Din periodice/Din Timpul, aprilie-august 1878

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, ianuarie-martie 1878 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, aprilie-august 1878
Din Timpul, septembrie-octombrie 1878


[5 aprilie 1878]

Nu de mult un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică, pe bună românească, de nebuni), a avut o idee din cele mai originale: voind a arăta publicului vienez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensionarii săi la o adunare unde erau slobozi să facă toate după capul lor.

Cine a fost de față la ședința de sâmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut fericirea de a vedea o a doua edițiune, revăzută, însă nu îndreptată, a adunărei din balamucul vienez. Când am aflat cele petrecute în Dealul Mitropoliei am gândit deocamdată că, fiind 1 aprilie, este vorba numai de o glumă, cum se obicinuiește după o deprindere universală, și a trebuit să citim darea de seamă in extenso din „Monitorul oficial“, pe care o și reproducem aci îndată, ca să ne încredințăm de seriozitatea lucrurilor.

La ordinea zilei era dezbaterea raportului comisiunei de cercetare parlamentară asupra alegerii colegiului I de Iași. D. raportor, Pantazi Ghica, dă citire raportului său, pe care d. Maniu îl califică de „Cântul unei sirene“, confundând astfel pe autorul cu o dihanie fabuloasă. Nu ne vom opri mult asupra analizării acestui document, lucrat cu „zel și eleganță de stil“, tot după d. Maniu, care este om competent. Singurul argument constituțional sau mai bine zicând juridic, adică acel a nerespectării termenului de 21 zile pentru convocarea colegiului electoral, care se invocă, a fost de mai nainte răsturnat de ministrul și de cei puțini bărbați cu mintea sănătoasă ce s-au strecurat în această Adunare.

Considerațiunile morale invocate de acel raport le vom apreția când va veni rândul d-lui Holban.

Ceea ce nu ne putem opri de a observa este că atunci când un om aduce atâta patimă în silințele ce-și dă pentru a culege motive de invalidarea alegerii unui adversar politic încât merge până a susține absurda teză că d. Mârzescu a influențat alegerea, acel om către lipsa de nepărtinire adaugă ipocrizia când, la sfârșitul raportului său, zice că are „regretul de a conchide“ pentru invalidare.

D. Maniu, care admiră forma stilistică a raportului, a avut vitejia de a combate fondul.

După aceea, un deputat, înzestrat cu o figură care reflectează ca o oglindă toate pasiunile înjosite ce-i frământă inima, unde stau întipărite în trăsuri idoase invidia și mai ales ura pentru tot ce este bun și frumos, d. Holban în fine, ia cuvântul și atunci începe acea scenă burlescă care amintește scena citată mai sus de la institutul de alienați din Viena. Acel domn combate moralitatea alesului colegiului I de Iași pentru că: 1) d-sa este fondatorul Direcției nouă, care prin foaia ei „Convorbirile literare“ a tratat pe d. Holban de ignorant și de prost; 2) pentru că locuitorii Lacului Sărat nu se pot alege în Camera de la Washington (aici se zburlește președintele Adunărei și protestează); 3) pentru că d-sa, adică oratorul, se teme de bătaia cu biciul, care este bună pentru sălbateci, iar nu pentru dânsul. Și, spre a întemeia toate argumentele sale, citește o scrisoare a d-lui P.P. Carp unde tânărul și spiritualul senator scrie comisiunei de cercetare că: dacă ar fi știut că d. Maiorescu propagă ideile filozofice ale lui Schopenhauer, adică că este de opinie că d. Holban este un ignorant și un prost și că ar fi bine să i se poată aplica penalitatea filozofică lăudată de Schopenhauer, niciodată nu ar fi votat pentru vechiul său amic.

Cerem iertare cititorilor „Timpului“, un ziar serios, dacă, pentru astă dată, am împrumutat tonul articolului nostru de la „Charivari“ sau mai bine de la „Tintamarre“. Este întâia și cea de pe urmă oară că o facem; scuza noastră este că nu am putut urma altfel, de vreme ce aveam a da seama despre o comedie bufonă, ale cărei personajiuri de căpetenie erau d-nii Pantazi și Holban.


TENDENȚE DE CUCERIRE
[7 aprilie 1878]

Situația persistă a rămânea nehotărâtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei înclină spre război. Într-adevăr, dacă Rusia ar face concesiunile cerute de Anglia, dacă ar supune deliberării Europei Tratatul de la San-Stefano în întregul lui, ea ar renunța la foloasele materiale în a cărora prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum la serios declarațiile diplomatice făcute înaintea trecerii Prutului? Erau declarații îmbunătoare, de care noi credem că nimeni n-a fost înșelat decât acel ce au voit să fie.

Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendințele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice cari-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mânele și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a. 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ținta cuceririlor rusești sunt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvântul d-lui Aksalvof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiți cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneției și apoi mai departe… tot mai departe.

Și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porții pentru a elibera pe creștini — în formă ― în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghițit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai știe cine. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sunt diametral opuse.

Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor.

Se stabilește în Tratatul de la San-Stefano independența României și c-un rând după aceea se stabilește c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-și trece trupele prin țara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — văzând și făcând ― s-ar preface apoi în zece și în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit așa de frumos pentru ca să rămâie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.

În fine, susțiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colții prieteșugului. Bucureștii sunt împresurați de trupe, în Vlașca cazacii își bat joc de populație dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu munițiuni sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuința mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica și pace bună.

Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ținea război până ce Rusia-și va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărțeală și aceste propuneri prefac înțelegerea în complicitate și complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simț istoric, liberalii consmopoliți c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei și au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane și poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca și noi în cestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.

Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deși-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în ițele Rusiei și e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic față de cei ce reprezintă țara, coroana ei și pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof și generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănușat.

Nu mai vorbim de altele și mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răstește, cazacul pradă în Vlașca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate când ajung în rândurile din urmă.

Deși nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizatiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.

Deviza noastră este: a nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alții precum ne-am încrezut, ci numai în noi înșine și în aceia care sunt nevoiți să ție cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.


DOMNUL HOLBAN ȘI ARTHUR SCHOPENHAUER
[9 aprilie 1878]

După ce d. Holban și-a primit platca de la noi când, în rândul trecut, a atribuit în mod tendențios și pe față neadevărat niște fraze ale lui Max Stirner lui Arthur Schopenhauer, toate acestea pentru a combate o alegere, d-nia lui vine din nou și ajunge cu cutezarea de-a atribui din nou înțeleptului de la Frankfurt ideile lui Max Stirner, plângându-se că, indicând printr-o citațiune (mincinoasă) doctrinile (ce d. Holban voiește a atribui) candidatului, și-au atras critice și grațiozități incivile din partea noastră, taxându-l noi de ignorant.

Dăm din nou pasagele din cuvântul d-lui Holban, întrucât ating această materie:


Între considerațiunile cari le-am adus ca să combat această alegere am adus și oarecari considerațiuni morale și cred că, ori de câte ori este vorba de o alegere de mandatar al țării și de trămiterea lui într-o Cameră care se numește Adunarea națională a unui stat, este bine de a ști dacă credințele lui sunt pentru mănținerea naționalităței poporului în cestiune, căci este absurd a se admite că un client ș-ar alege un advocat care să fie inamicul cauzei sale. Ei bine, eu în privința aceasta mulțumesc onor d-lui P. Carp, care, în patriotismul său, a fost nevoit să declare că doctrinele d-lui Maiorescu sunt funeste societăței românești și statului nostru politic… căci aceasta însemnează declarația sa, când zice că, dacă ar fi cunoscut mai înainte aceste doctrine, n-ar fi votat pentru d. Maiorescu…
D. Carp, ca om care-și iubește țara, s-a găsit nevoit să ne facă această declarațiune, care-i face onoare din toate punctele de vedere. Eu în rândul trecut v-am indicat, printr-o citațiune, care erau doctrinele acelui candidat și acea indicare mi-a atras critice și grațiozități incivile din partea d-lui Maiorescu într-o foaie a sa, taxându-mă de ignorent. D-lor, nu voi să trec nici de filozof, nici de învățat universal, dar țin să constat că tot ceea ce zic este esact, țin să probez că am dat o interpretare justă, veridică, înaintea d-voastră în privirea doctrinei acestei școale funeste care în Moldova se numește Noua direcție și al căria d. Maiorescu este și fondatorul și marele profet. Iată am aicea evanghelia acestei școale, „Convorbirile literare“, unde sunt traduse și propagate de d. Maiorescu principiile lui Schopenhauer.
D. Președinte: Nu știu dacă este bine să discutăm aci opiniunile filozofice ale alesului.
D. A. Holban: La această observație a d-lui președinte, aș voi să știu un lucru: dacă în Țara Românească ar fi o localitate care să se numească Le Lac Salé și dacă acolo ar trăi o sectă de mormoni ca în America și dacă prin rătăcire un colegiu electoral ar alege un mormon, s-ar găsi loc pentru el în Camera noastră, când în Parlamentul statului celui mai liberal, în Camera Statelor Unite, n-a putut să intre niciodată un mormon?
Înainte de toate, partidul național democratic și liberal are de cea întâi datorie să apere proprietatea, onoarea și castitatea familiei, patria…, are de datorie să propage în popor onoarea, moralitatea, virtutea…, iară nu MATERIALISMUL abjectului Schopenhauer, care propagă concubinatul, dreptul bătăii cu biciul, disprețul amorului de patrie și sentimentelor de onoare… Aceste lucrări sunt bune la sălbatici, nu la noi…


