Atunci avem a face c-o societate organizată de esploatație care imitează țara prin manopere machiavellice și în contra ei dreapta constituțională e în apărare. Ea apără instituțiile actuale și libertățile publice.

Dreapta se poate numi cu drept cuvânt partidul constituțional; lupta ei e îndreptată contra partidului anticonstituțional, radical, care falsifică și spiritul și litera instituțiilor actuale, ducându-le ad absurdum și inspirând națiunii neîncredere în eficacitatea lor.

Singurele analogii ce se pot cita între dreapta noastră și alte drepte apusene e poate cu partidul conservatorilor republicani din Franța și cu cel constituțional din Italia. Față cu tendențele unui Clemenceau și a altora, republicanii conservatori apără Constituția actuală a Franței, instituțiile ei actuale.

Întrebuințarea aceasta de porecle deșarte e îndealtmintrelea o sofismă comună și veche ca lumea și, precum lesne se vede, e ceea ce se numește în logică o petitio principii. În loc de a dovedi o teză, în cazul nostru în loc de-a dovedi prin fapte că dreapta voiește trecutul, de unde apoi ar rezulta în adevăr că, e reacționară, se aleg în discuție din capul locului numiri, adecă vorbe, cari cuprind în sine deja concluziunea și din a căror analiză lexicală să rezulte aceea ce mai întâi ar fi trebuit, după toată buna-cuviință, să se dovedească. Nepărtinitorul zice „cult“ sau „religie“, amicul cauzei zice „pietate“ sau „beatitudine dumnezeiască“, adversarul zice „bigoterie“, „superstiție“. Nepărtinitorul zice „preot“, d. Sihleanu zice „pochi“. Astfel cei ce discută trădează, prin chiar alegerea termenilor, intenția pe care o au.

E într-adevăr trist ca niște apucături sofistice, atât de vechi și atât de cunoscute fiecăruia încât de la întâia vedere sar în ochi, să poată avea o influență oarecare asupra convingerii oamenilor.

Astfel însă stă și cu dreapta conservatoare. Cei nepărtinitori o vor numi „partid constituțional“, adversarii de rea-credință vor continua a ne numi reacționari, ferindu-se însă s-o probeze aceasta.

Am avut speranța — vană poate — că în era nouă ce ni s-a creat prin Tractatul de la Berlin copilăriile și poreclirile din trecut vor înceta.

Deși presa guvernamentală nu încetează nici azi, cu toate că adeseori a ținut seamă de argumentația noastră, de-a întrebuința termeni improprii în discuție, ceea ce noi nu facem oricât de aspri ar fi termenii noștri, ne-a rămas a ne măguli cel puțin cu realitatea lucrurilor, cu numărul dispărând al foilor oficioase, căci mai puțin decât una nu poate fi.

Afară de „Românul“ nu mai e într-adevăr nici un organ radical care să poată fi luat în mână măcar, necum citit. Specia presei radicale de răspântii nu mai e reprezentată asemenea decât printr-un singur organ, pe care nu-l mai citește nimenea. Cât despre „Presa“ centrului sau centrul „Presei“, ne credem dispensați, după probele vesele ce le-am dat despre consecuența cu care este condus acest organ, de-a mai insista asupra lipsei de gravitate a acestei alianțe de ocazie cu d-alde Dimanci, Pătărlăgeni etc., precum se esprimau odinioară confrații noștri.

Astfel, calomnia că dreapta e reacționară și-a trăit și ea traiul, și-a avut și ea epoca de înflorire sau mai bine de rodire, căci calomnia e criptogamă și, învechindu-se pe terenul inundat de lumina mare a adevărului, se usucă și dispare ca toate criptogamele ce rodesc la întuneric și în umbră.

Deși nu sperăm din partea confraților de la „Românul“ că vor recunoaște pe față eroarea lor, fie voluntară, fie involuntară, dar una știm: că în contra evidenței lupta e absurdă și ridicolă ca și acea a celebrului erou de la Mancha.

Absurzi sunt oamenii adeseori, ridicoli însă nu vor să fie nici când, și teama de ridicol, pe care confrații trebuie s-o fi având, ne deschide perspectiva de-a vedea dispărând din dicționarul nostru politic cuvântul „reacționar“, căruia-i lipsește orice temei istoric, precum nu are nici o îndreptățire socială.

❦ FRANȚA

[15 mai 1880]

Sunt acum nouă ani de zile, zice „Deutsche Zeitung“, când superbele Tuilerii și strălucitul Louvru au pierit în flăcări. Adânc mișcată, Europa privea la acele îngrozitoare limbi de foc ale socialismului și din toată lumea civilizată se auzi un strigăt de indignațiune, un țipăt de oroare în contra „simielor Marei Revoluțiuni“, cum numește un poet francez pe Ferré și Raoul Rigault cu ai lor. Ceea ce n-au îndrăznit nici Marat și Robespierre au cutezat a face piticii Comunei; ei puseră mâna sacrilegă pe martorii seculari și de granit ai gloriei franceze; ei voiau să dărâme nu numai castelul imperatorilor urâți, ci și acel templu sublim al artelor la ale cărui strălucite figuri divine priveau cu admirațiunea toate națiunile culte ale globului.

După ce trecuse drama cea înfiorătoare, Franța-și răzbună cu severitate în contra comunarzilor. Ei fură împușcați cu sutele pe câmpia de la Satory; cu miile fură deportați peste ocean spre Noua Caledonie și în fine națiunea franceză se crezu pe deplin asigurată în contra nefastei fantome roșie.

Comuna a cauzat mari prejudicii libertății Franței; era p-aci să-i aducă moartea Republicei. Dacă Camera acelor adunături ar fi avut la îndemână pe un pretendent potrivit, dacă Lulu n-ar fi fost prea tânăr, iar Chambord prea bătrân, monarhia îndată și-ar fi serbat învierea din morți. Se știe că cetățenimea, îngrozitu de anarhie, dorea o reacțiune.

Thiers fu răsturnat pentru că declarase că unica formă de guvernământ posibilă este republica. Fu instalat Mac-Mahon pentru a pregăti restaurațiunea tronului și au trebuit niște silințe nespuse pentru a feri noua suveranitate a poporului de un atentat și a funda o Republică a republicanilor.

Cum vedem scopul cel mare s-a ajuns. Sunt trei ani de când Republica ne probează în fapt că este posibil un self-guvernământ civil.

Conducătorii de astăzi ai Franciei, Grévy și Freycinet, au urmărit o politică liberală și onestă. Ei au căutat să asigure națiunii franceze bunurile cele mai înalte: munca, pacea și progresul.

Europa a privit cu invidie la prosperitatea acestui stat peste care se părea că s-a vărsat un inexhaust corn de abundență și de binecuvântare cerească.

Marea criză economică, în calea ei împrejurul lumei, n-a atins întru nimic pe Francia. Casele Republicei erau pline de venituri bogate, putând să întrebuințeze pe fiece an câte 2 și 3 sute de milioane escedente pentru lucrări de utilitate publică.

Francezii putură cu drept cuvânt să se laude cu restaurațiunea lor intelectuală și materială; regenerațiunea și renașterea Franciei era făcută.

Dar fantoma cea roșie?

Republica declară zâmbind că nu se teme de ea. Orice maladie socială, ziceau conducătorii Franciei, se vindecă prin libertate și bunăstare. Să ne îngrijim numai de binele „maselor poporului“, să mulțumim numai acele straturi lihnite din cari socialismul își recrutează batalioanele de proletari și fantoma roșiilor se va topi ca o negură ușoară la lumina soarelui. Republica nu a vorbit numai, ci a și lucrat astfel și lumea a privit un spectacol la care nimeni nu se aștepta. Francia își cheamă îndărăt pe cei zece mii de „fii pierduți“, pe luptătorii Comunei, petroliștii esilați din anul cel nefast. Ei se întoarseră de peste ocean pentru a fi primiți la sânul patriei.

De un timp încoace radicalismul a început iarăși să-și ridice capul cu o nemaiauzită îndrăzneală. Adresându-se către conducătorii Republicei ei strigă: „Voi n-ați dat grație comunarzilor, ci numai o parte din dreptul lor!“. Iar de pe tribuna Camerei și prin ziarele socialiste ei sbiară cu sarcasm cetățenilor. „Voi vreți să ne iertați? Întrebați mai întâi dacă noi vă iertăm pe voi?“

În zilele acestea este vorba să se facă Parisul teatrul unor demonstrațiuni enorme. Estrema aripă a radicalilor, ca și pe timpul Imperiului, aranjează o mare scenă de cimitir. Capii lor au invitat deja legioanele de muncitori ai capitalei ca să se adune în Pére-Lachaise pentru ca în ziua morții Comunei să serbeze pe „martirii politicei roșie sociale“.

Este evident că acest cult al petroleului cată să producă o impresiune din cele mai îngrijitoare, cu atât mai mult că socialismul lucrează și în Cameră, tocmai ca un furios, la subminarea Republicei. Roșii se aliază cu negrii, Louis Blanc cu Cassagnac, pentru a răsturna republica cea moderată — fiindcă este moderată — și de pe acum calculează cât timp se va putea ținea la putere Freycinet și cât Grévy, ba se întreabă chiar cât timp va putea rezista năvalei socialismului cel mai apropiat președinte al Republicei, adecă Gambetta.

Se pare că Francia alunecă cu o iuțeală nebună pe o pantă la capătul căreia stă căscat un abis roșu și trei candidați de tron așteaptă la pândă ca mântuitori ai statului după cădere. Și mulțimea de primprejur, chiuind de bucurie, va striga: Popoarele trebuiesc guvernate cu o mână de fier!

În interesul libertății europene este de dorit ca niciodată statul liberal francez să nu fie înghițit de fantoma roșie, ca Republica să nu fie zdrobită de revoluțiunea sacrilegă!

❦

[16 mai 1880]

Dacă la aprecieri teoretice ne învrednicim a primi câte un răspuns nimic mai puțin decât convingător de la organele oficioase, în cestiuni materiale de-o importanță estremă confrații se dispensează de această sarcină calculând, se vede, cu uitarea publicului sau cu lipsa lui de atenție.

Am întrebat: Cum stă cu cele 8 milioane împrumutate de la guvernul imperial al Rusiei? Răspunsul — tăcere absolută.

Am întrebat: ce înțeles are misiunea constantinopolitană privitoare la mănăstirile închinate? Răspunsul — tăcere.

Acum se ivește o nouă cestiune, mai îngrijitoare decât toate celelalte: decadența deplină a esportului nostru de producte brute, o decadență de care se-ngrozește chiar „Românul“, fără a pomeni, se-nțelege, că acest regres datează absolut numai de la venirea roșiilor la putere.

Punem din nou sub ochii cititorului pasajul din „Românul“ privitor la această gravă cestiune:

„Monitorul oficial“ a publicat zilele trecute statistica importului și esportului în anul 1879. Cifrele acestei statistici sunt foarte elocinți. Ele dovedesc că balanța comercială a României e foarte rea și îngrijitoare. Iacă cifrele:

Import … … … 254.482.629,95 b.

Esport … … … 238.650.006,86 b.

Diferență … … 15.832.623,90 b.

Deci în anul 1879 au ieșit din țară aproape 16 milioane mai mult decât au intrat.

Mai mult: datoria publică în același an a absorbit enorma sumă de lei 49 826 838.

Prin urmare în cursul anului trecut averea publică a României a jertfit pe altarul progresului străinătății enorma sumă de aproape 66 milioane lei.

Oricari ar fi teoriile ce se pot face asupra balanței comerciale, nimic nu va putea suprima faptul dat pe față de aceste cifre, că producerea noastră nu este îndestulătoare spre a acoperi cheltuielile ce facem, că pe fiecare an capitalul național se micșorează în loc de a crește și în sfârșit că, mergând tot astfel, vom slăbi din ce în ce până ce vom ajunge la inanițiune.

Situațiunea e grea și perspectiva ce ne descopere din cele mai îngrozitoare.

Deci în anul 1879 numai au ieșit din țară 16 milioane mai mult decât au intrat. În cursul acestui an averea publică a României s-a împuținat cu 66 milioane. Producerea noastră nu mai îndestulează cheltuielile ce le facem. Capitalul național se micșorează. Ajungem la inanițiune, adecă la sleire, la istovire deplină.

Situațiunea e grea, perspectiva din cele mai îngrozitoare.

Ei bine, această perspectivă din cele mai îngrozitoare datează, o repetăm, de la venirea la putere a roșiilor.

Drept probă reproducem din nou tabela de esport și import din anii guvernului conservator:

Anii | Import | Export | Escedentul exportului
     | | | asupra importului
1871 | 82.927.288 lei | 177.682.782 lei | 94.655.494
1872 | 109.327.780 lei | 166.557.104 lei | 57.229.324
1873 | 97.867.167 lei | 157.570.732 lei | 59.703.651
1874 | 122.794.114 lei | 134.713.818 lei | 11.912.704
1875 | 100.834.169 lei | 144.962.079 lei | 44.127.910
1876 | 165.933.503 lei | 235.300.669 lei | 69.322.783

Totalul escedentelor de la 1871-1876: 336.951.866 fr.

Acest total de 336.951.866 fr. împărțit prin 6 ani de guvernare conservatoare ne dă o medie de: 56.158.644. Va să zică în termen mediu sub acel guvern țara lua în fiece an cu 56 de milioane mai mult decât da.

Dar acum esportul e cu 15.832.623 lei mai mic decât importul. Țara deci esportează pentru 71.991.267 lei mai puțin decât sub guvernul trecut, abstracție făcând că rămâne și în deficit în privirea balanței comerciale cu 16 milioane aproape.

Cu toate acestea națiunea e înfloritoare, mare și glorioasă pentru… pentru că patrioții sunt la guvern!

Iată soarta țărilor ce se lasă amăgite prin fraze.

Frazele zilnice ale gazetelor liberale și ale advocaților din Cameră o costă pe țară la un singur condei 72 de milioane în minus la esport!

❦

[17 mai 1880]

Cu o stăruință demnă de o cauză mai bună „Românul“ repetă invectivele ce le-a aruncat asupra consiliului comunal din Iași, pentru c-a respins evaluarea acelui fond de 10 milioane lei vechi votat de Constituantă.

Nu ne preocupăm de motivele ce le invoacă ziarul guvernamental. Infuziunea de sânge curat românesc, aducerea apei etc. sunt lucruri pe cari le va mai putea cita de multe ori, fără efect plauzibil asupra publicului. Cele invocate de foaia guvernamentală ca necesități indispensabile pentru Iași n-ar fi mai puțin indispensabile pentru orta și pentru redacția „Românului“ bunăoară. Infuziunea de sânge curat românesc s-ar prezenta ca o necesitate atât pentru ilustrul pontifice reversibil cât și pentru alte celebrități ale acelei redacții, încât ar trebui să ne fie recunoscători dacă, din generozitate, renunțăm de-a insista asupra aplicării frazei la d-nii C.A. Rosetti, Fleva, Giani, Costinescu, Cariagdi ș.a.

Cât despre apă, destulă și în capete și-n stil, căci, glumă neglumă, nouă ni se pare că ar fi un problem demn de studiat întru cât idro- și microcefalia stau în raport de cauze fiziologice cu formațiunea partidului radical din România.

Toate acestea le relevăm nu pentru interesul cel prezintă, ci pentru că ne e silă de-a vedea asemenea domni esploatând cestiuni naționale până și-n cele mai mici apucături de polemică radicală.

Am spus, în coloanele acestui ziar, că respingerea evaluării de către comuna Iași nu avea deloc motive politice, nici personale. Consiliarii conservatori toți au votat — cu oarecari rezerve — pentru primire; membrii celorlalte grupuri, spre mai mare dovadă că nu erau deloc motive politice la mijloc, au votat fără unitate, unii pentru, alții contra, încât atât minoritatea primitoare cât și majoritatea care-a respins sunt compuse din nuanțe deosebite.

Am spus, asemenea, că acest drept al comunei Iași nu se înlătură deloc prin răspingerea evaluării, de vreme ce e un drept cuasi-constituțional.

În adevăr, în ședința Constituantei de la 29 iunie 1866, d. Mârzescu, după mandatul espres al alegătorilor săi, a cerut votarea unui proiect de lege prin al cărui articol unic se statua mutarea Curții de Casație la Iași.

