Din periodice/Din Timpul, iulie 1881

Sari la navigare Sari la căutare
Din Timpul, iunie 1881 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, iulie 1881
Din Timpul, august 1881


[1 iulie 1881]

„Românul“ mustră opozițiunea și pe noi în parte fiindcă am luat în râs circulara d-lui ministru de interne relativă la legea de înaintare și admisibilitate în funcțiunile administrative. Aci ne-am adus aminte de povața lui Beaumarchais. Ne-am grăbit să râdem ca să nu plângem. Pretenția „Românului“ de-a fi discutat serios o administrațiune în capul căreia se găsește Simeon Mihălescu și a cărei flori sunt cunoscute sub numele de Simulești, Chirițești, Obedeni, Poteci etc. este din toate cutezanțele organului guvernamental cea mai cinică și cea mai îndrăzneață. Sunt șase ani de când cu regimul brătienesc. Nici inexperiența, nici buna credință nu mai pot fi invocate ca scuze pentru a menține o astfel de stare de lucruri.

Denunțările au fost atât de numeroase, atât de precise, încât chiar d. I. Brătianu a crezut un moment că trebuie să se despărțească de un Simeon Mihălescu și l-a dat în păstrare d-lui D. Ghica până la venirea unor timpi mai buni.

Aceste timpuri au sosit. Trebuia în adevăr grosimea de obraz a d-lui C.A. Rosetti spre a pune iarăși în capul administrațiunii țării pe un om care în alte țări ar face cea mai distinsă podoabă a unui stabiliment penitenciar. Scrisorile lui Warszawsky autentice, legalizate și chiar fotografiate, pentru orice om cu bun simț și cu bună credință, n-au lăsat o umbră de îndoială asupra culpabilității acestui stâlp al ortalei.

Un partid nu poate fi totdeuna făcut responsabil de o crimă a unuia din partizanii săi.

Însă când, în fața evidenței, în loc de a tăia un membru cangrenat, acel partid se scoală întreg pentru apărarea vinovatului, când îndrăzneala apologiștilor crește cu mărimea crimelor, atunci țara nu poate privi decât cu scârbă o asemenea adunătură.

Numai partid nu se mai poate numi, ci bandă de scelerați care desfide morala, se folosește de piroteala națiunii și de nemaipomenita indiferență morală acelui care ar avea drept sfântă datorie a ocroti pe cei slabi și a înfricoșa pe cei răi.

Simeon Mihălescu, în pisma opiniunii care l-a acuzat cu atâta temei, a fost încărcat cu onoruri, mai cu seamă de când era să fie înecat în infamii. I s-a făcut un simulacru de instrucțiune fără a fi suspendat un moment din capul celui mai important directorat (sau mai bine zis minister, căci sub acest regim dânsul a fost adevăratul ministru de interne). Nenorociții tineri însărcinați cu această instrucțiune erau pe fiecare zi amenințați în termeni puțin deghizați în „Românul“. Ei păreau înaintea lui Mihălescu acuzați, dânsul, judecătorul. Și într-adevăr de dânsul atârna cariera și poate pâinea lor. După această spălătură juridică Mihălescu voi să aibă și un certificat de la onorabilii săi colegi. Un Pișca, hoțul cunoscut de păduri din Teleorman, se însărcină cu murdara treabă de a-l curăți în Senat. Un raport de cumătru citit înaintea unor slugi guvernamentale fu de ajuns. De atunci criminalului, spălat de complicii săi, nu i s-a mai cruțat nici o onoare. Pe rând senator, comandor al Stelei României, director la Eforia spitalelor, director la Ministerul de Interne, înfruntă opinia publică speriată, se bucură de bani adunați din sudoarea și sângele nenorociților pe care i-a trecut în Bulgaria în toiul iernei ca pe niște vite de jug, și acest exemplu strălucit de imoralitate nepedepsită și triumfătoare corupe mai mult junimea unei națiuni decât tot ce cineva și-ar putea închipui. Dar cei care tolerează asemenea lucruri? Ce nume merită? Ce cauză-i îndeamnă? Slăbiciune? Incapacitate? Indiferență? Egoism? Complicitate? Să tragem vălul asupra acestor turpitudini! Ceea ce însă pune vârful acestor fapte este că criminalii prinși cu mâna în sac nu se mulțumesc de a se bucura în pace de fructul faptelor lor, de a-și lua regulat cupoanele de la cauzele publice, de a-și atârna de gât stelele și coroanele, de a parada la mesele și la balurile de la palat, de-a fi puternici și bogați, de-a fi stăpânii țării și favoriții regimului. Nu, toate acestea nu le ajung. În loc de a se face uitați și de a uita, mai ies în vileag și în gura mare înjură pe oamenii cinstiți.

A! asta este prea mult, domnilor de la „Românul“!


[2 iulie 1881]

„L'Europe diplomatique“ primește din Petersburg amănunte atât de interesante asupra crizei din Bulgaria încât cititorul căruia i le comunicăm va vedea numaidecât cum cauze analoge produc efecte analoge și cum Mihăleștii și Caradalele bulgare nu sunt întru nimic superioare sau inferioare Caradalelor noastre bunăoară. Aceeași vânătoare de funcții și câștig, aceeași pretextare a patriei și libertății pentru interese personale, aceeași mizerie care vine fatal la un popor ce-și începe viața prin instituții improvizate de dinafară, sau de străini, sau de uliță, și care n-a cunoscut că orice progres adevărat nu poate fi decât istoric, decât în legătură cu trecutul. Și acolo existențe catilinare izbutiseră a pune mâna pe stat și a face mușama și Parlament, și țară, și Domn, pentru a domni ei singuri, înconjurați de Serurii și Pătărlăgenii respectivi.

Dar să lăsăm să urmeze darea de seamă a foii franceze, căci termenii de comparație între noi și cei de peste Dunăre se prezintă prea cu lesniciune pentru ca s-avem nevoie de lungi comentarii.

Iată ce zice corespondența.


Nu vă e necunoscut desigur că, dacă există vro țară în Europa în care practica și funcționarea sistemului parlamentar să fie grele, aceasta e Principatul în cestiune, care, fără clasă aristocratică, ca toate țările slave, și fără clasă burgheză, n-are nici unul din elementele necesare unui asemenea regim, în urma lungei aserviri sub opresiunea otomană. Cu toate acestea Bulgaria a fost înzestrată cu una din cele mai liberale constituții, c-un parlament, c-un principe ereditar. Lipsind oamenii necesari pentru a împlini funcțiunile de deputați, de bărbați politici și de miniștri, s-au primit toți bulgarii c-o instrucție oarecare, risipiți pe ici-colo, mai în Turcia, mai în Austria, mai în Rusia (mai în România), unii ca profesori de școală, alții ca medici, alții studiind încă, sau abia părăsind Universitatea din Moscova; toți au alergat în momentul eliberării țării lor, știind de mai nainte că vor fi primiți fără dificultate și, alegere fiind imposibilă, le va fi lesne de-a ajunge în curând personaje mari. În numărul acestora sunt câțiva destul de inteligenți.
Astfel e Zancov, fost uniat devenit ministru al afacerilor străine; astfel Karavelov, vechi student derailiat și declasat al Universității din Moscova, compromis în mai multe afaceri și care are a datori generalului Ignatief c-a putut intra și rămânea în Bulgaria. Șefi inteligenți, lacomi de putere, ambițioși, mișcându-se într-un mediu social moale, facil, nu prea luminat, acești câțva oameni — douăzeci de toți poate — au parvenit repede a fi aleși membri ai Adunării Naționale, apoi deputați și, odată aleși, au ajuns să domineze Camera și, dominând-o, să fie numiți miniștri. Cât despre oarecari cunoștințe câștigate, de experiență politică, de vederi largi, favorabile intereselor țării, nu trebuie să le cauți la ei, mari palavragii, crezându-se deja oratori și oameni de stat, alături c-un prinț tânăr, puțin experimentat, care caută a i se ierta originea străină, nu le-a fost greu, mai cu seamă după ce guvernul rusesc, adoptând o politică de abținere, nu s-a mai amestecat în afacerile dinlăuntru ale Bulgariei, de-a pune și țară, și Cameră, și prinț deoparte și de a guverna și domni în numele lor propriu.
Constituția bulgară, elaborată de cătră Comitetul radical ruso-slav al acelui timp, era deja destul de înaintată; remaniată de cătră ei, ea nu mai e constituția unui stat constituțional monarhic, ci aceea a unei republice democratice. Într-o țară în care fiece cetățean are conștiința drepturilor și aptitudinea exercițiului lor o asemenea constituție mai poate funcționa; dar acolo unde masa națiunii, adecă alegătorii, sunt într-o stare destul de primitivă, ea nu e mai mult decât un mijloc dat ambițioșilor inteligenți de-a guverna despotic țara sub masca libertății.
Ceea ce s-a făcut și ceea ce au și devenit Zancov, Karavelov și consorții. Demult raporturile agentului diplomatic și ale consulilor ruși au arătat că situația devenea din zi în zi mai imposibilă pentru prinț, mai primejdioasă pentru țară. Dar guvernul imperial, temându-se mai cu seamă de interpretarea defavorabilă ce s-ar da în străinătate unei ingerențe, era hotărât a nu interveni.
Când însă, sfătuit din Viena ori din Berlin, prințul se hotărî de-a face apel la țară, precum și avea dreptul, ați văzut cum acești d-ni au început să strige în contra violării Constituției. Pentru a striga și a face atâta gălăgie aveau cele mai temeinice cuvinte din lume: pentru că din momentul ce-și pierdeau funcțiunile deveneau niște caraghioși precum fuseseră din capul locului. Oamenii de stat consumați ai Angliei, Franței, Germaniei părăsesc puterea cu dignitate, fără supărare și uneori cu plăcere chiar, dar pentru niște bieți golani, fără para frântă, cărora le dăduse D-zeu ceea ce nici visase, a părăsi de azi până mâine puterea înseamnă a cădea din bielșug și din plăceri la nevoi și jenă. E aspru și nu se primește fără luptă și fără strigăt.
Acești Zancov, Karavelov și compania au strigat deci atât de tare încât strigătele lor au trebuit s-ajungă până la Paris. Ei au luptat și, trebuie s-o mărturisim, au luptat cu dibăcie. Știind câtă influență are Rusia și împăratul ei asupra maselor bulgare, au combinat o întreagă acțiune pentru a face să se crează că Rusia, guvern și nație, era cu ei și în contra prințului, care nu făcea în toate acestea decât să fie agentul docil al Austriei și al Germaniei. Cine nu cunoaște țările slave nu-și poate închipui ce urmări are acuzarea de a fi german. În combinația această au atras pe corepondentul bulgar al ziarului „Golos“, care s-a pus să publice telegramele cele mai violente contra prințului Alexandru. Telegramele acestea, fiind publicate și nedezmințindu-se de guvern, ei au declarat în toate adresele lor către alegători că guvernul rusesc e cu ei și contra prințului Alexandru. Era urgent de a face să înceteze o asemenea stare de lucruri, care, prelungindu-se, putea să devină primejdioasă.
Poporul bulgar, amăgit asupra adevăratelor sentimente ale guvernului rusesc, putea în adevăr să cază de bună credință în cursa întinsă de Zancov, Karavelov și compania și atunci criza ar fi devenit și mai acută prin plecarea prințului, primejdie gravă pe care tocmai cabinetul rusesc voia s-o previe, sfătuindu-se în privirea aceasta cu celelalte cabinete.
Acesta e deci adevăratul scop al aparițiunii în foaia oficială a răspunsului telegrafic făcut de contele Ignatief d-lui Zancov. Telegraful ne-a comunicat deja acest răspuns. Iată comunicatul care-l precedează și care, în felul lui, e și mai important încă:
„În lupta încinsă acum între partizi în Bulgaria acestea se silesc de-a obține de la guvernul rusesc un cuvânt de aprobațiune care să le servească de mijloc de-a atinge simpatiile alegătorilor. Cu scopul acesta partidul liberal a trimis o telegramă contelui Ignatief, ministru de interne, căruia bulgarii s-au obicinuit a i se adresa demult încă și în alte împrejurări. Prin acea telegramă i se cere de-a stărui pe lângă împăratul pentru a obține grațioasa protecție a M. Sale. Adiutantul general, conte Ignatief, a răspuns prin telegrama următoare care se publică aci, pentru a risipi interpretările discordante sau premeditate ce s-au dat de cătră presă relațiunilor guvernului rus în afacerile dinlăuntru ale Bulgariei.“


[2 iulie 1881]

Ce genii matematice mai sunt și la „Românul“! Față cu fenomenul constant al decreșterii populațiunii române, în toată țara și în Moldova îndeosebi, foaia guvernamentală ne arată triumfând că, sub guvernul liberal, media mortalității în Iași e mai mică și că populația a pierdut cu 236 de români mai puțin în acești din urmă cinci ani.

Se înțelege că această medie cată să scază de vreme ce totalul populației merge scăzând. Când nu vor mai fi decât o sută de români în Iași va fi meritul d-lui C.A. Rosetti că n-au murit o mie? N-ar fi avut de unde muri o mie, de vreme ce toți, bob numărat, ar fi fost o sută. Cu statistică à la Nastratin Hogea „Românul“ poate ajunge departe. Când nu va mai fi nici un român în Iași va fi un merit al guvernului liberal că nu va muri nici unul și se va constata că sub guvernul conservator a murit atâtea mii, iar sub cel liberal nu mai moare nimenea, căci nu mai e nimenea.


[3 iulie 1881]

Are haz „Românul“ cu lecțiile de cuviință și seriozitate pe cari le dă presei opoziției și nouă îndeosebi. Îndeamnă „ca presa opozițiunii să se silească a se ridica la înălțimea ce trebuie să aibă niște organe serioase de publicitate“ și aceasta nu se poate face decât într-un mod: „a se respecta pe sine începând prin a respecta pe alții etc., a întrebuința un limbaj demn, fără insulte, fără trivialități“.

Să crează cineva ochilor săi, citind aceste șiruri, că sunt scrise în foaia actualmente guvernamentală?! E oare aceeași foaie care numea pe Domn un agent al Prusiei, un pion în mânile d-lui de Bismarck? Aceeași foaie care zicea că s-a vârât cuțitul în pântecele României de către supremul trădător (în parentez vorbind, d. Boerescu, colegul de ieri al d-lui Brătianu)? E aceeași foaie care la rândul ei istovise tot dicționarul injuriilor la adresa partidului și a guvernului conservator?

Ei bine, e aceeași! Și de ce să nu fie aceeași? Din pamfletistul Nichipercea a ieșit binemeritatul și medaliatul N. T. Orășanu; din „Românul“, a cărui hrană zilnică a fost calomnia și injuria, a ieșit un organ high life, înmănușat, care ne ține de rău că discutăm în mod viu guvernul roșu și nu ne mulțumim cu terenul filozofiei de stat și a teoriilor politice generale.

Dar să admitem că necuviințele „Românului“ nu îndreptățesc pe nimenea la repetarea lor, că, cu toate erorile d-lui C.A. Rosetti, pe când nu era încă reversibil, acestea nu ne îndreptățesc pe noi a le comite asemenea, că, pentru a ne respecta, cată să respectăm pe alții.

Foarte bine; admitem teza, transeat major cum ziceau logicienii.

Dar din această teză generală urmează oare că trebuie să respectăm ceea ce este absolut irespectabil? Că elucubrațiunile celor patru clase primare și ale cursului de violoncel cari redijează „Românul“ trebuiesc luate ca lucruri sacrosancte sau serioase? Constatăm mai nainte de toate că nimeni n-a tăgăduit că redactorul „Românului“ are numai patru clase ca învățătură și că nici d. C.A. Rosetti, vechiul redactor, n-a avut mai mult.

Nițică franțuzească învățată de la vrun coiffeur sau de la vro guvernantă rătăcită prin București, cetirea de romanuri rele și de scrieri beletristice asupra statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de stat și de la cari am putea jura că n-am auzit nicicând un contraargument serios la vrouna din întâmpinările noastre. Sofisme câte vreți. Panglicării retorice, generalizări de ceea ce s-a susținut în parte, strâmtări a tezelor ce s-a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înțelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d-astea câte vreți. Niciodată, dar niciodată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.

Și de ce? Pentru că nu sunt capabili de a pricepe adevărul. Din articolele ziarului guvernamental ar putea estrage cineva un sistem întreg de falsificare a judecății, de sofistică.

Și de ce sunt incapabili de a pricepe adevărul? Pentru că scopul lor nu a fost niciodată de a-l căuta. Jurnalistica în mânile roșilor a fost un mijloc de trai, un mijloc de a parveni, de a câștiga, nu de-a spune adevărul. Dar unde interesul dictează acolo nu mai există adevăr: stat pro ratione voluntas, voința i se substituie argumentului și cu apetiturile nu se discută. Degeaba i-am spune onor. Costinescu: Nu te face gazetar ori director de bancă, pentru că nu știi carte! Cu toate că-și cunoaște cusurul, se va face, căci câștigul material îl cheamă. Geaba i-am spune onor. Stătescu: Nu te face director de drum de fier, nu te băga la treaba din care nu te pricepi nici cât e negru sub unghie! Se va face, căci apetitul după zecile de mii de franci îi gâdilă cerul gurii.

Cu apetiturile nu se discută. Când sunt neligitime, când nu sunt bazate pe muncă, pe cunoștințe, ele trebuiesc condamnate în toată goliciunea lor. Atât ar mai trebui, să discuți pictură c-un orb, muzică c-un surd, filozofie morală cu Scarvuli.

Și-n adevăr ce personage profund respectabile ni se și prezintă? Dacă acești oameni n-ar avea minte sau cultură, precum n-o au, treacă-meargă. Nu cultura-l face pe om cinstit și se află în cel din urmă țăran de munte mai multă nobleță de inimă, mai mult caracter, mai mult simț de dreptate decât în Flevii și în Caradalele lustruite și aristocratizate.

De-ar avea caracter!

Dar oare caracter este a scoate „Republica Rumână“, a face parte viața toată din societățile republicane internaționale și a încheia cariera prin a declara că regalitatea este încoronarea vieții unui republican? Respectabil este bătrânul Garibaldi. Republican a fost, republican a rămas. Și, slavă Domnului, dinastia de Savoia și meritele ei pentru unitatea Italiei ar fi motive morale mai puternice de convertire politică, decât … o pensie reversibilă. Când era republican, d. C.A. Rosetti cerea pomană de la piață; acuma, ca pomanagiu al bugetului, e mare dinastic. Și în același timp fiii săi, ce trăiesc din pomana dată de monarhia ereditară, beau la Paris în sănătatea „Republicei Române“ în cafeneaua Procope, plătind cu banii cari poartă capul regelui pe avers și sunt din visteria regelui.

Iată oamenii respectabili cu cari discutăm, oameni cari n-au respectat nici credințele lor proprii și cari sunt gata a le vinde pe o pensie ori pe o slujbă. A se respecta pe sine, onorabililor, nu va să zică deloc a discuta politică serioasă de stat cu absolvenți ai claselor primare și matematici cu Nastratin Hogea.

„În loc de a lucra ca, întru cât privește relațiunile internaționale, românii să se înfățișeze străinilor totdauna uniți, ziarele opozițiunei propagă dezbinarea“ continuă „Românul“


… hidoasa pocitură
Ce-am semănat în țară invidie și ură


ne spune că noi semănăm dezbinarea. Dar existat-a dezbinare înaintea roșiilor? Nu s-au ridicat toți ca un om de câte ori era un interes al țării la mijloc? Dar cine a semănat ura și dezbinarea dacă nu „Românul“ în curs de douăzeci de ani?

Și aceasta ne-o spune cine? Omul care, în mijlocul unui război, n-a găsit alt de zis maselor adunate sub fereastra sa decât că mai există o Plevnă ce trebuie luată … Plevna internă a reacțiunei.

Ei, Plevna reacțiunei e țara întreagă. Plevna pe care vrea s-o ia Herșcu Goldner împreună cu Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti este acest popor românesc îngenuncheat și esploatat de gunoaiele pământului întreg. În contra acestei Plevne vă organizați, punând șef al statului major pe complicele lui Warszawsky, această Plevnă o săpați, nimicindu-i toate tradițiile, batjocorindu-i religia, corumpându-i spiritul, încurajând malonestitatea și canaileria de caracter; și, când vedem apatia în care a căzut țara, fatalismul ce-l domină pe acest popor nobil, dar adânc, adânc îngenuncheat, teamă ne e că ora acestei glorioase și străvechi Plevne a sunat și că cenușa lui Matei Basarab, care a blestemat neam de neamul vostru până într-a șaptea spiță, va dormi sub țărâna cucerită, în pământ străin.

„Ca românii să se înfățișeze străinilor uniți“?

Dar sânteți voi români? Dar cunoașteți voi poporul? Sunteți în stare a pricepe geniul și înclinările lui? Știți voi românește măcar? Păsăreasca d-lui C.A. Rosetti e limbă? Obiceiele de cocote și de picpocheți sunt datine strămoșești? Cărțile ce le scrieți, legile ce le croiți, gândirea și inima voastră, complexiunea voastră fizică și morală răsărit-au din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul lui Ștefan cel Sfânt? De la Seina, din Bizanțiu, din lupanare și din spelunci v-ați cules apucăturile politice și morale; nu din istoria și din natura poporului nostru. De aceea ați fost ca virusul în organismul viu al nației; de aceea corpul material al nației moare și se putrifică, pentru că voi, paraziți, nu vă puteți aclimatiza, pentru că voi, etnic și moralicește, sunteți străini cu totul de substanța din care e compus neamul românesc.