Înainte de toate constatăm că nu l-am taxat pe d. Holban numai de ignorant. Citând fals, atribuind ideile lui Stirner unui alt autor, d-sa a fost de rea-credință și acest din urmă calificativ dorim să se cunoască. D-sa a spus neadevărul despre un autor cu renume european și l-a spus cu intenția de a-l spune. Ignoranța este o nenorocire, nu o vină, minciuna este o vină pozitivă; ignoranța arată că capul este deșert, minciuna arată că inima și caracterul sunt de nimic. Un om ignorant poate fi de treabă, unul c-un asemenea caracter niciodată.

D-nia sa, țiind să constate și de astă dată că ceea ce a zis e exact, spune în fiece vorbă ce-o pronunță un nou neadevăr, și aceasta știind bine că-i neadevăr.

D. Holban zice că filozoful în cestiune e contra proprietății.

Neadevărat.

Că e contra castităței familiei.

Neadevărat.

Contra onorii, a virtuții, a moralității.

De trei ori neadevărat.

Și-n fine — finis coronat opus — d-nia lui mai susține că abjectul Schopenhauer e materialist. În șapte rânduri de șpalt a „Monitorului“ d-sa aruncă 7 (zi: șapte) neadevăruri, nemaiauzite prin colosala lor sfruntare, prin lipsa de rușine a aceluia ce cutează să le pronunțe.

Schopenhauer e unul din cei mai aprigi apărători ai proprietății; castitatea o arată ca o virtute principală și ca temeiul familiei; sentimentul de patrie e-n ochii lui atât de mare încât în scara virtuțiilor omenești sacrificarea pentru patrie e aproape de sfințenia deplină, de asceză; el cere aspre legiuiri pentru păstrarea onorii cetățenești, combate însă le point d'honneur al evului mediu, care-ți comandă să nu-ți plătești datoriile contractate legitim, ci numai pe cele de la jocuri de hazard, iar, când cineva îți spune adevărul, să-l ucizi. În fine în veacul nostru nu există nici un singur filozof care să fi stabilit atât de înalte ideale de moralitate ca tocmai înțeleptul de la Frankfurt.

Disprețul amorului de patrie și a sentimentelor de onoare nu le-a propagat niciodată. Ceea ce combate este acea mândrie deșartă națională care face pe niște secături să se laude c-o calitate la care cel mult părinții lor poartă meritul și pe care o împărtășesc cu alte milioane de oameni.

O dovadă ne dă însuși d. Holban. Într-o cumpănă pune 12 ani de muncă literară a „Convorbirilor“ și într-alta ridicola sa personalitate, și, pentru că e român, crede a putea contesta meritul unor lucrări stăruitoare. D. Holban n-a produs nimic, nu știe nimic, nu însemnează nimic, cu toate acestea, fiindcă e român, ține cumpănă la toate.

Apoi nu e așa.

Ceilalți sânt asemenea români — desigur că după origine, limbă și mutre mult mai curați decât d. Holban — dar pe lângă acest așa-zis merit mai au și altele, pe care d. Holban nu le are.

În fine Schopenhauer e materialist.

Dar știu astăzi până și copiii, și orice enciclopedie îl poate lumina pe d. Holban, că Schopenhauer e idealist pur sang. Ceea ce produce iluzia în capul d-lui Holban e că d-lui își închipuiește că idealiști se numesc aceia care-și bagă degetul în gură și apoi scriu la cai verzi pe păreți.

Schopenhauer știa carte, asta e deosebirea între el și alții. El era în curentul științelor naturale, era fiziolog, era anatom și-ntr-o viață lungă el totdeauna a căutat probe pentru teoriile lui idealiste în științele naturale. Dar faptul că Schopenhauer știe mai multă fiziologie decât mulți profesori de acest obiect nu-l preface încă într-un … abject materialist.

Pedeapsa cu moartea a susținut-o pentru că el a dovedit că, cine e născut canalie și om de nimic, om de nimic și dușman omenirii rămâne întotdeauna. Tot prin această idee însă el arată totodată că n-o primește pentru crime comise din nevoie sau din patimi mai puternice decât natura omului. Dar el nu voiește neapărat pedeapsa cu moartea. Lucrul principal este înlăturarea radicală a răului, deci propune în locul acestei pedepse: scopirea, pentru a nu se mai înmulți canaliile.

Este aceasta poate cauza din care d. Holban urăște pe Schopenhauer?


[11 aprilie 1878]

În afacerea Holban-Schopenhauer am uitat a releva o aserțiune inesactă a d-lui deputat. D-sa se plânge cum că d. Maiorescu, într-o foaie a sa („Timpul“), i-ar fi adresat epitete care în dicționarul de sinonime într-adevăr nu se găsesc sub vorba compliment. Dar tocmai împrejurarea aceasta ar fi trebuit să-l facă pe d. Holban să judece că articolele „Timpului“ nu sunt și nu puteau fi scrise sau inspirate de d. Maiorescu.

Cel mai elegant scriitor român ― care este fără contestare d. Maiorescu ― se mișcă în genere pe un nivel pe care d. Holban nu e de găsit și fiindcă d. Maiorescu nu avea nici o trebuință să se coboare, precum nici d. Holban nu are putința de-a se urca, rolul de a se ocupa cu filosofia d-lui Holban cade asupra altcuiva, mai puțin însemnat decât d. Maiorescu. D. Maiorescu se află, din contra, în poziția vrednică de invidiat de-a nu trebui să se ocupe deloc de ceea ce d. Holban, sau alții de aceeași țeapă, zic sau fac.


PAȘTELE
[16 aprilie 1878]

Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cântare să aducem stăpânului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!

Și la sunetele vechei legende despre suferințele, moartea și învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și când ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mânile ș-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?“.

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfâșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Șakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepizmuirea, și cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge și cu cenușă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărâmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rânduri sabia și chiar astăzi aceiași cruce, același simbol de mântuire e în ajunul de a încurca (ca pretext, nu negăm) Europa într-un război al cărui sfârșit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce și-o face David Strauss, scriitorul vieții lui Isus, de mai sântem noi creștini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creștini? — și suntem dispuși a răspunde? — nu.

Mai adevărate sânt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:


Nu numai dragostea ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mâncăm prin feluri de lăcomii și prin nedireaptă voința noastră. Deci, cum suntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtășire avem cu tine, ca să ne și împărtășim bunătăților Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaștem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morți suntem vinovați; iată, sub mâna Ta cea lucrătoare și care ținea toate petrecem. Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cât este despre gândul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării celei nebiruite și bunătății celei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!


Rar ni s-a întâmplat să vedem șiruri scrise cu atâta cunoștință de caracterul omenesc: Tu ești bun, recunoaștem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor.“

„Vedem cele bune și le aprobăm, dar urmăm cele rele.“

Astfel, cu multă umilire strigăm:


Călcând aceste porunci ale tale și în urma poftelor și a voilor noastre îmblând, tot păcatul în fieștecare zi cu osârdie facem: clevetire, hulă, ținere în minte de rău, călcare de jurământ, vorba mincinoasă, vorbă de rușine firească și afară de fire, și ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvântătoare, acestea foarte păgânește, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deșertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură și râs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfânt și închinat prin noi a se huli de păgân l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; și în cărări neînțelepțește șchiopătând, toți ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înțeleagă, nu este până la unul. Ciuma și robia și îmbulzeala și sărăcia și multe feluri de morți și dese pre noi de trei ori ticăloșii! ne-au despărțit ca prin niște bătăi ca acestea să ne tragi la tine măcar nevrând noi; ci nici așa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgânilor spre robie și spre pradă și spre junghiere și spre jefuire celor fără de lege și nici așa n-am înțeles, nici ne-am depărtat de la vicleșugurile noastre și de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înțelepțit, nici prin facerile tale de bine și prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!