D-nii C. Boerescu, G. Arghiropol, C. N. Brăiloiu, N. Lahovari, A. T. Zissu, C. Romănescu, A. Pascal, dr. Polizu, Alex. Știrbei, A. Sihleanu și Șt. Fălcoianu au propus un contraproiect c-un articol asemenea unic: „Se va trece în bugetul statului pe fiecare an, și pentru zece ani, câte un milion destinat la îmbunătățirea orașului Iași etc.“. Contraproiectul s-a primit cu 58 bile albe contra a 30 negre.

Acestea s-au făcut în cursul discutării și votării Constituției, căci, imediat după aceasta, s-a votat Constituția în total, iar a doua zi M. S. Domnul a jurat pe ea.

Iată dar cum stă cestiunea din capul locului. Strămutarea Curții de Casație la Iași fusese de atâtea ori pusă în adunările și în consiliile de miniștri de sub Vodă Cuza, necesitatea unei compensații neînsemnate pentru pierderile ce acel oraș le suferise în importanța sa era atât de des recunoscută încât acest vot al Constituantei era dat asupra unei propuneri aduse de câțiva domni din cari nici unul nu era moldovean, căci pe d-nu Sihleanu credem că-l putem escepta. Tocmai elementele de dincoace de Milcov recunoscuseră îndreptățirea unei asemenea compensațiuni.

Tot acest vot a format obiectul preocupațiunii îndelungate a guvernului conservator. Astfel vedem că în Cameră se votează, la 12 decemvrie 1873, o lege ce regulează destinațiunea acelui fond, apoi se votează de Senat în 1874, se sancționează de Domn în decemvrie același an și se promulgă în ianuarie 1875.

Împrejurarea că bugetele erau votate, precum și evenimentele politice cari au urmat, au făcut ca această lege să rămână neaplicată.

Dar adevăratul teren al discuției nici nu este acela al dreptului votat de Constituantă și consacrat prin două legi promulgate. Consiliul comunal nici avea să discute, nici a discutat legea, ci evaluarea făcută în tabelele anexate.

În loc de-a înjura dar — ceea ce înăsprește spiritele și mai mult — „Românul“ ar fi făcut bine să-și ia osteneala să dovedească că evaluarea făcută este exactă, că bunurile cedate fac într-adevăr 10 milioane de lei vechi. Aci e toată cestiunea, dezbrăcată de orice caracter politic și de patimă.

Drept ar fi fost, așadar, ca din capul locului să se numească o comisie de evaluare, ceea ce se poate face și de acum înainte. Această comisie ar fi în stare să arate într-un mod definitiv dacă consiliul comunal de Iași e în eroare sau guvernul. Astfel, în loc de-a se oțărî spiritele în zadar, s-ar da acestei cestiuni vechi de patrusprezece ani o soluțiune care să împace toate susceptibilitățile. Dar „Românul“ n-ar fi ce este, un organ demagogic, dacă n-ar încerca a face din orice cestiune, cât de mică, o gogoriță gigantizată prin fraze declamatorii, prin insinuațiuni, înjurii și lipsă de idei pozitive!

❦ POLITICA NOULUI CABINET ENGLEZ

[17 mai 1880]

Dăm după ziarul „Le Temps“ din Paris importantul articol de mai la vale asupra politicii cabinetului Gladstone. Din acest articol, plin de vederi mature și de o adâncă cunoștință de cauză, se poate vedea cât de nenorocite sunt pornirile optimiste și idealiste exagerate în politică, unde omul de stat nu-i chemat să construiască o lume după propria-i fantazie, ci să conducă niște interese pozitive ținând seama de firea lumii reale. Una dintre iluziunile filantropice și optimiste ale d-lui Gladstone este și așa-numita confederațiune dunăreană; articolul din „Le Temps“ face asupra acesteia niște reflecțiuni cari au pentru noi cu atât mai mult preț cu cât știm că faimoasa confederație, unul dintre visurile panslaviste, a fost și este în același timp și una dintre marotele politice ale partidului radical de la noi.

Iată articolul foii franceze:

Un lucru curios este importanța pe care noul guvern englez o dă cestiunilor de politică străină. Se credea că politica exterioară o să-l preocupe mai puțin, că el are să fie încurcat în conducerea afacerilor pentru cari partidul liberal englez a arătat totdeauna puțin gust și puțină aptitudine și astăzi, din contra, se vede că activitatea sa se concentrează toată asupra acestui punct. D-abia format, cabinetul trimite un ambasador extraordinar la Constantinopol; d-abia intrat în posesiunea biurourilor Externelor, lordul Granville telegrafiază o circulară către puteri; executarea Tractatului de la Berlin ocupă locul de onoare în discursul Coroanii la deschiderea sesiunii parlamentare și lupta, în discuția asupra adresei, se face numai cu privire la politica ministerială față cu Turcia. Explicarea acestei anomalii aparente nu este cu toate astea foarte grea de găsit. Scurțimea sesiunii parlamentare silește pe d. Gladstone să amâne pentru anul viitor măsuri de reforme interioare și, cât despre Orient, noul minister era obligat să facă ceva dacă nu voia să fie acuzat de neputință și totodată să facă ceva nou dacă nu voia să aibă aerul că urmează o politică pe care o criticase odinioară cu atâta amăriciune. Să adăogăm că partidul liberal englez și îndeosebi d. Gladstone, în anii doi-trei din urmă, nu lipsiseră să formuleze câteva idei asupra chipului în care cestiunea turcească li se părea că trebuie dezlegată. În locul luptei întreprinsă de lordul Beaconsfield contra Rusiei ei ziseră că trebuie să se substituie o acțiune comună a Europei. Liberalii engleji, la diversele pretenții cari-și disputau influența în Constantinopol și moștenirea sultanului opuseseră drepturile naționalităților indigene și formarea unor state creștine independente. Toate acestea erau neapărat niște lucruri destul de nehotărâte destul de puțin studiate, erau o temă de opoziție mai mult decât un program politic, dar în sfârșit veniră la putere liberalii și trebuiau să lucreze ceva, trebuiau chiar să facă o lovitură mare, deoarece așteptarea publică era ațâțată și cestiunile de politică inferioară lipseau. Afară de asta ce se risca? Noul guvern se adresă Europei, o somă oarecum lăsându-o pe dânsa să ia virtual o hotărâre și rămânând asupra ei răspunderea dacă nu s-ar da după vederile guvernului englez.

Prin aceasta nu voim să zicem, suntem foarte departe de aceasta, că atitudinea noului cabinet ar fi numai un fel de meșteșugire inventată pentru a scăpa de încurcătură. Caracterul moral al d-lui Gladstone este destul de cunoscut și de stimat pentru ca să-și poată cineva permite o așa insinuare. Voim numai să arătăm că, oricât de cutezătoare ar părea, inițiativa luată de acest bărbat de stat nu este așa de compromițătoare și că ideile pe cari el pare a le pune în lucrare cu atâta energie ca o sistemă raționată cu îngrijire și coaptă îndelung s-ar putea prea lesne să nu fie în fond decât o concepție foarte ușoară. Discursurile rostite de lordul Granville și d. Gladstone cu ocazia discuției adresei nu le poate cineva citi fără să fie izbit de caracterul optimist, era să zicem ideal, al vederilor cabinetului englez. Acest cabinet știe câte rivalități sunt în joc în cestiunea Orientului; el are neîncredere în privința intențiilor Rusiei; el se teme și mai mult de ale Austriei și știe că Austria în această cestiune este sprijinită de Germania; și toate aceste nu-l împiedică să vorbească despre un concert ce ar fi să se stabilească între puterile europene ca despre lucrul cel mai simplu și cel mai ușor din lume. Lordul Granville a și primit răspunsuri și aceste răspunsuri, zice dânsul, sunt foarte încurăjătoare. Dar putea oare fi altfel? Englitera, este o putere destul de mare pentru ca propunerile ei să fie primite cu deferență, ba chiar s-ar putea zice că tocmai statele cele mai puțin dispuse pentru politica la care sunt invitate să se asocieze s-au grăbit a-și ascunde sentimentul lor adevărat sub aparențele curteniei.

Optimismul ce se pare că se amestecă în scopul cabinetului englez nu se manifestează mai puțin și în felul cu care miniștrii au vorbit despre guvernul otoman. Ei nu ascund deloc că vor să exerciteze o presiune asupra acelui guvern, ceea ce se cere de la puteri este o „acțiune viguroasă“ și se ține ca sigur că, față cu această acțiune, toate rezistențele Porții vor ceda. Aceasta va să zică a-și face o idee foarte falsă despre situațiune. E cu mult mai puțin vorba de reaua-voință a guvernului otoman decât de decadența, de corupția și de neputința din cari el nu poate ieși. A cere Turciei să se reformeze este a se mulțumi cu vorbe goale și a nu-și da seamă de câte și câte trebuiesc pentru o administrație onestă și un guvern liber: ca și cum ar ordona cineva unui paralitic să umble. Statul turcesc este un stat condamnat; s-a făcut în această privință experiența decisivă. Noi credem că această experiență nu pare nimănui așa de decisivă ca d-lui Gladstone și pentru aceea n-am putea să nu vedem în aceea ce el propune acuma un fel de joc de convenție, niște preliminare destinate a ascunde și a realiza scopul secret pe care-l urmărește cabinetul englez, adecă deschiderea moștenirii otomane în profitul naționalităților indigene.

Acest scop în el însuși nu este deaminteri decât ultima și suprema expresie a acelei politici optimiste și filantropice care face multă onoare caracterului personal al d-lui Gladstone, puțină însă prevederii unui bărbat de stat. Să presupunem în adevăr lucrurile cât se poate mai bine, că totul s-a petrecut după linia trasă de Englitera. Puterile au trimis plenipotențiari la Berlin. Am avut un nou congres și acesta s-a învoit asupra cererilor ce trebuiesc făcute sultanului asupra liniei de purtare ce trebuie urmată în privința lui, într-un cuvânt asupra principiilor și chipului de procedare. Neputința guvernului turcesc a fost constatată, recunoscută, și în sfârșit toți s-au alipit de ideile favorite ale d-lui Gladstone, substituind dominațiunii sultanului niște mici state independente: pe lângă România, Serbia și Muntenegru cari există astăzi, o Albanie, o Bulgarie întregită și o Grecie sporită. Ajuns aci d. Gladstone s-ar crede în culmea dorințelor sale realizate, dar în realitate n-ar fi obținut nimic; cestiunea n-ar fi făcut nici un pas înainte. Să lăsăm la o parte greutățile de amănunte, imposibilitatea de-a face abstracție de elementul otoman și prin urmare de a stabili omogeneitatea de rasă în principatele ce se pretinde a se forma; să lăsăm deoparte aversiunile naționale, pentru a nu zice ura adâncă care s-ar opune la o federațiune a acelor naționalități. D. Gladstone n-ar putea să împiedice ca aceste state pe cari el le-ar fi chemat la esistență să nu rămâie așezate între două mari puteri limitrofe, Rusia și Austria; n-ar putea să împiedice ca aceste două împărății să nu caute a-și exercita influența asupra slabilor lor vecini, a-i atrage, precum se zice, în orbita acțiunii respective și a-i aduce sub protectoratul lor; nu le-ar putea împiedica dacă ele ar simți nevoie să ațâțe în Principate turburări, prilejuri de intervenire, pretexte pentru a se apropia de prada ce ar voi să apuce, împrejurări în fine în cari frageda clădire a unei confederațiuni dunărene s-ar surpa ca un castel de cărți de joc. E o curioasă contrazicere aceea pe care ne-o prezintă spiritul d-lui Gladstone. Acest bărbat de stat într-o zi denunță prin niște termeni de-o violentă extraordinară ambițiunile puterilor pe cari dânsul le privește ca închinate politicei intereselor și a doua zi tot el scoate la lumină proiecte de remanieri europene în cari face abstracție de toate interesele, de toate ambițiile, de toate pasiunile omenești, proiecte în cari se adresează la puteri ca și când acestea ar fi firește și neapărat insuflate de aceeași generozitate ieftină ca și un ministru englez. În fond cu toate acestea nu e nici o contrazicere: d. Gladstone e mai presus de toate un suflet frumos și în preocupațiunea sa de ideal, care necontenit este atinsă de priveliștea tendințelor pământenești ale sărmanei noastre omeniri, îi place să le uite, pentru a construi o Europă închipuită în care să domnească numai pacea și dreptatea.

❦

[18 mai 1880]

Zilele acestea d. Dumitru Brătianu este așteptat să se întoarcă din călătoria d-sale diplomatică la Paris și la Londra. În privința obiectului misiunii extraordinare a ministrului nostru de la Constantinopol și în privința rezultatului său se șoptesc oarecari amănunte pe cari nu le înregistrăm decât cu rezervă. D. Dum. Brătianu, îndată după venirea la putere a noului cabinet englez, a fost însărcinat să meargă la Paris și la Londra pentru a vedea d-aproape, a pipăi dispozițiile guvernelor francez și englez în privința României. Aceea ce a făcut pe guvernul nostru să voiască a afla numaidecât, printr-un trimis extraordinar, dispozițiile celor două guverne, ar fi părerea, întemeiată pe simptome oarecum neîndoielnice, că, atât la Paris cât și la Londra, România, în urma politicei sale exterioare de patru ani încoace, nu se bucură de o considerație tocmai favorabilă. Un moment a fost și încă este poate vorba că din schimbarea guvernului englez are să rezulte și o schimbare în constelația europeană și astfel guvernul nostru, se zice, ar fi voit să-și asigure un loc sau posibilitatea unui loc în orbita nouăi constelațiuni. Fiindcă dar era vorba de constelație, chipul de a procede al trimisului extraordinar s-a găsit foarte lesne printr-o simplă asociație de idei: d. Dim. Brătianu a luat cu sine o ladă încărcată de Stele ale României de toate dimensiunile și gradele pentru a-și face, cum se zice, mână bună cu oficialii și oficioșii de la Paris și Londra.

Iată obiectul misiunii; cât despre rezultatul ei, se zice că nu e tocmai după dorința guvernului. La Paris, unde a mers mai întâi, trimisul român a fost întâmpinat cu mare răceală; n-a putut avea întrevedere diplomatică în regulă și a trebuit astfel să se mulțumească cu o simplă întâlnire cu un împiegat superior de la Externele franceze. Acesta se zice că ar fi făcut d-lui Brătianu o critică foarte aspră asupra politicei noastre exterioare în anii din urmă, pe care a numit-o o politică „neleală“ și „nedibace“. Se-nțelege că această convorbire, deși n-avea un caracter cu desăvârșire diplomatic, nu era de natură a încuraja pe domnul Dumitru Brătianu; trimisul român însă tot nu și-ar fi pierdut orice curaj dacă convorbitorul său nu i-ar fi subliniat că acelea nu erau vederile lui proprii asupra României, ci niște păreri statornice ale cercurilor diplomatice franceze. D. Brătianu înțelese că acolo nu se putea apăra politica greșită a guvernului cu fraze de efect, cum se apără guvernul în contra criticei ce i se face în țară asupra acelei politice ca, de exemplu, că „nația era moleșită și că trebuia prin urmare să i se lase sânge“, „că trebuia să ne dovedim nouă înșine că suntem strănepoți de eroi“; d. Dim. Brătianu înțelese că n-are pentru ce să-și mai deschiză lada cu „Stele“ și o lua dar, fecioară încă, și se porni spre Londra, purtând în inimă o luptă ciudată de sentimente: teama că nu-și va putea deschide lada nici dincolo de Manche și speranța că, găsind poate o mai puțină asprime la Londra, la întoarcerea d-sale în Paris va fi primit mai altfel. Din nenorocire teama a biruit, pentru că era mai temeinică. La Londra ca și la Paris lada d-lui D. Brătianu a avut aceeași soartă, așa că ea s-ar întoarce cum a plecat dacă nu cumva, la întoarcerea în patrie, trimisul extraordinar, în necazul norocului, nu își va împărți bagajul diplomatic pe la stațiunile căilor ferate.

Acestea se spun în privința misiunii extraordinare a d-lui Dum. Brătianu și le înregistrăm, cum am zis, sub toată rezerva.