Ne e rușine că ați uzurpat numele de român, rușine că strămoșii sunt condamnați a purta același nume cu care vă drapați corupția și mizeria de caracter,


STAREA DE LUCRURI ÎN BULGARIA
[3 iulie 1881]

Un corespondent din Rusciuc al ziarului „Allgemeine zeitung“ din Augsburg depinge cu colori destul de triste situația generală din Bulgaria, deși unele date ne sunt deja cunoscute. El scrie:


După cât ne-am putut informa, în alegerile din urmă din Târnova liberalii sunt victorioși; aci s-au ales patru candidați ai opozițiunii. Însă între miliție și popor s-au întâmplat încăierări sângeroase și se vorbește nu numai de răniți, ci și de morți. Incidente serioase s-au întâmplat și la Rahova, Nicopole și Gabrova. În genere cercurile liberale au multă speranță că vor ieși învingători și în Marea Adunare Națională. Proclamarea stării de asediu mai în toate districtele Bulgariei de nord n-a împiedecat lățirea nemulțămirii și severitatea în contra ex-miniștrilor face din ei niște martiri ai cauzei naționale, mărindu-le autoritatea în popor. Așa Zancov a fost condamnat la o amendă de 600 franci pentru epistola adresată consulului general rus, Redactorul ziarului „Nezavisimost“ și tipograful Coraceff au fost mai aspru pedepsiți pentru publicarea unor articoli antiguvernamentali. Situația poștelor e de nesuferit. Guvernul a ordonat să se deschidă toate epistolele și corespondențele ziarelor. Acest ordin trebuia ținut în secret, însă nedibăcia prefectului nostru a făcut să se publice, și astfel epistolele acum se predau în Giurgiu, iar cele aduse din Sofia de curieri se dau în Calafat la poșta română. Telegramele ziarelor fac această cale demult deja. În Rumelia orientală toată lumea (bulgărească) este indignată în contra prințului Alexandru. „Marița“ din Filipopol publică mai în fiecare număr lungi proteste și rezoluțiuni luate prin meetinguri în contra loviturii de stat. Se adună și bani pentru partidul liberal sau mai bine spre a goni pe prințul Alexandru. Guvernul Rumeliei orientale pare a privi cu ochi buni acestă mișcare și evenimentele din Bulgaria sunt binevenite și guvernului turcesc. Atâta e sigur, că planurile pentru unirea celor două principate nu se vor ivi cât timp domnește Alexandru la nordul Balcanilor. Șeful comitetului de agitațiune din Filipopol, Iankoloff, a declarat pe față că mai bucuros rămân rumeliștii sub jugul otoman decât sub cel al unui despot rusesc. Este un profit ce a rezultat din lovitura de stat că dispare de pe cerul oriental cestiunea mult ventilată a împreunării celor două Bulgarii.


[4 iulie 1881]

La 27 iunie a apărut în „Monitor“ un anunț pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul Sf. Iosif. Departe de a voi să punem vro piedică înaintării acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din București pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta și toleranța românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creștine fiind bine cunoscută, n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcție al bisericii, dacă prescripțiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis și cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administrației bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuși n-a ezitat a călca legile a căror pază 'i este încredințată.

Aceasta din punct de vedere legal.

Din punct de vedere practic rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioșii ortodocși pot contribui de bună voie să fie întrebuințat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului și al națiunii. Nici aci răspunsul nu va fi favorabil. Noi înșine, în marea capitală a României, a cărei populație ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureștii sunt un oraș relativ nou și că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepție de la absoluta prohibițiune a loteriilor în țara noastră, această escepție ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.


[4 iulie 1881]

D. C.A. Rosetti, ministru de interne, care-și face un titlu deosebit din a fi fost staroste de breslași și reprezentant al clasei de mijloc, trădează înclinarea ca, în contrazicere cu afecțiunile sale burgheze de până acum, să încredințeze administrația civilă din județe la militari. Astfel vedem numindu-se prefecți dd. Lipoianu, căp. Stătescu, col. Budișteanu, maior Handoca și alții.

Toate lucrurile au în lumea aceasta foloasele și inconvenientele lor.

Dacă privim la administrația destrăbălată de partid și dacă nu ne pot conveni prefecți cari să atârne de cutare deputat, am trebui să zicem că numirea de militari în posturile de prefecți prezintă oarecari foloase. Militarii, prin viguroasa disciplină și prin subordinația la cari sunt obligați, au contractat prin lungă deprindere un spirit de ordine și de regularitate, un spirit de control care le lipsește adeseori prefecților numiți prin influență parlamentară sau prin aceea a comitetelor de salut public.

Dar pe de altă parte e desigur în detrimentul armatei dacă ofițerii superiori se iau de la ocupațiunile lor, de la deprinderile lor, și se pun într-un mediu nou care, prin natura lui, îi face mai concesivi, prin natura lor îi silește a renunța la ordinea de lucruri căreia fuseseră supuși până acuma.

Afară de inconvenientul acesta este unul și mai mare. Nu se pot numi prefecți decât militari superiori; rangul de căpitan de exemplu e deja prea mic pentru a reflecta la el. Căci se întâmplă, ca în cazul de față cu căp. Stătescu, ca să fie numit la Tulcea, unde rezidă un general, comandant de divizie, și se întâmplă apoi anomalia ca generalul, în anume ocazii, la solemnități etc. să dea pasul întâi reprezentantului puterii civile — care e numai căpitan. Împrejurarea că e frate cu ministrul Stătescu e mai mult în defavorul decât în favorul său.

Nu doar c-am aștepta ca observațiunile noastre să aibă vrun efect asupra d-lui C.A. Rosetti. Le facem pentru a fi arătat inconvenientele unor asemenea numiri, inconveniente cari ni se par mai mari decât foloasele.


[5 iulie 1881]

Este mai mult decât un an de când consiliul comunal al capitalei lucrează afară din lege. Din șaptesprezece membri care trebuiesc să compună acest consiliu mai mult de jumătate sunt demisionați. Astfel toate încheierile ce se iau în consiliu sunt luate cu câte cinci șase membri, dacă este unanimitate, și numai cu câte patru, când se decide prin majoritate de voturi. Valoare legală asemenea încheieri nu pot avea; cât pentru valoarea morală și mai puțin, când vedem figurând într-însul mai multe persoane înregimentate în partidul roșu decât adevărați reprezentanți ai intereselor comunale.

Acest consiliu nu s-a sfiit însă a decide asupra celor mai importante cestiuni care pot interesa pe locuitorii unui oraș; a votat bugetul, risipind banii contribuabililor în cheltuieli zadarnice și căpătuind pe adepții partidului, iar pentru aceasta, nemaiajungându-le veniturile comunei, a impus taxe noi din cele mai vexătoare și asupritoare.

Ministrul de interne, interesat în cestiune, vede și tace. Cu tot textul categoric al art. 31 din legea comunală, care zice: „colegiurile nu se convoacă estraordinarmente decât la vacanță cel puțin de o a treia parte din numărul întreg“, ministul de interne a permis primarului să nesocotească chiar invitațiunea discretă ce d. ministru Teriakiu îi făcuse de a proceda la completarea sa prin noi alegeri și n-a voit să cheme pe alegători la timpul cuviincios. Pentru orice om de bună credință înțelesul textului citat mai sus este cel următor: când vacanțe sunt în consiliu, alegătorii pot fi chemați să împlinească vacanțele prin noi alegeri; iar, când vacanțele ajung la numărul de o treime din numărul total al membrilor cari au a compune consiliul, atunci alegătorii trebuiesc să fie convocați. Treimea din 17 este cel mult 6; și cu această lipsă consiliul lucrează demult. Îndată ce s-a ivit această lipsă ar fi trebuit să se proceadă la completarea consiliului, dar se vede că primarul s-a temut să convoace pe alegători atunci când ei se puteau aduna și când alegătorii puteau lua parte la vot. Lipsa totală a reprezentanților colegiului I și II îi convenea mai bine; controlul asupra voturilor consiliului era înlăturat cu mai multă înlesnire. Colegiele I și II, convocate în luna iulie, când cei mai mulți alegători influenți și autorizați este probabil că lipsesc din București, ar fi mai mlădioase; candidaturile ce ar pune partidul roșu ar avea mai multă șansă de reușită.

Iacă tactica urmată de primar; iacă explicațiunea pentru ce consiliul s-a lăsat a funcționa în contra legii; iacă cauza tărăgăirii în convocarea alegătorilor.

Dar, odată apucat pe clina ilegalității, ministrul este silit să se înfunde și mai mult.

Astăzi, când lipsesc 9 membri din 17, articolul 31 din lege nu mai este aplicabil dacă este să aplicăm legea cu discernământ. Astăzi nu mai poate fi vorba de complectarea consiliului comunal; în situațiunea de azi întregul consiliu comunal ar fi trebuit dizolvat, căci s-a dizolvat singur, și o alegere totală ar fi trebuit să se facă.

Chemați pentru o reînnoire totală a consiliului comunal, am putea să ne așteptăm la participarea tuturor alegătorilor și rezultatul alegerii ar fi mai cu drept cuvânt adevărata expresiune a alegătorilor.

Iar astfel cum sunt a se face alegerile, majoritatea poate să fie descurajată; căci își va zice: ce pot face noii membri aleși chiar dacă am izbuti să alegem opt membri noi, reprezentând adevăratele noastre idei, pe cât timp destul este ca al nouălea ales să aparțină clicei guvernamentale pentru ca, alăturându-se pe lângă ceilalți opt în funcțiune, să formeze o majoritate oarbă în contra adevăratei expresiuni a noastre.

Astfel stânt lucrurile, alegerile comunale actuale vor avea mai puțin un interes comunal; ele ar trebui să serve mai mult de demonstrațiune în contra actualului consiliu și a guvernului. Suntem siguri însă că vestita influență morală a partidului de la putere nu va ezita să înăbușească în germine această demonstrațiune.

Totuși, unul singur din candidații propuși de opozițiune de ar izbuti, dânsul va fi dator să ceară dizolvarea întregului consiliu actual, pentru că ființa-i este afară de lege.

Primul anunț al primarului de la 25 mai convoacă pe alegători pentru a alege opt consilieri. În „Monitorul“ de la 25 iunie vedem un anunț al primarului pitit printre anunțurile administrative și pe care îl datează de la 20 iunie, deși nu se publică decât la 25 iunie, prin care se invită colegiul al 4-lea să mai aleagă încă un al nouălea consilier în locul vacant.

Ca să se facă alegeri la 8 iulie, după articolul 32 din legea comunală, convocarea trebuia să fie făcută cu 15 zile înainte, adică cel mai târziu la 22 iunie.

Când însă convocarea se publică la 25 iunie și se pretinde a fi în lege numai pentru că s-a antedatat la 20 iunie, aceasta ni se pare o sfruntare nepomenită sau, cum ar zice francezul, du toupet.

Această procedare după limbajul roșu este însă: paza cu sfințenie a legii și libertatea absolută în alegeri.

Aducem și această călcare de lege la cunoștință membrului care ar izbuti să se aleagă din opozițiune în unul din colegiile regulat convocate, pentru ca să se ceară o anchetă și să se dea satisfacțiune moralei publice.


[6-7 iulie 1881]

Dând mai la vale un rezumat al discuțiunilor urmate în ultimele două ședințe ale sesiunii de estimp a Comisiei Europene a Dunării, constatăm că multe puncte fundamentale, precum prelungirea mandatului Comisiei, dreptul de apel al membrilor Comisiei Mixte către cea Europeană, modul de numire al inspectorului șef de navigațiune și a subinspectorilor, precum și alte cestiuni au rămas in suspenso din cauza deosebirilor de vederi între delegatul austro-ungar, cel german, italian, sârb și bulgar pe de o parte, a celui englez și a altora pe de altă parte.

Astfel în ședința de la 18 iunie s-a discutat dreptul de apel ce-l vor avea membrii Comisiei Mixte către Comisia Europeană și propunerea delegatului Germaniei ca, în cazul de-a nu se lua în unanimitate hotărârile în vro cestiune de principiu, aceasta să se hotărască de către Comisia Europeană prin simplă majoritate.

Delegatul rus, d. Romanenko, e în privirea aceasta de părere că e foarte natural ca Comisia Europeană a Dunării să-și mănție dreptul de control asupra unui reglement elaborat de ea. Dar își exprimă numai opinia sa personală; propunerea colonelului Siborne, delegatul Angliei, el n-o poate lua decât ad referendum, până ce guvernul din Petersburg va fi examinat-o.

Delegatul francez, d. C. Barrère, își dezvoltă maniera sa de-a vedea atât asupra modului de-a vota al viitoarei Comisii Mixte cât și asupra dreptului de recurs.

În privirea întâia delegatul Franței crede că cestiunile în discuție trebuiesc deosebite în cestiuni de fond și cestiuni de formă. Cele de fond trebuiesc hotărâte cu unanimitate; cele de-al doilea, stipulate prin art. 12 al Reglementului intern al Comisiunii Dunărene să se hotărască cu simplă majoritate. În privirea dreptului de recurs, delegatul francez regretă că pân' acum nu s-a stabilit o unitate de vederi între delegatul Austriei și cel al Angliei.

Delegatul Turciei, Constantin Efendi, declară că nu poate adera din parte 'și la opinia delegatului austriac că Comisia Europeană n-ar fi competentă a supraveghea și navigațiunea internă pe Rin. După opinia sa art. 15 al Tractatului de la Paris stipulează că jurisdicțiunea Comisiei Dunărene nu se întinde numai asupra gurilor, ci și asupra Dunării. Libera navigațiune pe Dunăre nu e creată prin tractate, ca cea de pe Rin, ci a existat de facto și a fost numai proclamată prin tractate. Deci trebuie a se avea în vedere regularea navigațiunii pe Dunăre fără împiedecarea ei prin măsuri restrictive.

Delegatul României, colonelul Pencovici, insistă asupra părerii sale, repetate de mai multe ori, că supravegherea executării Regulamentului e de competența Europei. Acest principiu, baza propunerii engleze, nefiind recunoscut, toate cestiunile practice cari ating realizarea lui cată să rămână nerezolvate. În asemenea împrejurări nu poate să-și exprime o opinie definitivă asupra cestiunii apelului.

Delegatul Porții exprimă într-un discurs mai lung speranța că, după ce s-a determinat în liniamente generale regulamentele privitoare la libertatea și siguranța navigațiunii, se vor aplana și diferențele secundare, pentru ca să se creeze un act complet de navigație pe Dunăre între Galați și Porțile de Fier. Dar în privirea cestiunilor de detaliu a dreptului de supravegheare se vor ivi încă însemnate dificultăți. Poarta a admis dorința Austro-Ungariei de-a fi reprezentată în Comisia Mixtă și de-a avea prezidiul permanent în ea; căci marile interese de comerț ale acestei monarhii pe Dunăre impun tuturor acelora ce voiesc o autoritate comună datoria de-a sprijini cât se poate de mult dorințele cabinetului din Viena. De aceea Poarta a și crezut că Austria și puterile celelalte vor recunoaște pretenția bine întemeiată a Turciei de-a fi reprezentată și ea în Comisia Mixtă. Astfel numărul membrilor Comisiei ar fi nepereche și modul votării ar fi rezolvat în chipul cel mai simplu. În privirea cestiunii apelului, Constantin Efendi e de părere că propunerea engleză ține seamă de toate interesele, din care cauză o și admite în principiu. Totodată crede că ar fi sosit timpul ca să se prelungească mandatul Comisiei Europene ca corolar al cestiunii apelului. Astfel s-ar da toate elementele soluțiunii problemului.

Delegatul Italiei, cavalerul Revest, își rezervă opinia sa în fața diferențelor de opinii dintre delegați, și cu speranța că se va stabili o înțelegere ulterioară.

Baron Haan, delegatul Austro-Ungariei, declară că cererea delegatului Porții de a se prelungi mandatul Comisiei Europene ar adăoga o nouă dificultate la situația de azi.

Delegatul englez se declară, din contra, gata de a intra în discuția acestui punct, și delegatul României și al Porții consimt asemenea la aceasta.

Delegatul francez crede a se lăsa aceasta in suspenso și a se decide mai întâi modul de votare și activitatea Comisiunii Mixte; cestiunea prelungirii mandatului ar rezulta din aceasta. Delegatul Rusiei nu exprimă nici o opinie.

Prezidentul constată că propunerea engleză în privirea cestiunii apelului nu întrunește unanimitatea. Delegatul român mai exprimă unele rezerve și discuția se 'ntoarse înc-o dată asupra alineei a doua a propunerii germane.

Colonelul Siborne cere un vot asupra amendamentului său ca: în cestiuni de principiu să fie necesară unanimitatea. Contra vorbește delegatul Austriei și al Germaniei; al Serbiei, al Bulgariei iau propunerea ad referendum; al Rusiei și al Italiei se referă la cele zise de ei mai 'nainte; cel francez vorbește pentru unanimitate.

Prezidentul constată că amendamentul Angliei nu întrunește unanimitatea.

Delegatul englez declară că nu poate primi instituirea unei Comisii Mixte astfel precum se propune în art. 7.

Delegatul Serbiei, colonel Nicolici, face o propunere mediatoare, semnată și de colonel Siborne, pentru deosebirea cestiunilor administrative de cele de principiu, după care delegatul german dă propunerii sale următoarea formulare:


Fiecare membru al Comisiei Mixte are dreptul de a pune cestiunea prealabilă ca cestiunea caracterizată de el ca fiind de principiu, în contra opiniei colegilor săi, să fie supusă hotărârii Comisiei Europene, care va decide asupră-i în ședință plenară cu majoritate de voturi.


Spre a stabili caracterul cestiunilor, dacă sunt administrative sau de principiu, delegatul englez propune următorul pasaj:


Se consideră ca cestiuni administrative cestiunile de formă, îndeosebi acele cestiuni cari privesc serviciul intern al Comisiei și raporturile ei cu impiegații și detaliile de execuțiune ale măsurilor hotărâte cu unanimitate de voturi.


Această propunere se admite de cătră toți delegații cu oarecari rezerve.

În ultima ședință, ținută la 21 iunie, Comisia Europeană se ocupă cu discuția celorlalți articoli ai părții C a proiectului depus.

Discuția se 'ncepu cu art. 6, care stabilește ca Comisia Mixtă să aibă două sesiuni ordinare pe an, primăvara și toamna; ca să-și reguleze singură ordinea lucrărilor și să dea agenților ei acele instrucții cari sunt necesare pentru aplicarea Reglementului.

Colonel Siborne, delegatul englez, dorește a se fixa mai exact timpul sesiunilor, pentru ca Comisia Mixtă să nu-și țină ședințele după cea Europeană, ce e chemată a o controla.

Delegatul francez dorește ca instrucțiunile date agenților să fie comunicate și Comisiei Europene.

Articolul 7 tratează despre crearea fondurilor necesare administrației.

Colonel Nicolici face a se observa că dările cari după propunerea sa au a se percepe cu acest scop n-ar trebui să se ia decât de la vasele cari încarcă sau descarcă mărfuri, c-un cuvânt de la acele cari fac operații comerciale. Libera navigație nu va suferi sub ele.

Delegatul austriac repetă articolul respectiv din anteproiect, conform căruia cheltuielele se repărțesc în mod egal între statele țărmurene.

Dar nici asupra acestui punct delegații nu se pot uni și art. 7 rămâne, ca multe altele in suspenso.

Se admite fără dezbatere art. 8, care stipulează că, pentru administrarea părții Dunării dintre Porțile de Fier și Galați, se vor subordona Comisiei Mixte un inspector șef, doi subinspectori, un secretar, căpitani de porturi și agenți inferiori.

Modul numirii inspectorului șef și cestiunea dacă numirea sa are nevoie de confirmarea Comisiei Europene dă loc la nouă diferențe de opinii. Hotărârea cestiunii se amână.

După propunerea d-lui Camile Barrère, delegatul Franței, se eliminează din art. 10 stipulațiunea ca Comisia Mixtă să aibă a ținea seamă de opinia inspectorului șef în toate cestiunile câte privesc organizarea și administrarea personalului.

S-a votat fără discuție art. 11, conform căruia întinderea Dunării dintre Galați și Porțile de Fier se împarte în patru secții: Secția I, de 110 kilometri, merge de la Porțile de Fier până la gura râului Timok și e administrată de un subinspector numit după propunerea Serbiei. A doua secție merge pân' la Nicopole, e de 245 kilometri, și are un subinspector român. A treia și a patra secție sunt administrate de subinspectori bulgari și ajung până la Silistra, respective până la Galați, având 213 și 224 kilometri.

Conform art. 12 statele țărmurane sunt obligate a da sprijin atât Comisiei Mixte cât și agenților ei pentru îndeplinirea misiunii lor.

Stipulațiunea art. 13 ca, în contra justiției polițienești a subinspectorilor, să se poată apela la Comisia Mixtă se lasă in suspenso, după declarația delegatului englez, că nu-și poate exprima opinia în privirea aceasta până ce nu se va hotărî cestiunea apelului.

În fine se primește concluziunea ca Reglementul să nu se poată modifica fără concursul Comisiei Europene.

După repărțirea deosebitelor voturi ale Comisiei și după mulțimea de rezerve ridicate de membri, cestiunea regulării navigațiunii Dunării pare departe de soluțiunea ei. Ceea ce ne miră e: cum în administrarea navigațiunii România va avea un singur sub-inspector și Bulgaria doi. Poate că foile guvernamentale vor ști a ne explica importanța pe care Comisia Europeană o dă administrației vecine pe Dunăre.