Și astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare. Și toate formele cerșirei le-a întrebuințat față cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără ființă și un vis al înșelăciunii. Conștient despre nimicnicia bunurilor lumii, înțelegând că această viață cu trebuințele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deșerte decât cele pe care le are din natură, omul totuși pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alții, de a-și întinde stăpânirea peste tot pământul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenușa lui lipește un zid vechi împotriva ploii și furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mișcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viața decât împlinirea normală a unor trebuințe din cele mai simple? A bea, a mânca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-și hrăni existența și a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile își zidesc locuințele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul își adună provizii pentru iarnă, și încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresându-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuințe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcționari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicație, universități și școale, diplomați, adunări legiuitoare, biruri, advocați, societăți academice, gazete, marșandemode, teatruri, bani de hârtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinți, mânuși, câini de vânat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale și altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiția și deșertăciunea ei, dar și cu geniul și setea ei de știință, stând înaintea ultimei probleme, își toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar și voiește să-l bea… când iată că sună încet clopotele și cântecele de la Înviere… și paharul îi cade din mână… el e recâștigat pentru viață.

Înviere — renaștere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii și răutății, paralel cu acea țesătură de egoism, vicleșug, tiranie de uliță și tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voința acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie așa de bine în rugăciunea lui — trăiește creierul omenirii o mică parte din viață deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomației, nici războaielor și, în acele puține momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor și adâncul mărei, greutatea pamântului și ușurința eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumusețea liniilor și în pictură a colorilor, descompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyrus ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mântuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea știutoare mai bună decât cea neștiutoare?

După câte știm din trecut și vedem azi, nu.

Va rămânea într-adevăr un tezaur în urma generațiilor, însă totuși, omul armei și acela al vicleșugului, ostașul și diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult viețuind decât pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cerești, Faust răspunde:

„Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea!“

Vin zile de înviere și trec. Aci se salută oamenii cu „Surrexit! Verc Surrexit!“, dincoace cu „Hristos Voscres!“ și în toate limbele pământului se repetă acest cuvânt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hör ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!“

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învățătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulțime, cu pretexte mari și scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură și cu ura în inimă, cu fața zâmbind și cu sufletul înrăutățit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la același Dumnezeu. Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezește patimile cele mai negre și mai uricioase ale mulțimii sunt adesea mai credincioși vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei și șoptesc cuvintele lui Calist, cerșind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceștia chemați, cari sunt mulți, nesfârșit de mulți, nu sporește comunitatea creștină: puțini sânt cei aleși și puțini au fost de-apururi.

Dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult; și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii“, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții:

„Christos a înviat!“


ZIAR NOU
[16 aprilie 1878]

Vineri 14 (26) aprilie a apărut primul număr al unui nou ziar german în București care promite a ieși în toate zilele (afară de luni) și poartă titlul „Deutsche Orient-Zeitung“. Pentru a însemna poziția noului ziar față cu politica dinlăuntru reproducem următoarele șiruri din articolul întitulat Zur Lage (Situațiunea):


Presupuind că aceste știri (despre o nouă cerere a Rusiei în privirea Basarabiei) s-ar confirma, am esprima guvernului dorința ca, intrând în asemenea tratări, să puie la cale un aranjament care să ție seamă nu numai de interesele țării noastre, ci și de onoarea ei, și așteptăm, după o eventuală învoire cu Rusia, că și opoziția noastră va înceta cu tactica puțin îndemânatică de până acuma de a împunge și irita guvernul prin interpelații necontenite. Poate că pentru cazul nostru se potrivește exemplul micului stat al Belgiei, care, în anul 1870, se afla într-o poziție atât de grea, dar a cărui opoziție din Cameră, judecând drept greutatea crizei, se abținu cu totul de la orice amestec în politica esternă, punând astfel binele țării mai presus de orice ură de partid. Noi, din contra, avem din nefericire trista convingere că fără de purtarea lipsită de tact a opoziției noastre, care în ședința vestită a Camerei de la 26 fevruarie l-a silit pe ministru să rupă tratările cu Rusia, pentru ca îndată după ivirea conflictului să atace mereu pe ministru tocmai pentru îndeplinirea acestei dorințe a opoziței, fără cea purtare lipsită de tact zicem, relațiile noastre cu Rusia n-ar fi luat niciodată un caracter atât de acut dușmănesc, și dorim ca acuma, pe cât mai e vreme, să se imiteze exemplul nației belgiene.


Vestita ședință de la 26 fevruarie — să ne dea voie confrații noștri să le spunem — s-a petrecut într-o Cameră în care opoziția n-a deschis gura, ci a tăcut ca peștele ― pentru că e prea puțin numeroasă.

Guvernul însuși și-a comandat interpelantul în persoana d-lui V. A. Urechia, recte Popovici, și după aceea a dus-o strună până ce i-o veni gustul să se scalde în alte ape.

Opoziția adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendințelor Rusiei și va lupta și de acum înainte, n-a întrebuințat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziția a fost rezervată în cuvinte și puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze și vorbe late și slabă în argumente.

Noi pe oamenii de la guvern nu-i credem pe atât de răi patrioți pe cât sunt de ușori, nu pe atât de ușori pe cât sunt de meschini și nu pe atât de meschini pe cât sunt de lași. Știm foarte bine că au avut nevoie de glasul opoziției pentru a zice nu în această cauză și i l-am dat pentru că singuri erau prea lași pentru a se rosti. Cu un cuvânt lașitatea e cea dentâi, patriotismul cea din urmă calitate a acestor oameni, care se înțelege că e bine să rămâie la guvern, pentru ca opoziția adevărată, (nu comandată) să nu fie silită a lua pe umerele ei o sarcină, pe care tocmai guvernul a creat-o prin inepția lui și care azi întrece puterile oamenilor cari se respectă, căci acei cari au creat această situațiune au abuzat de dânsa, pentru ca în opoziție, combătând urmările faptelor lor proprii, să facă peste putință orice acțiune înțeleaptă și energică.


MILLO ÎN BUCUREȘTI

[Articol cu paternitate incertă]

[21 aprilie 1878]

Luni d. Millo a reprezentat în sala Bossel Lipitorile satelor, cu care ocazie am văzut că bătrânul artist n-a pierdut nimic din vigoarea și virtuozitatea lui.

Rolul său propriu l-a jucat cu o vervă care ne făcea să uităm cu totul că artistul are astăzi peste 65 de ani. Aceeași viiciune, același joc al fizionomiei, aceeași putere de mai nainte.

Publicul era încântat, ba chiar actorii erau cuprinși de acelaș curent de veselie, de râdeau împreună cu publicul. Un lucru avem însă de observat, care ni se pare destul de însemnat pentru a reveni și altădată asupra lui.

Actorii cari au dat concursul lor în această piesă sunt în mare parte diletanți ori începători, încât nu s-ar fi cuvenit ca d. Millo să se înconjure cu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care, ca rutinar în vârstă, joacă în maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu totul propriu, care privește mai mult persoana și maniera lui de-a juca decât caracterul reprezentat. Dar Măriuca, de ex., ar fi trebuit reprezentată de o persoană cel puțin simpatică. Cităm tocmai acest exemplu. pentru că nu se cuvine indulgență acolo unde observăm o absolută greșală în alegerea carierei. Alegându-și cineva cariera reprezentării dramatice, trebuie să știe că tocmai arta aceasta are exigențe fizice, pentru că instrumentul artistului e chiar fizicul lui. Cu acea zestre fizionomică pe care o are d-na ce a jucat pe Măriuca din Lipitorile satelor nu se prezintă cineva pe scenă.

O părere nefavorabilă avem și despre restul trupei improvizate. Deci, oricât am prețui de mult geniul individual al lui Millo, găsim totuși că se cuvine neapărat ca să se înconjoare altfel. Nu zicem că toți acești domni ar fi lipsiți de talent, dar a recunoaște un talent mediocru sau ascuns sau nedezvoltat nu va să zică a recunoaște că el are deja dreptul de a seconda pe un om ca Millo într-o piesă cu care acest din urmă a cules atâția lauri și atâtea aplauze.

Cestiunea se prezintă sub două puncte de vedere, unul estetic, altul de bună-cuviință.

Esteticește o piesa e totdauna un întreg, ca și un tablou, ca și o statuă. Un tablou în care o singură figură e escelentă, foarte escelentă chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rău.

Din punctul de vedere al bunei-cuviințe întâmpinarea noastră e și mai aspră. Asemenea înjghebări sau improvizări de trupe arată din două lucruri unul: sau puțin respect pentru public sau ignorarea deplină a exigențelor unui oraș mare cum sunt Bucureștii.