❦

[18 mai 1880]

O însărcinare publică, o funcție e, prin natura ei, atât de grea încât absoarbe toată activitatea unui om onest. Dacă datoria funcționarului ar fi ceva definit, care s-ajungă la capăt în cutare minut, ca zidirea unei case sau sfârșirea unui desemn, se-nțelege că o asemenea absorbire a întregei individualități nu s-ar cere. Dar viața statului e infinită, funcționarea sa asemenea. Seriile de procese ale unui tribunal par a nu fi început niciodată și nu se vor sfârși niciodată. Tot astfel e cu lucrările curente ale administrației, tot astfel în fine cu instrucția. Fiecare ramură de învățământ s-a specializat și subspecializat atât de mult încât cere viața și activitatea întreagă a unui om spre a fi pe deplin știută și profesată cu bună-credință și cu conștiință. Astfel, ocupându-se cineva toată viața cu un singur obiect, abia e în stare a-l cunoaște și profesa pe deplin, abia e în stare a rămânea în curentul progresului specialității lui.

Când, așadar, pentru o singură funcție abia e de ajuns un om, ce vom zice când vom vedea genii universale din partidul roșu ocupând câte 4-5 funcțiuni? Acest cumul ar fi sau o dovadă de-o estraordinară capacitate și de-o iubire de muncă mai mult decât americană, sau o dovadă de egală incapacitate în toate ramurile, unită cu tendența de-a-și crea din bugetul statului resurse pentru un trai aristocratic și cu cea, și mai periculoasă, de-a privi funcțiunile statului sau ale altor așezăminte ca pe niște sinecure.

Astfel, d. primar de București ia odată leafa de primar. Dar să nu crează cineva că, pentr-un asemenea om de-o inteligență vastă, administrația unui oraș de 200.000 de suflete ar fi atât de grea încât să-i ocupe tot timpul. Din contra, în câteva minute s-a regulat tot ce privește comuna și d. primar are timpul a se ocupa cu afacerile epitropiei Brâncovenești, unde ia asemenea o mie de franci pe lună. Și, cu toate acestea, statul l-a pus deja deoparte ca nevolnic, căci ia și o pensie de câteva sute de franci pe lună. Dar nici primăria, nici Eforia nu consumă tot timpul acestui viguros Ercule, încât îi mai rămâne destul spre a se interesa de afacerile generale ale statului, ca deputat, de unde iar ia doi galbeni pe zi.

Apoi mai e un medic în București, de specialitatea sa chimist. Pentru câte funcțiuni n-are timp acest geniu contimporan? E medic primar, profesor, efor al spitalelor, membru în consiliul Instrucțiunii Publice, prezident la o societate de asigurare, profesor la un institut de fete etc. etc.

E un liberal la regie cu 2 500 fr. pe lună. S-ar crede că funcțiunea sa, mai bine retribuită decât aceea a unui ministru, îi ocupă tot timpul. Nu. Se mai ocupă și cu specialitatea drumurilor de fier, pe lângă tutun de specialitate, și e trimis în misiuni plătite cu mii de franci; în același timp e la Casa de Depuneri și Consemnațiuni ș.a.m.d.

Sunt mii de cazuri de acestea, pe cari le-am putea cita spre rușinea generației actuale și spre mai marea rușine a neamului românesc, care sufere toate aceste în tăcere, care îngăduie ca sudoarea lui, destinată a se întrebuința în mod productiv, să se risipească în plăți de sinecure și spre înavuțirea incapabililor de tot soiul.

Cine se crede capabil a îndeplini cu egală conștiință 3-4 funcțiuni acela sau își face iluzii asupra capacității sale, și atunci e fără de dreaptă judecată, sau nu-și face această iluzie și atunci e … ceva și mai rău. A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai așezămintelor, spre a nu da muncă în schimb, de vreme ce e peste putință a munci în șapte părți cu același interes, e o faptă a cărei caracterizare o lăsăm în seama moralistului și a opiniei publice. Căci, dacă am caracteriza-o noi, ne temem că pana noastră, alegând espresiile cele mai adevărate pentru însemnarea acestui abuz, ar trece marginile unui stil cuviincios, fără ca prin aceasta onorabilitățile partidului roșu să devină mai conștiincioase în privirea banului public.

Dar, pe lângă acest abuz al cumulului, mai sunt sute de altele, tot atât de grave, asupra cărora vom reveni cu altă ocazie.

❦

[18 mai 1880]

D. A.D. Xenopol publică în „Steaua României“ din Iași o serie de reflexiuni interesante asupra situațiunei exterioare a țării noastre.

Împrumutând și noi de la ziarul ieșean aceste reflexiuni, dăm astăzi cititorilor noștri o parte din ele.

❦

[20 mai 1880]

Deși ne aflăm în așa-numita stagiune moartă, se pare, după informațiile ce avem, că în cercurile guvernamentale se petrece o mișcare importantă, dacă nu din punctul de vedere al interesului public, cel puțin din punctul de vedere al interesului propriu al coteriei de la putere. Aceste informații ne spun că o parte însemnată dintre partizanii d-lui Brătianu ar fi pretinzând să se puie odată capăt crizei ministeriale. După stăruințele lor s-a ținut la d. Brătianu o întrunire în care s-a discutat o propunere în sensul pretențiilor de lămurire a situației. După câte se spun întrunirea n-a fost prea liniștită și schimbul de păreri între partizanii primului-ministru nu s-a făcut în niște termeni tocmai parlamentari. În mijlocul discuțiunii s-a atins iară cestiunea înlăturării d-lui Boerescu. Călătoria peste Milcov întru căutarea de nouă calfe ministeriale a fost combătută de unii pe cuvântul că astăzi, când Moldova are veleitatea de a se arăta nemulțumită de guvernarea radicală, în contra căreia protestează pe toate tonurile, d. Brătianu ar da și mai mult frâu acelei veleități prin călătoria d-sale. După părerea acelor domni țara de dincolo de Milcov, pentru veleitatea sa, ar trebui nu curtenită de cătră acela care a reușit s-o nemulțumească de la un capăt până la celălalt, ci oropsită. Cu toată stăruința partizanilor de această părere, d. Brătianu nu și-a părăsit ideea; d-sa va pleca în zilele acestea.

Cestiunea înlăturării d-lui Boerescu asemenea nu s-a putut dezlega în sensul propunerilor omogeniștilor, pentru cuvinte pe cari d. prim-ministru le știe, dar pe cari nu le putea spune. Acele cuvinte le-am aflat și noi dintr-un izvor sigur și le înregistrăm. Se zice că de la venirea d-sale la putere d. Boerescu a pus să se tragă copie după fiecare act al departamentului Externelor, așa că d-sa posedează personal câte un exemplar al tuturor actelor din dosarele cestiunilor de politică externă, de la afacerea art. 7 și până la strălucita răscumpărare a căilor ferate. D-sa, se zice, ar fi anunțat din vreme pe prezidentul Consiliului că, dacă i se vor mai face mici mizerii în sânul partidului, dacă cumva îl vor sili să se retragă, atunci nu-i va rămânea alta de făcut decât să împărtășească publicului cititor unele din copiele pe cari d-sa le posedează. Astfel d. Boerescu și-a întărit pozițiunea care, cum zicea mai zilele trecute organul d-sale, „după declarațiunile france și leale ale d-lui ministru de externe, acceptate și de majoritatea din Cameră, nemaiputând fi vorba de neîncredere între d-sa și marele partid liberal național“, este acum pe deplin asigurată.

În numărul nostru trecut spuneam că d. Dum. Brătianu s-ar fi întorcând nu tocmai vesel din ocolul d-sale diplomatic, care, pe cât se spune, a fost încununat de un mare fiasco. De la rezultatul misiunii diplomatice ale d-lui Dum. Brătianu se pare că atârnă foarte mult lămurirea situației ministeriale. Astfel vedem că, așteptând înturnarea trimisului nostru extraordinar, toate încercările pentru premenirea ministerului par a nu fi fost decât niște jocuri menite a distrage atenția publică de la adevărata cauză a prelungirii acestei situații anormale. S-au vorbit despre felurite combinații, așa de felurite încât un moment chiar d. Ureche a visat că vântul norocului ar fi aruncând un portofoliu și înspre redacția „Frățiliei întru dreptate“. S-a vorbit acum în urmă despre d. Docan, căruia i s-ar fi destinat portofoliul Finanțelor. Astăzi candidatura acestuia este dată într-o parte. Foaia franceză „L'Indépendance roumaine“ afla că remaniarea nu se va face decât după întoarcerea d-lui Brătianu din Moldova. Noi aflăm că primul-ministru nu va pleca peste Milcov până ce d. Dum. Brătianu nu se va fi întors.

❦

[20 mai 1880]

O încheiere a Consiliului de Miniștri din Prusia propune a se cere de la Corpurile legiuitoare libertatea pentru guvern de-a aplica într-un înțeles mai blând legile din mai privitoare la biserica catolică. Această încheiere a făcut mult zgomot și a fost cauză multor interpretațiuni eronate din partea presei, încât, pentru a risipi îndoielele asupra înțelesului și importanței concesiunilor sale, principele Bismarck a aflat de cuviință de-a autoriza o foaie din Berlin să publice o notă confidențială a sa adresată principelui de Reuss, ambasador imperial din Viena, prin care se lămurește pe deplin punctul de vedere al cancelariului. Această scrisoare, importantă deja prin spiritul viguros de care e dictată, o publicăm în șirurile următoare.

Berlin, 20 aprilie 1880.

Eram de mai nainte pregătit prin atitudinea Centrului de-a vedea ivindu-se mai curând ori mai târziu în tratările noastre reacțiuni ca cea anunțată prin raportul Luminării Voastre de la 15 și 16 luna c. no. 177. Și de acum înainte cată să ne așteptăm ca din partea Romei să se sleiască toate mijloacele diplomației pentru a ajunge la un modus vivendi suportabil și vom avea de trecut prin mai multe faze decât cea actuală, pentru că prelații romani, având o idee necompletă de împrejurările din Prusia, se simt pururea ademeniți de-a nutri așteptări exagerate și de-a-și așeza ținta prea sus. Dacă a crezut cineva că nu dezarmăm numai, ci că voim a nimici chiar armele noastre pe calea legislațiunii, atunci, acela ne-a crezut capabili de o mare nerozie, opinie la care n-am dat ocazie prin nici una din enunciațiunile mele. Pe de altă parte pronunțiul nu are cuvânt când face guvernului prusian o imputare din împrejurarea că încheierea ministerială din 17 l.c. tace asupra convorbirilor din Viena, esplicând tăcerea așa că nu ne-am fi dând nici măcar osteneala de-a ne pronunța asupra declarației sale și a tehnicilor săi. Acea încheiere ministerială pune în perspectivă o modificare foarte esențială a legiuirilor din mai dacă cere pentru guvern autorizarea ca în interesul păcii să nu aplice acele legiuiri. Până acum guvernul e obligat de-a le aplica strict; dacă nu va mai avea această obligațiune va fi în poziție de a mânui totalitatea acelor legi pacinic, prietenește și prevenitor, pe cât timp Curia va observa o politică analogă. Va fi timp de-a ne ocupa cu rezultatele deosebite ale conferirilor de la Viena când vom fi primit autorizările necesare de la Dieta prusiană și vom putea calcula măsura executării lor.

Temerea lui Iacobini despre cele ce ar fi de s-ar schimba guvernul e o temere reciprocă. Ce nu ne poate amenința dacă s-ar schimba guvernul din Vatican și s-ar sui în Scaun un papă luptător ca Piu IX? Deci din amândouă părțile trebuie să fim în poziție ca o spadă să țină pe cealaltă în teacă. Nu ni se poate cere ca noi să frângem pe-a noastră pe când, din contra, Curia să fie liberă de a-și aranja politica ei, prietinește sau dușmănește, după voința eventualului papă și a consiliarilor săi.

Dacă pronunțiul nu vede destulă claritate în încheierea ministerială întreb din parte-mi ce e clar pân-acum din partea Romei? Noi am făcut însemnate concesiuni practice, pe cât am putut după legislațiunea noastră actuală, de la intrarea în minister a d-lui de Puttkamer; din partea papei n-avem însă decât o nehotărâtă indicațiune teoretică, fără obligativitate juridică, că va putea îngădui un sistem de anunțare a numirilor, necomplet definită, sau, precum se exprimă pronunțiul, „ni s-a pus în perspectivă“ o acțiune prevenitoare, care din parte-ne a și urmat deja. Această „perspectivă“ se turbură însă în noi până la sentimentul neîncrederii prin atitudinea partidului Centrului în Dieta prusiană și în Reichstag în care noi vedem un comentar practic, o interpretare a instrucțiunilor papale. Ce ne-ajută părtinirea teoretică a Scaunului roman în contra socialiștilor dacă fracțiunea catolică din țară, mărturisind cu tărie supunerea ei la voința papei la toate votările, le dă concurs public atât socialiștilor cât și oricărei alte tendințe subversive? Centrul protestează că are intențiuni bune cari nu se execută nicicând, căci, sub pretextul că tocmai așa precum o face guvernul n-ar lupta el contra socialiștilor, dar încolo-i condamnă, Centrul votează cu socialiștii; și dacă guvernul ar lua alte căi atunci acele n-ar fi acceptabile pentru Centru. Când acum un an partidul catolic ne-a împrumutat concursul său în cestiunea vămilor am crezut în seriozitatea preîntâmpinării papale și am aflat în această credință încurajare pentru tratările întâmplate. De atunci însă partidul catolic, care în deosebi mărturisește public că e în serviciul papei, a atacat în Dietă guvernul pe toate terenurile, în cestiunea drumurilor de fier, a impozitului asupra cârciumelor, în privirea legei poliției agrare, în cestiunea polonă. Tot astfel în politica Imperiului, și anume în cestiuni de existență precum bugetul armatei, legea socialiștilor, în proiecte de impozite, partidul catolic, unit ca un singur om, stă în contra noastră și ia sub scutul lui orice tendență inamică Imperiului. Pornească o asemenea tendență de la socialiști, de la poloni sau de la fronda velfilor, sistemul rămâne constant același, de-a combate cu energie guvernul împăratului. Se zice că fracțiunea e adusă pe căi rătăcite de cătră unii din conducătorii ei cari trăiesc din luptă și cred că în caz de pace ar deveni de prisos; însă aceasta nu-mi pare de crezut față cu faptul că atâția preoți înalți și inferiori sunt membri imediați ai fracțiunii inamice guvernului și că politica lor de-a da ajutor socialiștilor e sprijinită de membrii celei mai distinse și mai bogate aristocrații, lucru pentru care nu se poate admite alt motiv decât influența duhovnicilor asupra bărbaților și mai cu seamă asupra femeilor. O vorbă de la papa sau de la episcopi, chiar numai sfatul cel mai discret, ar pune capăt acestei legături nenaturale între nobilimea și preoții catolici și între socialiști. Pe câtă vreme însă în locul acestora guvernul va fi atacat în bazele existenței lui de fracțiunea romano-catolică o cedare din partea guvernului e cu neputință. Guvernul poate întâmpina pacinic tendințe pacinice; dar, dacă prin luptă și amenințări i s-ar silui mâna, abdică ca guvern. Când pe lângă aceasta se adaugă că papa sau cel puțin pronunțiul pare față cu Luminarea Voastră că așteaptă folos de la un ton amenințător, atuncea văz cu părere de rău că acolo sunt mai departe decât oricând de un modus vivendi acceptabil la noi. Indicarea unor hotărâri definitive sau de alt soi și orice altă amenințare nu face asupră-ne nici un efect.