[8 iulie 1881]

Corespondentul din Șiștov al „Gazetei generale de Augsburg“ adresează foii, cu data de 10 iulie, știrile ce urmează mai la vale și pe cari le reproducem fără comentarii:


Azi dimineață au sosit aci șefii liberalilor, ex-miniștrii Caravelov și Slaveicov. Deși aleși în Târnova ca deputați în Marea Adunare, ei nu vor lua parte la vot, căci privesc tot lucrul ca pe o comedie ilegală.
Am vorbit azi la amiazăzi cu Slaveicov, pe care-l cunoșteam foarte bine de mai demult și el îmi spune că nici vorbă nu poate fi de împăcare între principe și partidul liberal. Cu ușurință și instigat de Rusia, Alexandru a provocat criza, a îngăduit toate ilegalitățile pentru a face alegerile în sensul său și de aceea nu poate fi vorba de compromis.
„Nu voim să dăm mână de ajutor pentru a da libertățile poporului pe seama sistemului muscălesc; vom pleca în România ca-n vremea turcilor și vom lucra de acolo spre binele patriei noastre. N-am fi crezut, în adevăr, când am plecat la 1877 din București, că vom trebui să ne întoarcem atât de curând îndărăt, însă România e totuși unica țară, care posedă o libertate reală și de unde putem lucra mult mai mult decât dacă ne-am așeza cartierul general în Rumelia orientală. Prințul Vogoridi e altfel înțeles cu intențiile noastre, dar nu e nimic alt decât un pașă turcesc și, deși nu avem a ne teme de nimic din partea Porții, totuși unele din marile puteri europene ar putea cere să ni se refuze ospitalitatea. Noi nu voim însă să facem neplăceri amicilor noștri.“
La întrebarea mea dacă liberalii ar voi să organizeze o răscoală în Bulgaria, Slaveicof răspunde: „Nu gândim la asta; guvernul principelui va ajunge prin sine însuși ad absurdum și, dacă nu se vor împlini făgăduințele date poporului de la țară, se va scăpa el însuși de apăsătorii lui.“
— „Și-n ce consistau acele făgăduinți?“
— „În mari reduceri a dărilor, ușurări ale serviciului militar și regularea cestiunilor agrare, îndeosebi desființarea arendașilor de dări, a ciorbagiilor. Aceste dorințe principele nu le poate împlini oricât de multă bunăvoință ar avea. Noi înșine am lucrat la aceasta și ne-am împiedecat totdeauna de influența ciorbagiilor. Aceștia însă sunt din partidul guvernamental, deci toate făgăduințele au fost iluzorii.“
— „Dar cum gândiți să lucrați în România pentru Bulgaria?“
— „Ca-n vremea turcilor. Fondăm un club bulgar, facem să apară ziarele noastre în București și le răspândim între partizanii noștri din Principat. Prin asta putem produce mai mare efect decât dacă foile vor apărea sub legea turcească de presă pe care a introdus-o prevăzătorul nostru guvern. Ș-așa foile erau împiedicate, în timpul din urmă, de-a ieși afară de Sofia și, de când oficiile poștale austriace au încetat de-a exista în țară, n-a mai existat poștă pentru noi. Totul se confiscă fără ca legile să fi îngăduit una ca asta.“
— „Vă veți pune dar pe d-voastre și cauza d-voastră sub scutul lui Hohenzollern?“
— „Da. Regele Carol și-a câștigat mari merite pentru cauza noastră; România are legi liberale și, deși aparținem unei alte rase, ne-am simți fericiți dac-am fi fost vrodată atât de liberi ca țara vecină. Conaționalilor noștri, dintre cari 50.000 trăiesc în România, le merge bine; ei stau sub legi drepte și chiar plângerile din Dobrogea, ce porneau de la nemulțumiții din Tulcea și Măcin, au amuțit față cu evenimentele din Bulgaria.“
— „Opoziția d-voastră nu se-ndreaptă dar contra lui Alecsandru pentru că e principe german?“
— „Ferească Dumnezeu. Am voit totdauna un principe german, un domnitor din acel neam drept de oameni care a făcut mai mult pentru civilizație și cultură. Sub Carol ne-am numi fericiți, pe un Battenberg rusesc nu-l poate suporta Bulgaria.“
— „De unde vine însă că toate plângerile din timpii din urmă au fost adresate țarului și oamenilor de stat ai Rusiei?“
— „Cunoașteți opinia poporului nostru că tot binele vine de la țarul liberator (Țarosloboditeli) și nimeni nu voia să ne crează că apăsarea vine de la Petersburg. Am dovedit-o aceasta prin țipetele noastre de durere și prin răspunsurile aspre ce le-am primit. Acuma știu oamenii noștri ce au a spera de la marele țar și credem că predilecțiunea pentru Rusia a suferit o grea lovitură.“
— „De ce nu voiți să 'ncercați, d-ta cu prietenii d-tale, să produceți o reacție în Marea Adunare prin puterea discursurilor?“
— „Toate sunt în zadar. De vorbit nu se va mai vorbi, ci se va vota numai. Cine nu va zice da va fi arestat desigur, căci, în momentul în care principele va ajunge să înlăture Constituțiunea, toate libertățile se sting și atunci am trebui să gândim mult asupra imprudenței de-a ne fi încrezut cu ușurință.“
— „Victoria lui Alexandru e așadar sigură?“
— „Cu totul sigură. Puterea au învins, unele din marile puteri i-au ajutat, poporul e amăgit. Plecăm la București; poate ne vom revedea în patria noastră în momente mai fericite.“
Astfel se duse unul din cei mai buni patrioți ai Bulgariei și nu e îndoială că mulți îi vor urma. Pământul României e pentru persecutații noștri ceea ce e pământul Svițerei și al Engliterei pentru persecutații restului Europei. Acolo, sub scutul unui Hohenzollern, oricine se simte sigur și îndemână. Nu m-aș mira dacă ar ieși în publicitate știri că România urmărește domnia asupra Bulgariei, căci reacționarii de aici nu vor întârzia de-a răspândi asemenea știri pentru a suspecta Regatul liber în ochii marilor puteri vecine. Un lucru e sigur: că, dacă regele Carol ar avea ambiția de a domni și peste Bulgaria, la poporul bulgar n-ar afla rezistență. Pentru eliberarea acestei țări balcanice au curs tot atât sânge românesc ca și rusesc.


[9 iulie 1881]

De când cu aplanarea arzătoarelor cestiuni orientale, a Dulciniului și a Greciei, nu se mai pomenește de așa-numitul „concert european“. Astăzi marile puteri nu mai au o problemă gravă care să le atragă atențiunea tuturor, să le intereseze deopotrivă, spre a căuta în comun acord dezlegarea ei; nu mai au în față un pericol iminent, de natură a le sili să-l prevină sau să-l înlăture toate împreună. Fiecare din statele europene își formează planuri de cuceriri teritoriale și economice pe viitor; ba unele lucrează deja pe față la realizarea aspirațiunilor lor. De aci temeri, bănuieli și neînțelegeri, vagi, ce e drept, dar nu mai puțin neplăcute. Și iarăși Orientul în genere este unde se ciocnesc interesele tuturor. Turcia și Englitera privesc cu ochi răi cuceririle franceze din Africa. Interesele Rusiei și ale Engliterii în Asia stau de aproape față-n față. Mișcările austriace din Bosnia sunt urmărite cu ochi bănuitori de Poartă, secondată de Anglia. În fine asupra Dunării, care interesează mai pe toate în măsură egală, nu s-a ajuns la nici o înțelegere.

Aceasta este, în puține cuvinte, situația generală europeană. Constelațiunea nu e definită și clară. Totul se află în fermentare. Echilibrul se leagănă. În ce parte va cădea balanța vor arăta „alianțele“, a căror formare a început să se anunțe deja.


[9 iulie 1881]

Față cu aserțiunea „Românului“ că mortalitatea creștinilor nu merge progresând în Iași dăm următoarele cifre, estrase din broșura d-lui Alexandrini și a d-rului Flaișlen. Mediile inventate de „Românul“, în care sporul dintr-un an se repărțește asupra tuturor, sau scăderea cauzată prin epidemii dintr-un singur an se repărțește asemenea asupra altor ani următori, sunt mijloace comode, însă nu tocmai oneste, de discuție. Iată dar plusul morților peste născuți an cu an:

În anul 1876 au murit mai mult decât s-au născut 160

„ 1877 „ „ „ „ „ 340

„ 1878 „ „ „ „ „ 504

„ 1879 „ „ „ „ „ 509

„ 1880 „ „ „ „ „ 511

Quod erat demonstrandum.

Nașterile creștinilor din contra scad.

În anul 1876 s-au născut 1238

„ 1877 „ „ 1088

„ 1878 „ „ 1002

„ 1879 „ „ 973

Nu medii repartizătoare care aruncă un an asupra celorlalți, ci realitatea, cu mersul ei continuitiv, asta trebuie cercetată. Cu medii, proporții, procente, împărțiri arbitrare ale anilor după puncte personale de vedere se poate face multă panglicărie.


[10 iunie 1881]

Demagogii sunt aceiași, totdauna și pretutindeni.

Republicanii din Franța au sărbătorit săptămâna trecută ziua de 14 iulie, st.n., cu multă pompă, cu mare zgomot.

Nimeni n-ar avea de zis ceva, nici chiar „Figaro“, în contra unei serbări naționale ca atare.

Este bine însă a vedea ce fac în Franța republicanii roșii când sunt în opozițiune și cum se poartă când destinele țării ajung pe mâna lor.

Ceea ce se poate susține despre revoluționarii petroliști de ieri, republicani oportuniști astăzi în Franța, se potrivește întocmai și pentru revoluționari republicanii noștri de ieri, monarhiști a outrance astăzi.

Menționata foaie își aduce aminte cum odinioară republicanii franceji nu lăsau să le scape nici o ocaziune spre a înnegri sărbătorile naționale. Ei le ironizau, râdeau de steaguri și decorațiuni, evaluau prețul lampioanelor și focurilor de artificii, calculând cât costă toate acestea pe contribuabil. Ei strigau în contra așa ziselor „orgii cezariane“, a plăcerilor corupătoare, a spectacolelor imorale cari abrutizează poporul. Astăzi însă tot acești puritani vin și imitează același „orgii“, poate ceva mai cu vârf.

Aceleași programe, aceleași salve de artilerie, aceeași ploaie de decorațiuni și reprezentațiuni gratuite.

Foile rebele ieri, oficioase astăzi, n-ar suferi deloc să vorbească cineva de imoralitatea serbărilor naționale. Din contra, ele sunt cari le celebrează cu un elan liric.

„République Française“, organul d-lui Gambetta, declară cu gravitate că serbările naționale sunt unul din cele mai puternice mijloace de educațiune!

Toate acestea nu ne dau oare portretul fidel al roșilor noștri?

Acești saltimbanci oportuniști una strigă și alta fac! Și apoi în orice creațiuni pe dos ale lor întrec pe toți demagogii din lume, atât în forma bizantină pretinsă liberală cât și în fondul ei.

În genere, să nu uite niciodată, nu roșii, cari n-au ce uita, dar românii, că: ceea ce poate fi bun pe țărmii Senei nu urmează deloc trebuie să fie bun și pe malurile Dâmboviței sau în Târnova.

Proverbul e cam vechi și poate trivial, dar pururea adevărat: Quod licet Jovi, non licet bovi!


[10 iulie 1881]

Economiștii observă cu drept cuvânt că însuși sistemele religioase, oricât de vechi și de bine întemeiate pe natura morală a oamenilor, suferă modificări, ba se sting chiar și sunt înlocuite prin altele în urma unei mari decadențe economice, care e totdauna însoțită sau urmată de o mare decadență morală.

Am arătat în numărul trecut că populația română din Iași scade în urma neopritei imigrațiuni de elemente străine. Tot acelaș lucru e adevărat pentru populația română din București, pentru cea din Galați, ba chiar pentru o comună pe jumătate rurală cum e Târgul Frumos.

Mortalitatea înspăimântăroare a rasei române și înmulțirea celor străini într-o țară îmbielșugată și c-o populație relativ rară cuprinde în sine condamnarea unui sistem de guvern, condamnarea întregului aparat administrativ, de la capi începând până la infimii funcționari, în fine condamnarea organizării sociale.

Am dovedit asemenea în mai multe rânduri, cu materialul mărginit statistic de care dispunem, că sub sistemul vechi — până la 1864 — populația istorică a acestor țări creștea repede; că de la gonirea domniei fanariote din țară și pân' la reformele sociale din 1864 populația a ajuns numărul pe care-l avea în timpul de fericită memorie a lui Matei Basarab. Aceasta foarte repede.

Suntem departe de a lăuda inferioritatea condiției sociale a țăranului în timpul Regulamentului, departe de a dori ca starea veche de lucruri să se mai reîntoarcă în ceea ce privește inconvenientele ei. Dar întru cât privește dezvoltarea normală, naturală a poporului, întru cât privește proporția suportabilă între greutățile ce el purta și bunăstarea ce rezulta ca beneficiu din acele greutăți, orbi am trebui să fim și nedrepți cătră părinții noștri dacă n-am constata că acea stare era mult, cu mult mai bună pentru poporul de jos decât cea actuală.

Departe suntem de-a ne face laudatores temporis acti. Defectul principal al organizării vechi era că nu ținea seamă îndestul de clasa de mijloc; dar țăranul și proprietarul mare se aflau amândoi bine și, fiind într-un contact perpetuu între ei, ajunsese a avea o mare tragere de inimă pentru olaltă. Putem zice că și boierul vechi era țărănos, și țăranul vechi avea un fel de mândrie boierească în el.

De când însă cu emigrațiunea în străinătate, cu contractarea de obiceiuri străine și costisitoare, de când cu absenteismul la care sunt supuși în mod egal toate clasele dirigente la noi, începând cu părinții bisericii și sfârșind cu Caradalele, raportul vechi a trebuit să se strice.

Constituția noastră, punând greutatea ei pe o clasă de mijloc parte străină, parte neexistentă, au dat loc la o declasare generală din cele mai dezastroase.

Nu mai există o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.

Astfel un biet gazetar care știe, în calitate de confident al miniștrilor, că drumurile de fier or să se răscumpere joacă la bursă și… devine milionar. Ei bine, a devenit aristocrat în România. Nimeni nu-ntreabă cum și-a făcut banii. Prin muncă? Prin o inteligentă esploatare a unei ramure de industrie? Nimic din toate astea. A făcut politică și, prin politică, a devenit bogat. Un altul își esploatează calitatea de ministru pentru a juca la bursă, ba unii au câștigat jucând cu banii vistieriei chiar. A-și da orbește votul guvernului pentru a se folosi bănește de secretele oficiale, de punga statului chiar, e în cel mai mare grad malonest, dar toți o fac fără jenă. Și masa? Masa populațiunilor din oraș invidiază încă pe fericiții care prin mijloace maloneste ajung, fără cheltuiala de spirit sau muncă, la avere și vază.

Dar de la cine câștigă ei? Căci acest trai a unei generații de feneanți trebuie neapărat să se traducă într-un punct oarecare în… muncă! Hârtiile cumpărate de stat de la compania Stroussberg se cotau cu 20 la sută. Dumnealor le-au plătit cu 60 la sută. Cine plătește diferența de 40 la sută? Producătorul care plătește anuitatea, țăranul.

În ultima linie producătorul plătește totul.

Dar numărul producătorilor, instrumentele lor, suma puterilor lor fizice este aceeași ca în anul 1850. Se știe metodul prin care s-au aservit țăranii mult mai rău decum era în timpul clăcii. Statul le-a cerut într-o bună dimineață o dare înzecită de ceea ce-o plăteau înainte. Pentru a o plăti trebuiau să se împrumute. Dar nimeni nu le dădea bani decât pe muncă, calculându-o pe prețuri de batjocură, pe prețuri zilnice din cari un lucrător nu se poate hrăni. Astfel țăranul a fost dat pe mâna unei înspăimântătoare uzure. Pururea dator, pururea scos la muncă manu militari, el vedea traduse toate trebuințele lui în muncă foarte rău plătită. Am cunoscut patrioți (în treacăt fie zis, cei mai cruzi și mai lacomi proprietari sau arendași sunt pururea din partidul roșu, tocmai pentru că sunt parveniți și n-au nici o legătură cu pământul și populațiunile), am cunoscut zicem patrioți cari luau ierbărit pentru găini de la țărani, ierbărit calculat în bani și tradus în muncă. Am cunoscut liberali cari pentru pășunea unei oi cereau fruptul de la patru oi. Economicește absurd, dar aceste pretenții absurde se traduceau în cerere de bani, cerere de bani în prestațiuni calculate pe prețuri de batjocură. Și cu toate acestea e o țară asta care are un rege, are legi civile și penale, are … administrație, se zice. Astfel poporul incult, dar încolo sănătos și foarte inteligent e dat în prada tuturor acelora care știau a înșira două slove pe hârtie și-l încurcau în paragrafii unui drept formal, copiat de la popoare civilizate, și la redigerea căruia alte trebuințe, alt neam de oameni, alte condiții economice prezidaseră.

Capitalul, cel puțin cel mobiliar, avea înainte un caracter istoric tradițional și personal. Legăturile între boieri și țărani erau istorice, tradiționale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeași rasă, cari neam de neamul lor trăiseră și lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruțare și de omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere n-ar fi îngăduit să i se esploateze țăranii din partea slugilor lui.

Astăzi capitalul e impersonal. O moșie străveche încape pe mâna unui patriot, în genere străin de origine, care caută să scoață lapte din piatră. Puțin 'i pasă de soarta lucrătorului, puțin de biserică ori de școală. Omul e pentru el nu un compatriot, nu un conațional, nu ostaș sau cetățean; e un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce o vinde sau o arendă altuia moșia. Rău hrănit, rău îmbrăcat, având locuință rea, maiestatea poporului român, norodul, cum zicea Matei Basarab, nația a ajuns în stare mai rea decât sub fanarioți, a ajuns la sapă de lemn.

Care e cauza tuturor relelor acestora? Declasarea, nepotrivirea organizației sociale cu starea economică și cu stadiul de cultură a poporului. I se ia, i se tot ia, și lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, netemeinicia lor, libertatea dată miilor de Caradale de-a trăi fără muncă din esploatarea claselor producătoare, lefuri și sinecure, întreprinderi fără capăt de lucrări costisitoare fără nici un folos direct pentru mase, sutele de vagoane făcute pentru a introduce în țară mii de consumatori străini împreună cu mărfurile lor, c-un cuvânt lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente, recrutate din Cariagdii și Basmangii, lipsa de simț istoric și național ne-au adus unde suntem și au prefăcut o țară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeți străini în care toată organizația s-a făcut în favorul străinilor și pentru a le face traiul cât de neted și de moale în țara nimănui, căci numai ca firmă mai e a noastră.

Noi nu suntem contra îmbogățirii celor ce vin și se așază în țară. Cu timpul vor deveni poate cetățeni buni ai acestui stat. Dar ca de dragul lor să ucidem oamenii noștri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existența fizică și morală a rasei române, iată ceea ce e neauzit și neînțeles.

Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipet. Totul e străin acolo afară de mizerie. Numai ea e națională, e egipteană.

De aceea o repetăm: „Moldova (și Țara Românească peste 25 ani) e 'n pericol de a deveni prada celei întâi puteri străine care ar garanta populațiunii măcar viața fizică în contra lipitorilor cari o sug și o degradează“.

„Românul“, ca toți aceia cari luptă cu fraza și firma patriotică contra convingerii noastre patriotice, ne zice să n-avem teamă. Asta nu se va întâmpla. Nu e vorba de teama noastră; e vorba de realitate și de adevăr. Nici un popor pe lume nu e obligat a fi pururea jertfa oamenilor ei proprii, jertfa Caradalelor pe cari au avut nenorocirea de a-i asimila. De acolo se esplică de ce populațiunile Asiei, cu tot trecutul lor și cu toată mândria națională, au salutat un liberator în Alexandru al Macedoniei; de acolo se esplică de ce Napoleon I a fost la început salutat ca un liberator în multe state ale Germaniei. Popoare condamnate la nefericire precum pare a fi al nostru ajung a renunța la individualitatea lor, ajung la dorința de-a scăpa ele de ele înșile. Nu noi le zicem acestea. Scrieri cosmopolite și nihiliste ieșite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie și naționalitate sunt mofturi și că apăsații de pe fața întregului pământ sunt frați și aliații naturali în contra formațiunilor istorice actuale.


POPOARELE AUSTRO-UNGARII
[10 iulie 1881]

Sub acest titlu „Augsburger Allgemeine Zeitung“ face nu atât o recenziune cât un mic rezumat a broșurei d-lui I. Slavici intitulată Românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina, publicată în limba germană. Mai întâi foaia din Augsburg menționează de volumul prim al unei opere scrisă de Hunfalvy, intitulată Die Ungern oder Magyaren, apoi continuă astfel:


Aceste două tomuri stau într-o intimă legătură și se complectează în oarecare privință. Hunfalvy arată cum ungurii au înțeles a face propagandă, ajungând să maghiarizeze pe germani și slavi. El constată numai un fapt cunoscut de toți. Se știe că în ultimii ani sau decenie numeroși nemaghiari și-au maghiarizat numele, spre a face să li se uite adevărata lor origine. Din contră, în cartea de față (Slavici) se constată că nici un singur român nu și-a maghiarizat numele, deși în timpul mai recent s-au format reuniuni ce lucrează sistematic la maghiarizarea numelor de familie. În genere, Slavici nu prea vede bine pe unguri, El zice „Secoli întregi maghiarii au fost elementul domnitor la Dunărea inferioară, poporul creștin cel mai însemnat în tot Orientul și veriga mijlocitoare dintre Orient și Occident; în timpul acestei îndelungate domnii ei n-au izbutit a deveni un ciment social pentru popoarele dominate de dânșii. Ei au fost politicește un popor energic, fără însă a fi un element de cultură: ei au ținut, ce e drept, legate împreună popoarele stăpânite de dânșii, nu însă prin superioritatea lor intelectuală ci grație preponderanței lor fizice.“ Așa poate să fi fost în timpuri mai depărtate. Dar când vedem că ungurii au înțeles acum câțiva ani să formeze dualismul în Imperiu și, cu toate că plătesc numai 30 procente și se află față cu germanii, totuși ei joacă primul rol, atunci nu prea poate fi vorba de o superioritate fizică, ci ar fi să recunoaștem că ungurii tocmai politicește sunt capabili. Dar să nu mai descoasem această temă, ci să ne întoarcem la cartea ce conține o mulțime de lucruri interesante.
Primele grupe de români, asupra descendenței cărora, de este slavă sau romană, părerile sunt controversate, s-au ivit în Carpați acum vreo șase sute de ani. În decursul acestui timp ei s-au dezvoltat și lățit astfel încât astăzi numără ca la trei milioane suflete. După cum se știe, românii din Transilvania s-au răsculat sub conducerea lui Horea și Cloșca, în timpul lui Iosif II, devastând țara în lung și în lat. Cauza acestei răscoale a fost că cea mai mare parte a românilor transilvani erau glebae adscripti. După ce și iobagilor din Transilvania li s-a dat libertatea de a se muta a încetat și răscoala. De altfel rebeliunea a fost îndreptată în contra funcționarilor, nu în contra împăratului. Când Horea a fost trimis cu o suplică la împăratul a trebuit să jure comitenților săi nu numai că va da suplica în propria mână a împăratului, dar că va stărui ca împăratul să și citească hârtia în fața lui; căci, ziceau ei, ni se face multă nedreptate pentru că împăratul n-a citit plângerile noastre; el are mult de lucru și ceilalți nu-i spun adevărat.
Foarte interesant este capitolul asupra religiunii. Românul n-are cuvânt pentru noțiunea „religiune“ și „confesiune“. Românul întrebuințează pentru aceste două noțiuni cuvântul „lege“. Credința creștină este pentru român legea creștină. Românii sunt creștini; dar ei au unele moravuri și obiceiuri cari sunt străine creștinismului, Astfel soarele este sfânt la români și românul adevărat stă aplecat, cu capul descoperit, în fața soarelui ce răsare. Vinerea e o sărbătoare și mai ales țăranii nu lucrează în această zi, deoarece nimic nu merge bine ce s-ar întreprinde vinerea. Și pâinea este sfântă, înainte de a o începe se face o cruce cu cuțitul pe dânsa. Dacă cade jos o bucată, se ridică iute, se șterge și se sărută; dacă s-a prăfuit, se aruncă în foc, parte pentru că, aparține morților, parte pentru că a arunca pânea sau a o călca în picioare este mare păcat. Cine nu ține legea românilor e necurat și necurat este oricine și orice stă în legătură cu un asemenea om. Nimeni nu poate bea dintr-un vas fără a fi vărsat puțin pe pământ și este o insultă a oferi unui român apă, fără a face această libațiune. Totuși „necurățenia“ nu atrage după sine nici ură, nici despreț; însă românul nu va purta haina unui necurat, nu va lua pâne de la el, nu va gusta din vasul lui, considerând de un mare păcat orice comunitate domiciliară cu dânsul. Numai copiii rămân curați totdauna, chiar de ar fi fructul unei căsătorii impure; însă românul uită curând originea necurată a acelora.
Românul se ferește de a face prozeliți și niciodată n-a exista vreun apostol sau sfânt român. Dacă însă un preot român ar refuza vreunui străin de a-i face slujba ar da ocazie la mari supărări și s-ar ține în nume de rău unui popă care ar refuza să țină rugăciune pentru un ovreu bolnav sau eventual să-l îngroape după ritul român.
Capitolul ce vorbește despre particularitățile naționale nu e mai puțin interesant decât cel asupra religiunii. Locuitorii unui sat român se împart în trei clase: fruntașii, mijlociii și codașii și fiecăruia i se cuvine numai ce are clasa sa. Poziția fruntașilor e foarte dificilă. El are un cerc de partizani ce se încred în el orbește și-i recunosc autoritatea. Dar el are și adversari, și ochii tuturor sunt îndreptați spre dânsul. El are dreptul și datoria a opri în uliță pe oameni și mai ales pe tinerime și a le face mustrări pentru vreo necuviință; dar vai de dânsul când comite și el vreo greșală, căci numai popii e permis a nu face ceea ce povățuiește să facă alții. Un proverb zice: Fă ce zice popa, dar nu ce face el.
Cât privește căsătoria, se descrie târgul de fete de pe Găina (un munte înalt de 5-6000 urme). În ziua Sf. Petru și Paul se ține un târg în vârful acelui munte. Fetele lucrează: țes, torc și coase ani de zile spre a-și face zestrea. Rudele și prietenii mai dau câte ceva. Apoi se pune totul în lăzi, frumos lucrate și vopsite. Orice familie care are o fată mare își întinde pe munte cort, în care se așază zestrea, și fruntașii familiei așteaptă pe pețitori. Apoi vin junii, însoțiți de familiele lor, și aduc ce au mai bun, mai ales o cingătoare sau brâu plin de aur și argint, și, după ce și-au ales o mireasă, se face logodna publică. Fata e bine să se mărite în satul părinților ei și soartea unei neveste căsătorită într-alt sat se plânge în nenumărate cântece populare.
Femei cu forme voluptuoase rar se găsesc la români. O figură gingașă, mâini mici, picior mic, buze subțiri, umeri plini, un bust puțin dezvoltat sunt particulare mai tuturor femeilor române. Femeile românești mai au datoria de a-și cultiva frumusețea, ba în Banat trebuie să se și sulemenească.
În genere românul e cam încăpățânat nu vrea să înțeleagă și se ține în rezervă față cu orice idee nouă. În lucruri cari-i sunt indiferente este foarte mlădios; dar în lucruri cari îl privesc de aproape el e omul cel mai cerbicos și, dacă a luat odată o hotărâre, apoi nu o schimbă cu una cu două. De aceea și este un om de încredere.
Limba română se numără în grupul celor romanice. Construcția internă este într-adevăr romanică, însă regulele sunetelor se abat mult de la ale limbelor romanice și tezaurul de cuvinte are multe elemente străine, mai ales slave.
Între cântecile românilor sunt și cântece de iele sau zâne. A treia zi după nașterea unui copil se așteaptă cele trei zâne cari hotărăsc soarta celui nou născut. În acea zi se pun pe o masă curată tot felul de bucate și o sumă oarecare de bani, spre a le dispune bine, și se recitează cântarea ce laudă puterea zânelor. Darurile sunt ale moașei.
Le mai menționăm și cântecele de jale (plângerile), ce se cântă de femei anume tocmite și sunt îndreptate cătră cel răposat, ba i se cântă în ureche. După credința românilor mortul aude și pricepe tot.
Mortul trebuie ținut în casă o zi și o noapte. În acest timp să nu fie lăsat singur și nici plângerile să nu înceteze; de aceea se tocmesc femei plângătoare, cari „se cântă“ pe rând, niciodată împreună.
Am relevat aci câteva puncte cari probează că această carte oferă mult acelora cari se interesează de etnologie.


[11 iulie 1881]

D. C.A. Rosetti are circularomanie. De câte ori a fost ministru a știut să fericească țara cu fel de fel de încercări stilistice, menite unele a produce veselie, altele a inspira oamenilor tristeță pentru lesniciunea cu care unul singur poate arunca pietre în baltă, pe cari nici un înțelept nu le mai poate scoate. La 1866, când era ministru al instrucției publice, adresa circulare către directoarele de școale de fete, invitându-le ca nici ele să nu se dea cu dres pe față și să nu poarte malacoave, nici să 'ngăduie ca fetițele să se dea cu dres. Tot astfel platonizează și acum în circulare lungi și scurte cu Chirițopolii și Simuleștii respectivi.

A propovădui morala e ușor, a întemeia morală e greu. De aceea toate circularele onor. ministru de interne vor rămânea istorii scrise pe apă pe cât timp corupția va fi sistemul de guvernământ al partidului roșu. A crede că un om care toată viața sa s-a servit de corupție pentru venirea și menținerea la putere a partidului său ar fi devenit acum, după ce s-a învechit în zile rele, un prototip de moralitate ar fi naiv și nejustificabil.

Maestru în arta de a se preface, de-a pretexta una și a realiza altceva, d. C.A. Rosetti, având pe mucenicul Mihălescu alături, voiește să moralizeze administrația numind în posturile de subprefecți licențiați în drept!

Dar oare, pentru a face un bun început, onor. ministru n-ar fi putut întreba pe directorul său ce a învățat?

E natural a pretinde ca un subprefect să fie licențiat în acelaș timp în care ministrul de interne nu știe carte și directorul său abia se știe iscăli?

Pentru ca o nouă suflare de viață să poată trece asupra țării d. C.A. Rosetti ar trebui înainte de toate să se înlăture pe sine și pe oamenii săi de la cârma statului, să recunoască că nici știe nimic, nici e capabil a înțelege natura organică a statului; ar trebui să-și recunoască mizeria sa intelectuală. Acesta ar fi cel mai mare serviciu pe care acești bătrâni stricați, frivoli, fără statornicie de caracter, fără convingeri adevărate, l-ar putea aduce țării. Și, dacă ar fi în adevăr patrioți precum se pretind, asta ar trebui să facă; să-și recunoască incapacitatea și să se retragă de-o parte, trăind din pensie.

A discuta platitudinile, fie chiar bine intenționate, cari plouă din Ministeriul de Interne ar fi ridicol.

O țară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme; iar sistemele nu se improvizează de pe-o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a țării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare. A crede că cu maxime, sentențe, anecdote și alte asemenea lucruri se poate reforma un lucru atât de putred cum e administrația în România ar fi o nespusă naivitate, dacă n-ar fi ceva și mai rău. Și este ceva mai rău. Este praful ce se aruncă în ochii lumii pentru a face a se uita atrocitățile d-lui S. Mihălescu și a vestiților săi prefecți de transbalcanică memorie.


[12 iulie 1881]

Sub titlul Une indigestion du „Timpul“ ziarul“L'Independance roumaine“ de azi face o critică tragico-comică a revistei noastre d-alaltăieri.

Deși n-avem obiceiul d' a răspunde la asemenea lucruri, totuși nu ne putem opri de a nu releva ceva foarte caracteristic din rândurile ce ne adresează. Este că: ceea ce a supărat mai cu osebire pe onor. noștri confrați de la foaia franceză în reflecțiunile ce ne inspira sărbătoarea națională de la 14 iulie a fost tocmai apreciațiunile noastre asupra schimbărilor la față ale demagogilor noștri, cari, din republicani feroci și conspiratori de meserie de ieri, au devenit cunoscuții dinastici de azi.

Foaia d-lor Galli și Ventura nu ne poate ierta că am atins această coardă a schimbărilor la față, care se vede că este și „la corde sensibile“ a „Independenței române“.


[12 iulie 1881]

De la un timp încoace Casa de Depuneri și Consemnațiuni e mânată de guvern și de partidul roșu pe clina afacerilor de bursă. Nu e destul că se încarcă cu împrumuturi, precum e cel al comunei București de 15.150.000; dar, după cum aflăm, d. Brătianu stăruie ca, pentru a ridica cursul acțiunilor Băncii Naționale, Casa de Depuneri să primească aceste acțiuni și să facă împrumuturi pe ele, socotindu-le drept una mie lei piesa.

După art. 7 al legii, Casa de Depuneri împrumută din escedentul stocului ei metalic statului; județelor, comunelor și institutelor de binefacere; particularilor pe depozite de efecte ale statului. Consiliul de administrație publică în ultimele zile ale fiecărui trimestru cursul pe care se vor primi efectele ca garanție.

Consiliul tratează acțiunile Băncii în mod egal cu efectele statului.

Norma după care el fixează cursul efectelor statului este însă următoarea: cele cari stau sub pari, se primesc socotindu-se cu 20 la sută sub cursul zilei, efectele peste pari se socotesc cu 20 la sută sub valoarea nominală. Conform acestei norme acțiunile Băncii Naționale s-ar cădea să fie primite pe 400, iar nu pe o mie.

E evident îndealtmintrelea pentru oricine că o Casă de încredere precum este cea de depuneri nu are misiunea de-a împrumuta bani jucătorilor de bursă, nici de a favoriza urcarea cursului efectelor. Casa de Depuneri nu este bancă; ei nu-i este dată posibilitatea de-a cerceta dacă suirea sau scăderea unor efecte publice se datorește urcării sau scăderii corespunzătoare a produsului întreprinderilor pe cari se 'ntemeiază hârtiile, de vreme ce nu ia parte la aceste întreprinderi. Ni se pare că împrejurarea cumcă d-nii Stolojan sau Eliad (Cârciumărescu) posedă acțiuni de ale Băncii nu sunt un motiv îndestul de puternic pentru ca Casa de Depuneri să se abată de la norma ei de pân-acuma, mai ales că legea zice că numai din trimestru în trimestru se poate face o asemenea fixare a cursului și că nici le poate primi fără publicarea prealabilă a hotărârii consiliului de administrație.

Aflăm îndealtmintrelea că unul din puținii noștri economiști, d. Ion Ghica, s-ar fi opus la această urcare și că actualul postulant care ocupă directoratul Casei pentru a face buclucuri în interesul roșiilor se servă de împrejurarea că d. Ion Ghica e numit ministru la Londra și a demisionat din consiliu pentru a pune la cale primirea acțiilor Băncii pe o mie.


[12 iulie 1881]

Colonelul Siborne făcuse în Comisia Europeană a Dunării declarația că nu poate primi o comisie mixtă în chipul în care o stipulează anteproiectul austriac. Astfel cestiunile de principiu fiind pendente, comisia a discutat mai multe amănunte cari fără razimul principiilor generale nu au o valoare tocmai însemnată. Cabinetul din Viena s-a pus pe tratări și diplomații austriaci oscilează împrejurul cestiunii cu multă rezervă și sfiindu-se a lua o hotărâre definitivă.

Constantin Efendi, delegatul Turciei, a pus în vederea Comisii Europene dacă n-ar fi sosit momentul ca să se solicite de la cabinete prelungirea mandatului comisiei, o propunere în a cărei discuție delegatul Angliei a declarat că e gata de-a intra. Delegatul Austriei a declarat atunci că aceasta ar augmenta încă dificultățile existente.

În aceeași ordine de idei se vestise zilele trecute că cabinetul din Viena ar fi având intenția de a lucra în contra prelungirii mandatului comisiei. Astăzi însă oficioșii austriaci scriu că atribuirea acestei intenții e în orice caz prematură, că pân' acum nici n-a fost cestiune de ea, că nimeni în fine nu poate admite serios că respingerea anteproiectului austriac și a Comisiei Mixte ar fi îndeajuns pentru ca Comisia Europeană să se dizolve și să înceteze de-a exista. Aceste asigurări oficioase ar fi primite cu satisfacțiune dacă nu s-ar încheia cu amenințarea următoare:


După art. LIV al Tractatului de la Berlin puterile vor avea să se înțeleagă în curând asupra prelungirei mandatului Comisiei Europene. O asemenea înțelegere cată firește să fie unanimă și opunerea unei singure puteri poate fi, în situația actuală, de un efect hotărâtor. Posibilitatea de a pune piedici existenței ulterioare a Comisiei Europene este dată; sperăm însă că cestiunea se va limpezi astfel încât nici o putere să nu fie silită a uza de această posibilitate.


[13-14 iulie 1881]

Zilele din urmă se comentase în ziarele din străinătate venirea generalului Ernroth la București. Unele din foile străine atribuiau vizitei generalului intențiunea de a stărui pe lângă șefii partidului roșu din București ca, prin învățăminte bine simțite, să facă pe confrații liberali din Bulgaria, pe d-nii Slaveicov, Zancov și Caravelov, să se împace cu principele Alexandru și să lucreze alături cu el la marea operă a regenerării naționale, admițând însă dictatura principelui ca un moderator al apetiturilor prea vii a partidului liberal bulgar. Alte foi mergeau și mai departe. Ele susțineau că generalul venise cu scopuri de-o importanță mult mai mare, că o alianță bulgaro-română ar fi devenit necesară în urma constelațiunii celei mai nouă a puterilor europene și că această alianță ar fi fost obiectul întrevorbirilor între generalul rus și bărbații de stat ai României. Aceasta din urmă știre s-a dezmințit întru câtva. Generalul fiind demisionar, nu putea trata asupra unor sujete cari sunt de atribuțiunea guvernului bulgar.

Iar în privirea știrii celei dendâi, versiunea adusă de foaia rusească „Moskowskii telegraf“ merită a fi cunoscută ca un fel de ilustrație a vestitei noastre independențe. În adevăr, în era independenței s-a creat în țară o lege în contra străinilor, însă nu în contra acelora care vin să ne specule, ci a acelora cari se refugiază la noi din cauza persecuțiunilor politice. Acum foaia rusească află că, prin mijlocirea agentului diplomatic rus din Sofia, consiliarul de stat Chitrovo, principele Bulgariei au solicitat sprijinul energic al cabinetului din San-Petersburg pentru a putea exercita o presiune asupra guvernului din București ca acesta să nu abuzeze de dreptul de azil în privirea ex-miniștrilor bulgari refugiați în România. O reprezentațiune identică i s-ar fi făcut și cabinetului din Viena. Va să zică pare a exista o tensiune oarecare între guvernul din București și cel din Sofia, a cărei gravitate ne-a descoperit-o corespondentul „Gazetei generale“ din Augsburg când a arătat că la serbările din Șistov, făcute cu ocazia proclamării dictaturei, reprezentantul României s-ar fi ținut de-o parte în mod ostentativ.

Dacă cu Bulgaria relațiunile sunt încordate, cele cu Austria asemenea nu sunt de natură de-a satisface cerințele unei bune vecinătăți. Foile din Viena s-au ocupat în zilele din urmă de obiectul nemulțumirilor, de cestiunea Dunării, într-un mod care părea a indica că s-ar fi întâmplat ceva hotărâtor în privirea aceasta. „Gazeta de Augsburg“ ne spune însă că se continuă tractările între puterile acelea din considerație pentru cari Comisia Dunăreană au amânat o discutare definitivă a cestiunilor pendinte; despre o rupere sau un insucces al acestor tractări nu este însă vorbă și hotărârile se vor lua probabil abia în sesiunea viitoare. Una din puterile acelea care față cu cestiunea Dunării stă pe terenul cel mai neutru (Germania?) va face atunci o propunere ce va indica drumul pe care apropiarea între opiniile opuse să fie cu putință, mai ales în ceea ce privește dreptul de apel al Comisiei Mixte către cea Europeană. Pretinsa amerințare a Austriei atingătoare de desființarea Comisiei Europene a Dunării se reduce la observația, făcută nu fără intenție în corespondențele diplomatice, că, dacă opoziția în contra antreproiectului austriac ar continua și de acum înainte, existența Comisiei Europene ar pierde pentru Austria mult din valoarea ei. Această observație au luat sub pana publicității dimensiunile unei amenințări formale adresate Angliei. E însă foarte adevărat că Austria pornește din principiul că o reînnoire a mandatului Comisiei Dunărene are necesitate de unanimitatea puterilor și că ar sta în puterea Austriei, dacă i s-ar admite punctul ei de vedere, ca să zădărnicească prelungirea mandatului.

Nu fără legături cu cestiunile pendente ale Dunării o fi știrea colportată de ziarele din Viena c-am fi având a ne aștepta la o întoarcere a onor. d. Boerescu pe fotoliul de ministru de esterne și cea adusă de ziarul maghiar „Egyetertes“ că, în locul comitelui Hoyos, se va numi plenipotențiar al Austriei în București sau marchizul Pallavicini sau comisarul regal Ludovic Tisza.

Cumcă o încordare oarecare există între Austro-Ungaria și România ne-o confirmă și ziarele germane din București cari, cel puțin în privirea aceasta, cată să fi având informațiuni de-o probabilitate oarecare.


[15 iulie 1881]

D. ministru prezident al Ungariei, Coloman Tisza, după ce-a căzut în acele colegii electorale pe umerii cărora s-a ridicat la putere, a aflat în urmă un refugiu în ținuturili săcuiești din Transilvania, unde o populațiune puțin cultă și foarte săracă, deci lesne de influențat, îl alege cu oarecare entuziasm. Deci într-un orășel secuiesc, Sân-Giorgiu, marele om de stat și-a espus vederile sale politice privitoare atât la cele dinlăuntru ale Ungariei cât și la relațiile patriei sale cu cealaltă jumătate a monarhiei. Ministrul-prezident al Ungariei seamănă în multe puncte cu d. Ion Brătianu. Cât privește persoana sa proprie e în genere formal corect, însă asta nu-l oprește de-a sprijini corupția electorală și administrativă a Ungariei și de-a fi sprijinit de ea. Afară de asta însă mai are acel toupe de-a spune atât de verde și dezghețat neadevărul încât nu mai știi de ce să te miri mai mult, de cutezarea vorbitorului sau de îngăduința auditorului. În asta seamănă cu d. Brătianu ca o picătură de apă cu cealaltă.

Cu ocazia spiciului ținut la Sân-Giorgiu onor. șef al partidului numit liberal, chip și asemănare cu partidul postulanților și gheșeftarilor de la noi, spune în privirea naționalităților următoarele:


O altă cestiune de care se servă mult opoziția e relativă la starea naționalităților.
Nu știm până la ce grad binevoiți a urmări cu atenție cestiunea aceasta. Eu însumi sunt atât de fericit de-a citi uneori că — mare tiran ce sunt — calc peste naționalitățile nemaghiare. Altă dată citesc iar că sacrific naționalităților nemaghiare interesele Ungariei. Aceste două acuzări se paralizează reciproc, se 'nțelege.
Mă folosesc însă cu plăcere de ocazia aceasta ca, într-un colegiu curat maghiar, în acea parte a țărilor Coroanei Sf. Ștefan unde se poate vorbi de cestiuni naționale, să arăt simplu și pe scurt punctul meu de vedere în această privință.
Eu cred că nici se cade unui stat liber, nici este cu putință în secolul nostru ca să voim a maghiariza cu de-a sila, luându-le limba acelora care nu sunt maghiari, cu atât mai mult că violența produce pururea ură și reacție.
Însă altceva este ceea ce pretindem și vom pretinde de la oricine. Oricine trăiește pe teritoriul acestei patrii sfinte să-și cultive, să-și înavuțească limba sa proprie maternă oricum 'i place, dar să se simtă totodată să se mărturisească și să se țină întru toate ca cetățean al statului Ungariei și să nu calce datoriile sale cătră patrie. Nici o aspirație în contra intereselor statului nu e permisă și asemenea aspirații nu vom suferi niciodată.
Scopul nostru nu e nici violența, nici opresiunea altor naționalități, ci libera lor dezvoltare. Dar în dezvoltarea lor liberă interesul statului unguresc cată să fie marginea peste care nimeni să nu cuteze a trece și care să stea mai presus de orice alte considerații.


Fără supărare, dar acel interes al statului unguresc nu-l va defini nici onor. d. Tisza, nici altcineva. De câte ori se comit nedreptăți, ele se acopere cu ceea ce se numește raison d'etat, interesul statului, a căruia apreciare rămâne însă adeseori pe seama unui ambițios sau a unui postulant care inclină pururea sau a confunda interesul statului cu cel personal al său sau a pretexta o frază ca interes al statului, pentru ca, îndărătul ei, să-și facă treburile. Singura rațiune de stat posibilă este de-a pune în armonie interesele populațiunilor, de-a nu lăsa ca o parte a lor să esploateze sau să apese în mod nerațional pe celelalte părți, într-un stat poliglot rațiunea de stat ar însemna a pune în armonie interesele deosibitelor naționalități. Cum știu a le pune maghiarii în armonie, cunoaștem. Poporul lor propriu scade și sărăcește sub greutatea dărilor și esploatarea străinilor, iar ei își răzbună ruina cauzată de alții urmărind ideea fixă de-a asimila unsprezece milioane de oameni ce nu vorbesc ungurește cu cele cinci milioane cari vorbesc această interesantă limbă.