Foarte cu greu ne-am hotărât a face aceste observații numai pentru că n-am dori să atingem persoana unui oaspe atât de iubit care, după ce a lipsit un an aproape din București, vine astăzi înapoi și are drept de-a fi întâmpinat cu bine și cu bucurie. Dacă deci reprezentația în întregul ei ar fi fost, oricât de mediocră, numai admisibilă, dacă privazul ce înconjura portretul măiestru al cârciumarului evreu ar fi fost câtuși de puțin bun, am fi tăcut. Dar reprezentația a fost purtată, întreagă, de la început până la sfârșit, de umerii unui singur om. E drept că publicul venise să-l vadă pe Millo și l-a văzut tot așa plin de spirit și viociune ca și mai nainte, dar publicul venise să vadă și o piesă, nu numai scene izolate, căci adesea când personajul evreului lipsea de pe scenă fundul salei Bossel nu mai semăna a scenă, ci a altceva.

Găsim că e interesul artistului, în interesul său cel mai bine înțeles, ca să se înconjure altfel; nu zicem cu genii sau cu artiști eminenți, dar din șirul celor ce-l secundează să lipsească cel puțin figurile „imposibile“. Repetăm dar că, deși întâmpinăm cu bucurie sosirea d-lui Millo, deși prețuim fără rezervă talentul său propriu, suntem totuși siliți a stabili, ca o exigență inevitabilă, ca să joace înconjurat de o trupă regulată, care să-și învețe rolurile, încât să putem vedea piese întregi și nu numai virtuozitatea individuală a unui singur personaj din piesă.


[26 aprilie 1878]

De câte ori făceam observările noastre asupra infructuozității intrării în război a românilor contra Turciei, liberalii și alții de un gând cu ei ne înșirau marile avantaje morale, pe care nația le-a câștigat trimițându-și floarea fiilor săi ca să moară de frig, de foame și de gloanțe înaintea valurilor de pământ a întăriturilor Plevnei.

Când le spuneam că o asemenea conlucrare, ce pentru ai noștri era un fel de martiriu, trebuia să fie ținută în cumpănă de foloase, chezășuite în scris și legate cu noduri, foile liberale râdeau de zapis și chezășie, vorbeau de generozitatea aliatului nostru, de vitejia cu care se bat dorobanții, de „A! bravii mei copii!“ exclamat de cutare ori cutare ofițer străin, de laudele jurnalelor străine. Cu un cuvânt, amăgitoarea glorie, vorbele mari la cari aplaudă necunoscătoarea mulțime se îmflaseră ca râul de munte, înecând glasurile celor puțini cari, cunoscători ai istoriei naționale și a istoriei marelui vecin, prevedeau de mai înainte ce frumuseți or să se întâmple când vremile se vor limpezi.

Nu știm de ce, dar de câte ori gândim la războiul ce l-am purtat și la roadele ce le-am cules ne vine în minte vestitul monolog al lui Sir John Falstaff, în care el dă definiția onorii.

Gloria nu se bea, nu se mănâncă, nu se îmbracă, ea nu vindecă oasele sfărmate de ghiulele, nu cârpește mantalele rupte prin care suflă amorțitorul crivăț, nu-nlocuiește porumbul crud pe care l-au mâncat soldații noștri cu pâne caldă, c-un cuvânt gloria ce-o câștigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu riște nici măcar degetul cel mic, necum zeci de mii de oameni și zeci de milioane de bani, storși la urma urmelor tot din spinarea muncii productive a țăranului.

La anul 1392 regele Sigismund al Ungariei încheiase alianță cu Mircea cel Bătrân în contra turcilor. Sigismund trece Dunărea și ia Nicopoli, apoi, auzind de turburări în propria lui țară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsând pe Mircea singur cu țara în fața dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă Mircea? Poate că, mișcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărțit cu lacrimile în ochi de dânsul, urându-i izbândă bună în Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianță, îl somează pe rege să continue războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e înconjurat de oastea ușoară a Țării Românești și scapă abia cu puțini oameni ca prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteșugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o nouă alianță cu același rege al Ungariei. În sfârșit această alianță îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în fața strălucitei oști creștine stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste ușoară și abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franțuzească. Dar cavalerii franțuji, setoși de glorie și plini de ambiție, nu vor să stea în urma moldovenilor și muntenilor, ci vor în frunte să dea năvală vitejască, să spulbere pe turci. Ce face Mircea? Recunoscând poate generozitatea cavalerimei, s-a plecat acestui plan glorios și s-a învoit să rămâie el în urmă? El a tuns-o binișor cu oaste cu tot peste Dunăre, lăsând oastea Crucii în știrea lui Dumnezeu și a unei sorți pe care el o prevedea foarte clar. Și cum prezisese el în consiliul de război, așa s-a întâmplat.

Creștinii conduși de entuziasm, de dorința de glorie, de cavalerism și generozitate, au fost cumplit bătuți în urma planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea și-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă prețioasă, cu care peste un an el a stins pe același Baiazid care sfărâmase frumoasa oaste creștină, în care erau față cele mai nobile și mai glorioase nume ale Europei.

Dar Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care știa că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.

Nouă ni se pare deci că, de-am fi urmat cum urmau bătrânii, de ne-am fi păstrat pentru vremi în care într-adevăr existența țării ar fi fost în joc, mai bine am fi făcut. Apoi am mai adăoga că, în schimbul suferințelor reale, a morții reale, a banilor reali cheltuiți cu războiul, ar fi trebuit să căpătăm bunuri reale, nu cuvinte frumoase prin gazete străine. Acesta-i lucru aproape de mintea omului, încât toate foloasele morale puse în cumpănă cu ceea ce am fi trebuit să câștigăm după o campanie victorioasă sunt te miri ce și mai nimica.

Acum situațiunea e cu totul alta și mult mai nefavorabilă; o mulțime de lucruri sunt cu putință. Se vorbește de o nouă convenție ruso-română. Această convenție n-ar avea pentru noi nici un folos real, dar mulțime de pagube. Presupunând că, în schimbul unei nouă convenții, Rusia ar renunța la Basarabia, ce se va întâmpla? Rusia învingătoare va sta față cu Austria armată și se va învoi să împartă și țara noastră; rușii vor lua Moldova, austriacii Țara Românească sau, în cazul cel mai bun, Austria le va lua pe amândouă și vom fi buni-bucuroși că încăpem sub un stat în care cnutul nu joacă nici un rol. Rusia învinsă va trebui să renunțe ș-așa la Basarabia, silită de un al treilea, încât toate sacrificele noastre de până acum și viitoare nu ne vor aduce decât ceea ce timpul ar fi trebuit să ne aducă prin puterea lucrurilor.

C-un cuvânt poziția noastră e mai grea decât orișicând, dar aceasta ar fi foarte puțin dac-am fi știut a ne păstra și dacă n-am fi contribuit noi înșine de-a o-ncurca și mai rău.


NOU ABECEDAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI
Sibiiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8° — Prețul 25 cr. v. a.
[28 aprilie 1878]

Abecedarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmând principiile scriptologiei, adică a învățării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întâia) numai cu litere de scrisoare. Învățând de timpuriu a scrie, și anume deodată cu cititul, școlarii sunt de-a pururea activi și, pe când învățătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintați, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învățării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea și se întroduce de sine insonarea.

Pe întâiele pagini sunt elementele desemnului și a scrisorii, adică puncte, linii drepte și figuri construite din linii drepte, apoi linii strâmbe și trăsăturile subțiri, cele groase și îndoite, cari constituie elementele materiale ale scrisorii. În urmă vin toate literile mici cu sonul original, rânduite genetic, adică astfel încât după cel mai ușor de scris, de ex. i, urmează o, apoi a, u, e, apoi din consoane n, m și a.m.d. Copilul nu citește nicăieri silabe izolate fără de înțeles, ci pretutindenea împreunează cu sunetele ce le rostește un înțeles concret, încât se evită învățătura mecanică. Rostind cuvinte cu înțeles concret, i se prezintă o icoană în minte; el învață cugetând.

Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpați. Zicem ortografie pentru ca să fim înțeleși, deși aplicat la modurile noastre de a scrie cuvântul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii când între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai una ar putea fi bună?

Cauzele cari l-au făcut să admită scrierea de dincoace le spune însuși în prospectul alăturat cărții.

Ortografia, zice d-sa, este cea cu „semne“ pentru că:

1. Așa scrie astăzi majoritatea românilor și nu avem presemne că ea se va acomoda minorității, iar unitatea „ortografică“ este pentru noi românii un bun mare, la care trebuie să tindem cu toți cu orice preț.

2. În cărțile cu ortografie fără semne școlarii începători sunt nevoiți a ceti cuvintele cari conțin sonuri derivate „de două ori“, o dată așa cum ele se prezintă ochiului d.e. saratura, apoi așa cum le dictează auzul românesc: „sărătură“. Chiar și etimologiști pronunțați ca d. Bariț încă recunosc „că pentru începători este greu a ceti fără semne“ („Observatorul“, nr. 8).