În privirea agitației din țara partidul catolic și-a cheltuit prea de timpuriu praful de pușcă; agitațiunile preoților și ale foilor lor ieftine au încercat în anii dentâi ai conflictului tot ce era cu putință pentru a înjosi guvernul regelui în ochii supușilor săi și a-i împiedeca activitatea; presa clericală a făcut mai mult în privirea aceasta decât chiar cea socialistă și în alegerea mijloacelor a fost tot așa de puțin scrupuloasă ca și cea din urmă. Ceea ce pe această cale se putea pregăti neplăcut și periculos le-am suferit pe toate și vom trebui să le mai suferim dacă preoțimea va continua acest rol, care-o înstrăinează din ce în ce mai mult de stat și populațiune. Împuținarea preoților, disparițiunea episcopilor, decadența îngrijirii religioase ne inspiră cea mai vie simpatie pentru concetățenii noștri catolici, cari sunt astfel părăsiți de cătră preoții lor pentru că preoții le refuză grija religioasă pe motive politice greu de înțeles pentru mireni. Biserica și popa caută să fie răspunzători. În alți timpi și-n alte țări am văzut că în condiții mult mai aspre, ba în pericole și umiliri preoțimea catolică n-a lăsat nesatisfăcuți pe cei cari aveau trebuință de ea, ci au mers mult mai departe cu tolerări posse decum ar fi de trebuință pentru a exercita sacerdoțiul în Prusia fără a veni în conflict cu legile din mai. Dacă ierarhia de astăzi își pune mult mai sus ținta și pretențiunile și refuză mai bine credincioșilor binefacerile bisericii decât de-a se supune legilor mirene, atunci biserica și statul vor trebui să poarte urmările pe cari Dumnezeu și istoria le vor dicta asupră-le. Până acum noi suntem aceia cari am preîntâmpinat în mod practic; urmăririle polițienești și judecătărești sunt suspendate după cât ne permite legea; am impus procurorilor și poliției tăcere și abținere și avem de gând a propune legi cari să ne permită a o face și mai mult; dar biserica lasă pe procuratorii ei din Reichstag și din Dietă precum și în presă să continue războiul mare și cel mic în forme ceva mai blânde, însă cu aceeași hotărâre în privirea fondului. Îmi pare foarte rău că papa crede cumcă prin lupte și amenințări va câștiga mai mult de la noi decât prin o prietinoasă cedare, precum ne pare rău că un prelat atât de amabil ca Iacobini are cauze de-a fi rău dispus asupră-ne, dar în privirea egalității concesiunilor, în privirea procedării pari passu, non possumus de stat al nostru e tot atât constrângător ca și cel bisericesc. Nici cu Marella nici cu Iacobini n-am vorbit un cuvânt măcar ce-ar putea fi comentat că ne-am învoi c-o revizie sau c-o abrogare a legilor din mai; o practică pacifică, un suportabil modus vivendi pe baza unei toleranțe reciproce e tot ce mi-a părut că se poate ajunge. Am declarat că, în principiu întoarcerea la legislațiunea din 1840 s-ar putea accepta, dar reîntoarcerea la starea de lucruri răsărită de la 1840 până la 1870 am refuzat-o cu multă hotărâre în cele trei-patru ocazii când ni s-a cerut. Acest refuz nu era lipsă de complezență, care ar putea fi înlăturată prin observarea unor „împrejurări penibile“, ci o neînlăturată necesitate politică.

Dacă restabilirea relațiunilor diplomatice nu formează pentru Roma un folos pentru care s-ar plăti un preț, vom renunța d-a o mai propune vreodată și nu vom mai reveni asupră-i.

Semnat: de Bismarck

❦

[21 mai 1880]

Cu greu se va găsi în istoria specială a românilor, cu greu în istoria altor popoare chiar, o Adunare mai plină de sentimente generoase și de un entuziast patriotism, de-o înflăcărată iubire de naționalitate, ca Adunarea ad-hoc a Moldovei de la 1857, numită cu drept cuvânt și cu recunoștință din partea tuturor: Adunarea-mumă. În această Adunare nu intrase încă ulița Bucureștilor. Arhierei, literații cei mai însemnați, fiii familiilor celor mai vechi și ai celor mai influente din țară, apoi reprezentanți ai breslelor și ai țăranilor: iată elementele din cari se compunea acea Adunare, liberală într-adevăr, unită printr-o egală iubire de patrie și naționalitate a tuturor membrilor ei, care discuta cu focul sacru al tinereții toată programa dezvoltării ulterioare a statului român, votând punct cu punct aproape totdauna cu unanimitate.

Ar trebui într-adevăr să se retipărească procesele-verbale ale ședințelor acelei Adunări, dacă nu de altceva dar pentru ca generațiile mai nouă să vază cât de sus erau acei oameni peste patimele zilei, peste micimea diatribelor de partid, peste decadența actuală a lucrurilor.

Astfel, o comisie însărcinată cu proiectarea acelor puncte cari să servească de bază viitoarei organizări a României aduce, în ședința de la 15 octomvre 1857, următorul proiect:

1. Îndreptarea hotarelor Principatului prin o comisie europeană.

2. Supunerea străinilor din Principate la jurisdicția țării.

3. Libera întemeiare a legămintelor comerciale ale Principatelor.

4. Organizarea puterii armate naționale în privirea sistemului de apărare a Principatelor.

5. Libertatea culturilor în marginea capitulațiilor.

6. Înființarea unei societăți sinodale centrale pentru trebile bisericii române.

7. Egalitatea înaintea legii; accesibilitatea tuturor românilor la toate funcțiile statului; așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor; supunerea tuturor la conscripția militară.

8. Respectul domiciliului și al libertății individuale.

9. Drepturi politice pentru pământenii de orice religie creștină.

10. Despărțirea puterii executive de cea legislativă.

11. Neatârnarea părții judecătorești de administrație în special.

12. Responsabilitatea miniștrilor.

Subscriși sunt: arhim. Neofit Scriban, P. Mavrogheni, C. Rolla, M. Kostaki, M. Cogălniceanu, V. Mălinescu, C. Iacovachi, Lascar Catargiu, V. Stan.

Mai amplificate încă, în privirea reformei constituționale, sunt voturile de la 29 octomvre, date cu unanimitate, între cari aflăm;

Privilegiile de clase vor fi desființate în România.

Așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor în proporție cu averea fiecăruia fără deosebire ș.c.l.

N-avem nevoie a spune că în unanimitatea votanților găsim numele conservatorilor actuali cu de prisos, de vreme ce ei fuseseră propuitorii acelor reforme constituționale. În ședința de la 7 octomvre 1857 s-au votat următoarele:

1. Respectarea drepturilor Principatelor, și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații, încheiate cu înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634.

2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub nume de România.

3. Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei, și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării.

4. Neutralitatea pământului Principatelor.

5. Puterea legiuitoare încredințată unei Obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele țării.

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor cari au subscris Tractatul de Paris.

Pentru au votat 81 de membri, contra 2.

Mitropolitul, subscriind în capul actului, zise mișcat: „Unde-i turma, acolo și păstorul“; Gheorghe Sturza, subscriind, mulțumește lui Dumnezeu „că i-a lungit zilele ca să vadă cea mai frumoasă zi a neamului românesc“; iar săteanul Ioan Roată zise: „Noi nu știm a ura, dar Dumnezeu știe a se-ndura“.

Reamintim toate acestea într-un scop îndoit. Întâi, se va vede că în acele propuneri ale Adunării sunt cuprinse însuși principiile Constituției de astăzi; al doilea, pentru a se vedea cum unanimitatea deputaților din cele mai deosebite clase ale Moldovei votau c-o singură bătaie de inimă Unirea, contopirea Țărilor într-un stat, România, cum invocau pentru susținerea drepturilor țării lor, în mod egal, umbra marelui Mircea și pe aceea a nebiruitului Ștefan Vodă. În toată mișcarea aceasta, furtunoasă prin entuziasmul tineresc până și al oamenilor bătrâni, cari mulțumeau lui Dumnezeu pentru că „le-a lungit zilele să vază cea mai frumoasă zi a neamului românesc“, nu se vede o umbră de părere de rău pentru sacrificiile ce ei le aduceau Unirii, nu se vede o singură cât de slabă rezervă în favoarea intereselor locale, nu o scânteie de dezbinare sau de ură. Douăzeci și patru de ani au trecut de atunci, aproape toate dorințele Adunării-mume au devenit realități; dar pe lângă ele s-au realizat și lucruri pe cari ea nu le-a dorit și nu le-a prevăzut: nașterea unei veninoase demagogii, lipsită de conștiință, și contractarea din partea acesteia a unor imense datorii publice, apoi, ca urmare, secătuirea contribuabililor prin contribuții directe și indirecte, stingerea claselor pozitive și sărăcirea deplină a țăranului!

Dar, cu toată demagogia și cu toate datoriile publice, Unirea, odată proclamată, s-a întărit din ce în ce și, de douăzeci de ani de când o avem în mod definitiv, Moldova, care-a alergat cu inima plină de încredere, cu francheță și cu lealitate, ea, care și-a impus fără regret toate sacrificiile, n-a arătat nici o urmă de amărăciune. Una din cauze este și aceea că elementele acelei Adunări ad-hoc sunt cele actuale conservatoare, cari s-au contopit într-un singur partid constituțional, îndealmintrelea singurul partid unitar din România, de la Dorohoi pân' în Mehedinți. În adevăr, afară de scenele regretabile din ziua de 3 aprilie 1866, cari s-au petrecut în Iași, provocate de un mic grup de persoane căzute în rătăcire și cari nu au fost decât prada unor intrigi, persoane pe cari în parte le regăsim în partidul radical de astăzi, înfrățirea a mers înainte, crescând cu o perfectă armonie, rivalitățile dispărură, nimeni nu se mai gândea decât la dezvoltarea României prin o comună și patriotică lucrare.

De la venirea partidului radical la putere, din an în an, această situație dobândită a început a se preface pe nesimțite și acum — aceasta o constatăm cu durere — ne vedem amenințați de o discordie neașteptată.

Până acum ne-am abținut de-a atinge această gingașă cestiune; văzând însă că răul merge crescând, că el a început a fi simțit de toți, credem că este mai bine să-l denunțăm pe față și să cerem vindecarea lui decât, păzind tăcerea, să lăsăm ca el să se mărească și să ne conducă, poate, până la prăpastie.

Cauza acestei situații nu este alta decât sistemul urmat de guvern în administrarea țării.

Știm că ni se vor pune înainte cuvinte de intrigi străine, de facțiuni, și altele; dar mai bine ar face guvernanții noștri să-și dea seamă de adevăratele cauze ale răului decât să caute a-și pune răspunderea la adăpostul unor iscodiri fantastice.

Lipsa de bun-simț cu care d. ministru de justiție, în loc de-a satisface cerințe echitabile și de-a ține seamă de merite și drepturi câștigate, a tratat magistratura și corpul advocaților, precum și opiniunea publică din Moldova, a fost o cauză de nemulțumire generală. În ministeriu am ajuns a nu mai vedea reprezentată Moldova, iar dacă ne uităm în centrele de administrațiune ale statului nu vedem decât corifei ai partidului cari, oricât de mărginiți ar fi, se preferă unor funcționari speciali de resort dacă aceștia se întâmplă să fie moldoveni. Nu țara, facțiunile din București sunt arena de recrutare pentru funcțiunile înalte ale statului Român, și meritul de-a fi dirijat alegeri prin diferite colori e mai prețuit decât capacitatea administrativă sau învățătura, aceasta mai cu seamă pentru că rădăcinele partidului radical sunt în păturile de existențe catilinare ale capitalei. În numeroasele înaintări în armată ni se asigură că partea cea minimă este a moldovenilor. Cu regret întrebuințăm această denumire, dar este straniu ca faptul să se producă necontenit și sistematic. Nu vorbim de alte pierderi naționale. De la Moldova s-a luat Basarabia, care forma circumscripția economică a Galaților; asupra Moldovei s-a rezolvat cestiunea izraelită.

În chestia celor zece milioane votate ca despăgubire Iașilor de cătră Constituantă, în loc de-a se studia dacă nu cumva guvernul a greșit evaluarea imobilelor date prin legea votată, injuriile asupra Iașilor au căzut ca grindina din foile oficioase.

Cum se face că, în curs de douăzeci de ani, afară de micul nour de la 3 aprilie 1866, toate s-au petrecut în liniște dincolo de Milcov și mai că nu se pomenea numele Moldovei, iar de la 1876 încoace, de când clica C.A. Rosetti și I. Brătianu a pus mâna pe țară, lucrurile au început a se înăspri și a lua o față care, de nu e încă îngrijitoare, este, aceasta n-o putem tăgădui, foarte anormală?

Cauzele sunt, fără îndoială, abuzul de putere, o administrație deplorabilă, o corupțiune înspăimântătoare și un particularism meschin în favorul clicei dominante; iar toate acestea au început să revolte spiritele și să pună pe gânduri orice conștiință onestă, pe orice om cu puțină prevedere și cu durere pentru viitorul țării.

Într-o țară adevărat constituțională, când opoziția legală din Corpurile legiuitoare e nesocotită până la despreț și când majoritățile din Adunări sunt satisfăcute și omnipotente până într-atâta încât interesele generale ale țării sunt înlăturate și părăsite, noi credem că devine o datorie imperioasă pentru șeful statului de-a interveni și de-a înlătura răul, punând capăt unei stări de lucruri pe care simțământul țării o respinge din toate părțile, și aceasta mai cu seamă pentru că simțământul poate deveni resimțământ, cu care nici omul politic, nici patriotul nu mai poate calcula. Nemulțumiri cari dau naștere la pătimașa discordie nu mai ascultă de nici un fel de cuvinte și arma omului de stat, argumentul solid, devine neputincioasă față cu partea telurică trezită în om.

Constatăm numai că sunt destui câțiva ani de guvernare roșie pentru ca să se pună în cestiune până și bunurile cele mai înalte, morale și politice, câștigate de naționalitatea noastră în cele din urmă două decenii!

❦

[23 mai 1880]

Scrisoarea prințului de Bismarck cătră ambasadorul german de la Viena în privința cestiunii catolice în Germania și pe care am publicat-o și noi într-unul din numerile trecute a produs o vie impresiune asupra cercurilor catolice. Se știe că printr-o încheiere a Consiliului de Miniștri ai Prusiei s-a cerut Parlamentului libertatea pentru guvernul imperial de-a aplica într-un sens mai blând legile din mai privitoare la biserica catolică.

În privința încheierii ministeriale s-a făcut mult zgomot; ea a dat loc la felurite interpretări cari tindeau a arăta că prințul de Bismarck, silit a face concesiuni catolicilor, își ascundea înfrângerea cerând un vot necategoric. Scrisoarea prințului de Bismarck a risipit orice îndoială în privința înțelesului concesiunilor ce guvernul imperial este dispus a face în cestiunea catolică. Această scrisoare însă, precum am spus, a produs asupra Vaticanului o impresie foarte neplăcută. În adevăr o depeșe din Roma ne comunică rezumatul aprețierilor făcute de foaia Vaticanului, „L'Osservatore Romano“, asupra scrisorii cancelarului cătră prințul de Reuss. Constatând mai întâi că nu mai stă în uzurile diplomatice a se publica prin gazete astfel de corespondențe, foaia catolică zice că:

Vaticanul, în negoțierile ce s-au urmat, nu s-a arătat niciodată în contrazicere cu ceea ce pusese dintru început înainte și astfel nu este răspunzător dacă, mulțumită legilor din mai, relațiunile dintre Berlin și Vatican s-au înveninat. Politica Curiei romane nu se poate schimba; spada ei este crucea. Papa nu se amestecă în cestiunile politice; să se plece spada dinaintea divinei instituții pontificale și papa își va deschide imediat brațele pentru împăcăciune.

Desigur prințul de Bismarck nu e omul înaintea căruia să aibă trecere frazele gazetei clericale; dar, judecând după izvorul de la care această foaie își ia inspirațiile, nu-i mai puțin adevărat că mult căutatul modus vivendi a devenit astăzi și mai greu de realizat.

O depeșe de astăzi ne aduce știrea că Comisia Dietei prusiane însărcinată cu facerea raportului asupra proiectului de modificare a legilor bisericești a respins cu 13 glasuri contra 8 întâiul articol al proiectului.