BULGARIA ȘI ROMÂNIA
[15 iulie 1881]

Trebuie să ne intereseze mai mult tot ce se petrece împrejurul nostru, cu deosibire în vecina Bulgarie. Un articol din „Augsburger Allgemeine Zeitung“ pune evenimentele din acel principat în legătură cu România, sau mai bine cu oamenii azi la guvern, și de aceea reproducem următoarele șiruri:


Fiindcă puterile europene au pus un preț deosibit pe aceea ca să păstreze pe tron pe prințul Alexandru a Bulgariei, de aceea ele trebuie să primească cu o deosebită plăcere votul Adunării Naționale bulgare. Constituția bulgară — de asemenea o operă a puterilor europene, cel puțin sancționată de ele — s-a înlăturat pe sub mână rămânând prințul, care acum are timp în șapte ani de zile să facă ce vrea, să domnească liberal, cum a promis, numai de-i va conveni. Pe puteri le interesează numai ca lucrurile să se desfășure în liniște și să nu se întâmple tulburări. Însă, cu tot votul din Șiștov, cerul bulgar nu e de tot fără nouri. Mai întâi e întrebare dacă bulgarii cari au votat prințului o plenipotență întinsă, vor fi mulțămiți cu uzul ce va face de puterea sa. Dacă prințul va căuta într-adevăr să restabilească ordinea în țară, așa cum a promis în proclamațiunea sa, atunci va viola multe interese particulare și multe spirite bulgare pentru cari ordinea nu e încă bunul suprem, se vor întoarce contra lui Europa și atunci va putea să aplaude pre prințul, însă silințele lui pentru restabilirea unor condițiuni regulate vor deștepta în țară numai ură și dușmănie. Cei nemulțumiți vor mări șirurile liberalilor, cari, după cum bine se vede, au un sprijin în România. Cei din București par a se fi familiarizat deja cu ideea unei uniuni a Bulgariei cu România și vrăjmășia față cu Austria a bărbaților de stat astăzi la guvern în România derivă desigur de acolo că Austria nu vrea să știe nimic de acea uniune româno-bulgară; firește că ea ar fi începutul Confederațiunii Balcanice și a statului panslavist de la sud, despre care d. Tisza a zis în Parlament că nu trebuie să se realizeze. Dar, precum din rău tot rău se naște, așa și prințul Alexandru, spre a obține un contrapond uniunii cu România, va trebui să promită a satisface aspirațiunilor poporului său și aceste aspirațiuni se știe că tind spre Rumelia orientală și restabilirea granițelor de la San-Stefano. Astfel deci prințul zice în proclamațiunea sa că se va pune în fruntea aspirațiunilor poporului său, căutând să le realizeze, și apoi îndată se dă ca motiv dorința „de a se arăta demn de marea iubire pe care împăratul și poporul Rusiei o manifestă pentru frații lor cei liberați“. Un motiv foarte suspect acesta! În genere noua ordine de lucruri din Bulgaria nu va putea fi salutată de Austria fără o doză oarecare de amărăciune.
Este adevărat că prințul a rămas, dar și influența rusească nu mai puțin. În aceea că s-a răsturnat o Constituțiune ce a fost creațiunea Rusiei se putea vedea un eșec suferit de politica rusească, dacă evenimentele următoare n-ar fi probat că Rusia n-a suferit nici o înfrângere. Aceste evenimente sunt: reprezentantul diplomatic al țarului s-a declarat pe față în contra Constituției și în noul cabinet șed trei ruși. Politica orientală rusească are două fețe: una oficială, alta panslavistă; aci lucrează comitetele panslaviste, aci intră în acțiune cancelaria de stat. Cât timp domnii Zankov și Karavelov erau mari și tari la Sofia influența o exercita în Bulgaria Rusia panslavistă; acum urmează influința Rusiei oficiale. Forma, s-a schimbat, nu însă fondul lucrului. Politica rusească și-a schimbat numai pârghia. Asigurarea că prințul Alexandru e cel mai mare obstacol în contra pătrunderii influinței rusești în Bulgaria rămâne vorbă goală. Austria mai are multe afaceri de descurcat cu Bulgaria — moșteniri de ale Tratatului din Berlin — și în curând se va arăta dacă rușii „direcți“ cari șed astăzi în cabinetul bulgar vor corespunde așteptărilor ce se așteaptă de la ei la Viena; cu rușii „indirecți“ nu era nimic de făcut.


CREDITUL MOBILIAR
[16-17 iulie 1881]
I

Proiectându-se înființarea unei bănci în compania numită Credit Mobiliar, avem în România spectacolul comic de-a vedea foile invocând când naționalitatea, când patria, când libertatea, pentru a recomanda publicului întreprinderea aceasta.

Între fondatorii acestei bănci întâmpinăm în adevăr o sumă de nume cunoscute, începând cu inevitabilul prinț Dimitrie Ghica și sfârșind cu onor. redactor al „Românului“, pe care ne-am obicinuit a-l vedea participând la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare.

Publicul, văzând pe de-o parte o companie de nume atât de cunoscute, pe de alta zgomotul produs prin ziare, înclină a crede că e vorba d-un institut de aceeași utilitate ca Banca Națională sau Creditul Fonciar bunăoară, pe când în realitate bancheri străini, cu alaiul de nume românești menite a-i populariza, vor să neguțeze pe picior mare la bursa viitoare din București, înființând ceea ce se numește o haute banque par compagnie.

Așadar, ca să punem odată capăt acestei inclarități și vârtejului de speranțe, vom spune că există două soiuri de operații de bancă: operații de comerț și operații de speculă.

Operațiile de comerț, pe care le face orice bancher din piață și Banca Națională asemenea, sunt: primirea în depozit de capitale de la particulari și plasarea lor în titluri clasate c-un venit sigur; virimente, adică trecerea unei sume de la creditul unui client la creditul altui client; scontare de bilete la ordin și de polițe; încasarea sau plata polițelor din locuri depărtate; arbitragiul, adică cumpărarea polițelor de pe piețele unde au cursul mic, pentru a plăti cu ele datoriile pieței proprii; conturi curente, adecă înregistrarea tuturor fondurilor primite de la un negustor, precum și a cheltuielilor făcute în numele lui ș.a.

Pentru oricine e evident că bancherul comercial e un om de încredere ce trebuie să-și fi cunoscând clienții și clienții pe el și că afacerile sunt în cea mai mare parte pe deplin sigure.

Banca Națională în fine, cu tot numele specios, nu e decât o bancă comercială care unește cu operațiile ordinare pe acea de emisiune a unor bilete plătibile a vista și la purtător. Ea nu dă credit decât la puține case, pe polițe cu mai multe semnături de o incontestabilă solvabilitate și trase asupra unor afaceri deja consumate.

La Creditul Fonciar baza creditului acordat e un imobil ipotecat, garantat prin solidaritatea tuturor proprietarilor; la Bancă baza creditului acordat e averea existentă a negustorului, plus afacerea consumată deja, de ex.: o vânzare de grâu plus îndosarea mai multor semnături solvabile. Valoarea intrinsecă, reală a titlurilor e cunoscută, venitul lor e sigur, titlurile se numesc clasate; prețul lor, afară de neînsemnate oscilațiuni, se regulează prin venitul ce ele produc. Atât institutele de credit ipotecar cât și cele de credit comercial au deci o bază materială cu desăvârșire solidă.

La un credit mobiliar lucrul nu este astfel: cel puțin n-a fost nicăiri, după cât vedem din istoria creditului mobiliar din Franța, din Scoția și din alte părți.

Vom încerca să dăm o schiță istorică a celui dintâi institut de soiul acesta, stabilit în Franța prin decretul de la 18 noiembrie 1852 cu numele de Societe Generale du Credit Mobilier, fondată c-un capital de 60 milioane și având la nevoie facultatea de a emite obligațiuni de 600 milioane. Fondată de frații Pereire, nume ce-l aflăm și între fondatorii actualei societăți, ea a fost prototipul celorlalte, cărora impulsul agiotajului le-a dat naștere în Spania, Germania, Austria și Elveția. Iată operațiile ce le făcea conform statutelor:


1) Subscripțiune și cumpărare de titluri ale statului — va să zică emisiune de titluri — precum și de acții și obligațiuni ale diferitelor întreprinderi industriale sau de credit ale societăților anonime, de căi ferate, canaluri, mine și alte lucrări publice cari (sau există, sau) se vor fonda în viitor.


Să analizăm această operație.

Statul escrie un împrumut. Creditul Mobiliar se 'nsărcinează să-l plaseze. Institutul are destule mijloace ca să producă o mișcare artificială la bursă; pune douăzeci de agenți cari să caute a cumpăra titlul și numai patru cari să-l vânză. Capitalistul e răpit de acest vârtej artificial; el nu înțelege că aceeaș bancă cumpără și vinde totodată, și după ce titlurile sunt plasate c-un câștig mare, e cu totul indiferent pentru bancă dacă ele sunt bune sau rele, productive sau improductive.

Se aude că în munții Buzăului s-ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acțiuni pentru esploatarea minei și Creditul Mobiliar se însărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine, și acum rămâne ca acționarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existând deloc.

Să se țină bine minte. Creditul Mobiliar se ocupă nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută. Speculează pe speranța acestei productivități. Dacă se întâmplă însă să cumpere titluri a unor întreprinderi existente, preocupațiunea Creditului nu va fi deloc valoarea intrinsecă a lor. Din contra, acțiuni industriale vechi, clasate, a căror valoare e cunoscută, nu dau loc la operații de bursă. Cu cât titlul e mai sigur cu atât speculația se depărtează de el; îl părăsește pentru acțiile unei întreprinderi nouă, pe nesiguranța valorii cărora se câștigă mai mult. Creditul Mobiliar urmează deci regula pe care o urmează orice om ce are bani disponibili și vrea să opereze cu ei par comptant. Alege o hârtie discreditată, pentru ca mai târziu, când se suie cursul, s-o vânză. Deci Creditul Mobiliar poate cumpăra titluri rele, improductive, cu prețuri scăzute, poate să producă în mod artificial o hausse la bursă, să le desfacă pe prețuri urcate și să-și spele mânile în apa nevinovăției ca Pilat din Pont.

Afară de asta creditul era îndreptățit de-a mai face următoarele operațiuni:


2) Emisiunea de obligațiuni proprii pentru o sumă egală cu cea plasată în subscripțiuni și cumpărări.
3) Vânzarea sau amanetarea tuturor efectelor, acțiunilor și obligațiunilor câștigate și schimbarea lor pe alte hârtii de valoare.
4) Propunerea, cesiunea și executarea de împrumuturi și întreprinderi de lucrări publice de tot soiul.
5) Împrumuturi Lombard pe amanet de acții sau obligațiuni, credit conto-curent.
6) Primirea de depozite în conto-curent.
7) Incasso în contul societăților mai sus numite, plata cupoanelor lor de dobânzi și dividente și alte mandate.
8) Instituirea unei case de depuneri pentru toate titlurile acestor întreprinderi.


Alte afaceri erau oprite, și anume: Banca nu putea face specule pe timp la bursă nici specule pe premii.

Dar faceri de report îi erau permise, deși acestea constituie o speculă de bursă, care forma o însemnată parte a tranzacțiunilor Creditului Mobiliar.

Așadar afacerile Creditului Mobiliar sunt operații de haute-finance și de speculă de bursă .

În anul întâi Creditul Mobiliar Francez n-a făcut decât afaceri pe cari le fac toate casele mari de bancă. În acel an a dat din asemenea afaceri un venit net de 7.582.722.

În al doilea an a creat trei întreprinderi: Société des Immeubles de la rue de Rivoli, Société Maritime, Société des Chemins de fer Autrichiens. Beneficiile treceau peste zece milioane.

În anul al treilea societatea era în apogeul ei; întreprinderi varii i-au adus un beneficiu de 31.870.776 fr.

Dar chiar în acest an dările de seamă ale societății începură a deveni obscure și mai puțin amănunțite. La 1860 se declara o pagubă de 7.933.136 fr., iar la 1867 fondatorii societății, cari o administraseră în mod dictatorial, se retraseră. În adunarea acționarilor de la 30 noiemvrie 1867 succesorii lor mărturisiră că pagubele se ridicau la … 47.542.000 franci. Societatea a trebuit să lichideze.

Ce s-a găsit în bilanț?

Că societatea Creditului Mobiliar era creditoarea Companiei Imobiliare pentru 80 de milioane și că aceasta din urmă, încărcată de maidane și case ce nu le putea nici vinde, nici închiria, nu era în stare a plăti nimic.


Totodată cată să recunoaștem — zice Courcelle-Seneuil în „Traité des operations de banque“ — că răul ar fi fost și mai mare dacă s-ar fi emis, pentru 600 milioane sau pentru un miliard două sute de milioane, obligațiuni de ale societății, precum ne puteam teme acum câțiva ani (lucru pe care l-a refuzat guvernul); sau dacă societatea ar fi parvenit a pune în serviciul său o bancă de circulație. S-ar fi ajuns la o catastrofă cel puțin egală cu a lui Law.


Iată dar ce este Creditul Mobiliar. O încercare de-a monopoliza toate întreprinderile din țară: împrumuturi, construcții, lucrări publice, fie ele oricât de hazardate. Odată titlurile desfăcute prin manipulații de bursă, treaba acționarilor dacă ele produc ceva sau nu.

Din parte-ne se 'nțelege că nu putem opri pe nimenea de a-și întrebuința capitalul cum poftește. Dar orice capital nu se poate întrebuința decât în anume moduri: sau în exploatare, servind a plăti pentru muncă, sau plasat în împrumuturi ipotecare, sau în negoț, ajutând schimbul de mărfuri, sau în fine … în speculă.

Pentru milionari, pentru Rotschild și Pereire, specula e cea mai rentabilă, pentru că ei o domină; pentru capitalistul mic e de recomandat plasarea în titlurile unor întreprinderi nu viitoare, ci deja existente, al căror produs e știut, al căror venit e sigur.

Așadar liber e oricine de-a specula capitalul său; legile o permit. Dar sigur este că prin speculă averea tuturor nu câștigă nimic. Ea câștigă prin producție, prin negoț, nu prin joc de bursă.

Precum zece oameni muncesc împrejurul unei mese de joc de cărți ziua și noaptea fără ca suta de galbeni ce o au toți împreună să se 'nmulțească sau să scază, ci trece din mâna celui naiv în mâna celui abil — o deplasare a aceleiași averi — așa e aci. Milionarul abil care dominează bursa și mișcările ei, care, când vinde acții de Panama, produce hausse, iar când cumpără acții ale Băncii Naționale, produce baisse, va încasa diferențele de la publicul întreg, ba va atrage din ce în ce mai multe capitaluri din provincie, detrăgându-le agriculturii, comerțului solid și întreprinderilor solide și aruncându-le în vârtejul unor întreprinderi nouă, cu viitor necunoscut și c-o producțiune nulă poate.

Ceea ce am dori e ca presa că nu facă dintr-un institut a cărui esență e specula, producerea de hausse și baisse la bursă fără privire la valoarea intrinsecă a titlurilor speculate, un institut național, menit a ridica comerțul, industria și agricultura.

Nu voim deloc să discredităm societatea. Nu-i cunoaștem încă statutele, nu știm ce anume operații va face. Poate chiar că ceea ce este a se fonda la noi să fi având cu totul caracterul unei bănci comerciale. Ceea ce constatăm însă este că: societățile câte s-au format sub acest titlu pân' acum au fost societăți de acționari, al căror capital a fost în esență întrebuințat la specule de bursă asupra unor titluri neclasate încă, bazate pe întreprinderi viitoare, cu un un produs incert, titluri al căror preț de bursă se regula nu prin venitul ce produc, ci pe speranța unui venit sau, și mai rău, pe speranța că ele se vor urca pân' la ultimo, indiferent dacă valoarea lor intrinsecă reprezintă ceva sau nu.

Facultatea pe care o bancă ca aceasta, „haute banque“, o are întru a urca un titlu oricât lipsit de valoare intrinsecă până ce-l vinde și a scădea un titlu oricât de solid până ce-l cumpără; facultatea de a urca cursul tuturor efectelor ei de portofoliu când face bilanțul, pentru a împărți și dividente fictive, luate din capitalul primitiv; în fine puterea de a detrage capitalul celor lesne crezători din întreprinderi productive și a-l abate la întreprinderi hazardate, toate acestea nu ne permit să ne felicităm tocmai mult de înființarea ei. Dar, pentru a nu prejudeca, mărturisim că din cele scrise pân' acum nu putem decât presupune statutele. Dacă operațiile indicate în ele vor fi identice sau analoge cu cele din statutele Societății Generale de Credit Mobiliar din Franța, nu va mai fi îndoială cu noua bancă e prematură pentru țara noastră și de un folos foarte discutabil chiar pentru țările acelea în cari practica și uzanțele creditului sunt mai cunoscute decât la noi.


Max Wirth, Bankwesen, pag. 546 et sq.


II

Continuăm prin a cita luminoasa dare de seamă pe care un economist german o face despre activitatea creditelor mobiliare


Semnul caracteristic al tuturor acestor institute este speculațiunea.
Pentru speculațiune însă societățile anonime pe acții nu sunt potrivite. Societățile anonime speculante aduc pagube atât proprietarilor lor, adecă acționarilor, cât și publicului. Ne mărginim la următoarele argumente esențiale:
1. Afacerile de speculațiune cer, după natura lor, o mare esperiență de afaceri, o estraordinară repejune de concepție și de deciziune. Corespunzând în genere pe cale telegrafică pentru a încheia asupra a milioane, neavând adesea decât un minut de reflecție, societatea nu poate merge bine. Directori cari ar posede asemenea calități nu se găsesc, pentru că asemenea oameni preferă a-și face afacerile lor proprii. Dar, dacă se găsesc și li se dă puterea discreționară cerută, atunci societățile sunt în pericol ca directorul lor sau să proceadă cu prea mare cutezanță, sau să esploateze situația în folosul său propriu, lăsând numai șansele rele pe seama societății. Aceasta au dovedit-o procesul acționarilor Creditului Mobiliar intentat consilierilor de administrație, cari au fost condamnați în prima instanță la plata a 60 milioane franci.
Consiliarii de administrație ai Creditului Mobiliar au câștigat averi imense, pe când societatea mergea spre faliment.
Ani întregi se făceau către finitul anului tot soiul de manopere de bursă și jurnalistice. (În sferele bursei se susținea că faimoasa știre tătărască despre luarea Sevastopolului fusese comandată de Creditul Mobliar). Aceste manopere aveau de scop de a ridica cât se poate de mult cursul efectelor din cari consista portofoliul Creditului Mobiliar. Bilanțul se încheia dar cu cursurile cele mai urcate și se împărțea o dividendă mare, care în realitate absorbea o parte a capitalului acțiunilor; căci, dacă s-ar fi făcut bilanțul câteva săptămâni mai târziu, după ce cursurile scăzuseră la nivelul lor natural, ar fi rezultat un deficit al capitalului primitiv.
Fiindcă aceste institute se fondaseră pentru motive de agiotagiu, adică fiindcă subscripțiunile nu se făcuseră din capul locului decât cu intenția de-a urca cât se poate de sus acțiile nouă și de a le vinde cu agio, proprietarii aceia ai acțiilor cari rămâneau cu ele la urmă erau totdauna în pagubă. Acțiile celor mai multe institute de credit stau sub pari; acele ale Creditului Mobiliar, nominal de 500 franci, urcate odată până la 1300 franci și mai sus, au scăzut de la 1869 la 162 franci.
2. Institutele acestea nu sunt stricăcoase numai proprietarilor lor, ci și publicului. Faptul că unii speculanți precum Rotschild, Pereire și alții au câștigat multe milioane cu operații financiare a orbit publicul într-atâta că se lăsa ademenit de făgăduința de a ajunge, pe calea puterii financiare colective, la aceeași țintă. Făgăduința unor dividente mari se primi cu credință după exemplul evident al oamenilor din haute finance. Așadar nu numai că s-a subscris capitalul primitiv al unei mulțimi de institute de credit, ci s-au primit de bunăvoie și obligațiile lor. Institutele de credit, la început în perplesitate ce să 'nceapă cu capitalul — căci o bancă are nevoie de timp pentru dezvoltarea ei, ca orice altă afacere — nu s-au mulțumit numai cu a cumpăra efecte la bursă, ci participă la o mulțime de întreprinderi nouă pentru exploatarea de mine, fabrici și alte stabilimente industriale, și nu arareori se cumpărau afaceri vechi cari nu rentau ca bază a societății acționarilor. Căci un timp oarecare era de sine înțeles între speculanți că întreprinderi bune le esploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăți de acționari, întrebuințându-se fraza comună, „că numai exploatarea în mare are perspectivă sigură de succes“. Astfel detrăgând capitalul ramurilor de industrie deja existente și îndreptându-le spre o plasare mai puțin rentabilă, pentru că nouă, au cășunat o mișcare neeconomică a capitalului, care trebuia să perturbe atât strângerea de capitaluri cât și câștigul lucrătorului.


Ca dovadă uimitoare de exactitatea deplină a descrierii economistului german, că esența unei asemenea întreprinderi este specula, servă procedimentele de la noi.

Creditul Mobiliar nu există încă. Statutele lui sunt necunoscute, n-au fost tipărite încă; nici un decret al regelui n-au autorizat existența societății.

Ministeriul Comerțului și Lucrărilor Publice de la noi e abia în stadiul de-a se informa dacă persoanele fondatorilor sunt onorabile și dacă instituția poate fi în folosul comerțului.

Ei bine — deja se speculează acțiile neexistente ale unei societăți neexistente.

Va să zică oameni cari au banii lor plasați în înscrisuri ipotecare, în efecte ale statului român, tot efecte sigure, vând aceste efecte sigure spre a cumpăra acțiile neexistente ale unei societăți neexistente. Nimeni nu știe nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprindere va încuraja — totul e cuprins în chaosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai pentru că nesiguranța absolută dă loc la speranțe exagerate, specula a și pus mâna pe ficțiune și o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei știu că la orice nouă emisie patronată de nume cunoscute se naște hausse în piață și cestiunea principală e de a vinde până e hausse. Deci, precum vede oricine, ei nici nu au titlurile în mână. Mai mult! N-au nici banii necesari pentru a le cumpăra, adică n-au nimic, nici bani, nici efecte, și cu toate acestea câștigă bani.

Rugăm pe oricine să aprecieze aceste împrejurări și să-și facă o judecată despre natura lor.


CREDITUL MOBILIAR ȘI JOCUL DE BURSĂ
[18 iulie 1881]

Tratând materii financiare într-un ziar cotidian, avem două greutăți de întâmpinat.

Una rezultă din subtilitatea materiei. Jocul de bursă, cu toate halucinațiunile lui, ar cere un spațiu mai întins decât coloanele unei foi. Mai ales că în lumea speculei intră tot ce o societate omenească are nesănătos, ruinat, pospăit, începând cu culisele teatrului și sfârșind cu culisele bursei.