3. Cuvintele nouă sau adecă „neologismii“ se pronunță adeseori cu totul fals, mai ales când învățătorii nu știu latinește. Astfel am auzit însumi cum elevi și învățători pronunțau: timpurii în loc de timpuriu, amicițiă în loc de amiceață (amiciție) etc., pentru că era scris timpuriu, amicetia. Unii mai pronunțau „gerunz“, alți „gerundiu“, unii „concoarză“, alții „concordie“ etc. Tot așa, de nu mai rău, o pățim cu numele propriu; R. D. canonic Șerban din Gherla cetea la un esamen în Năsăud consecința Țîșeni în loc de Titieni (numele unui învățător).

Autorul ne spune și greutățile administrative cu care au a lupta cărțile românești dincolo.

O grijă deosebită am avut — zice — la compunerea acestui Abecedar, ca să nu cadă și el sub interdicțiunea guvernului, și am cuvinte a crede că mi-a succes a înconjura în pace această stâncă periculoasă. În adevăr inspectorul regesc de școală, d. Fr. Koos, din Bistrița, a publicat în ziarul „Kelet“ din Cluș (nr. 284 de la 12 dec. 1877) asupra noului Abecedar o recenziune în termini prea măgulitori pentru mine, terminând prin a-l recomanda colegilor săi și autorităților scolastice cu toată căldura, ceea ce se poate lua drept „aprobare din partea guvernului“.

Recenziunea ziarului unguresc e următoarea:

Scoțând la lumină noul său abecedar — „oprit în amândouă edițiunile de mai înainte“ — autorul a eliminat cu îngrijire toate pasagele dificultate de guvern, menținând însă, ba chiar emendând împărțirea, pe care însuși guvernul a numit-o „metodică“.

…Abecedarul are două părți, una scrisă, alta tipărită. Cuprinsul și planul abcdarului vădesc îndată pe eminentul bărbat de specialitate. Esteriorul cărții este așa de elegant încât face onoare tipografiei Drotleff & Comp. Prețul e numai 25 cr., care cu privire la edițiunea elegantă și estetică este moderat. Din parte-mi recomand cu cea mai mare căldură colegilor mei inspectori și autorităților școlare acest Abecedar, cu atât mai vârtos, căci, în cât știu eu, un Abecedar românesc mai eminent decât acesta nu esistă nici unul. Doresc, în interesul învățământului și al eminentului autor, cu această edițiune să treacă cât mai curând.

Dacă nu ne înșelăm, d. Fr. Koos, inspectorul școlar în ținutul Bistriței, este identic cu preotul maghiar care petrecea într-o vreme în București și a avut neplăceri cu chiar poporenii (maghiari) ai bisericei sale din cauza înfocatului său naționalism, care neliniștea viața pacinică a micei colonii maghiare din orașul nostru. Tempi passati.

Pe noi ne interesează mai cu seamă pasul ortografic făcut de autor.

Mergem mai departe și zicem că nu unitatea ortografică e un bun mare pentru români, ci unitatea limbei. Într-adevăr, pe la a. 1640 și ceva, în urma ridicării lui Luther, s-a introdus în bisericele reformate limba națională și această tipărire de cărți clerice în limbele deosebite a fost întrebuințată ca mijloc pentru a calviniza pe români. Atunci biserica română, în ramura ei cea cu totul neatârnată, mitropolia Moldovei și a Sucevei, a luat inițiativa unui sinod pentru părțile locuite de români și a admis, ca măsură contrarie reformațiunii, tipărirea de cărți românești ortodoxe, pentru a feri poporul și preoțimea de a se adăpa la izvoare eretice. Din reforma protestantă a răsărit această reformă în biserica română, care și-a imprimat pe de-a pururea urma ei binefăcătoare în dezvoltarea noastră.

Cel mai mare noroc pentru bătrâni a fost desigur acela de a nu ști latinește. Luând limba astfel cum crescuse ea în propria ei individualitate, bătrânii au creat o ortografie pentru români cum ea nu are păreche în nici una din limbile moderne. Înzestrați cu o fineță nemaipomenită a auzului și cu un bun-simț de care noi ne-am înstrăinat de mult, ei au simțit care dialect anume — dacă putem numi dialecte deosebirile dintre noi — este acela ce trebuie cultivat. Moldoveni și munteni au tipărit în veacul al șaptesprezecelea cărți care, ca oglindă a pronunției vie, admise ca clasică, nu lasă nimic de adaos și nimic de scăzut. Abia în epoca fanarioților, sub înrâurirea nimicitoare a lor, limba începe a-și pierde unitatea ortoepică și tinerețea ei naivă care strălucește în cronicari. Dar pe la capătul domniei fanariote românii de peste Carpați încep să învețe latinește și, mișcați de o ură neînțeleasă contra bietelor semne cari nu le păcătuise nimic și a bietelor cuvinte cu care poporul în curs de atâtea veacuri își făcuse locuțiuni, proverbe, cântece și povești, învățații au năvălit să stingă de pe fața pământului acea minunată operă la care contribuise milioane de capete, în mare parte foarte bine formate, și zeci de cărturari cu bun-simț și cu auz credincios.

Ce-a putut ieși dintr-asta decât o adevărată vavilonie?

Suntem și azi încă departe de restabilirea vechei noastre unități ortoepice. Dar încercările de a ajunge la ea sunt multe, unele mai izbutite, altele mai slabe. Astfel vedem pe chiar autorul abecedarulul întrebuințând încă ó și é în loc de oa și ea, deși în aceste unități sunetare partea pe care cade tonul e tocmai a și nu o sau e. O și e nu sunt decât ¼ a sonului deplin, iar a e întreg. Aceste pătrimi de son au aceeași cantitate ca și ĭ consonans în iată, iapă zarbă. Un semn că e astfel e pronunția vie, care a eliminat aceste pătrimi de sonuri; căci din țeară s-au făcut țară, din feată —fată, din afoară — afară ș.a.m.d.

Tot astfel de greșită ni se pare scrierea așa-numitelor sunete derivate cu semnul sunetului originar din care derivă. Așa d când avem echivalentul lui în z ni se pare de prisos. În genere întrebăm ce are a face originea, etimologia unui sunet cu scrierea lui? Nimic. Cum va scrie autorul — pentru a pune în evidență — sunetul j, când se derivă din z + ĭ consonans? Astfel englez face pluralul engleji, verbul a putrezi dă naștere substantivului putrejune, verbul a repezi — substantivului repejune; apoi sunt mulțime de numiri colective cari se termină în ez sau az și au regulat ej la plural precum genoveji, franțuji, olandeji, engleji, portugeji, apoi praz/praji, obraz/obraji, viteaz/viteji etc.

Un exemplu și mai ciudat. Ch (x) se preface în limba noastră înaintea lui i consonans în ș de ex.: Leach, Leși; Ierarch, Ierarși, ș.a. Dorim a ști cum ar scrie d. Petri pe acest ș ca să se vadă din ce sunet originar derivă.

Rezumăm opinia noastră în privirea ortografiei astfel. A cerceta vorbirea vie a poporului din toate părțile și a suma fenomenele sub legi generale fonologice e treaba filologiei române; tot astfel e treaba ei de-a căuta originile cuvintelor. Dar în ortografie ca atare n-are să se răsfrângă munca filologilor, căci nu e treaba ei de-a oglindi originile cuvintelor. Ca oglindă a pronunției aceleia care s-a recunoscut de cătră poporul întreg ca ortoepică, și aceasta nu prin convenție, ci în mod istoric, ea trebuie să păstreze acest caracter. Filologia poate schimba întru-câtva ortoepia, și atunci ortografia îi urmează pe această cale. Mai departe nu merge, nu trebuie să meargă legătura între acea știință abstractă și-ntre scriere, care trebuie să fie accesibilă cu înlesnire poporului întreg.

Cu toate acestea noul Abecedar este un progres spre bine și de aceea-i dorim bună izbutire.


[30 aprilie 1878]

De când guvernul conservator s-a retras, partidul conservator observă o atitudine foarte rezervată, dar statornică. Înainte de a fi izbucnit războiul, cu ocaziunea încheierii convențiunei, în cursul războiului, după încheiarea păcii, în sfârșit totdeauna și față cu toate chestiunile mari, partidul conservator a combătut guvernul, dar niciodată nu i-a făcut greutăți. În deosebi „Timpul“, organul partidului conservator, a combătut mereu pe guvern, l-a combătut adeseori chiar cu multă amărăciune; niciodată însă nu a uitat că, fie oricât de rău, acest guvern din nenorocire reprezentă statul român.