❦

[24 mai 1880]

Într-unul din numerile noastre trecute am înregistrat niște zgomote cari ne veniseră la cunoștință în privința misiunii extraordinare a d-lui Dum. Brătianu pe lângă guvernul britanic. Avem totdeuna obiceiul să comunicăm cititorilor noștri știrile pe cari le aflăm sub toată rezerva. Astfel, de când ne aflăm în vreme de criză ministerială cronică, de când se tot trăgănește neterminabila repremenire a cabinetului n-am înregistrat un singur se zice, n-am pomenit de nici o candidatură fără să subliniem că „dăm aceste știri sub toată rezerva“. Despre vreo afirmare din parte-ne nici vorbă n-a fost, pentru că, cu sistema pseudoconstituțională a regimului vizirial sub care trăim, nimeni, se-nțelege, nu poate ști sigur ce are să fie mâine, deoarece lucrurile nu se mai petrec după o firească și normală înlănțuire, ci atârnă curat și simplu de la bunul plac al Marelui Vizir. Dacă dar în cestiuni de politică interioară, fiind de exemplu vorba de intrarea d-lor Tache Giani, Georgian sau Urechiă în minister nu am putut afirma nimic, cum am fi putut afirma într-o cestiune de politică exterioară, în privința unei misiuni diplomatice extraordinare bunăoară? Cu toate acestea asupra celor înregistrate de noi în privința misiunei d-lui Dum. Brătianu la Londra organul guvernului ne dete o dezmințire: nu-i adevărat nimic din câte am zis noi. Dar să aibă bunătatea confrații noștri de la „Românul“ să se uite încă o dată la ce și cum am zis în acea coloană de informații și vor vedea că fiecare frază începe cu „se zice“ și se termină cu „dăm aceste informații, se-nțelege, sub toată rezerva“. Dar d-nul Dum. Brătianu n-a fost la Paris, dar d. Dim. Brătianu n-a avut cu sine o ladă de decorații, ci numai o cutie, sau un mic pachet, — nu face nimica. Noi aflaserăm că a fost și la Paris și că a avut cu sine numita ladă și nu puteam lipsi pe cititorii noștri de ceea ce aflasem; destul că le comunicam lucrul sub toate rezervele. Ba încă cineva ne-a observat că de ce făceam atâta abuz de rezerve asupra informațiilor despre misiunea d-lui Dum. Brătianu pe cari le înregistram. Să nu se supere confrații noștri de la organul guvernamental; cuvântul pentru care ne lepădam de orice răspundere în privința acelor informații era că le căpătaserăm de la un membru al partidului roșu …

❦

[24 mai 1880]

Având a discuta o cestiune sulevată de „Democrația națională“, „Românul“ nu se poate opri de-a-și revărsa asprimile și asupra noastră prin următoarele cuvinte:

Principala partidă din opozițiune, știind că a pierdut puterea numai prin reaua administrare a finanțelor, speră că același lucru se va întâmpla negreșit și partidei liberale; ea nu-și poate închipui cum s-a făcut că, deși a căzut prin ruina și discreditul financiar, ruină și discredit moștenite de la guvernul actual, totuși situațiunea s-a îmbunătățit, creditul s-a ridicat mai mult decât oricând și finanțele merg foarte bine, fără nici un nou impozit, fără nici un nou împrumut. I se pare că toată această transformare a situațiunii financiare nu este decât o fantasmagorie care va dispărea într-o zi ca o nălucire etc.

„Românul“ ne va permite a spune că din acest pasaj, vrând-nevrând, răsare o dilemă.

Sau conservatorii au căzut prin ruină și discredit, iar liberalii n-au putut limpezi situațiunea decât prin împrumuturi și impozite — căci prin ce alta s-ar putea înlătura ruina și discreditul? — sau liberalii n-au făcut împrumuturi și n-au pus impozite, precum susțin, și atunci n-au avut a lupta cu ruina și discreditul. Una din două.

Noi am arătat în atâtea rânduri ce întrebuințare au făcut onorabilii confrați de legenda răposatului Strat despre un deficit de 28 de milioane și cum, păstrând numai firma legendei, numărul 28 și numele Strat, i-au substituit cu totul alt cuprins. Pe când Strat prevedea un deficit provenitor din neîncasarea veniturilor statului, confrații au lăsat toate prevederile răposatului de o parte, căci trebuiau să le lase, de vreme ce în mare parte acele venituri au fost încasate, și au admis un deficit fantastic, pe care nu-l datoresc nimănui, compus din cifre fantastice, ca cele 8 milioane efecte de portofoliu, și, invocând mereu numele lui Strat și autoritatea lui într-o cauză pe care el n-o susținuse niciodată, mai au și azi cutezarea de-a spune că partidul conservator a căzut prin ruină și discredit.

Dar de ce ne-am apăra noi oare în contra acelei legende? Nu a renunțat însuși Strat la împrumutul de 30 milioane, mulțumindu-se c-o emisiune de bonuri de tezaur până la 16 milioane eventual; apoi nu avem apărătorii noștri în chiar șirurile guvernamentalilor de astăzi?

Iată într-adevăr opiniunea prințului Dimitrie Ghica, pe care a semnat-o atunci:

Considerând că întârzierile în încasările rămășițelor nu constituiesc un adevărat deficit, ci numai o jenă momentană în plăți;

Considerând că, chiar admițând de bună deosebirea între evaluările și constatările veniturilor bugetare pe anul 1875, cunoscută la 31 decemvrie a aceluiași an, totuși este mijloc de a asigura regulata plată a creanțelor statului fără a recurge la împrumuturi consolidate și la măsuri financiare cari să împovăreze țara cu noi impozite;

Considerând că adevăratul produs al veniturilor bugetare pe anul 1876 este încă necunoscut, dar în orice caz prudența cere ca spre a se evita noi impozite să se reducă cheltuielile anului 1876 în limitele împlinirilor efectuate;

Subsemnații, respingând împrumutul de 30 milioane în rentă propus de d-nu ministru de finanțe, suntem de părerea a se adopta măsurile cuprinse în alăturatul proiect de lege pentru înlăturarea greutăților financiare ce prezintă anii 1875 și 1876.

Iată și art. 1 și 4 ale proiectului de lege care caracterizează pe deplin natura deficitului Strat:

1. Pentru a face față la plățile cele mai urgente ce sunt a se efectua în primele luni ale anului 1876 Ministerul Finanțelor este autorizat a emite bonuri de tezaur până la suma de 12.000.000 lei noi.

4. Sumele ce se vor împlini din rămășițele exercițiilor închise, după ce se vor plăti cheltuielile reclamate de acele exerciții, să se verse la Casa de Depuneri și Consemnațiuni la finele fiecărei luni până la acoperirea sumei de 12 milioane.

Și ce zicea cu acea ocazie prințul Dimitrie Ghica?

Sunt fericit de-a constata o dată mai mult că în adevăr partidul conservator merită recunoștința țării în privința modului cum s-a ocupat de cestiunile financiare și mai cu seamă în privința atitudinii ce ia astăzi în fața d-lui Strat, respingând legea pe care a prezentat-o. Chestiunea gravă care ne desparte, chestiunea care a adus o schismă în partidul conservator este că d. actualul ministru de finanțe, fără a se consulta cu noi, fără a ne spune un singur cuvânt asupra situațiunii, ne prepară în modul cel mai misterios această surpriză înspăimântătoare, aruncând ca o bombă fulminantă, în mijlocul Adunării și în țară, acel proiect de lege.

Iată ce zice față cu proiectul Strat d. Aristid Pascal, pe atunci în opoziție:

Acum puteți aprecia dacă faptul d-lui Strat servă sau deservă creditul statului, dacă acesta nu primește lovituri când vine să ne arate un deficit imens de 28,5 milioane în cheltuielile zilnice ale anului 1875 și 1876. Această miză în scenă care a surprins pe toți a făcut chiar pe președintele Adunării să devie, din ultracatolic, protestant, din ultraguvernamental, opozant. Cunoașteți toți ce este exact și ce nu. Ceea ce este exact știm că tot acest deficit de 28,5 milioane nu se reduce decât la cifra de 8 milioane, luând deficitul anului trecut și creditele acelea pentru cari nu s-au prevăzut în buget resurse.

Ei bine, întreb: pentru o sumă de 8 milioane și ceva este un serviciu care-l face statului d. ministru de finanțe afirmând că deficitul este de 28,5? D. ministru de finanțe știe foarte bine ce va să zică deficit într-un buget: este o sumă pe care nu are de unde s-o împlinească, fiindcă nu are debitori. Cu cifre în mână însă știm că deficitul acesta nu se urcă la mai mult de suma de 8.538.315, compunându-se din 5.289.000 deficit al anului 1875, și care a provenit din cauză că constatările nu au fost egale cu evaluările; plus din suma ce trebuie să se dea d-lor Lemaître și Bergmann; plus din 500.000 lei ceruți de minister pentru cheltuielile neprevăzute; plus 950.000 lei dați d-lui ministru de război.

Dar să lăsăm să vorbească însuși marele om de stat, d. Vasile Boerescu, în cestiunea deficitului acestuia:

Din actele ce v-am citit, din faptele espuse în toată brutalitatea lor se probează că predecesorii d-lui Strat nu umflau veniturile, nu exagerau evaluările, nu înscriau venituri fictive, nu ascundeau deloc deficiturile și că au fost cei dentâi cari le-au denunțat. Aceste sunt fapte pozitive, acesta este un sistem constant, pe care l-a urmat guvernul d-lui Lascar Catargiu de când este d-nia lui la putere…Prin aceasta am și ridicat creditul nostru la o înălțime cum nu mai fusese altădată. Pe simpla noastră subscriere, fără amanet, fără ipotecă am putut găsi un împrumut de 29.000.000 lei cu o dobândă de 5 la sută și emisiunea de 65. Ne-am pus adecă ca credit în rândul mai multor state al căror credit este bine stabilit…

Când s-a discutat la 1874 în Adunări renta pe care noi am emis-o deja eram ajunși la ultima încercare, eram împinși de-o estremă necesitate de-a acoperi niște datorii însemnate moștenite din trecut. Aceste datorii ale guvernelor trecute erau o nenorocită moștenire și eram siliți a ne împrumuta spre a plăti odată aceste datorii făcute de alții. În datoria consolidată din 1874 se afla, numai ca datorii din trecut, suma de 17 milioane. Adăogați la această sumă cifra de 2 milioane ca dobândă, puneți 5 milioane deficitul pentru 1875 și 5 milioane pentru armată și iată suma de 29 milioane …

D. Lascar Catargiu a vorbit de serviciile sale și de meritul guvernului său din trecut. Dar cine le-a tăgăduit? Eu pot din contra să adaug că d-lui a vorbit numai de meritul de-a fi ridicat creditul țării, însă mai sunt și alte merite foarte incontestabile, cari nu se pot uita. Ministerul d-lui L. Catargiu, în timp de cinci ani ai existenței sale, a rezolvat cele mai grave cestiuni economice și politice, pentru cari va avea o pagină frumoasă în istoria țării noastre. Ministerul acesta a scăpat țara de chestiunea uricioasă a drumurilor de fier și d-nu Catargiu știe că atunci eu nu eram la minister și ca deputat l-am ajutat pe cât am putut în dezlegarea acelei cestiuni; și d-lui știe la câte invective, calomnii și pasiuni eram atunci espus. Acest minister a mai făcut o reformă foarte utilă legei penale, legei comunale, celei județene. El a avut însemnatul merit de-a încheia tractate de comerț, ceea ce-i va constitui un adevărat titlu de glorie.

Ni se pare că, față cu această apărare călduroasă a gestiunii financiare și politice făcută de prințul Dimitrie Ghica, actual prezident al unui Senat roșu, și de d. Vasile Boerescu, actual ministru de esterne într-un cabinet roșu, într-un timp când amândoi erau deja opoziționali, ceea ce nu trebuie să se uite, fac de prisos orice revenire din parte-ne asupra pretinsului discredit, asupra relei administrări financiare din timpul guvernului conservator.

Răposatul Strat însuși a renunțat — seance tenante — la situația sa pesimistă și la împrumutul cerut, o renunțare cu atât mai caracteristică cu cât acel împrumut nu s-a făcut nicicând. Scârba cu care privim stăruința perversă a organului guvernamental de-a-și ascunde reversibilitățile aruncând acuzări asupra altora e o garanție pentru public că ne vom abținea de-a caracteriza și mai energic această procedere neleală a adversarilor noștri politici.

❦

[26 mai 1880]

„Românul“ de miercuri, 21 mai, a avut ideea să încerce un fel de răspuns, ce are pretenția de-a fi serios, la imputările opoziției. Bătrânul organ al patrioților din Strada Doamnei simte că aceste critice sunt aprobate de imensa majoritate cugetătoare a țării; faptele, din nenorocire, ne dau pe toată ziua o prea tristă confirmare; și însăși „Monitorul“ satisfăcuților, îmbuibaților, cum s-ar zice pe românește, a constatat deunăzi un fapt înspăimântător: nimicirea totală a exportului țării și urcarea importului cu 15 milioane peste export, vasăzică peste producțiunea anuală a țării. La observațiile noastre că acest export în tot timpul guvernului conservator trecuse cu 55 milioane anual peste import, adică plătise toate cheltuielile țării și sporise capitalul ei general cu 55 milioane, veridicul și cinstitul organ guvernamental, în loc să răspunză la niște cifre atât de pozitive și trase din propriele d-lor statistice, s-aruncă, ca după obicei, pe un teren lăturalnic și începe osanalele sale în onoarea creditului țării, care ar fi așa de înflorit sub guvernul d-lor.

Este mult de zis în această privință. Să restabilim mai întâi faptele. Dacă creditul țării este astăzi mai ridicat decât altădată, începutul desigur în această privință a fost făcut sub guvernul conservator, care cel dântâi în această țară, plătind în mod regulat mandatele și dobânzile datoriei publice, a ridicat creditul țării de la 21, 18 și 15 la sută, cum era sub ministerele liberale din '66, '67 și '68, la 7 și jum. la sută, cota de emisiune a rentei. Cum dar cutează „Românul“ a spune că guvernul conservator împrumuta cu 11 și 12 la sută, când cel din urmă împrumut făcut de acel minister a fost cu 7 și jum. la sută? Dar astăzi renta, de la 65, s-a urcat la 75, și „Românul“ se laudă cu acest rezultat. Mirarea noastră este că, după cinci ani de la emisiunea rentei, când poporul român, de atunci și până acum, plătește exact din sudoarea lui cele 50 milioane anuități, mai toate provenite din împrumuturi făcute de guverne roșie, când pacea este restabilită, când în toată Europa capitalurile nu se mai pot așeza decât cu 3 sau 3 și jum. la sută, un titlu așa de avantajos ca renta română să nu se ridice decât cu 10 la sută mai mult decât când s-a emis de guvernul conservator în mijlocul complicărilor orientale!

Acest credit, relativ slab, se datorește desigur administrației financiare inepte și risipitoare a acestui guvern. Să mai amintim că de la '75 până astăzi s-au stins, numai prin decursul timpului sau prin împrejurări, și fără nici un merit al guvernului, anuitatea drumului de fier Giurgiu, de 2 milioane pe an, anuitatea podurilor de fier, de 2 milioane asemenea, tributul către Turcia, de un milion și mai bine, și în sfârșit anuitatea bonurilor rurale, de 10 milioane lei noi pe an; adică în total o stingere de 15 milioane plăți anuale. Mulțumită însă incapacității administrative a guvernului, care a lăsat numai în anul '77 neîmplinite 24 milioane contribuțiuni, datoria rurală, care trebuia stinsă aproape desăvârșit, a născut sub o nouă formă; însă, chiar așa, sarcina de 2-3 milioane anuale nu se poate compara cu sarcina care apăsa asupra țării până acuma, de 10 milioane și mai bine. Mai însemnăm încă săvârșirea, de câțiva ani, tot prin stăruințele guvernului conservator, a joncțiunilor căilor ferate, cari trebuiau să sporească și traficul și veniturile liniilor. În asemenea condițiuni excepțional favorabile, sub un guvern înțelept, econom și prob, renta 5 la sută a statului român ar trebui să fie, dacă nu al pari, cel puțin 80 la sută, cum sunt împrumuturile unor state în mai rele condiții economice decât noi. Numai risipa și jaful, cari sunt o normă administrativă a guvernului actual, pot să mănțină un asemenea titlu la cifra de 75 și să facă ca obligațiunile domaniale, cari aduc 8 la sută, să fie la 104 împreună cu cuponul, vasăzică d-abia al pari.