Toată lumea 'și aduce aminte de afacerea Stroussberg; de acei duci și conți sileziani cari treceau drept fondatori ai societății ale cărei acții le emiteau o haute banque … papa Stroussberg.

Plasat-au acei oameni fondurile lor disponibile în acții Stroussberg? Ce să plaseze când n-aveau nimic? Dar au plătit poate primul vărsământ și au jucat asupra diferenței, pe prime, până la eliberarea integrală a acției sau, și mai rău, au căpătat un număr de acții gratis pentru iscălitura pusă sub documentul primitiv al fondațiunii.

Dând Dumnezeu s-avem și noi bursă în țară, vom avea ocazia de a descoperi manoperile încâlcite ale agiotajului și a le descrie așa încât oricine să le priceapă.

Așadar, cum am zis, subtilitatea materiei e o greutate. Pe puține coloane trebuie să spunem mult într-o formă nu prea concisă, căci s-ar îngreuia înțelegerea.

A doua greutate e recapitularea continuă. Fiecare număr de gazetă e o scriere de sine stătătoare, încât cetitorul trebuie să înțeleagă tot ce-i spui, făr' a pretinde de la el ca să-ți fi citit și numărul trecut.

Așadar recapitulăm, zicând: operațiile de bancă se deosibesc esențial în operații comerciale și de speculă.

Cele comerciale sunt: negoț de aur și argint, schimb de bani, depozite, virimente, arbitraje cambiale, scont, conturi curente, emisiunea de bilete la purtător, împrumuturi ipotecare, comisiuni (Definiția pe scurt a acestor operații în numărul d-alaltăieri).

Cari sunt operațiile de speculă? În esență sunt foarte unilaterale: cumpărare de acții sau de titluri en gros și specularea lor la bursă en detail. Acesta este cercul de activitate al marilor bănci (Rotschild, Bleichroder, Perreire), acesta în fine al Creditului Mobiliar.

Dar o bancă comercială nu cumpără acții și titluri?

Nu.

Ea le ia în comision, de crede că sunt bune, și trebuie să se încredințeze dacă sunt bune, pentru că cei dendâi cărora le va vinde titluri sunt clienții ei proprii, negustori și capitaliști cu cari are a face de 30-40 ani și mai bine, sunt aceia cari formează sfera creditului unui bancher comercial. Dar în comision le ia.

Pentru un mic comision plătit de Societatea acționarilor, pentru altul și mai mic plătit de clienți, bancherul comercial desface acții bune ale unei întreprinderi industriale cu prețul lor normal, fără speculă, fără agiotaj, în cât le-a primit, le dă.

Câștigul poate fi mare numai dacă afacerea e mare; încolo e foarte normal, precum și plasarea e normală. Numai capitaluri disponibile i se pun la 'ndemână întreprinderii. Nu-și vinde nimeni moșia ca să cumpere acții.

Altfel e banca de speculație, altfel Creditul Mobiliar.

Aceste cumpără toate acțiile unei întreprinderi, indiferent dacă întreprinderea e bună ori rea. Apoi le revinde în detail prin speculație, benificiind totdauna de diferențe.

Ne va întreba cineva cum se face speculația.

Ne vom încerca s-o descriem.

Să presupunem că e a se construi un drum de fier de la București la Cernavodă care costă 50 de milioane, împărțiți în 100.000 de acții a câte 500 franci, de plătit în patru termene.

Va să zică titlul provizoriu pentru întâiul vărsământ costă 125 franci, total: 12,5 mil. pe care haute banque îi varsă, cumpărând astfel totalitatea titlurilor provizorii.

De 'ndată ce titlurile promit a se emite, oricare ar fi valoarea intrinsecă, ele sunt sigure de o hausse. De ce? Numai și numai pentru că toți speculanții de profesie știu că, pe când banca de speculațiune emite, titlurile se vor urca.

Această hausse este atât de bine de prevăzut încât în vederea ei se naște un fel de cerșetorie de o speție cu totul modernă, necunoscută în timpii reacțiunii.

După textul actului de fondațiune acționarii au să verse echivalentul hârtiei lor în patru termene. Toate acțiunile le-a luat Creditul Mobiliar.

Numaidecât creditul sau sindicatul ei de capitaliști e asaltat de cereri; oameni din societatea bună, dame din lumea mare, diplomați, balerine, judecători, săbiuțe politice vin a solicita cu multă umilință la ușa bancherului, care 20, care 60, care 100 de titluri provizorii.

Bancherul de comerț are și el amicii lui: negustori engroșiști, proprietari mari, meseriași însemnați, arendași bogați, tot oameni care-și învârtesc capitalul în sudoarea frunții, cu munca.

Dar iată amicii unei haute banque. Le monde cum s-are zice franțuzește și le demi monde.

Și credeți că refuză „înalta bancă“ de-a le da acestor oameni acții?

Ferit-a sfântul.

Nu-i vorbă, să plaseze serios nu vrea nici unul. Nici n-au fondurile cuviincioase pentru a câștiga proprietatea integrală a acțiunilor pe cari le solicită.

Dar toți știu că aceste acții ce vor cota în hausse la bursă, din ziua întâia chiar, că speculatorii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupându-se care de care să plătească o primă de 50, 100, 500 de franci chiar; că vor cumpăra, până ce ține vârtejul, cu 150, cu 200, cu 600 franci chiar un titlu provizoriu, care a costat… cât?

125 franci al pari.

Dar cum va produce Creditul Mobiliar acest vârtej?

Va împărți titluri provizorii: 250.000 (nominal la plata integrală 1 milion) unor persoane a căror aprobare și vorbă sunt folositoare succesului afacerii, dar cari n-au nici atâta capital încât să-și poată păstra chiar timp scurt acțiile. Asta e prima categorie, alaiul fără parale.

250.000 la persoane, asemenea în condiții sociale înalte, dar destul de bogate pentru a conserva titlurile: alaiul cu parale.

250.000 la speculanți de rând și culisieri. Caracuda.

Preste tot 750.000 franci împărțiți în 6000 titluri provizorie din care fiecare dă dreptul la achiziția ulterioară a unui titlu definitiv de 500.

Câteșitrele soiurile de oameni, lume mare, jumătate lume și culise, de orice categorie s-ar ținea, diplomat sau galopin, balerină sau adiutant domnesc, gazetar sau cinstit episcop, așteaptă, prevede, dar mai cu seamă prezice hausse asupra acțiunilor. Toată puterea intereselor lor îi face să vrea hausse.

Sub asemenea auspicii se deschide bursa. Capitalistul serios șade la un colț, îl cam tentează zgomotul. Ar vrea și n-ar prea vrea.

Dar ceea ce am numit noi alaiul fără parale nu-și poate păstra titlurile. Cei 150, 300, 450 franci ce i-a pus fiecare din sărăcimea înaltă în titluri devin simțitori prin lipsa lor! Ei vor să-și realizeze hârtiile.

Titlurile se oferă la bursă.

Ce face banca de speculație sau Creditul Mobiliar? Le lasă să se vânză pe orice preț? Nu.

Le cumpără ea singură cu primă.

Plătește 10, 20, 30 la sută primă. Nimica toată la 250.000.

Vânzătorii sunt încântați de-a fi realizat un beneficiu ș-o spun în gura mare, cu păreri de rău că n-au putut aștepta încă câteva zile pentru a vinde c-un curs și mai ridicat.

Dar au vândut sau au conservat acțiile lor? Puțin importă. Vorbele lor sunt folositoare creditului afacerii și atrag capitalurile.

Dacă capitaliștii tot se mai sfiesc de-a cumpăra noua valoare, există un mijloc în genere infailibil de a-i atrage: acela de-a face să-i joace pe dinaintea ochilor o mare mișcare de afaceri.

Dacă capitalistul vede vânzându-se succesiv la bursă douăzeci de mii de acții ale Creditului Mobiliar, sau patronate de el, c-un preț care oscilează uneori, dar în linie generală se tot urcă mereu, de fier să fie și tot se ispitește să cumpere. Și 'ntr-adevăr, își zice el, un titlu de 125 care se vinde azi cu 150 nu va face mâini 160 poimâini 170? Mai știi? 165 tot o fi făcând dacă se vinde cu prețul acesta, dacă căutarea lui e egală cu oferta, ba chiar superioară, dacă beneficii considerabile au fost realizate de-o mulțime de persoane onorabile și de considerație cari au cumpărat, revândut și șters diferențele.

Sărmanul de el!

El nu știe că Creditul Mobiliar însuși a vândut și a cumpărat înaintea ochilor lui; că acest vârtej de afaceri a fost jucat anume pentru el, ca să-i ia ochii și să-l atragă cu bănișorii lui, strânși unul câte unul și cu greutate.

Dar cine o știe asta? Nimeni.

Cei abili se cam îndoiesc ei, dar la umbră ce le pasă. Dacă știu taina, câștigă și ei asupra diferențelor și pace bună. Dar chiar cei abili nu sunt siguri. Pentru că, când agenții de schimb merg în fiece dimineață să ia ordine de la Creditul Mobiliar sau de la haute banque, li se dă la unul sau doi din ei ordin de a vinde (ofertă puțină) și la 40 sau 50 ordin de a cumpăra (căutare multă). Dar nici un agent de schimb nu știe ordinele date confraților lui, nici știe de cătră cine i-a fost date.

Legea, reglementele, obiceiul și, mai mult decât orice, interesul lor propriu, îi face pe toți foarte discreți.

Astfel se petrec lucrurile.

În măsura în care capitaliștii serioși cumpără titlurile urcate prin această comedie, Creditul Mobiliar augmentează ordinele de vânzare sau diminuează ordinele de cumpărare, după curs, nu zi cu zi, ci sfert de ceas cu sfert de ceas, până ce toate titlurile sau cea mai mare parte a lor, sunt plasate.

Să admitem acum că în decursul acestei operații prima s-a ridicat numai cu 30 la sută. La fiecare titlu provizoriu ar fi un câștig de 37,50 adecă titlul provizoriu de 125 s-ar vinde cu 162,60, lucru nu tocmai de mirare când am văzut titlurile primului vărsământ al Băncii Naționale vânzându-se cu 500.

Știm de la început însă că 6000 titluri au fost împărțite al pari la alaiuri. Va să zică Creditul Mobiliar a speculat numai 94.000.

De la 94.000 câte 37,50 premiu e în total 3.525.000.

Dar a cheltuit spre acest scop:

1. Prima de 10% plătită subscriptorilor din înalta sărăcime. 25.000

2. Curtaj (samsarlâc) …………………………… 305.500

3. Gazetarii, administrația, pierderile …………… 144.500.475.000

3.050.000

Adecă un câștig de 3 milioane, învârtind un capital de 12 milioane și jumătate în curs de două-trei săptămâni.

Dacă însă banca ar fi plătit integral emisiunea toată și ar fi emis titlul cu 500, al pari, câștigul era de patru ori pe atât de mare, era de 12.200.000, învârtind un capital de 50.000.000 câteva săptămâni.

Precum se vede din cele de mai sus, asemenea operații de bursă nu se pot face de bancherii de comerț. Numai o haute banque cu zeci de milioane capital disponibil sau numai o societate de acționari al cărei capital se 'ntrebuințează la agiotaj poate întreprinde a urca și a scădea titlurile după voință. Pentru a înlătura contramina, adecă a împiedica operațiunile în senz invers al altor case puternice, cari ar zădărnici și hausse și baisse a bancherului sau a Creditului Mobiliar, casele acestea se atrag asemenea cu o parte aliquotă la câștig, ceea ce se cheamă a le primi în sindicat. Toate operațiile acestea sunt independente de caracterul oamenilor. Bărbații cei mai onorabili cari ar lua parte la cumpărarea en gros și speculațiunea en detail de titluri nouă nu se pot purta altfel decât cum le dictează natura întreprinderii lor. Ceea ce e rău e natura însăși a operațiunilor de haute banque și de credit mobiliar, nu oamenii ce le fac.

Ne rezervăm pentru altă dată a arăta dezastrele morale ce le cauzează asemenea întreprinderi, precum și crizele comerciale cărora le dau naștere, mai cu seamă pe o piață de efecte relativ nouă, inexperiență, ademenită cu atât mai lesne de lăcomia câștigului.


SOCIETATEA DE CONSTRUCȚIUNI
[19 iulie 1881]

Ce rol joacă Creditul Mobiliar pe lângă Societatea de Construcțiuni care e a se înființa paralel cu el?

Mărturisim că nu știm. Nu vedem deloc necesitatea unui Credit Mobiliar alături cu Societatea. Are nevoie aceasta ca Creditul să-i plaseze titlurile? Dar plasarea o poate face orice bancă, fără să scumpească acțiile, fără să le speculeze; vânzându-le pe prețul de emisiune și încasând un mic comision din partea Societății și din partea clienților ei.

Ce afacere mai clară, mai puțin complicată decât de-a depune acțiile la o Casă de bancă care vrea să se 'nsărcineze cu aceasta și de-a le lăsa să fie vândute, fără speculă, fără agiotaj, către orice om ce voiește a-și plasa economiile în ele? Dar acțiile Societății se pot încredința chiar la mai mulți deodată. Toți ar putea fi comisionari ai Societății și desigur că toți ar fi bucuroși de-a face o atât de bună afacere la care nu se cere riscul nici unui ban din capitalul propriu, la care nu se cere decât ca ei să aibă încredere că întreprinderea va fi în folosul clienților lor.

Dar vezi că într-o procedare atât de limpede n-ar mai fi loc pentru agiotaj și pentru jocul de bursă și de-aceea o vedem înlăturată.

De-aceea în decursul discuției am lăsat cu totul la o parte Societatea de Construcțiuni și Lucrări Publice, care n-are a face cu Creditul Mobiliar și care poate exista de sine. Dacă această societate află destui acționari cari să crează că, prin clădiri ce le-ar face în București și aiurea, capitalul lor e bine plasat, nu avem nimic de zis. De zidit va trebui să zidească ceva această Societate și dacă acționarii nu vor fi răpiți de curentul agiotajului spre a plăti pe acții mai mult decât fac, dacă se vor zidi case c-o valoare locativă bună, adică cari se pot închiria cu preț sau vinde lesne, acționarii pot vedea capitalul lor producând însemnate venituri. Dar dividendele vor fi determinate prin venitul real al clădirilor, venitul acestora pe valoarea lor reală. Valoarea reală se socotește lesne. Costul materialului brut și al locului, plus munca întrebuințată la construire, plus dobânda capitalului care-a servit la clădirea casei. Bine condusă, o asemenea afacere poate fi rentabilă și începe a fi hazardată numai atunci când, prin supraproducțiune, se clădesc mai multe case decât trebuiesc, cari apoi nu se pot nici închiria, nici vinde la nimenea. Din momentul în care acția se liberează și în măsura în care banii sunt băgați în clădire, ea corespunde cu valoarea acelor clădiri.

Orice acționar are dreptul de-a exige ca să se facă clădiri, ca banii lui vărsați să se reproducă în valori reale, să le creeze pe acestea.

Dar nu vedem, precum am zis, necesitatea creării unui Credit Mobiliar pentru acest scop. O casă de bancă comercială sau Banca Națională se poate însărcina cu vânzarea al pari sau pe un preț de emisiune oarecare a acțiilor Societății de Construcțiuni, luând un comision la sută. Dacă afacerea e solidă, dacă fondatorii inspiră încredere, dacă în sfârșit bancherul comisionar e cunoscut ca om ce distinge o afacere bună de una rea, capitaliștii vor merge la casa sa și va plasa fiecare în acții atât cât va voi sau îi va da mână.

Apoi nu-i asta intenția Creditului Mobiliar.

Creditul Mobiliar îi stă la spate pentru a specula acțiile Societății de construcțiuni, pentru a le vinde peste pari, peste cât vor face vreodată, puțin păsându-i dacă Societatea de construcții va fi în stare, cu toată munca și cu toate șansele, să reproducă în valori reale, în clădiri, echivalentul sumelor plătite de acționari pe hârtiile lor. Societatea de construcții nu-i decât un pretext pentru ca Creditul Mobiliar să speculeze.

Văzut-au cineva acții de-ale Societății de Construcții puse la dispoziția subscripțiunii publice? Nu. Sindicatul a acoperit singur prima emisiune. Pentru a păstra cele 20.000 acții? Pentru a le plăti integral și a avea proprietatea lor integrală? Aida de! Cine ar crede-o una ca asta. Atunci n-ar fi o asociațiune de hautes banques. Pentru a urca cât se poate de mult prețul acțiilor și pentru a le desface scump, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă.


[22 iulie 1881]

„Observatorul“ din Sibiiu a contractat maniera de-a vorbi atât de amar în privința unor lucruri cu totul secundare și de-a face insinuațiuni atât de gratuite la adresa unor oameni pe cari nici îi cunoaște încât merită să relevăm măcar o dată acest defect al confratelui nostru din Ardeal.

În unul din numerele trecute am publicat o corespondență trimisă de lângă Mureș, primită cu ștampilia oficiului poștal din Târgul-Mureșului. Fără a împărtăși întru toate vederile corespondentului și fără a le patrona, am crezut că e o încercare de-a descrie în mod obiectiv evenimentele din urmă; deci am publicat-o fără comentarii, lăsând încolo răspunderea cuprinsului asupra autorului. Deodată ne pomenim cu „Observatorul“ că ne insinuă cumcă noi am fi fabricat corespondența pe malurile Dâmboviței și că ne inspirăm dintr-un organ ardelean oarecare. Presupunerile acestea sunt gratuite. Ne-am abținut aproape totdeuna de-a rosti vro opinie asupra politicei consângenilor noștri din Ardeal și ne-am mărginit, pe cât știm, la dări de seamă despre fapte cari s-au petrecut fără a le comenta. Departe dar de noi de-a voi să sporim sciziunile ce vor fi existând deja între românii din Ardeal. Pentru a da consilii pozitive ar trebui s-avem dreptul de-a le da și siguranța că, urmându-se, vor avea succes.

Pentru a face critică am trebui să putem îndrepta.

De unde dar acea picătură de fiere în vârful condeiului care ni se adresează prin „Observatorul“? Nu știm și poate nu e nici important ca s-o știm.


CREDITUL MOBILIAR ȘI PRESA CAPITALEI
[23 iulie 1881]

Am dovedit, presupunem, îndeajuns că o societate de credit mobiliar e o haute banque a cărei activitate consistă în a cumpăra en gros și a specula en detail efectele unor întreprinderi mai cu seamă viitoare.

Calea comercială și ordinară de-a desface acțiile unor întreprinderi viitoare e subscripția publică, ireductibilă, precum a fost aceea a acțiilor Băncii Naționale, acea a împrumuturilor făcute în țară. Caseriile publice sau Case de bancă, Banca Națională în fine, se pot însărcina oricând cu asemenea lucruri, precum am văzut mai zilele trecute deschizându-se subscripția pentru înființarea unei fabrice de hârtie, al cărei debit e garantat întrucâtva prin furnitura cancelariilor statului.

Tot asemenea cale am recomanda și Societății de Construcțiuni și Lucrări Publice, dorind însă ca ea, prin lege să fie esclusă de la restaurarea monumentelor istorice precum: mănăstiri, biserici etc. cari, după natura lor, esclud întreprinderea în genere, necum întreprinderea anonimă pe acții. S-ar putea întâmpla bunăoară ca mănăstirea Radu-vodă, un monument rar de arhitectură, să fie restaurată a la Goldenherg (Montaureanu), căci fidelitatea reconstrucțiunii de monumente n-a fost nicicând partea tare a unei societăți de acționari.

Cu această restricțiune, Societatea de Construcțiuni își poate face evoluțiunea ei de afaceri bune ori mediocre, cu risc mai mare ori mai mic al capitalului acționarilor. Fără îndoială vom releva că soarta celor mai multe din „societățile de construcție“ (Baugesellschaften și Baubanken) din străinătate n-a fost tocmai strălucită; dar un folos real tot au adus. Au dat de lucru meșterilor zidari și arhitecților și aceștia au produs bunuri reale … Au supraprodus adeseori; au făcut case ce nu-i trebuiau nimănui, dar un substrat material totuși au avut aceste întreprinderi.

Nici un substrat real la Creditul Mobiliar.

Funcțiunea lui organică nu este a produce, ci a cumpăra en gros și a vinde en detail acțiile unor întreprinderi de-o natură necunoscută. Nu numai că e indiferent dacă întreprinderile sunt bune sau rele; din contra Creditul Mobiliar va prefera să cumpere en gros acții discreditate, rele, a unor întreprinderi ce nu se rentează, pentru a le urca prin manopere de bursă și jurnalistice și a le revinde c-un mare folos, puțin păsându-i dac-a vândut publicului valori sau maculatură.

Sumele ce le câștigă o întreprindere comercială sau industrială nu le-a pierdut nimenea. Ele sunt produsul muncii. Sumele pe cari specula le câștigă, le-a pierdut totdauna cineva. Acționarul ce-a cumpărat cu 150 o acție urcată prin agiotaj și care nu face în realitate decât 80 a pierdut 70 franci cari 'i sunt detrași și lui și producțiunii și cari au intrat ca o picătură în marea milionarilor.

Am zis că titluri cu valoare necunoscută se urcă de către Creditul Mobiliar prin manipulații de bursă și jurnalistice.

Amândouă au început deja. Fără ca existența Creditului Mobiliar să fi fost autorizată prin vrun decret al regelui, acțiile lui sunt deja obiectul celei mai vii specule. Culisieri ce n-au nici acții, nici bani, nici speranța de a avea vrodată vrouna din două, urcă deja titlurile în piață.

De ce?

Pentru că Creditul Mobiliar începe cu sine însuși cu maniera sa de-a opera. Își speculează acțiile sale proprii, indiferent de va avea afaceri sau nu, indiferent dacă acele afaceri vor produce ceva sau nu.


Aceasta e independent de caracterul oamenilor, necesitățile profesiunii speculațiunii sunt imperioase, nu scapă nimeni de ele (Courcelle-Seneuil).


Venim la manipulațiunile jurnalistice.

„L'Independance roumaine“ a relevat întâi faptul că d. Vermont a oferit tuturor redacțiilor câte un frumos memoriu litografiat, împreună cu câte un bilet de 500 franci, în schimbul câtorva cuvinte bune. „Timpul“, adaogă foaia franceză, în loc de a lua de păr ocazia ce i se dădea de-a se domiri, a dat afară pe d. Vermont cu micul său pachet.