Dovadă ne sunt coloanele acestui ziar. Ca opoziție, am dat părerea noastră asupra faptelor guvernului ne-am rostit asupra politicei ce credeam că este bine de a se urma din partea statului român și adeseori, plini de amărăciune, am mustrat pe aceia cari nu voiau să înțeleagă sfaturile bărbaților politici din partidul conservator.

Atunci când era vorba să se încheie o convenție cu Rusia, ne-am rostit în cuvinte lămurite că atitudinea statului român față cu Rusia trebuie să fie rezervată, plină de respect, dar demnă și hotărâtă.

Cu toate aceste guvernul a încheiat convenția de la 4 aprilie, care ne impunea imense sacrificii morale și, în urmă, a încheiat alianța morală, care ne-a impus imense sacrificii materiale.

Am combătut guvernul pentru aceste fapte, dar noi înșine am rămas consecuenți în atitudinea noastră față cu Rusia; totdeauna rezervați, plini de respect, dar demni și hotărâți

În urmă, la încheiarea păcii, s-au adeverit temerile noastre, exprimate încă din vreme cu atâta stăruință.

Guvernul și organele sale au căzut acum din o extremitate într-alta și au început să ieie o atitudine violentă față cu Rusia; noi însă am rămas consecuenți, adică rezervați, plini de respect, dar demni și hotărâți.

„Românul“ dezmințea încă știrea despre cererea de retrocedare a Rusiei, predica încă cetitorilor săi încredere în generozitatea țarului, pe când, luând act despre zgomotul răspândit, noi puneam la îndoială temeinicia lui, dar în acea vreme declaram scurt, cuprinzător, cu demnitate și hotărât: „Nu dăm nimic Rusiei și nu primim nimic de la Rusia. Voim să întreținem relațiuni de bună vecinătate cu rușii, dar nu putem jertfi nimic de dragul lor“.

Iară atunci când organele rusești au început să pună la îndoială drepturile României asupra Basarabiei, nu ne-am pierdut răbdarea, nu am devenit insolenți față cu o puternică invazie, ci am răsfoit cărți, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi și am arătat că poporul român niciodată nu a renunțat la drepturile sale asupra Basarabiei și că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunța.

De la început deci până în ziua de astăzi „Timpul“ a umblat pe o cale croită de iubire de țară, de buna chibzuință și de cunoștința trecutului și prezentului acestei țări; de la început până în ziua de astăzi el și-a rămas consecuent și la 4 aprilie nu susținea decât aceea ce susține și astăzi.

Dovadă ne sunt coloanele acestui ziar.

De câtva timp însă protivnicii noștri au adoptat programul nostru politic și, voind să-l aplice, nu numai îl duc ad absurdum, ci își mai dau silință de a încredința lumea că noi combatem acest program, în vreme ce nu combatem decât lipsa de capacitate a oamenilor ce vor să-l aplice.

Astfel „Românul“, în numărul de la 27 aprilie, arată cetitorilor săi cari sunt faptele patriotice ale guvernului. După aceea întreabă:


Ce făcură și ce fac în acest timp membrii și aderenții ministerului Catargi?
Membrii ai ministerului Catargi nu sunt decât bărbații politici al căror organ e „Timpul“, deoarece chiar o parte din partidul conservator a părăsit pe ministerul Catargi. Organ deci al aderenților ministerului Catargi e „Timpul“ îndeosebi „Timpul“.
Ei bine! Ce au făcut „Timpul“ pe când guvernul muncea pentru fericirea patriei?
Orice lovire din partea guvernului rusesc, susțin că cu dânsul este dreptatea și cu noi nedreptatea.


Așa zice „Românul“!

Am zis demult că oamenii cari scriu în ziarul „Românul“ nu sunt vrednici de a sta de vorbă cu noi: nu-i mai putem dar mustra pentru grosimea obrazului lor. Ne cuprinde însă o uimire cu totul obiectivă când ne vedem față cu fenomenala îndrăzneală de a rosti astfel niște cuvinte atât de grave, cu toate că acela care le rostește trebuie să știe că ele cuprind un neadevăr.

„Ne cere Basarabia: BINE FACE, zic ei PRIN BROȘURE“.

Zic ei?! ―

În o singură broșură s-a zis ceva de asemeni, și „Timpul“ a declarat scurt și lămurit că scrietorul acestei broșuri nu e membru al partidului conservator și că acest partid combate vederile cuprinse în acea una singură broșură.

„BINE FACE, zic ei prin ZIARE!“ urmează „Românul“.

În care anume ziar însă? Când? Cum?

Cu care anume cuvinte s-a zis din partea „aderenților ministerului Catargi“ că „BINE FACE RUSIA DE NE CERE BASARABIA?“

Îndeosebi „Timpul“, adevăratul organ al „aderenților ministerului Catargi“, când anume a rostit cuvinte din cari ar putea rezulta ceea ce zice organul sibariților?

Nu se știe și nici nu-i nevoie să se știe: „Românul“ nu voiește să producă decât un efect trecător.

Am dori însă ca în sufletul cetitorilor acest efect să fie temerea ca nu cumva „Românul“ să-și facă socoteală astfel:

„Dacă vom face ca mulțimea să crează că partidul conservator, fiind la putere, ar ceda Basarabia, ea va găsi că e mai bine să o cedăm noi, fiindcă suntem mai buni patrioți“.

Dar nu credem de cuviință a mai spune unde ajung oamenii cu asemenea socoteli.

Fără îndoială … nu la Panteon.


NECROLOG
[4 mai 1878]

Dimitrie Petrino, cunoscut și sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viață sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălașa.

Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească și de aci în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte de tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Buchenthal ― boier român din Bucovina — fu adânc lovit de moartea soției sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi și cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micei broșuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine și umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puțin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecei din Iași. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întâmplat că și Petrino a fost ademenit prin făgăduințe, târât în vârtejul vieții politice și tot prin instigațiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă“ și cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârșit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calități ale caracterului, nu a inteligenței, ele astăzi nu mai sunt. E bine chiar că de la cei mai mulți oameni cari se deosibesc întrucâtva de turma cea mare și neagră, de turma celor răi și mărginiți totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenței.

Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă și tristă. Câțiva amici politici și câțiva stimatori ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul cosciugului. D. N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanți, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori și născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu și rang, și-a părăsit țara, fiindcă era democrat și voia să trăiască ca democrat, fiindcă desprețuia deșertăciunea lumească și își iubea națiunea.

Cât de trist e a vedea un poet mort și a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbește!?

În o viață atât de bogată și atât de zbuciumată, d. N. Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!


O RECTIFICARE
[6 mai 1878]

„Războiul“ și după dânsul „Presa“ publică următoarea poezie, pe care o atribuie răposatului Ioan Eliad:


Meritul astăzi e fără nume,
Plebeu, patriciu nu mai e-n lume,
Progresul toate le-a sfărmat
Și-ntr-un amestec le-a frământat.
Astăzi patricii sunt contraccii,
Și vezi miniștrii pe toptangii;
Omul științei e bojogar
Și medic mare un potcovar'
Ateul astăzi e teolog,
Giuvargiul arheolog;
Azi ucigașul e dregător
Furul de frunte judecători;
Azi criminalul e virtuos
Și virtuosul om vițios;
Tot veneticul proprietar
Și răspopitul funcționar;
Vizionarii sunt diplomați
Și ceaslovarii mari literați;
Toți intriganții alegători,
Toți patentarii legiuitori,
Toți veneticii mari patrioți,
Toți fanfaronii Mircii nepoți,
Toți desfrânații mari moraliști
Și toți bancherii mari publiciști.
Toate veniră cu susu-n jos
Și lumea geme de mult folos.
Aceste toate nu sunt dovezi
De-naintare? … Și-ncă să vezi!


Ioan Eliad (sau, după cum se numea mai târziu, Heliade-Rădulescu) a fost într-adevăr un om însemnat, dar poezia aceasta n-a făcut-o el. Ea e din pana lui C. Bălăcescu, scriitor cu mai puțin renume, dar cu mai mult talent poetic decât Eliad.

Poezia în original e intitulată Progresul și se află tipărită în biblioteca portativă editată de Eliad. E caracteristic pentru multe din reputațiunile noastre literare că toți îi citează dar nimeni nu-i citește.