Dar, lăsând un moment aceste serioase întâmpinări și admițând, cum îi place „Românului“, că creditul român este înflorit, punem onestului organ această întrebare: dacă este numai și numai meritul guvernului când creditul unui stat se ridică, apoi, printr-o consecință din cele mai logice, nu oare vina guvernului trebuie să fie când creditul public scade? Odată aceste premise stabilite, „Românul“, care cântă așa de sus ridicarea rentei la 75, acțiile drumului de fier la 56 și mai bine, de ce nu acuza pe guvernul Brătianu, când, tot sub înțeleapta-i oblăduire, renta căzuse la 26 și acțiile la 7? Va zice desigur că era vina războiului, a cestiunii Orientului, spaima și prin urmare afundarea capitalului… foarte bine, primim și aceste scuze; dar atuncea nu ne este oare permis să zicem că urcarea de azi a efectelor statului se datorește păcii, belșugului de capitaluri și enormei scăderi a procentelor în centrurile comerciale ca ale Engliterii, Franții și altele? Desigur, acestea sunt cauzele relativei urcări a hârtiilor noastre, căci, în Franța numai, renta 5 la sută a ajuns la 120 și renta 3 la sută aproape al pari.

Însă, dacă capitaliștii străini ar cunoaște mai bine modul cum se administrează finanțele acestei țări, decăderea ei economică, sleirea ei agricolă, asigurăm pe domnii de la „Românul“ că nici aceasta nu s-ar întâmpla; însă capitalistul străin nu se ia decât după un fapt pipăit și material, plata exactă a dobânzilor, ceea ce, slavă Domnului, am putut face până acuma. Cu ce preț însă? Numai noi o știm: cu sporirea dărilor, cu stoarcerea muncitorului, cu ruinarea arendașului și a proprietarului, în sfârșit cu rezultatul faimos constatat de însuși ziarul „Românul“ mai deunăzi în privința stării exportului și importului.

Cât timp va mai merge astfel numai Dumnezeu o știe; și hârtiile turcești și egiptene se bucurau odinioară de cel mai frumos credit… până… în ajunul catastrofei. Bancherii străini nu se neliniștesc de asta; ei vor ști foarte bine, cu câteva săptămâni înainte, să se puie la adăpost, fiind prevestiți de amicii liberali de aicea, și tot turma neprevăzătoare a micilor capitaliști și acționari va plăti deocamdată fantaziile financiare și economice ale d-lui Brătianu și „doftoriile întăritoare“ ale d-lui C.A. Rosetti. Am zis deocamdată, pentru că statele străine, precum știm după exemplele Egiptului și Turciei, nu lasă în pierdere pe supușii lor, și tot noi, în cele din urmă, vom plăti toată paguba, cum s-a întâmplat cu strălucita afacere a răscumpărării. Și este și drept să fie astfel; națiunile cari sufăr să fie guvernate de Roseți, Brătieni, Pătărlăgeni, Costinești, Mărgăritești ș.c.l., merită să plătească acest lux, precum au plătit acelea cari au tolerat la cârma lor viziri corupți și kedivi risipitori.

Articolul citat al „Românului“, fiind o întreagă comoară și dând loc la mai multe serii de reflexiuni, vom reveni asupră-i într-un număr viitor.

❦

[26 mai 1880]

Răsăritul Europei, Peninsula Balcanică, înfățișează azi, ca nealtădată, priveliștea unor aspirații atât de contrarie unele altora încât ne e peste putință a vedea în aceste mișcări ceva voluntar, de sine stătător, cu o țintă clară, ci suntem siliți a admite influențe de dinafară, primejdioase tuturor popoarelor Peninsulei și fiecăruia îndeosebi dintre ele.

Cu etnografia în mână ne convingem lesne că nici unul, absolut nici unul din aceste elemente, cel bulgar, albanez, grecesc, turc, sârb, nu sunt îndestul de numeroase, fiecare pentru sine, spre a putea exercita cu succes o predominațiune asupra celorlalte, încât la toate se aplică spirituala comparație făcută de contele Andrassy, că lupta între două dintre ele ar sămăna cu lupta între doi lei ce se înghit reciproc, încât și de la unul și de la altul nu rămâne decât coada.

Într-adevăr, dacă ne uităm la sârbi, îi vedem despărțiți în două tabere, nu tocmai simpatice una alteia, poate din cauze etnologice chiar. Serbia ar dori, în adevăr, să adune sub sine pe toți cei de-o rasă, sub coroana familiei Obrenovici; însă lucrarea sa în această direcțiune se împiedecă de aspirațiunea Muntenegrului, care reclamă pentru sine același rol. Familia princiară Nieguș din Munții Negri nu are mai puțin dorința de-a fi centrul împrejurul căruia să se grupeze viitorul regat al Serbiei mari. O a treia direcțiune, opusă amânduror acestora, este aceea a unui regat al slavilor de sud, sub auspiciele Casei de Austria, cristalizat împrejurul Croației, căci croații nu sunt altă decât sârbi catolici.

Grecii, pierzând multe din calitățile lor antice, mai cu seamă acea senină inteligență care-i făcea atât de potriviți pentru artă și știință, au păstrat încolo multe din defectele lor antice, mai cu seamă însă instinctele demagogice, atât de înrădăcinate încât se simt în chiar descendenții deznaționalizați ai acelei rase. Cu tot instinctul acesta, nimic mai puțin decât constitutiv, și care, din contra, e negațiunea oricării mari formațiuni de stat, idealul lor politic e o Grecie mare, cuprinzând poate Imperiul bizantin de odinioară, format de romani, dar atât de rău guvernat, atât de cumplit esploatat, cu așa stângăcie susținut de moștenitorii bizantini. Îndealmintrelea grecii au păstrat până azi vechea lor manieră de răspândire pe țărmuri de mare și în centre comerciale, și numai pe ici pe colo formează sate de populațiune rurală, încât istoricul Paparigopulos, voind a delimita teritoriul asupra căruia grecii ar avea drept, a trebuit să-și numească harta sa nu etnografică, ci… etnocratică. În noțiunea etnocrație se cuprinde însă din capul locului dorința de-a predomina, de-a stăpâni asupra altora, pe de altă parte însă cată a se ști dacă elementele etnocratizate pe hârtie vor și îngădui cu mânile-n sân o asemenea predominare.

Venim acum la frații bulgari. Zicem frați nu figurat, ci în sensul propriu al cuvântului, de vreme ce regatul Asanizilor a fost româno-bulgar, și Asanizii însuși români, după propria mărturisire făcută de regele Ioanițiu în diplomele sale adresate Papei.

Aci întâlnim tendințe de revendicațiune și de predominare față cu toate elementele Peninsulei, fie români, fie greci, fie slavi chiar.

Astfel s-a propus în Adunarea legiuitoare de la Sofia un proiect de lege de naturalizare, în care se zice:

De asemenea vor fi cetățeni bulgari, fără alte condițiuni decât cele de mai sus, locuitorii de naționalitate bulgară cari se află în provinciile anexate de România și Serbia, și nefiind hotărâți a rămânea acolo, vor emigra în Bulgaria în termen de doi ani din ziua publicării acestei legi.

Anexate de români!

În coloanele foii noastre am arătat, în mai multe rânduri, că Dobrogea n-a fost nicicând bulgară, că predecesorii lui Mircea I încă o cuceriseră de la triburi tatare, că provincia a rămas a Țării Românești mult timp după prefacerea Bulgariei în pașalâc, după moartea lui Șișman, și că de la Mircea I a fost luată de cătră turci. Am dori să ni se arate cum o provincie luată de turci de la români și redată prin Tractatul de la Berlin tot românilor poate fi numită o provincie anexată de la Bulgaria?

Albanejii sunt, într-adevăr, numai în defensivă. Vechea lor organizație în gentes pe teritorii bine definite și poate aversiunea contra amestecului cu alte rase îi face să nu dorească a predomina, dar îi împinge a nu se lăsa nici predominați. Teritoriul albanez și-l dispută acum, în mod etnocratic, cele două Serbii și Grecia.

Despre tracoromâni nu mai vorbim. Deși sunt într-un număr destul de mare în Peninsulă, ei nu urmăresc idealuri politice și ar fi buni bucuroși dacă i-ar lăsa în pace să-și vază de biserică și de școală.

Tendențe de predominațiune eschizându-se una pe alta vedem deci mișcând elementele de peste Dunăre. Unde pot duce aceste tendențe nu e greu de ghicit. În loc de-a se stabili un comun acord între toți, pentru ca să se respecte toate limbile și toate naționalitățile, fără deosebire, pentru ca în teritoriile pe cari ele le ocupă să se dezvolte fiecare în pace — oricare ar fi împărțirea după state — tendențele de predominare, dorințele de deznaționalizare vor duce la frecări continue și vor face ca elemente menite de Dumnezeu și de istorie a trăi laolaltă să ajungă a se certa și bate pentru petece neînsemnate de pământ și pentru supremația cutărei sau cutărei limbi. Rezultatul va fi că fiecare din aceste elemente îndeosebi se vor preface în mânile marilor vecini în instrumente contra lor înșile, că pacea nu se va stabili niciodată, până ce, cu toții laolaltă, vor încăpea sub o nouă dominațiune străină, care nu va mai fi atât de slabă ca cea turcească. Cine nu e drept nu merită a fi liber. Fără ca în organizațiunea acestor state să se introducă principiul suprem că orice naționalitate își poate vedea în libertate de limba, de școala, de biserica sa, fără egala îndreptățire a limbelor, oricare ar fi repartiția teritorielor, Peninsula Balcanică va deveni teatrul unor rivalități de predominare, regretabile pentru toți deopotrivă. Victorii momentane ale unora vor fi urmate de victorii asemenea momentane ale altora, și-n aceste mișcări convulsive, când într-o parte, când într-alta, cel ce va câștiga în adevăr va fi totdeuna un al treilea de dinafară. Toate elementele în discordie vor scădea în orice privință, făcând loc imigrațiunei și predominărei străine.

❦

[27 mai 1880]

Cunoscând principiul fundamental al partidului dominant, acela de-a se bucura de toate foloasele vieții publice sub pretextul unei deosebiri de principii, nu ne îndoim că și alegerile pentru consiliile județene vor avea aceeași firmă și se vor face pentru aceleași scopuri. Județele au fondurile lor, iar puternicii zilei au rude, au copii. Pentru rude slujbe județene, pentru copii burse în străinătate — toate aceste împărțite ca între buni părinți de familie — iată singura rațiune de a fi a consiliilor județene și a respectivelor comitete permanente, sub regimul liberal.

Ne pare rău că trebuie să caracterizăm atât de aspru self-governmentul nostru; dar, din nefericire, așa este, și împotriva evidenței orice iluzie e zadarnică.

Și județul Ilfov și-a avut întrunirea sa electorală, la 19 mai, vizitată de prea puțini alegători curioși și de vro 40-50 de curioși nealegători. Faptul în sine nu ni s-ar fi părut destul de important pentru a ocupa cu el coloanele de căpetenie ale foii noastre, căci asemenea aranjării electorale, la cari strângătorii de suflete au rolul de căpetenie, discursurile pe-al doilea, sunt prea cunoscute publicului nostru, din natura sa cam sceptic, pentru ca vechiul cântec despre întruniri entuziaste și aclamatorii să mai poată avea efect. Talentul oratoric al onorabilelui Fleva e după unii atât de indiscutabil, după alții iar atât de discutabil încât, și într-un caz și într-altul, vorbă multă ar fi de prisos.

Dar nu numai d. Fleva a vorbit cu această ocazie, ci și prințul Dimitrie Ghica. Departe de-a găsi ceva rău în aceasta, credem totuși că cuvintele unui fost prezident al Adunării conservatoare și ale fostului șef al unui cabinet conservator caută a fi ascultate în ceea ce ele cuprind nou.

Constatăm însă că e nouă numai împrejurarea de-a vedea vorbind pe prințul Dimitrie Ghica înaintea unei adunări foarte puțin numeroase și alăturea cu d. Fleva; în chiar discursul prințului nu întâlnim nimic ce n-ar fi fost zis de alții, într-o formă mai clasică.

La noi — zice prințul — când o partidă e învinsă, fie că e în minoritate în Parlament, fie în alt mod, vine și face numai critice; dar nu arată numai adevărul, ci caută numai să pună din nou mâna pe putere printr-o opozițiune sistematică. Acesta este inconvenientul ce naște din nerăbdarea unora de-a pune mâna pe putere, mai ales la noi, unde o mare parte din locuitorii orașelor sunt amatori de funcțiuni. La noi, din nenorocire, sunt foarte numeroși aceia cari n-au alt mijloc de viețuire decât cariera de impiegați.

Zis-a prințul ceva nou printr-aceasta? Desigur nu. Răposatul C. Crețulescu a ținut la 1862 un discurs din cele mai bune ce s-au rostit vreodată în Adunare asupra acestui subiect, economistul Marțian a scris asupră-i cu adevărat foc, apoi mai pomenim Convorbirile economice ale d-lui Ioan Ghica, Studiile d-lui Xenopol, un interesant Studiu asupra progresului la români de d. Teodor Rosetti și în fine o mulțime de discursuri din Parlament, între cari unul chiar al d-lui Ioan Brătianu, în cari se tratează din toate puntele de vedere această cestiune mai mult decât cunoscută. Alexandri, în Millo director și în Paraponisitul, a luat cestiunea drept obiect de comedie, iar Millo însuși a adunat, într-un tip nemuritor, pe acei „foarte numeroși cari n-au alt mijloc de viețuire decât cariera de impiegați“. Din toate lucrurile pe cari le-au votat Adunările ad-hoc, apoi Constituanta, precum Unirea, prinț străin, egalitatea înaintea legilor, abrogarea tuturor privilegiilor, libertatea întrunirilor și a presei etc., nici unul nu pare a fi trecut atât de mult in succum et sanguinem ca „accesibilitatea tuturor românilor la funcțiile statului“. Acest principiu l-a priceput democrația numaidecât, ba el este sâmburele și rădăcina democrației române, și suntem siguri că liberalii noștri ar renunța bucuroși la toate celelalte libertăți, numai pe aceasta una s-o păstreze deplină. Ei sunt pururea atât de nerăbdători de-a exercita această accesibilitate încât siluiau chiar împrejurările și se numeau ei pe ei înșuși prefecți, casieri, polițai, miniștri, prezidenți de republică, chiar dacă n-ar fi fost decât în îngusta circumscripțiune a fericiților Ploiești.

Dar democrația română nu e tare numai în accesibilitate, ci și în creațiune de posturi. Astfel, de exemplu, administrația drumurilor de fier a trecut în mânile statului, funcționarii sunt deci agenți ai statului, cari ar trebui plătiți ca toți ceilalți, c-o leafă mai mică decât a unui ministru, de ex.

Știți câte cât iau cei trei directori ai căilor ferate, cari nu pricep nimic, sau atât cât și nimic, dintr-ale drumului de fier? Câte 36.000 de franci pe an!

Administrația monopolului tutunurilor a trecut în mânile statului, lefile însă au rămas ca și cele de sub antreprenori, adecă tot mari. Ba se aude și mai mult. Advocații regiei, plătiți odată scump, pentru că aveau de apărat procese contra celei mai puternice persoane juridice, statul, sunt și azi plătiți tot atât de scump pentru micile mizerii de procese de contrabandă și angajați cu contract, pentru ca un alt guvern să nu-i poată depărta.

Iată acum că se ivește pe orizont Banca Națională, c-o mulțime de posturi, cari se înțelege că se vor ocupa tot de patrioți, de vor pricepe sau nu afacerea.

Dar, afară de cele atârnătoare de stat, mai e comună, județ, așezăminte brâncovenești etc. Câte patru, cinci posturi ocupă un singur patriot, și-apoi țara să nu meargă bine? Ba-i merg petecele de bine ce-i merge…

Am putea ilustra tema aceasta cu sute de exemple și am putea cita toate formulele în cari ea a fost emisă; dar nu e acesta scopul nostru.

Ca d-nii democrați să ia de oriunde le vine e rău, dar e natural. Adevărata lor patrie e bugetul, și dacă cei mai mulți dintre ei ar fi avut buget peste Dunăre, poate nici nu ne veneau atât de proaspeți dincoace. Astăzi începe a încolți sămânța democrației și la Sofia, încât e o adevărată nenorocire pentru patria panbulgară că d-nii Mihălescu, Stătescu, Cariagdi, Serurie și alții nu sunt mai tineri sau că reminiscențele lor au devenit, prin mediul în care trăiesc, cam insuficiente pentru o țară care e pe cale de-a le vota o anume lege escepțională de naturalizare.