Lucrul are nevoie de-o mică rectificare. Noi n-am dat pe nimeni afară, de vreme ce știam că d. în cestiune nu era decât trimisul cuiva, și acel cineva e d. Boerescu. Când d. Boerescu propune unui ziar de-a trece o reclamă sub rubrica articolelor de fond pentru 500 de franci cată să admitem că d-sa, ca fost jurnalist, a prefăcut asemenea inserțiuni și reclame în articole de fond pentru o plată oarecare și că crede cumcă asemenea lucruri sunt corecte. Se 'nțelege că d-sa nu poate măsura oamenii și lucrurile decât cu măsura sa proprie și de aceea nu ne mirăm deloc că a avut până și îndrăzneala de-a propune Maiestății Regelui subscripțiunea la întreprinderile sale și de-a utiliza această subscripțiune ca mijloc de reclamă punând toate ziarele din străinătate și din țară s-o trâmbițe cât se poate de tare. Dacă afacerea va ieși rău d. Boerescu nu va pierde nimic; demult își va fi retras fondurile angajate în Creditul Mobiliar; dar ceea ce ar rămânea compromis ar fi semnătura regelui.

Dar să lăsăm astea.

Destul că ceea ce „Independance roumaine“ povestește e în esență adevărat. Aproape toate ziarele din capitală au introdus în coloanele lor drept articol de fond, drept prim București, reclama Creditului Mobiliar. Escepție au făcut „L'Independance roumaine“, „La Bourse“, „Binele public“ și „Poporul“.

Celelalte toate, inclusiv „Românul“, a prefăcut inserțiunea litografiată în câte un lung articol de fond.

Dar „Românul“ merge și mai departe. Vrea să ne domirească pe noi asupra Creditului Mobiliar. Totodată ne citează o mulțime de persoane onorabile, cari pot fi mai plăcute «Timpului»“ ce iau parte la fondare.

Negreșit foarte onorabile!

Atât de onorabile încât, deși au o influență politică determinantă asupra „Timpului“, nici una nu s-a folosit de această influență pentru a ne cere să apărăm în coloanele acestei foi interesele capitalului lor angajat în Creditul Mobiliar. Atât de onorabile încât a însărcinat c-un asemenea rol pe redactorul „Românului' și nu pe noi, a însărcinat pe acel samsar și cointeresat în afacere care împle pagina întâia a foii guvernamentale cu articole ce privesc buzunarul său propriu înainte de toate. Atât de onorabile încât știu a deosebi pe publicist de samsar și i-au lăsat „Românului“ sarcina de-a apăra un institut de bancă a cărui esență e speculațiunea.

Și de-aceea le suntem recunoscători! De aceea am fost liberi de-a discuta cestiunea Creditului Mobiliar din punctul de vedere al intereselor economice ale țării, iar nu din acela al pungii redactorului „Românului“. De aceea am și reprodus opinia lui Courcelle-Seneuil că natura operațiilor unui credit mobiliar e independentă de natura capitaliștilor.

Aceștia pot fi foarte onorabili; operațiile nu rămân mai puțin hazardate, mai puțin avizate la câștigul prin speculațiunea capitalului, iar nu prin plasarea lui în întreprinderi productive.

Repetăm deci că liber e oricine de-a-și întrebuința capitalul fie în producțiune, fie în speculațiune. Ceea ce contestăm însă e că speculațiunea ar fi un element folositor în economia generală a unui popor. Ea e legal corectă, ea poate fi corectă în toate privirile. Niciodată nu va ajunge însă a da unei acții, unei întreprinderi, unui titlu o valoare intrinsecă mai mare de cum o are în sine. Speculațiunea e în stare a urca prețurile, nu a înmulți sau adăoga bunurile și valorile.

Cât despre noi, lăsăm „Românului“ lucrativa sarcina de-a face reclamă pentru Creditul Mobiliar, precum a făcut-o pentru Stroussberg, pentru răscumpărare (cea mai populară cestiune… impusă de la Berlin), pentru împământenire (categoriile Costinescu), și ne permitem a ruga pe samsarul cointeresat al afacerii ca să nu ne mai domirească.

Ne domirim noi singuri cu mult mai bine.


[24 iulie 1881]

„Pesther Lloyd“, oficiosul ministeriului unguresc, ne spune că în cestiunea Dunării a intervenit o pauză. Concertul european, comparat cu un sextet de muzică instrumentală, începuse a se pierde în niște disonanțe atât de ascuțite încât s-a găsit cu cale de-a suspenda deocamdată execuțiunea piesei muzicale. Dacă toate simptomele de pân' acum nu vor fi înșelând, zice oficiosul, atunci nici va fi cu putință de-a se ajunge vreodată la o înțelegere.

Cestiunea de căpetenie pentru organul unguresc este însă dacă Austro-Ungaria ar avea vreo cauză să regrete lipsa unei asemenea înțelegeri. După el neizbutirea Comisiunii Mixte și neprimirea ei în condițiile propuse de Austro-Ungaria ar aduce ca consecuență naturală desființarea Comisiei Europene de la Galați, o împrejurare care nu e deloc de natură de-a inspira teroare sferelor politice din monarhia austro-ungară.

„Pesther Lloyd“ revine așadar la amenințarea făcută și de ziarele din Viena că dacă Comisia Europeană nu s-ar arăta destul de mlădioasă în cestiunea anteproiectului, monarhia vecină își va retrage reprezentantul din sânul ei și ea va înceta de-a exista de jure.

Fără a ști dacă celelalte puteri sunt dispuse de-a împărtăși numaidecât punctul de vedere al Austriei și dacă ar renunța atât de lesne de-a fi reprezentate la Dunărea de Jos numai pentr-o trecătoare nemulțumire a Austriei și făr' a prevedea de pe acum ce mijloace vor întrebuința ele pentru a mănține interesele lor și ale libertății de navigațiune chiar atunci când Austria s-ar retrage din concertul lor, constatăm cu părere de rău că posibilitatea ca Austria să-și retragă delegatul din Comisia Europeană va exista și atunci când aceasta va admite existența Comisiei Mixte. Aceasta rămâne chiar teama generală că scopul monarhiei vecine e să substituie Comisiei Europene, reprezentantă a tuturor puterilor, Comisia sa mixtă, în care ar ști a-și asigura preponderanța. După ce regulamentele vor fi votate, după ce se va constitui Comisia Mixtă ca organ autonom de supravegheare și ca autoritate unică pe Dunăre, ce va fi mai ușor decât ca puterile ce n-ar mai avea nici un interes la existența Comisiei Dunărene din Galați să-și retragă reprezentanții de acolo? Comisia din Galați ar înceta de-a exista și cea mixtă ar intra ca moștenitoare ab intestato în toate drepturile celei dendâi. Așadar în orice caz posibilitatea unei retrageri a delegatului austriac din Comisia de la Galați nu numai că rămâne în picioare și după primirea anteproiectului, ci devine mai mare, mai probabilă chiar. Acum cel puțin Austria are un interes la existența Comisiei din Galați. De va primi sau nu va primi anteproiectul, această comisie e totuși un organ înlăuntrul căruia interesele Austriei sunt reprezentate. Dar interesul și mai mare consistă în speranța că la urma urmelor această Comisie tot va primi anteproiectul cu oarecari modificări. Pe când dacă Comisia Europeană ar înceta de a exista înainte de-a institui pe cea mixtă, n-ar mai exista nici o autoritate internațională pe Dunăre și articolele respective ale Tratatului de la Berlin ar rămânea pur și simplu fără obiect. Ar rămânea ca Austria să se aranjeze prin tractate unilaterale cu puterile țărmurene și nu știm dacă acestea ar fi dispuse a face chiar acele concesii pe cari e în stare a le face Comisia Europeană.


[25 iulie 1881]

Prin decret regal cu data de 20 iulie Consiliul comunal din Iași e dizolvat. Dăm aci motivele principale din raportul d-lui C.A. Rosetti, pe cari le vom discuta numaidecât.


Am primit un raport de la d. prefect al județului Iași prin care-mi arată că actualul Consiliu comunal de Iași, de la instalarea sa și până astăzi, nu s-a ocupat câtuși de puțin de interesele comunei, spre a putea face o bună administrațiune, după cum alegătorii erau în drept a se aștepta de la d-lor.
Mai în toate ședințele Consiliului comunal s-au petrecut acte de natură a turbura ordinea publică, și prin puținul timp întrebuințat la lucru, prin discuțiuni de natură ilegală, au probat lipsa de îngrijire și pentru interesele comunei și pentru lucrul public.
Corpurile legiuitoare au regulat modul plății către comună a sumei de 10 milioane acordate Iașului de Camera Constituantă. Consiliul, prin fraze cari atrăgeau asupra Corpurilor legiuitoare și asupra guvernului ura și disprețul cetățenilor ieșani, a nesocotit acea lege, desprețuind bunavoința cu care țara a oferit să facă mai mult pentru Iași, decât se hotărâse la început, și a refuzat totul, căutând d-nii consilieri să probeze că numai d-lor singuri voiesc binele localității.
Acest act al consiliului contra unei legi binefăcătoare a adus mare pagubă comunei și ș-a atras dezaprobarea marei majorități a locuitorilor acestui oraș, după cum se probează și prin suplica primită la minister, subscrisă de 331 cetățeni, contra procedării Consiliului comunal.
A refuzat cu stăruință d' a recunoaște dreptul de cetățenie acordat la mai mulți străini de către puterea legiuitoare, pe baza Constituțiunii, criticând pururea legile respective și atrăgând prin discursuri învăpăiate ura și disprețul cetățenilor, și asupra împământeniților și asupra puterii legiuitoare, care-a acordat împământenirea.
Acest caz s-ar putea lua drept un act de rebeliune, deoarece se refuză recunoașterea legilor votate de Corpurile legiuitoare și sancționate de puterea esecutivă, după formule constituționale.


Vom observa la punctul întâi că bunurile cedate de stat comunei Iași sunt și azi departe de-a prețui zece milioane și că era de datoria Consiliului comunal de-a cerceta cu de amănuntul dacă valoarea reală a acelor bunuri era în adevăr acea ce, după legea votată de Constituantă, i se cuvine Iașilor. Pe de altă parte guvernul, dând c-o mână acele milioane sub forma de mai sus, a supus orașul la darea fonciară de care acesta era scutit. Ceea ce se dădea comunei li se lua contribuabililor; prin urmare nu există nici o cauză pentru care comuna Iași ar putea fi mulțumitoare guvernului d-lui Rosetti.

Cât despre suplica de 311 iscălituri pe care cetățenii ieșeni i-ar fi adresat-o d-sale, trebuie să constatăm că d. ministru de interne nu se sfiește a cita în raporturile sale cătră rege acte apocrife, cu iscălituri căpătate prin subrepțiune și escrocherie. O mână de oameni fără căpătâi și fără meserie hotărâtă au colportat o suplică cu două înțelesuri, căreia d. Rosetti îi dă înțelesul ce voiește d-sa. O sumă de persoane onorabile și-au retras prin declarații publice iscălitura de pe acea suplică colportată de niște înșelători, încât trebuie în adevăr cineva să aibă lipsa de pudoare a șefului uliței și pungașilor Bucureștilor ca să citeze un asemenea act într-un document oficial.

Un act de rebeliune numește d. Rosetti opunerea consiliului comunal de-a înscrie în liste pe noii săi cetățeni.

Dar oare consiliul comunal e de vină dacă deputații guvernamentali iau mită și pretind mită ca să încetățenească oameni ce nu împlinesc condițiile stipulate de Constituție? Vina consiliului comunal e că în Cameră există oculte biurouri de împământenire cari pentru bani ar încetățeni și pe dracul!

O lege votată de Adunare trebuie să fie în acord cu Constituția. Nefiind în acord, ea e nulă și neavenită și nimeni nu poate obliga nici pe cetățeni, nici pe consiliile comunale de-a aplica voturi câștigate prin mită și anticonstituționale.

Iată la ce se reduce rebeliunea d-lui C.A. Rosetti. Și mai vorbesc de rebeliune patronii republicei de la Ploiești și eroii nopții de la 11 februarie?

Dar, se 'nțelege, d. C.A. Rosetti vrea să aibă cu orice preț partid roșu în Moldova, de aceea-i trebuiesc noii cetățeni de orice proveniență ar fi. Jidanii i-au făcut primire în 1857, pe când orice suflare românească întorcea spatele acestui grecotei născut să trădeze toate interesele naționale ale acestei țări; jidanii îi vor forma și partidul roșu din Moldova care la urma urmelor nu se poate compune numai din fizionomii confiscate ale poliției secrete.


[25 iulie 1881]

La articolul nostru Creditul Mobiliar și presa capitalei „Războiul“-Weiss răspunde:


Deși noi n-am combătut până acum aceste întreprinderi noi, fiind din numărul acelora cari au anunțat înființarea numitelor instituțiuni, totuși aceasta n-am făcut-o nici ca articol de fond, nici ca prim București n-am scris o singură frază care s-ar putea califica de reclamă plătită; din contră ne-am ținut în ce rezervă așteptând să vedem statutele și numele acelora cari compun consiliurile de administrație; Atunci ne vom pronunța cu aceeași independență pe care am păstrat-o totdauna în asemenea ocaziuni și fără a ne lăsa să fim influențați nici de cei interesați, nici de ziarele cari s-au pronunțat deja în această privință.
„Războiul“ nu s-a vândut și nu se va vinde nimănui, și ne îndoim că „Timpul“ a citit cele scrise de noi asupra Creditului Mobiliar și Societății de Construcțiuni, căci altfel nu ne-ar fi făcut onoarea d' a ne pune și pe noi în categoria organelor care au trâmbițat, în formă de revistă reclamă, avantajele economice ale societăților în cestiune, în schimbul unui meschin interes bănesc.
Aceasta am găsit de cuviință a răspunde celor zise de „Timpul“, pentru ca niminea să nu fie indus în eroare asupra atitudinii noastre față cu Creditul Mobiliar și cu Banca de Construcție.


Reproducem acest răspuns spre satisfacțiunea colegilor noștri de la „Războiul“-Weiss. În privirile celorlalte ziare aserțiunea noastră rămâne exactă.


[26 iulie 1881]

Spre răsărit nu spre apus! e titlul unui articol al ziarului „Berliner Boersen-courier“ în care propune ca valurile superfluenței populațiunii germane, cari acum se îndreaptă spre America, să emigreze pe viitor în România.

Îl reproducem întreg:


După ce în articolul nostru din urmă am enumerat motivele cari fac ca concentrarea emigrațiunii germane spre America să fie o pagubă atât pentru Europa, cât și pentru Germania îndeosebi, vom cita acum câteva împrejurări cari, după a noastră părere, constituie o dovadă suficientă că emigrațiunea germană poate să fie păstrată continentului nostru, ba poate să devină chiar folositoare intereselor naționale ale Germaniei. Credem că țările dunărene, îndeosebi România, sunt apte într-o măsură estraordinară de-a primi în număr mare coloniști germani.
Avem înainte de toate două motive esențiale: întâi înlesnirea mai mare, deci și hotărârea mai ușoară de reîntoarcere pentru emigranții aceia cari ar fi căutat de lucru în numita țară străină și ar fi aflat câștig, al doilea, mănținere unor relații naționale mai vii cu țara mumă.
Elementul german, după toate predispozițiile lui, nu e tocmai înclinat de-a se amalgamiza cu populațiunile din orientul Europei, ci a arătat pân' acum din contra tendența de a-și păstra caracterul național. O dovadă pentru aceasta sunt sașii din Transilvania cari pân-în ziua de azi au păstrat în decurs de secole ființa lor germană și datinele germane.
E prea adevărat că munca fizică numai nu e atât de bine plătită în România, ca în America. Dar inteligența și spiritul de întreprindere au un teren mult mai favorabil în noul regat. În România sunt în multe locuri semne clare că se află însemnate gisimente de petroleu; pături de cărbuni de pământ asemenea nu lipsesc, și, dacă bogățiile acestea au rămas pân' acum paragină și neutilizate, cauza e numai lipsa de drumuri și comunicațiuni. Aci se deschide un teren vast pentru inteligență și pentru spiritul de întreprindere și esploatarea întreprinderilor mai sus arătate ar da de muncă multor puteri.
Dar nu numai pentru ramura industrială, ci și pentru agricultor există în România cele mai favorabile condiții de existență. Întinderi vaste de pământ aproape vergin așteaptă numai o agricultură rațională și intensivă, la care muncitorul român indigen nu e înclinat.
Muncitorul român e de o lene extraordinară după ideile noastre; umblă trândăvind îndată ce-a câștigat prin o muncă scurtă subzistența lui pe mai multe zile. Săptămâna n-are pentru el șase zile, ci în genere numai două. O nenorocită lipsă de necesități îl face să se mulțumească chiar cu hrana cea mai rea, numai dac-o poate consuma în inacțiune. Obicinuința deosebită a muncitorului german îi dă aci o superioritate extraordinară, un avantaj atât de mare, încât cu aceeași hărnicie pe care-o întrebuințează în patria lui, trebuie să ajungă în România într-un timp relativ scurt la o prosperitate economică destul de bună.
Mai n-am trebui să adăogăm că o colonie germană industrială și agricolă în orientul Europei ar fi un câștig tot atât de mare pentru Germania, cât și pentru cultură în genere, ai cărei pionieri ar fi coloniștii germani. Germania ar face astfel în Orientul Europei o cucerire pacinică, comercială care are marele avantaj de-a aduce folos și mulțumire chiar celui cucerit. Căci România ar trage mari și incontestabile foloase de la colonizațiunea germană, și prin puterile de muncă, primite din Germania, ar ajunge la o înflorire economică, de care ar trebui să rămână altfel departe timp incalculabil încă.
Se 'nțelege că o concentrare a emigrațiunei germane nu se va putea organiza și recomanda din partea statului decât atunci când guvernul român s-ar hotărî mai întâi de-a da coloniștilor germani avantajele corespunzătoare, avantaje cari ar trebui să aibă de scop mai întâi de-a abate emigrațiunea germană spre România și apoi scopul de-a favoriza prosperarea coloniilor germane.
Între aceste avantaje numărăm în linia întâia ușurarea emigrațiunii spre România prin reducerea cheltuielilor de transport.
Guvernul român nu numai c-ar trebui să reducă, pe căile ei ferate proprii taxele de călătorie la jumătate sau ⅔ ci, prin convențiuni anume cu căile ferate din Austria, ar trebui să capete asemenea o reducere a taxelor de transport, așa bunăoară precum calea ferată de la New-York la Texas transportă pe coloniști cu 40 ba chiar cu 33,33% a costului de transport din tarife.
Sacrificiile financiare cari ar rezulta din aceasta pentru România nu pot forma o piedică în vederea stării înfloritoare a finanțelor statului român și în vederea escedentelor cu cari lucrează în momentul actual statul.
Dar afară de aceste sacrificii financiare, sunt de-o trebuință și mai mare măsuri pentru protecțiunea coloniștilor germani în România. E, din nenorocire, afară de orice îndoială că, mai cu seamă în zilele dendâi, antipatia instinctivă contra unei inteligențe mai mari și-a unui mare gust de muncă ar da loc la escese varii. Față cu aceste escese cată a se da din capul locului garanții pentru protegerea eficace a coloniilor. Am trece peste marginile temei noastre, dac-am voi să specializăm măsurile cu cari ar fi a se garanta această protecțiune neapărată.
Sunt cestiuni de detaliu, a căror soluțiune se poate lăsa în seama autorităților respective. Se înțelege de sine că realizându-se aceste planuri de colonizațiune, numărul consulilor germani în România cată să se înmulțească în mod considerabil.
În sfârșit revenim asupra celor zise, că interesul național s-ar garanta mai mult realizându-se ideea de mai sus, decât sub oricari altă formă de emigrațiune.


Nimic nu e mai admirabil decât naiva imperturbare a foii de bursă de a pretinde ca muncitorul cel trândav român să plătească până și cheltuielele de transport a acelor nemți cari n-au cu ce trăi în țara lor, și cari să vie să-l cucerească pe acelaș trândav pe cale economică. Trebuie în adevăr să avem un guvern și niște Camere compuse în majoritate de străini, pentru ca o foaie străină să aibă curajul de-a scrie asemenea platitudini.

Există demult în Germania marota de-a abate coloniile ce merg în America, spre țările Dunării, spre România îndeosebi. Caracterul național al românilor, viciat de domnia fanarioților și șters în mare parte prin amestecul clasei de mijloc cu elemente transdanubiane, regimul economic și politic detestabil și odios la care sunt supuse elementele autohtone ale țării de către cele imigrate și dominante, complicitatea între pic-pocheții indigeni și cavalerii de industrie de peste graniță, toate elementele acestea de convingere înclină pe germani a-i face să crează că o țară în care un grecotei ca C.A. Rosetti stăpânește, nemții pot intra cu droaia, plătindu-li-se până și cheltuielile de drum.

Silă ne e uneori de a mai lua pana în mână spre a apăra interesele românimii. Clasele dirigente, în cea mai mare parte străine prin originea lor și ținând minte că părinții vorbeau încă grecește și bulgărește, sunt prinse în mreaja înmiită a funcțiilor create din nou la căile ferate, la tutunuri, la bănci, și, chiar dac-am presupune c-au avut o coardă de rezistență, au pierdut-o. Clasa cea mai numeroasă și autohtonă a acestui pământ, țăranul, geme sub esploatarea unei administrații neomenoase, sub birurile și uzura cu care susține o generație intelectuală stearpă și moralicește decăzută. Și nu se află în această neagră mulțime un suflet generos, un braț de fier, care să pună capăt acestei mizerii fără de margini.


[27-28 iulie 1881]

Numirea d-lui Petre Mavrogheni în postul de ministru plenipotențiar al României pe lângă guvernul regelui Italiei a fost obiectul unor comentarii deosebite din partea presei, deși cam fără cuvânt.

E cunoscut că nici unul din reprezentanții României în străinătate nu este roșu sau din partidul guvernamental. D-nii Calimach Catargiu (Paris), N. Crețulescu (Petersburg), Vârnav Liteanu (Berlin), Bălăceanu (Viena), ba chiar d. Ion Ghica (Londra) nu sunt nici au fost membri ai partidului guvernamental propriu zis, adecă ai partidului roșu. Aceste persoane n-au fost nicicând confundate cu breasla de politiciani din care fac parte d-nii C.A. Rosetti, I. Brătianu, Fleva, Carada, Costinescu, Serurie ori Pătărlăgeanu.