[2 august 1878]

De-o seamă de vreme „Românul“ năvălește aprig asupra „Presei“, inculpând-o că s-ar fi contrazicând, că ar fi susținut odată primirea Dobrogei, iar azi pledează contra ei. Lucrul stă astfel. „Presa“ în realitate nu s-a rostit până astăzi nici pro nici contra, dar a ținut seama de opiniile amânduror taberilor. În unul din ultimii ei numeri organul conservator a găsit de cuviință a da o deosebită atențiune moțatei moțiuni a celor patruzeci și șase din Cameră, spre a arăta, zice „Presa“, respectul nostru pentru orice opiniune care este rezultatul unei convicțiuni onorabile, iar pe de altă parte ca să supunem aprecierii publice modul de a vedea al unor bărbați distinși asupra unei așa de grave cestiuni.

C-un cuvânt „Presa“ nu s-a rostit încă, dar a comunicat publicului ei moțiunea, lucru ce-am făcut și noi, dar între … varietăți. Opiniunea celor patruzeci și șase, departe de a fi rezultatul unei convingeri, e rezultatul fricei. Cei patruzeci și șase, cu puține escepții, fac parte din acel partid de cumularzi din Moldova numit fracțiune, oameni foarte viteji când e vorba de-a da năvală la posturile și la moșiile statului, foarte sfioși însă față cu orice împrejurare care ne-ar sili la muncă serioasă și la gândire serioasă, iar în fruntea lor e iscălit d. Vernescu, adică un advocat bun, un om de ispravă și un orator simpatic în de altmintrelea, dar ale căruia calități ca om de stat sunt până acuma foarte problematice. După opinia noastră intimă d. Vernescu pare a fi singurul care a iscălit din convingere moțiunea.

„Românul“, căruia opinia celor patruzeci și șase din orta motio belferorum îi era foarte neplăcută, în loc de-a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de „Presa“, ca și când „Presa“ ar fi susținut ca ale sale opiniile d-lor Holban, Pantazi Ghica, Anghel Rachierul, Misail, Fulger Șoarec ș.a.

Vom lua și noi motivele acelei moțiuni precum sunt reproduse în „Presa“ și credem că răsfrângerea lor ne va fi foarte ușoară. Iată-le:


1) Ceea ce a făcut, ceea ce face importanța noastră politică și istorică în această parte a Europei orientale este că sântem o națiune de rasă latină omogenă, ce rupem formidabila unitate a rasei slave.
Mergând a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, pierdem această importanță.
2) Serbia a protestat când armata română s-a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulând pretențiuni etnografice și istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupațiunea Dobrogei de către români; nu mai este îndoială că se vor ivi certuri continue între dânsul și guvernul român; Rusia, naturalmente, va interveni continuu ca să ne împace. Deci intervențiunea unui stat mare în afacerile unui stat mic, va să zică pierderea libertăței și independinței de acțiune a acestuia din urmă
3) Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă.
O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român.
4) Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zeci și poate sute de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce ne va putea da.
5) Când, în fine, după 10 ani 15 ani, vom fi cheltuit sute de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și … dacă aceasta va conveni și Rusiei … Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia.


Ad 1 observăm că neluând Dobrogea nu mai întrerupem formidabila unitate a rasei slave și pierdem importanța noastră politică și istorică. Neluând-o tocmai, lăsăm drum liber Rusiei în Peninsula Balcanică. Iar amestecul și contactul cu rasa slavă e nedovedit, de vreme ce Dobrogea nu e locuită de bulgari, ci în cea mai mare parte de români, turci și tătari.

Ad 2 observăm că pretențiunile etnografice și istorice asupra Vidinului formulate de serbi sunt naturale, dar nu sunt c-o iotă mai îndreptățite decât cele ale României. În special Vidinul, înainte de a deveni turcesc, a fost când sârbesc, când românesc, când unguresc. Întreg malul drept al Dunării, de la Vidin până în Marea Neagră, turcii l-au luat de la români și nu de la bulgari, nici de la sârbi. În bătălia de la Kossovo craiul Lazăr al Serbiei fusese pe deplin bătut (1389), pe când la 1390 Mircea cel Bătrân e tot încă stăpânitor al malului drept al Dunării până în Marea Neagră, despot al Dobrogei și Domn al Silistrei.

Ad 3 observăm că populațiunile Dobrogei nu sunt sălbatece. Românii îndeosebi au mai multe mănăstiri în Dobrogea, în carii tagma călugărească e în mare parte chiar din țara noastră, au un mitropolit propriu (mitropolitul Proilaviei și al Dristului), iar tătarii sunt în cea mai mare parte emigrați din stepele Cubanului, adecă din Rusia, și sunt agricultori, care chiar din epoca așezării lor produceau însemnate cantități de grâu pentru export, ceea ce dovedește o regulată muncă agricolă, ce întrece cu mult trebuințele zilnice. Cine lucrează însă pentru export și devine producător și consumator în economia întreagă a Europei nu poate fi numit sălbatec. Tot cu acești tătari o companie engleză a lucrat drumul de fier de la Cernavodă până la Kiustengé și tot acești sălbateci au înființat în câțiva ani înfloritorul oraș Medgidia, care în mai puțin de 10 ani ajunsese la 20.000 de locuitori și 5000 de clădiri. Dd. Holban și Șoarec sunt cel puțin de zece ori mai sălbateci decât acești tătari. În fine lui Mircea Vodă nu-i era rușine de a se numi Domn al țărilor tartarice, lui Carol Vodă asemenea nu-i va fi rușine de a fi în parte și princeps Thartarorum Dobrodicii.

Punctul patru nu dovedește decât sfiala de muncă a fracțiunii. Țara este deja productivă, și o administrație compusă din oameni speciali, nu din cumularzi, postulanți și diurnași, o administrație din oameni cu cunoștințe economice și tecnice nu va cheltui un ban peste ceea ce poate da provincia însăși și va ajunge totuși la rezultatele cele mai bune. Roșii se înțelege că sunt incapabili de a introduce o asemenea administrație, care să procedeze cu cumpăt și să introducă pe rând și gradat reformele necesare, dar incapacitatea roșilor nu dovedește imposibilitatea lucrului.

Cât despre punctul 5 (că guvernul Bulgariei va găsi pretexte să ne ceară Dobrogea), el e copilăresc și ridicol. Mai întâi quo jure ar face-o aceasta invidiabilul guvern al Bulgariei?

Bulgaria fino-tartarică a hanului Boris (Mihail) nu poseda Dobrogea, Asanizii au avut-o, dar Asanizii erau, precum se știe foarte bine, români, iar după stingerea Asanizilor malul drept al Dunării au fost al Țării Românești. Etnologicește e o țară locuită de români, tătari și turci. Câteșitrele elementele însă sunt opuse slavilor și formează la un loc tocmai bariera ce rumpe formidabila unitate etc.

Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în vremea împăratului August și loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Țara Românească, ea a rămas a Țării Românești până ce ne-au fost luata de turci și de nimeni altul. Dan II (1374—1386), după Engel unul din cei mai buni generali ai vremii sale, începuse război cu Șișman, regele cel din urmă al Bulgariei, pentru marginele adevărate ale Țării Românești de dincolo de Dunăre, un război căruia Mircea I îi pune capăt printr-un tratat de pace primit și încheiat cu bună-credință. Mircea, bătut la Kossovo, ca aliat al gerbilor, de cătră Baiazid I Fulgerul, se supune osmanilor la 1391, păstrând însă Silistra, Siștovul, Nicopole și Vidinul. În plină pace și fără nici un motiv, Baiazid ocupă la 1394 aceste locuri întărite, ceea ce-l face pe Mircea să ia parte la cruciata pornită de regele Ungariei, unde însă creștinii fură pe deplin bătuți la 1396. La 1398 Baiazid trece Dunărea și intră în Țara Românească, dar, hârțuit într-una de oștirile românești, el se retrage cu rușine peste Dunăre. După moartea în prinsoare a lui Baiazid, ajunge în Europa împărat turcesc Suleiman, pe care Mircea îl subminează sistematic și-l răstoarnă cu trupele și banii săi, puind în locu-i pe Musa, tot fiu al lui Baiazid, dar prieten personal și frate de cruce al lui.

În tot timpul acesta Bulgaria proprie este numai un vilaiet turcesc, desființată cu totul ca stat.

În fine, după ce Mohamed I învinge și omoară pe Musa, Mircea se vede silit a se pleca definitiv (1414) înaintea acestui Mohamed, a acestui Noe care a mântuit chivotul împărăției turcești din potopul tătarilor și din stâncele sfâșierilor dinlăuntru. De la 1414 încetează deci formal stăpânirea malului drept al Dunării, și Mircea e redus iar numai la titlul de comite al Severinului, voievod al Valahiei și duce de Făgăraș și Amlaș1.

Cu toate considerațiile acestea sau mai bine zicând tocmai în puterea lor nu înțelegem panglicăriile presei roșie.

Organul ministrului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste sânt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.