Dar e mai puțin natural de-a vedea pe prințul Dimitrie Ghica, care, deși nu putred de bogat, totuși are avere și tradiții, alături cu această democrație importată din câteși patru unghiurile lumii, în loc de-a forma în țara sa un element de control asupra ei. Nouă ni se pare că deja această unică deosebire între d-sa și patrioți, că are ceva și este ceva pe lângă patrioții avizați pur și simplu la creațiunile bugetare, ar fi îndeajuns ca să-l dispenseze de puțin invidiata conlucrare cu onorabilele Fleva sau Mihălescu!…

❦

[28 mai 1880]

În ședința Adunării de la 15 fevruarie 1863, prezidată de d. P. Mavrogheni, răposatul C. Crețulescu a caracterizat printr-un discurs starea societății române, a cării însutită înrăutățire e cea actuală.

La ordinea zilei era o adresă cătră tron, la care Crețulescu a propus a se adăoga următorul pasaj:

E drept a recunoaște că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ mai luminate ale societății noastre, de-a dezdemna orice altă profesiune și de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public, a adus concurența ce-și fac cetățenii în această carieră la un grad funest moravurilor noastre publice, astfel încât ea ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătățire din partea unui guvern luminat și cu intențiuni sincere.

Totuși Adunarea deplânge că guvernul Măriei Tale, nu mai puțin decât acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale a paraliziei societăței noastre, nu a făcut decât a-i favoriza dezvoltarea, întorcând-o în folosul lor ca pe un mijloc legitim de conservațiune a lor.

Azi nu se mai găsește nimeni să propună un asemenea amendament la o adresă cătră tron, deși acest pasaj ar trebui repetat regulat de câte ori reprezentațiunea națională are onoarea de a fi în contact cu Coroana. A rămas ca cuprinsul cam apătoșit al acestei formule a decadenței neamului românesc să serve de pretext sau de scuză unor nestatornicii oarecari.

De când a-nceput însă acest rău cumplit să bântuie țara? Germenele e fără îndoială în timpul fanarioților. Un Domn fanariot venea c-o pătură de slujbași culeși de pe ulițele Țarigradului, altul cu altă pătură, încât totdeuna se aflau în țară câte două trei serii de oameni gata de-a servi statul, sau mai bine pe sine, pururea de trei patru ori pe atâția pe câte funcții existau în genere. Sub domniile naționale vechi nu era așa. Boierii mari și mici ai lui Alexandru cel Bun îi găsim aceiași în documente în curs de treizeci de ani, apoi îi regăsim sub fiii săi, Ștefan și Ilie, precum și cu mult mai târziu, până sub Ștefan cel Mare.

Boierii lui Ștefan cel Mare sunt aceiași sub Bogdan, sub Ștefan cel Tânăr până la Petru Rareș. Cincizeci, șaizeci de ani de-a rândul întâlnim aceleași nume în documente, nume cari mai târziu deveniră clasice, meritând prin puținătatea și lustrul lor să ia în fața lui Dumnezeu și a lumii răspunderea pentru soarta țării. Această mână de oameni a și fost aceea sub auspiciile căreia s-au întins Țările pân-în Nistru, pân-în Varna, dincolo de ținutul Vidinului, în Făgăraș și Amlaș, în Pocuția și Podolia, la Bistrița ardeleană, și tot acelei mâne de oameni datorim existența de acum a Țărilor.

Răul inaugurat sub fanarioți devine însă și mai acut sub Regulament, căci, deși această legiuire a adus în multe privinți bine, în această una privință ea a prefăcut vechiul stat oligarhic cu servicii gratuite în stat biurocratic cu servicii plătite cu bani. La funcțiile statului începu a se grămădi democrația română în începuturile ei, căci acestea dădeau toate drepturile în schimbul adâncelor 40 de semne ale alfabetului cirilic.

Iată dar ce zicea C. Crețulescu în privirea aceasta:

Comparând societatea noastră cu acele bine organizate și bine guvernate, găsesc o mare deosebire în compunerea lor. Acolo, ca și la noi, în Susul clasei cu inteligența puțin cultivată, clasă puțin simțitoare la purtarea guvernului, se află o altă clasă inteligentă care, prin opiniunile sale, ia o parte foarte mare în a forma aceea ce se numește opiniunea publică.

Este însă o mare deosebire în compozițiunea acestei clase din alte țări de aceea ce este la noi.

Acolo ea se compune din oameni independenți de guvern, cari găsesc mijloace de a-și câștiga hrana vieții, de-a căpăta considerațiune și chiar celebritate istorică prin profesiuni cu totul altele decât acele plătite de buget. Una din acele clase e clasa industrială. Nu vorbesc de clasa industrială cea de jos, care-o avem și noi și în care nu se cere decât foarte puțină cultură, ci vorbesc de acea clasă industrială unde se cere multă cultură, multe cunoștințe. Apoi e clasa comercială care e foarte numeroasă; apoi oamenii de litere, oamenii de știință, oamenii de arte, cari sunt asemenea foarte numeroși. Să luăm numai cataloagele espozițiunilor pentru operele de artă și vom vedea numărul oamenilor consacrați la arte, deși artele sunt într-o mică proporțiune cu celelalte profesiuni. Asemenea și cu oamenii de litere și de științe.

Vin'acum să vedem la noi: în opozițiune cu acele feluri de profesiuni ce avem? Vom vedea că nu avem decât oameni ce nu pot trăi decât din bugetul statului, cari nu pot căpăta nici cele necesarii pentru viețuire, nici o considerațiune oarecare decât prin servicii ale statului. E industrie la noi, însă o industrie de jos, așa încât oamenii ce-o profesează sunt oameni neculți și nu se pot compara cu oamenii de industrie a altor societăți. La noi toate industriile în susul acelora de zidar și dulgher (cari sunt exercitate de români) se exercită de străini. Toate industriile mai nobile precum ceasornicărie, bijuterie, zugrăvie, chiar acea puțină care o avem pe acești pereți, croitori, confecționarea a tot ceea ce avem pe noi, le datorăm la o samă de unguri și germani. Acestora fără îndoială le suntem datori mulțumire, căci au venit și ne-au adus servicii folositoare; căci, din celelalte națiuni, câți au venit la noi nu au putut să ne fie de folos decât cu plata din buget. Iată dar că nu avem români industriali.

Să venim acum la comerț și vom vedea că între români sunt prea puțini comercianți. La noi tot comerțul superior e în mânele străinilor; comerțul ce-l fac românii e acela care nu cere nici o cultură, nici o inteligență. Dacă vedem în comerțul mai înalt câte un român el își exercită profesiunea sa până să se prezinte ocaziunea de-a putea ocupa vreun post al statului și atunci îndată își închide biuroul comercial și se face funcționar. Cât pentru oamenii de litere pot să zic că noi nici nu-i avem; căci, deși sunt câțiva, sunt prea puțini și putem zice că și aceștia mai că n-au putut trăi decât din bugetul statului. Asemenea și artiștii și toți ceilalți.

Când în alte state aceste clase, cari fac opiniunea publică, sunt independente, la noi ele nu pot trăi decât din bugetul statului. Nu fac nici o imputare nimănui; și eu, când eram tânăr și puteam lucra, am trăit tot din bugetul statului. Dar aceasta e cauza că nu se poate face nici o îndreptare în țara noastră. Am văzut câte guverne s-au succedat la noi, și aceasta nu numai de câțiva ani, ci chiar de pe la 1834.

Necontenit am văzut un guvern răsturnându-se de-o parte a națiunii, care parte răsturnătoare venea cu o sinceră dorință de a îmbunătăți starea țării. Dar în van, căci nu putea face nimica. Atunci se scula un alt partid, tot cu aceeași idee, că guvernul actual nu voiește a stârpi relele, și când venea la putere iarăși nu putea face nimic. Vedeți dar că încă demult se încearcă ceea ce se încearcă și acuma; și cu toate acestea am mers tot rău. La națiunile bine organizate guvernul e responsabil, adecă-și atrage deosebite consecuențe când purtarea lui e bună, deosebite când purtarea lui e rea. Pricina e că acele clase de cari am vorbit, ca unele ce nu au nici un interes direct de guvern, sunt nepărtinitoare. Interesele acelei clase sunt interesele generale și naționale, spre exemplu interesul ca justiția și administrația să fie bune și să chezășuiască viața, onoarea și averea oamenilor; interesul ca drepturile țării să nu fie călcate de străini. Îndată ce un guvern împlinește aceste condițiuni el este susținut; oricine ar fi persoanele cari ar compune guvernul, pentru acea clasă e indiferent. Astfel, oricare partid vine la guvern e nevoit a face bine, căci altfel acea clasă-l dă jos.

La noi nu e așa, fiindcă acea clasă luminată de care vorbim, pe lângă interesele țării, mai are și alte interese de guvern: interesul de-a avea mijloc de viață, interesul de-a căpăta distincțiune, cari nu pot fi mulțumite decât prin meserii retribuite de bugetul statului. Deci să vorbim drept și să mă pun chiar eu în locul lor, cât de bun să fie un guvern, pentru mine e rău dacă mă lasă la o parte (Aplauze).

Vedeți dar cât e de puțin silit un guvern la noi a administra bine, căci orice guvern, oricât de bine ar administra, întotdeauna va avea dezaprobarea acelora cărora n-a putut să le facă loc în buget și iarăși, oricât de rău ar administra, va avea susținerea oamenilor cărora le face părticică în buget. E cam dur de a zice aceste adevăruri, însă trebuie să arătăm răul, căci de aci decurge că guvernul e silit să creeze posturi ca să mulțumească pe mai mulți. Și la noi orice guvern pune de obiect mai întâi conservațiunea sa și apoi vine binele public; prin urmare instinctul de conservațiune îl îndeamnă ca beneficiul din buget să-l dea acelora ce-l susțin fără nici o altă considerațiune.

Aceasta e sorgintea răului, din puntul de vedere al administrațiunii țării. Pe urmă, din punctul de vedere al amorului-propriu național, veți găsi că acele profesiuni ce compun în alte țări clasele luminate, precum industria, științele, artele etc., acelea singure constituie civilizațiunea. O societate în sânul căreia aceste profesiuni nu sunt exersate nu se poate numi o națiune civilizată.

Nu voi mai abuza de timpul și de răbdarea Adunării ca să dezvolt o teorie, care poate fi neplăcută, că o națiune nu se poate numi civilizată decât numai când în sânu-i să exercită profesiunile de care am vorbit. Nu pot însă tăcea că mă văd umilit în sentimentul meu de român când văd că sunt societăți născute de 30 de ani încoa, și în sânul lor e industrie și comerț și mâne vor număra încă literile, științele și artele.

Noi însă, cari viețuim de 18 secoli, avem încă să începem ca să intrăm pe calea culturei. Eu cred că, până nu vom ieși din făgașul cel vechi de a trăi numai din bugetul statului, nu am făcut și nu vom putea face nici un pas înainte. Pentru mine îmbunătățirea instituțiunilor este o condițiune secundară la civilizațiune, pentru că cunoaștem țări care au legi și instituțiuni defectuoase, unele chiar monstruoase, și care au fost și sunt civilizate.

Acum sub punctul de vedere al efectului ce are starea societății asupra moravurilor: moravurile publice nu pot fi decât rele în mijlocul unui proletariat boieresc. Inculp mult guvernele pentru această nenorocire, căci nu și-au dat osteneala a căuta un remediu. Am băgat de seamă că oamenii noștri de stat — poate că eu sunt înșelat și îmi cer iertare dacă nu am înțeles bine părerea dd-lor — atribuie de multe ori unor vițiuri ale instituțiilor și lipsei de legi relele ce trebuie atribuite năravurilor. Am băgat de seamă că de câte ori se face un abuz ne atingem de lipsa de legi. Părerea mea este că chiar cu legile noastre greșite de astăzi am fi de o sută de ori mai bine dacă năravurile ar fi mai bune.

În una din ședințele trecute d. Cogălniceanu zicea că legea din Moldova care pedepsește pe funcționarii publici cari comit abuzuri este de neajuns, căci prevede pentru funcționarii prevaricatori pedepse prea mici. Spre dovadă ne-a spus că d-lui a trimis înaintea judecății 50 de funcționari, cari au fost toți dezvinovățiți. Vedeți însă că acest exemplu dovedește nu că legea pronunță pedepse mici, ci lipsa de moralitate a tribunalelor. Cred dar că, dacă vom observa bine, vom vedea că răul provine mai mult din lipsă de moralitate decât din a legilor, precum o susțin oamenii noștri de stat. Am avut și noi un caz grav de asemenea natură. Nu voi să citez persoana, dară vă spui că am cunoscut un funcționar public care a sfeterisit bani ai statului și astăzi încă se folosește de dânșii; aceasta nu din cauză că lipsesc legile, ci pentru că lipsește moralitatea. Iată dar cuvintele pe care m-am bazat când v-am propus acest amendament.

Din cele de mai sus se vede că aceste vechi adevăruri n-au încetat a fi tot atât de actuale astăzi; sunt amplificate însă prin sistematica creare de sute și iar sute de funcțiuni noi, la băuturile spirtoase, la tutunuri, la drumul de fier și în curând la noua Bancă de Scont și Circulație. Elementele independente din țară devin din ce în ce mai puține alături cu elementele oficioase și semioficioase, și se-nțelege că în același grad scade neatârnarea de caracter și libertatea adevărată. Dar meșteri în sistematizarea și răspândirea oarecum epidemică a acestei boale sociale sunt roșii, cari într-adevăr vor ajunge la idealul Paraponisitului lui Alexandri, de-a face din toți românii funcționari ai statului — esceptând reacțiunea, se-nțelege.

❦

[29 mai 1880]

„Românul“ cuprindea acum câteva săptămâni următorul articol:

„Monitorul oficial“ a publicat zilele trecute statistica importului și esportului în anul 1879. Cifrele acestei statistice sunt foarte elocuinți. Ele dovedesc că balanța comercială a României e foarte rea și îngrijitoare. Iaca țifrele.

Import … … … … 254.482.629 l 95 b.

Esport … … … … 238.650.006 l. 86 b.

Diferință … … … …15.832.623 l. 9 b.

Deci în anul 1879 au ieșit din țară aproape 16 milioane mai mult decât au intrat.

Mai mult: datoria publică în același an a absorbit enorma sumă de lei 49.826.838.

Prin urmare în cursul anului trecut averea publică a României a jertfit pe altarul progresului străinătății enorma sumă de aproape 66 milioane lei.

Oricari ar fi teoriele ce se pot face asupra balanței comerciale, nimic nu va suprima faptul dat pe față de aceste țifre, că producerea noastră nu este îndestulătoare spre a acoperi cheltuielile ce facem, că pe fiecare an capitalul național se micșorează în loc de a crește și în sfârșit că, mergând tot astfel, vom slăbi din ce în ce până ce vom ajunge la inanițiune.

Situațiunea e grea și perspectiva ce ne descopere din cele mai îngrozitoare!

De ce e vorba în șirurile de mai sus?

De balanța comercială. Ea e rea, îngrijitoare, căci iese din țară mai mult decum intră, producerea nu este îndestulătoare spre a acoperi cheltuielile ce facem, capitalul național se micșorează, ajungem la inanițiune, perspectiva e grea, situațiunea îngrozitoare!

Cititorul observă lesne că noi nu zicem nimic, ci reproducem pur și simplu cuvintele „Românului“ aplicând logica lui. N-am făcut decât să constatăm alături cu aceste țipete radicale că sub guvernul conservator de la 1871 până la 1876, inclusiv balanța comercială, departe de-a fi îngrozitoare, era favorabilă chiar în anii cei mai răi, încât excedentele anuale a ceea ce luam prin export peste ceea ce cheltuiam pentru import ajungeau în medie la 56 milioane. În termen mediu deci țara lua de la străinătate în fiece an cu 56 de milioane mai mult decât îi da. Averea publică a României nu se jertfea pe altarul progresului străinătății, producerea noastră era îndestulătoare spre a acoperi cheltuielile, capitalul național se sporea.