Stabilind această deosebire esențială, ne vom convinge că corpul nostru diplomatic e departe de a fi cum e guvernul dinlăuntrul țării, un fel de delegațiune a partidului roșu și că superioritatea intereselor esterioare și piciorul de bună-cuviință pe care trebuie să stăm cu vechile state ale Europei i-au impus oricărui guvern datoria de-a face, la numirea personalului diplomatic, abstracție de la principiile politice pe cari le profesează persoanele în cestiune și de-a avea considerații de altă natură.

Afară de aceea am spus că politica noastră esterioară se face nu atât în cabinetul ministrului pre cât în acela al regelui. E dar evident că persoanele numite cată să se fi bucurând în grad deosebit de încrederea regelui și că aceea a ministrului vine oarecum în linia a doua.

Auzisem în adevăr demult că varii stăruințe s-ar fi exercitat asupra d-lui Mavrogheni spre a primi o însărcinare diplomatică și că aceste stăruințe durează de aproape un an. A primi un asemenea post era se 'nțelege echivalent cu a renunța la politica militantă de partid și-n adevăr d. Mavrogheni, din momentul în care a hotărât a primi o asemenea sarcină publică, a demisionat din comitetul dirigent al clubului conservatorilor, deși suntem autorizați a crede că va face și de acum înainte parte din dreapta conservatoare, cu toată rezerva ce i-o impune noua sa pozițiune.

Ceea ce e așadar a se stabili este că d. Mavrogheni e departe de-a se fi desfăcut de partidul conservator sau de-a fi transfug. Onorat de încrederea regelui în momente foarte însemnate pentru politica exterioară a țării, în momente în care se agită o grupare semnificativă a puterilor europene și în care Italia e 'n ajun de-a se apropia de Austro-Ungaria și de a-i aduce drept semn întâi de amiciție concesii în cestiunea Dunării, d. Mavrogheni a consultat desigur mai mult patriotismul său încercat decât considerațiuni de partid când a primit sarcina grea de-a reprezenta politica regelui la Roma.

Din punctul de vedere personal d. Mavrogheni ar fi trebuit poate să cedeze demult stăruințelor exercitate asupră-i, căci partidul roșu-i datorea atât lui cât și tuturor membrilor mai în vârstă ai dreptei o satisfacție.

Dacă 'și aduce cineva aminte de articolele infamante ale „Românului“ aruncate asupra fostului ministru de finanțe din cabinetul Catargiu, de odioasele calomnii scornite de lealii redactori ai foii guvernamentale când cu procesul lui Ofenheim, dacă 'și aduce aminte apoi de darea în judecată a întregului cabinet, de veninoasele insinuațiuni ale coteriei roșie în actul de acuzare, îndreptate contra unui om care a ieșit din Ministeriul de Finanțe mai sărac decum a fost vrodată, atunci oricine va vedea că nu-și poate da cineva o mai strigătoare dezmințire decât roșii, numind într-un post de înaltă încredere pe omul cel mai calomniat de ei din România. Poate chiar sentimentul Maiestății Sale să fi fost că acestor bărbați atât de calomniați fără cuvânt li se cuvine o satisfacere eclatantă, care să se impuie vederilor tuturor ca dezmințire a unor acuzări calomnioase, lipite pe păreții primăriilor din toată țara, acuzări pe cari nimeni, dar absolut nimeni, n-a avut curajul de-a le susținea înaintea unui for judecătoresc.

Fiind autorizați a crede că d. Mavrogheni continuă a face parte din dreapta conservatoare, admitem ca înțelegându-se de sine rezerva pe care va crede convenabil a și-o impune față cu luptele zilnice de partid și împărtășim părerea că interesele esterioare ale țării sunt de-o ordine superioară politicei militante și merită o asemenea rezervă.


POETUL ALECSANDRI ȘI STUDENȚII ROMÂNI DIN VIENA
[27-28 iulie 1881]

Se știe că Societatea „România Jună“ din Viena, constituită numai din studenți români, a dat o serbare cu ocazia aniversării a 60 a d-lui V. Alecsandri, bardul român de la Mircești. În acea zi s-a trimis poetului din Viena un preafrumos album, legat în catifea grenată, având pe fața de deasupra scoarții o ghirlandă de frunze de stejar și de laur lucrate foarte fin în argint; în partea de jos a acestei ghirlande vin în săpătură anii 1821 și 1881, iar în mijlocul ei inițialele poetului.


[29 iulie 1881]

„Românul“ a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, și de-a polemiza apoi cu „Timpul“ combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtășim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se 'ntâmplă și în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din „Poșta“ privitor la antagonismul dintre moldoveni și munteni.

Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, și e o apucătură de rea credință de-a ne atribui în total și direct idei pe cari nu le împărtășim decât în parte sau indirect și cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranziția printr-un nou punct de vedere.

Noi, de ex., avem în privința așa numitului antagonism dintre moldoveni și munteni o părere proprie, bazată pe observațiuni etnologice, care modifică esențial maniera de-a privi cestiunea.

Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului și a Țării Ungurești. E absolut aceeași rasă, cu absolut aceleași înclinări și aptitudini.

Dar în București și în orașele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-au furnizat generația actuală de guvernanți. Acestea sunt rămășițele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu și Ypsilant și resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminție nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ș.al. Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României.

Fizic și intelectual stârpituri, neavând nici tradiții, nici patrie, nici naționalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreția străinilor și votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare națională de acolo. Aprinși de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice și autohtone ale acestei țări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.

Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Țara Românească decât în Moldova, dar și aci ele se află mai cu seamă în centrele șesului, nu prin orașele de la munte, nici prin ținuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii îi confundă apoi cu populația istorică a Țării Românești, precum se află în sate în genere și îndeosebi la Câmpulung, la Târgoviște, la Târgu-Jiului ș.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.

Așadar: distinguendum est.

Ceea ce sunt pentru Moldova evreii sunt pentru Țara Românească aceste venituri cari, prin identitatea religiei, au știut să se strecure printre români, să-i amăgească și să ajungă a-i stăpâni; și, pentru ca lucrul să le succeadă și mai bine, au precupețit tocmai instinctele noastre naționale.

Vedem bunăoară pe-un C.A. Rosetti, un grec, și pe Carada, un alt grec, înființând o gazetă.

Ce nume-i dau?

„Românul“.

Ei cari n-au fost români neam de neamul lor.

De-aceea e destul ca acești oameni să lipsească de la guvern, fie oricine altul, și numaidecât nu se mai simte nici o deosebire între român și român. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C.A. Rosetti, Pherekydis ș.a., românul de oriunde începe a se simți străin în țara lui proprie și, precum zice „Poșta“, guvernul i se pare tot atât de străin ca cel unguresc ardelenilor, ca cel muscălesc basarabienilor.

E un axiom în mecanică că efectul trebuie să fie egal cu cauza.

Domnia fanariotă și scurgerea sistematică de stârpituri și faliți în șesul Țării Românești a ținut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacțiune a spiritului național și a puterii de asimilațiune a solului și a rasei, vom fi exterminat până și urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare și de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al nației românești și abia strănepoții Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne-am sili, nu putem corci stejar.

Lupta Moldovei contra numiților munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Țării Românești, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naționale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînțeleasă, mâni va fi poate organizația socială, poimâni biserica și școala, una câte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.

Deși poporul român e numeros, lupta lui e disproporționat de grea, de vreme ce acești oameni au sprijin pe străini. Aduși la putere de Rusia, susținuți azi de alianța austro-germană, vedem pârghiile cari-i ridică așezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric și fără o conștiință limpede de ceea ce trebuie să facă.

Nația românească n-are de gând încă să instituie, pentru regularea acestui soi de stăpânitori, ordinul Sfintei Cânepe spre a ridica la aceleași demnități pendente și pe grecul Serurie și pe grecul C.A. Rosetti și pe bulgarul Mihălescu și toată seminția dominantă.

Dar să nu desperăm.

Planta crește la noi. Ar trebui numai niște mâni vârtoase mocănești cari să știe s-o întrebuințeze. Apară ele în Moldova, apară peste Olt ca-n vremea lui Tudor, nația le-ar primi așternându-le flori și covoare pe drumuri, precum i le așternea lui Matei Basarab la intrarea în Târgoviște. Și Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelșugat de această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui.

Așadar, încă o dată, distinguendum est.

Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate țările pe cari le locuiește, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr și de patriotism.

Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni.

Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar „Românul s-a ferit de-a ne răspunde.

E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături și pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc;

Cine va face lista funcționarilor mai cu seamă înalți, a pensionarilor, a deputaților, a arendașilor bunurilor publice și private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulațiunea și reglementarea vieții generale a țării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale a scăpat din mâna elementului autohton și istoric și a încăput pe mâni străine. Dar acest din urmă element, această formațiune hibridă se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar avea pretext să stăpânească. Dar nu este încă și nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi română.

Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa română, dar acelea sunt intrate demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani.

Însă nu acestea domină, ci imigranți proaspeți, cari sunt abia în generația a doua, a căror limbă maternă era încă străină și cari s-au românizat, în privirea limbei, în școalele noastre.

Limba singură nu constituie însă naționalitatea.

Calitățile morale și intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare.

Dac-am încerca se determinăm exact timpul în care elementul autohton a învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice:

La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă.

La 1821 începe reacțiunea elementului autohton și merge biruitoare și asimilând până la 1866.

La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.

Există și de-atunci o oscilațiune, o mutare a punctului de gravitație când asupra elementelor instinctiv naționale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă.

Dar care-i semnul prin care se disting acești oameni neasimilați, de proveniență transdanubiană, de populațiunea de rasă?

Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică și intelectuală. Sunt intelectuali și fizic sterpi, sunt catâri în toată privința. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată și la stingere în generația a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenoși, lipindu-se și măgulind pe oricine de care au trebuință, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor și a lui Cuza ar ilustra această teorie.

Oameni ce lingușeau a împărtăși ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe față, îi trădează.

Dacă am cerceta originea ofițerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoșani și urmărind toate numele.

Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendențe elementare de atracțiune și repulsiune. Precum celții Irlandei, deși anglificați, simt dominațiunea anglo-saxonă ca pe-o dominațiune străină de rasa și înclinațiunile lor, tot astfel poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai români, fără a fi, și cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui.

Geniul neamului românesc e o carte cu șapte peceți pentru generația dominantă.


[30 iulie 1881]

Urmând discuțiunea asupra punctului stabilit în numărul de ieri, adică a deosebirei între români de rasă și pretinși români de proveniență incertă, ni se înlesnește mult răspunsul la cestiunile ce ni le impune viața publică.

Vedem de exemplu în vremea lui Matei Basarab o creștere a populației atât de repede încât ajunsese la numărul ce-l are astăzi, adică la 3 milioane aproape numai în Muntenia.

Ca corelat al acestei dezvoltări vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună întregei naționalități române, operă la care a concurs atât Teofan, mitropolitul Ardealului, cât și Varlaam al Moldovei. O unitate ideală cel puțin a răspânditului popor românesc plutea înaintea vederilor acelor venerabili bătrâni al căror curaj războinic nu avea egal decât în curajul moral de-a dezlipi o dată pentru totdauna elementul etnic al latinității din Orient de masele slave, turanice și grecești cari înconjurau. Și-n adevăr, dacă citim documentul lui Matei Basarab de la 1639, ne încredințăm că el își pricepea misiunea lui istorică:


Doamne! — zice el — veniră străinii în moșia noastră și-și spurcară mânile lor cu mite și îndrăzniră a vinde și a cârciumări Sfintele Tale și a goni pe moșneni și în avutul lor a băga pe străini, fum de rușine vecinilor noștri, … oameni străini nouă, nu cu legea (religia), ci cu neamul, cu limba și cu năravurile cele rele.


Iată o deosebire clară între lege și rasă; între confesiune și naționalitate! Apoi urmează zicând:


Întorcându-se Dumnezeu cu milă la această săracă de țară, adusu-și-au aminte de noi, Matei Basarab, și ne-au adus din țări străine, de unde eram goniți de străini și pribegi de răul lor și ne alease la domnia țării și ne ridică în Scaunul strămoșilor noștri.


Această reacțiune a elementului contra cotropirii de elemente introduse în mod clandestin în țară, precum și redeșteptarea în genere, e în luptă însă cu elementele imigrate, cari ajung a stinge dinastia Basarabilor și a introduce domnia străină a fanarioților.

În scurt timp populația de trei milioane a Țării Românești scade la 700.000, și aceasta într-o mizerie nemaiauzită.

La 1821 revine domnia națională. Fără ca sistemul de guvernământ să fi devenit esențial altul, populația crește repede, limba se dezbracă în mai puțin de douăzeci de ani de cuvintele grecești, turcești etc., cari se introduseseră în epoca fanarioților; progresul real și repede al rasei române o face matură pentru unire, pentru cei dendâi pași în civilizațiunea apuseană.

Se va observa că în timpul de la 1821-1866 se tipăreau și se citeau cărți, că rasa română este cea setoasă de cunoștințe și capabilă de-a pricepe adevărul.

Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700-1821.

Populația autohtonă scade și sărăcește; cărți nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoștinți, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învață, o face de silă, gonind o funcție. Încolo leagă cartea de gard. Și, pentru a avea o funcție, trebuie să fii înrudit cu ei, să ți se termine numele în -oglu -opulos sau în -idis și să fi terminat patru clase, sau, în caz de mari exigențe administrative și financiare, și un curs de … violoncel. Un adevărat sediment de pungași și de cocote, precum am mai zis-o.

S-ar părea, la prima vedere, că e indiferent ce elemente determină soarta unui popor, fie autohtone, fie venite din afară. Dar pentru un observator mai adânc nu e indiferent.

Toată soarta Franței e alta de când instinctele rasei celtice, în Revoluția cea mare, au învins și înlăturat instinctele romano-germanice cari stăpâniseră pân-atunci. În multe provinții germane se recunoaște foarte mult influența elementelor slave, germanizate, și va rămânea totdauna o mare deosebire între germanii de sud, o rasă aproape pură între scandinavi, asemenea puri, și între prusieni bunăoară. Nu e asemenea indiferent pentru Anglia dacă predominațiunea ar fi a elementului celtic sau a celui anglo-saxon. Predispoziții și aptitudini moștenite, virtuți și slăbiciuni moștenite, calități sau defecte intelectuale și morale dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei celuilalt element. Suntem de ex. convinși că demagogia la noi e de origină fanariotică; că ea însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiții, fără patrie, fără trecut în contra celor ce au o tradiție hotărâtă, trecut hotărât. De aceea roșii se și recrutează mai mult dintre grecii și bulgarii românizați. Setea de-a-și crea un trecut pe care nu-l au se vede din tendența de-a schimba totul și de a le da lucrurilor alt cachet. Astfel se schimbă numele istorice ale stradelor din București, dându-li-se altele, cari ar putea fi puse în raport cu ceea ce ei pretind a fi făcut în țară. Aceste elemente hibride se vor destinge așadar prin ura trecutului și a tot ce se poate numi istoric într-o țară, fie instituție, fie rasă, fie religie, fie datine.

Dar nu numai la noi se va observa lupta de predominare de rasă și oscilațiunea, ci și în alte țări, în raporturi mai mari.

În Rusia mutarea capitalei la Petersburg înseamnă predominarea rasei germane, rusificate îndealtmintrelea. Tendența d' a muta punctul de gravitație la Moscva e slavă;

instinctele de devastare și de răsturnare a tuturor lucrurilor existente cu susu 'n jos sunt tatare.

Astfel vedem că la urma urmelor orice formă cât de subtilă a vieții se reduce la un substrat solid, experimental și că politica unei țări, pornirile în bine și în rău, atârnă de la complexiunea fizică a indivizilor, de la originea lor, de la defectele sau calitățile înnăscute rasei lor.

Precum aceeași limbă se va pronunța altfel de un german, altfel de un slav, altfel de un italian, tot astfel aceleași legi se vor aplica după natura celui ce le aplică, aceeași țară va avea altă soartă după cum va fi natura celor ce-o conduc.

Dacă considerăm vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice, figura unui Mircea sau Ștefan cel Mare, și le comparăm cu mizeria și puținătatea de caracter din ziua de azi nu mai încape îndoială că alt element predomina atunci, altul azi, și poate toată cestiunea se reduce la aceea că pe-atunci precumpănea populația autohtonă de munte, iar azi precumpănește cea imigrată de baltă.

Iată dar care e antagonismul veritabil între moldoveni și așa numiții munteni. E antagonismul între elementele istorice ale acestei țări și cele neistorice.


[31 iulie 1881]

„Pesther Lloyd“ scrie următoarele:


Știrea unei foi din Transilvania că emisari români ar fi făcând călătorii agitatorii prin Banat și Transilvania are nevoie de confirmare; cunoscându-se vigilența estraordinară a organelor noastre municipale, asemenea scormoniri, dac' ar exista în adevăr, n-ar rămânea necunoscute.
Cu toate acestea vestea se acordă pe deplin cu dulcile obicinuințe ale vecinilor noștri valahi. Nu mai e un mister că în școalele române s-a introdus harte cari întind noul regat dincolo de Transilvania, până la Oradea Mare și la Dobrițin. Și, chiar dacă nu s-ar ști aceasta, totuși cunoaștem foarte exact ce fel e atitudinea României în toate cestiunile cari ating interesele Austro-Ungariei. Rolul pe care 'nainte 'l juca Serbia a trecut asupra României și se exercită c-o impertinență care nu poate avea altă sorginte decât convingerea că marea putere austro-ungară se va arăta nesimțitoare față cu friponeriile acestea, stând pe gânduri de-a intra în certuri serioase cu micul vecin. Dar poate că oamenii din București totuși și-au făcut rău socoteala. Interesele esterioare și interioare de cari e vorba sunt cu mult mai însemnate decât ca să serve de jucărie celui mai tânăr dintre regate și neînsemnătatea nouăi monarhii nu poate fi o circumstanță atenuantă când e vorba de foarte însemnate interese ale Austro-Ungariei. Poate că va fi neapărat de-aface pe d-nii din București să simtă că e în puterea Austro-Ungariei de-a se aduce România la rezon.


Făr' a încerca câtuși de puțin de-a combate tocmai stilul impertinent de fripon al gazetei oficioase ungurești, care știe prea bine că presa română abia se ocupă vreodată de așa numita Ungarie îndeosebi și de marele d-lor regat, pe când d-lor de la Pesta își manifestă totdauna existența într-un mod neplăcut pentru orice om prin tonul ales cu care discută cestiunile privitoare la România, vom aminti numai că d-nii din Pesta, purtând la încoronarea regelui d-lor insigniile Țărilor române, au comis o friponerie mai mare și mai neiertată față cu un stat mic care n-a avut nicicând onoarea de-a face parte nici din posesiunile Sf. Ștefan, nici din acelea a vreunui alt sfânt unguresc. Minciuna primblată atunci pe ulițe în salve de tunuri și în strigările jidanilor cari formează majoritatea capitalei maghiare nu ne-au jenat deloc. De-aceea ar fi natural să nu-i jeneze nici pe d-lor hartele etnografice cari, conform adevărului, ar arăta că rasa română, nu regatul român, se întinde chiar și dincolo de Tisa în urma sterilității rasei maghiare și a corciturilor de nemți și de jidani cu cari găsește de cuviință a se reîmprospăta. Dacă, cu toate că Parlamentul unguresc consistă în majoritate din mameluci venali și vânduți în datorii, cu toate că administrația ungurească e compusă din tot ce e mai corupt și mai vițios, cu tot sistemul de exploatare evreiască, vitalitatea rasei române e superioară încercărilor impotente ale mamelucilor din Buda de-a o ruina, aceasta nu e desigur o vină a rasei române.

Cât despre emisari cari să turbure poporul cu nemulțumiri asupra guvernului, chiar dac' ar exista, nu credem că sunt necesari. Cel mai bun emisar pentru a turbura populația unui comitat e arătarea unui funcționar unguresc, bețiv, jucător de cărți, venal, fără nici o conștiință de datoria lui, și cel mai nimerit mijloc pentru a inspira odiul în contra ungurilor e guvernul unguresc însuși. Ar fi o greșeală ca emisari speciali să mai denigreze pe aciia în cari nimic n-a mai rămas de denigrat, cari pierd în joc de cărți și petreceri depozitele orfanilor și fondurile caselor de economii. Cavaleri de industrie, gineri ai miniștrilor ungurești pe cari poliția de-acolo se face că-i scapă, pentru ca abia în București să se puie mâna pe ei, sunt destui. Descoperirile presei maghiare chiar sunt față pentru a dovedi corupțiunea acelei pături de jidani, slovaci și nemți maghiarizați, cu predominarea cărora onor. Tisza fericește popoarele Coroanei ungare. Aci stă răul.

Criteriul statului unguresc întru a-și alege funcționarii și reprezentanții nu e, ca-n alte state, onorabilitatea sau capacitatea. Toți friponii, toate veniturile, tot ce-n celelalte naționalități e stricat, incapabil, lipsit de caracter e destul de bun pentru a se maghiariza și a împărtăși domnia exercitată în numele rasei maghiare, egal de nefericită și egal de exploatată cu toate celelalte popoare. A fi om de nimic, a nu ține la limba și naționalitatea sa e în Ungaria un merit și un titlu de-a deveni om de stat. E evident că un stat care, în principiu, se razimă pe oameni lipsiți de caracter, cari pentr-un interes oarecare renunță la sine însuși, cată să fie o sarcină pentru cetățean, un blestăm pentru prosperitatea publică.

Acesta e nervul probațiunii în discursul adresat de d. Mocioni alegătorilor săi din Banat. Acest bărbat onorabil a simțit în adevăr că un Parlament ca cel unguresc nici nu merită să-l aibă în sânul lui și de-aceea a renunțat de bună voie la problematica onoare de a-și mai reprezenta poporul său onest și laborios într-un Parlament ales prin corupție și prin împărțire de băuturi spirtoase. Dacă există o ironie de regim parlamentar, o caricatură a libertăților publice, un persiflaj al bunului simț și al moralei publice e desigur Adunarea care la Pesta decide soarta atâtor milioane de oameni.

La acestea să gândească oficioșii unguri, nu la hartele etnografice, ba nici măcar la interesele austriace pe Dunăre. Ungurii nici negoț au, nici corăbii pe Dunăre, nici nimic; cestiunile ating populațiunile industriale și comerciale ale Austriei, cari nu sunt maghiare.