Drept dovadă a acestei teorii emisă de chiar „Românul“ publicăm din nou tabela importului comparat cu esportul României pe anii 1871-1876 inclusiv.

Anii | Import | Export | Escedentul exportului
     | | | asupra importului
1871 | 82.927.288 lei | 177.682.782 lei | 94.655.494
1872 | 109.327.780 lei | 166.557.104 lei | 57.229.324
1873 | 97.867.167 lei | 157.570.732 lei | 59.703.651
1874 | 122.794.114 lei | 134.713.818 lei | 11.912.704
1875 | 100.834.169 lei | 144.962.079 lei | 44.127.910
1876 | 165.933.503 lei | 235.300.669 lei | 69.322.783

Totalul escedentelor de la 1871-1876: 336.951.866 fr.

Anul 1876 îl numărăm asemenea, pentru că condițiile unui bun esport stau în parte și în îndeplinirea exactă a lucrărilor agricole, a arăturilor. Cabinetul conservator își dă demisia la 27 aprilie 1876 și vine la putere cabinetul Epureanu-Vernescu, în care elementul roșu juca încă un rol secundar. Precumpănitor roșu a devenit guvernul în momentul în care d. I. Brătianu, ministru de finanțe, a luat prezidenția Consiliului, deci în august 1876. Ultimele cinci luni ale anului 1876 sunt ale unei coaliții Brătianu-Vernescu-Ionescu, însă roșii erau deja precumpănitori.

Cum s-așează însă roșii în scaun balanța comercială devine nefavorabilă.

Astfel vedem în anul 1877:

Import … … 335.548.999

Export … … 141.081.300

Diferență … … 194.467.699

Va să zică țara a dat atunci cu 194 milioane mai mult decât a luat. Cu toate acestea, de bună credință cum suntem, nu le-am imputat deloc o asemenea enormitate, căci importul cel mare era cauzat prin trebuințele escepționale ale armatei rusești, pe când esportul a rămas cel ordinar al cerințelor străinătății cătră noi.

Ceea ce imputăm administrației roșie nu este dar nici anul 1877, nici anul 1878, pe când armate străine consumatoare alterau balanța comercială, făcând-o în aparență defavorabilă, ci le-am imputat anul ordinar 1879, când această balanță este în realitate defavorabilă.

E adevărat că suma brută a esportului e mai mare decât în anul 1876.

Iar de sumă brută e vorba sau de balanța comercială? Suma brută ar putea fi oricât de mare; îndată însă ce importul reprezintă o cifră și mai mare, balanța e nefavorabilă și ajungem, după teoria „Românului“, la inanițiune, la micșorarea capitalului național, la situații grele, la perspective îngrozitoare; pe când, din contra, suma brută poate fi mică, îndată ce însă esportul e mai mare decât importul avem sporirea capitalului național.

Cu ce ne răspunde acum „Românul“ la propria sa logică aplicată?

Cu injurii!

Apoi cu scuza că nu putem lua de normă decât doi ani de administrație roșie, 1876 și 1879, când esportul a fost mare!

Înainte de toate anul 1876 nu e un an de administrație roșie și noi de roșii vorbim. Roșii sunt pernicioși în țara aceasta, nu alte partide. Partida liberală esclusiv roșie a precumpănit în guvern abia în august 1876.

În fine, ne arată că cifra brută a esportului s-a suit. Da, dar cifra, tot brută, a importului s-a suit și ea mai mult încă, de întrece cu zeci de milioane pe cea a esportului nostru. „Românul“ nu zice nimic printr-asta decât că răul unei balanțe defavorabile care se petrece astăzi se petrece în proporții mari, pe când binele unei balanțe favorabile sub conservatori se petrecea în proporții mai mici.

Și e natural aceasta.

Din momentul ce importul e mare, plățile de făcut străinătății mari, omul vinde tot ce poate ca să plătească, deci până și instrumente necesare de muncă; esportul brut cată să se urce. Inanițiunea economică rezultă însă de acolo că, cu toate sforțările, balanța e tot nefavorabilă.

Cititorul vede bine că acestea nu sunt cuvintele noastre. Sunt curat teoria și logica „Românului“, aplicate la fapte reale.

Rezultă deci exactitatea deducțiunii noastre. Țara sub guvernul conservator lua pe fiece an cu 56 milioane mai mult decât da.

Dar acum esportul e cu 15 852 623 l. mai mic decât importul. Țara deci esportează azi cu 71 991 267 lei noi mai puțin decât sub guvernul trecut, se-nțelege că în raport cu ceea ce importează, căci acest raport e în discuție.

Deducțiune finală, tot conform teoriei „Românului“: „Averea publică a României scade sub roșii în fiece an cu 72 milioane“.

Asupra injuriilor nu mai revenim. Când îi batem măr prin argumente la ce folos ar fi termenii necuvincioși?!…

❦

[31 mai 1880]

În numărul său de la 6 iunie 1880 ziarul socialist „Le Mot d'ordre“ cuprinde următoarele:

Depeșa aceasta a fost adresată d-lui Henri Rochefort: În numele revoluționarilor români din Paris, mișcați de durere, rugăm să credeți în adînca noastră simpatie și exprimăm dorințe pentru o încurîndă însănătoșare.

Mircea Rosetti. — Radovici. — Vintilă Rosetti. — Calligari. — Horia Rosetti. — Maniu.

Iată ce scule de tineri crește țara noastră în străinătate cu banii ei proprii, cu reversibilitățile de sute de mii de franci.

Halal de țară! Și când te gândești că acești revoluționari români trăiesc, indirect cel puțin, din buget, din banii noștri, ai fiecăruia din noi, din sudoarea țăranului și a breslașului, devenită reversibilă, când te gândești că va veni momentul când trei sau patru din aceste scule vor trăi direct din buget, prin moștenire de pensie, iar ceilalți ocupând câte 3-4 funcții plătite…?! Iată pe ce mâni o s-ajungă statul român!

O tempora, o mores!

❦

[31 mai 1880]

În numărul de la 26 mai am publicat o corespondență a d-lui Petrovici din Caracal, care cuprindea un apel către alegătorii din Romanați ca să fie cu luare aminte la aceia pe cari voiesc a-i alege în noul consiliu județean. Această luare aminte se deșteaptă prin enumerarea nepomenitelor procederi ale consiliului și comitetului permanent de acolo.

Găsim în acea corespondență numele a 16 bursieri trimiși pe banii județului în străinătate, să-nvețe ce? Dreptul poate, ca s-adauge numărul nesfârșit al advocaților și postulanților din țară. Pe lângă aceasta, acești tineri sunt aproape toți rude cu membrii consiliului, fii de patrioți avuți cari au ambiția de-a număra pietrele capitalelor Apusului pe cheltuiala patriei. Afară de aceste burse, una de fiece membru al consiliului județean și câte două la dispoziția a doi deputați, împărțite părintește între rude, vedem acordată o bursă unui tânăr din Turnu Măgurele, asemenea fiu de om cu stare, care de la 1876 primește anual câte 3000 franci, pân-acum 12.720 franci pentru a învăța la Școala de Poduri și Șosele din Paris, în care, din cauza ignoranței, n-a fost primit nici până acum. Va să zică: fiu de om cu stare, ignorant, neprimit nici până acum în școală, din alt județ nota bene, și primind o bursă de 3000 franci pe an! Strălucită poziție pentru un tânăr patriot.

Apoi, tot din banii Romanaților, se dau câte 3000 de franci pe an unei dame, poloneze se vede, pentru ca fiicele patrioților să-nvețe — pe cheltuiala județului — franțuzește!

Iată dar ce se petrece sub guvernul liberal în județe. Răposatul Strat zicea: „Aristocrați la lefi, democrați la biruri“. C-o aristocratică ușurință se dau unui tânăr, numai pentru că cutreieră cafenelele Parisului, 3000 de franci pe an, tot cu acea ușurință se întreține o școală străină de franțuzește.

Să nu se crează însă că aceste lucruri se petrec numai într-un singur județ, ci în toate aproape. Cititorii își vor aduce aminte de acea măsură sumară pe care voia s-o ia d. Cogălniceanu, de-a șterge odată pentru totdeauna toate bursele din bugetul județelor, pentru că în genere se dau unor nepricopsiți din familii cu avere. Arareori într-adevăr se va vedea în străinătate un fiu de țăran sau de breslaș dedându-se, pe cheltuiala țării, unui studiu ingrat; se vor vedea însă feciori de bani gata luând burse pentru a studia dreptul, medicina sau tehnica. Pân-în ziua de astăzi nimene în țară nici nu și-a dat seama de ceea ce însemnează o bursă, nici de scopul pentru care se dă.

Bursele, pro primo, nu se dau nicicând unor oameni cu avere, pro secundo, nu se dau pentru ca tinerii să învețe științe lucrative ca dreptul, medicina, tehnica. Tineri modești și silitori, cari vor fi mulțumiți c-un viitor puțin strălucit, ingrat chiar, primesc în alte țări asemenea burse pentru a se ocupa cu studii istorice, etnografice, arheologice sau filologice, cu științe cari nu aduc bani, n-aduc câștig. E prea adevărat că tocmai aceste științe, și nu cele practice, constituiesc adevărata cultură a unei nații, că după produsele sale științifice și literare se cântărește valoarea vieții unui popor pe pământ. Dar, deși aceasta e adevărat, imensa majoritate a oamenilor n-are nici răbdarea, nici gustul unei adâncite cercetări științifice și se mulțumește cu apropriarea rezultatelor ultime, cu esența științei. Iată dar adevărata menire a burselor: a crea specialiști în ramuri de știință care n-aduc mare câștig bănesc, a crește pe învățătorii nației — și breasla învățătorească nu-i în nici o țară avută; cariera e — esceptând poate Englitera — pretutindenea ingrată.

Astfel am văzut sub ministerul conservator trimițându-se câțiva tineri în străinătate — însă pentru a studia dreptul, medicina sau ingineria? Nu. D. Tocilescu a fost trimis pentru filologia limbelor slave, de vreme ce documentele noastre istorice de-naintea epocei lui Matei Basarab sunt scrise slavonește; d. G. D. Teodorescu a fost trimis pentru filologia limbelor clasice ș.a.m.d. Cât pentru studiile lucrative, se vor găsi întotdeuna oameni cu oarecare avere cari să traducă o parte din capitalul lor bănesc asupra fiilor lor în capital de știință practică și aducătoare de câștig.

Dar roșii îs asemenea idei?

Mai lesne trage nădejde spânul de barbă decât noi că onor. confrați vor ajunge vreodată să aprecieze un lucru după valoarea și înțelesul lui. Nepricepere și rea-credință, iată cele două proprietăți indisolubil unite în fiece patriot roșu, aproape fără nici o escepție.

Când se petrec asemenea lucruri în județe, când nepotismul și postulantismul, agravate prin reversibilități, au ajuns la culmea înfloririi, tocmai atunci prințul Dimitrie Ghica găsește că toate sunt bune și frumoase; deci, mai alaltăieri mână-n mână cu d. Fleva, ieri cu onorabilele Serurie, crede de datoria sa de a da un relief politic alegerilor județene din Ilfov, credință pentru care și-a atras aspre mustrări de la „Binele public“ și o călduroasă apărare din partea „Românului“…

Din această apărare relevăm și noi câteva puncte.

Viciul caracteristic al coteriilor politice fără viitor este esclusivismul…

Un om de valoare intră într-o partidă, o părăsește, dacă-și schimbă ideile, spre a intra în altă partidă, dar niciodată nu intră într-o coterie, mai totdeuna personală și de un caracter esențialmente efemer.

Toți oamenii de principie știu în fine că o partidă trebuie să aibă totdeuna ușele deșchise pentru orice om onorabil voiește să-i dea concursul său … etc.

Ei bine, roșii sunt cu atâta naivitate esclusiviști încât nici nu știu ce va să zică esclusivism, precum cei născuți orbi nu știu ce va să zică a fi orb.

Dar esclusivism se cheamă tocmai neîngăduirea unor personalități cu alte principii sau cu altă nuanțare a lor. Neesclusiv este un partid atunci când primește în sânul orice individualitate onorabilă cu seria ei de principii, cu întregimea ființei sale și când linia generală de purtare a partidului răsare din concursul tuturor ideilor emise, nu din formule dictatoriale ale unui mare magistru ca cel din Strada Doamnei. Dar, când cineva renunță la individualitatea sa pentru a avea principii identice cu onorabilele Fleva sau Serurie și cu marele magistru, atunci nu înțelegem ce esclusivism ar mai fi cu putință. Asta ar însemna a se esclude pe sine însuși, ca un personaj comic al unei foi umoristice vieneze care, neavând cine-l da afară și fiind deprins cu aceasta, s-a hotărât în fine… de-a se da el însuși afară.

Dar iată cum urmează „Românul“:

Dar la ce-ar folosi toate acestea? A dovedi că patriotismul, esperiența și bunul-simț a d-lui Dimitrie Ghica sunt mai presus de slăbiciunile și considerațiunile personale cari au dat naștere grupului „Binelui public“?

Acestea o știe publicul tot atât de bine cât și noi; el știe asemenea că un om de greutatea d-lui Dimitrie Ghica se poate apropia de o partidă ca aceea ce avem onoare a o reprezenta, iar niciodată de un grup personal ca acela de la „Binele public“.

„Românul“ pare a uita că prințul Dimitrie Ghica a făcut parte din grupul — estrem de numeros și de important — al răposatului Centru, precum pare a fi uitat și lista de epitheta ornantia cu care „Presa“ gratifica acum câteva luni pe d-alde Pătărlăgeni, Mărgăritești, Serurii. Acum sunt cu toții o apă. Noroc bun și spori întru toate! Noi nu dorim răul nimănui.

Singura deducere pe care ne permitem a o trage din cele de mai sus e că tot patriotismul, esperiența, bunul-simț pe cari publicul le știe tot atât ca și „Românul“, precum și greutatea unui om ca principele Dimitrie Ghica, l-a făcut să se țină atât timp de partidul conservator cu care „Românul“ era însă în luptă — de unde urmează că, pe când conservatorii erau la putere, „Românul“ era nepatriotic, fără experiență, fără bun-simț, de vreme ce combătea toate acestea în persoana prințului.

„Românul“ și „Presa“ vor purta ani întregi încă macula inconsecuenței lor dacă se vor hotărî a se îndrepta, ceea ce nu sperăm; dacă vor urma calea de până acum însă, vor purta pururea această maculă.

Onorabilii confrați trebuie să știe că Aristotel n-a trăit în zadar în mijlocul acelei mizerabile, mincinoase și fără de caracter demagogii din Atena, că nu în zadar s-a consumat pe pământ acea inteligență vastă care s-a ocupat cu discusutul tuturor cutelor sofistice în cari s-ascunde micimea omenească.

O ultimă observare.

Noi admitem în adevăr că prințul Dim. Ghica merge azi mână-n mână cu onorabilele, învățatul și neprihănitul Serurie, precum și cu onorabilele Fleva, pentru că s-a convins că opoziția sistematică se face din cauza goanei după putere, iar această din urmă din cauza proletariatului de postulanți. Nu ne supărăm asemenea dacă d-sa, cu toate probele contrarii, va crede că poate arunca și partidul conservator în aceeași categorie de vânători de putere, căci libertatea presei române ne-a cam deprins cu toate acuzările, oricât de nefondate ar fi.

Doar o singură observație. Cam târziu vede prințul aceasta. Noi am reprodus în no. de la 28 mai un amendament al d-lui C. Crețulescu, introdus în răspunsul cătră tron la 15 fevruarie 1863, amendament primit pe atunci de aproape unanimitatea Adunării; am reprodus asemenea discursul d-lui Crețulescu. Acest discurs cuprinde într-o formă amplă și științifică toate motivele câte le-a citat prințul pentru a-și motiva trecerea sa în partidul roșu. Oare această trecere nu s-ar fi putut opera de atunci chiar? Căci într-acea Adunare era față și prințul Dim. Ghica, și d-nii Rosetti-Brătianu, și alți patrioți. Iată deci adevărata epocă în care prințul ar fi trebuit să devină liberal-național, pentru ca să fim dispensați de reflecții de natura celor de față.