Cumcă am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin terminul umilitor de schimb e un fruct al domniei radicalilor care, nepuind nici un preț (amanet, chezășie, zapis) pe sângele vărsat al românilor, era neapărat ca ușurința lor să aibă drept urmare disprețul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensație etc., și Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea.

Dar asupra tuturor acestora vom reveni.


1. Cf. Eudoxius v. Hurmuzaki. Fragmente zur GeschtcMe der Romanen.


[4 august 1878]

Știm prea bine că până acuma guvernanții noștri nu au nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă în Dobrogea. Știm de ex. că înțelepciunea guvernamentală așteaptă ca englejii să organizeze Ciprul, austriacii Bosnia și Herțegovina, Rusia provinciile din Asia Mică și apoi să întrebe prin agenții săi diplomatici ce-au făcut aceste trei puteri, pentru ca apoi și guvernul nostru să facă un conglomerat electic de măsurile cele mai diverse, a căror binefaceri să le reverse cu de prisos asupra populațiunilor Dobrogei.

Deocamdată ministeriul mai are și alt proiect in petto. Mai mulți bancheri din Viena ar fi propus să cumpere pământurile, numite ale statului, din Dobrogea, și să se parceleze între evrei, adecă să agricolizeze evreii precupeți din țară.

Nu ne îndoim că îndărătul acestei agricolizări mai sunt și intenții politice ale unei mari puteri care în virtutea împrejurărilor devine din zi în zi mai favorabilă atât statului român al Dunării cât și propriilor sale populațiuni române. Această putere e Austria. De pe când încă gurile Dunării și Dobrogea erau turcești s-au făcut și repetat adesea cererea către Înalta Poartă de-a încuviința colonizarea deltei cu supuși austriaci, ceea ce Poarta a refuzat cu stăruință. Ținta politicei austriace de-a se întinde cel puțin cu influența sa politică de la Adria pân' la Marea Neagră, necesitatea de piețe orientale pentru desfacerea mărfurilor sale, teama justă de precumpănirea elementelor slăvenești, toate acestea sunt armonizabile cu instinctul de conservare al neamului românesc și, având conștiință limpede despre rolul modest ce sântem meniți a juca în istoria acestei lumi din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare romanice, e lesne de înțeles că razimul nostru viitor va fi o putere mai puțin esclusivă decât Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu și așa fiind scris în cartea sorții, ajungând stăpână pe Basarabia bunăoară, a știut să scoată până și din biserică limba românească, deși pravoslavia ar trebui să știe că un asemenea lucru e cu desăvârșire anticanonic și necreștinesc. Nu e vorbă, patriarhatul ecumenic al Constantinopolei au făcut tot astfel, biserica romană a urmat aceeași cale, dar urmările sunt cunoscute. Cu toate protestele și opunerea patriarhatului ecumenic, preoții greci, sfinții Metodie și Cyrill, au introdus limba slăveană la creștinatele nații slave, iar scaunul roman au avut și mai grele înfrângeri, căci biserica protestantă, în special Luther, au introdus în biserică limba națională. Și această respectare a limbii naționale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Națiile cari nu-l respectă ar trebui să șteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepție a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbește spiritul sfânt al îngăduirii creștinești și al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au știut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toți timpii un model de toleranță religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Băcăului) și al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor și evreilor în țările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ștefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârșita toleranță și respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri și Domn (la sărbători mari Vodă și boierii luau parte la serviciul divin din bisericele catolice), toate acestea dovedesc că — cel puțin în această privință — n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil și stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă și tolerantă.

Cine ne alungă limba din biserică și din instrucția educativă (a școalelor elementare și secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce sântem a rupt-o cu conștiința noastră națională și cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relațiile lui internaționale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie și fără de simț istoric, numai cetățenii liberi, egali și înfrățiți ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmașii fanarioților, C.A. Rosetti ș.a., a putut da mână de ajutor unui element străin a cărui tendință este nimicirea noastră națională.

Am premis toate acestea nu pentru a repeta dreptele învinuiri contra republicanilor de la guvern, căci lucrul e știut de toată lumea și abia mai are nevoie de a fi repetat; dar pentru a arăta că, întru cât interesele Austro-Ungariei și României sunt armonizabile, neatingându-se nici una din rădăcinele existenței noastre, buna-înțelegere și o sinceră simpatie, bazată pe reciprocitatea intereselor, e nu numai cu putință, ci chiar foarte probabilă pentru viitor.

Așadar n-am avea nimic de zis în contra unei apropieri în relațiunile statului nostru cu statul austriac. Lucrul însă de care ni e teamă este că guvernul radical, fără experiență și fără cunoștința lucrurilor după cum îl cunoaștem, în loc de a armoniza interesele Austrii de la gurile Dunării cu ale noastre, să nu ne strice și mai rău, făcându-i aceleia promisiuni cari nu va fi în stare să le țină, căci împrejurările din Dobrogea sunt departe de a fi atât de lămurite decum li se par capetelor seci de la noi.

Comparând începuturile tuturor statelor, observăm la cel dântâi pas un lucru ce se repetă aproape în mod identic la toate și pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se privește ca aparținând statului. Așa sub regii romani și la începutul republicei tot pământul era considerat ca fiind al statului. Ceea ce aveau cetățenii romani era numai posesiunea bunurilor imobile. În vechiul stat germanic lucrul stă tot astfel. Speculum saxonicum și mai târziu Schwaben-spiegel păstrează în ordinea feudalității urmele unui drept originar conform căruia tot teritoriul era al statului, iar oamenii liberi stăteau după o deosebită ordine în legătură cu capul suprem al statului, cu împăratul. În cronicele românești ne întâmpină asemenea memorabila frază: La început tot pământul țării era pământ domnesc. În țările slave lucrul e acelaș, deși poate sub altă formă … c-un cuvânt originea proprietății imobiliare e pretutindeni posesiunea conferită de stat, pentru servicii anumite, mai cu seamă însă râzboinice. În acelaș spirit se aplica la noi bunăoară până mai ieri alaltăieri, adecă până la introducerea orbească a Codului Napoleon, împărțeala de pământ între membrii unei comunități răzășești care descindea adesea de-a dreptul dintr-o singură familie. Precum Cănteștii, Bălșeștii, Sturzeștii nu sunt decât membrii unei familii răsărite din bătrânul Canta, Balș, Sturza, tot așa Bucureștii nu sunt decât membrii familiei lui Bucur, Stoieneștii ai lui Stoian, Floreștii ai lui Florea ș.a.m.d. Se înțelege că între membrii egali îndreptățiți ai unei familii care s-a înmulțit la 3—400 de inși trebuia să existe un alt drept de moștenire decât acolo unde originea proprietății era cu totul alta, încât totalitatea moșiei răzășești era privită ca aparținând personalității juridice abstracte a bătrânului cutăruia ori cutăruia, iar membrii acelei personalități juridice, înrudiți de-a dreptul și răsărind dintr-o mamă și dintr-un tată, aveau părticelile lor de pământ în posesiune numai.

Această esplicare lungă a fost de nevoie pentru a lămuri că românii, ocupând noua provincie, să nu procedeze în mod barbar, apucând și stârpind rădăcina existenței economice a populațiunii, să nu crează că ceea ce se numește pământ al statului e într-adevăr al statului, căci acolo proprietatea e în acel stadiu genetic în care statul e privit ca personalitatea abstractă a cărui proprietate e teritoriul întreg, pe când elementele proprietății individuale sunt reprezentate sub forma posesiunei, conferite de stat pentru servicii ostășești. E caracteristic pentru statele primitive, că numai persoane abstracte pot fi proprietare în sensul dreptului nostru civil: adică biserica și statul. În faptă lucrul stă astfel: a statului român sunt numai acele locuri cari nu sunt a nimănui, res nullius; oriunde însă se ivește un posesor, fie colectiv, fie individual, la intrarea steagului român în acea țară el devine proprietar pe ceea ce posedă, rămâind a se regula numai modus vivendi pe proprietățile colective (pășuni, câșle etc.).

Astfel numai s-ar realiza de la cel dântâi pas în Dobrogea un progres real în viața juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înțelesul strict și definit al proprietății private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda turci, tătari, români și bulgari pentru a parcela pământul lor, câștigat cu sudori și cu sânge, la coloniști ar însemna a-și atrage de la început ura populațiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice din Dobrogea ne trebuiesc tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuiesc cruțate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administrație. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptățiți se înțelege de sine.

Din nefericire superficialitatea și pospăiala în toate a radicalilor, cunoscuta lor lipsă de respect pentru orice rezultat al unei dezvoltări istorice, cultura lor mai mică decât a lucrătorilor de rând din Apus, ne dau și acum ca totdeuna o rea prevestire despre modul barbar în care vor procede. Dea Dumnezeu să ne înșelăm noi și să fie ei mai buni de cum îi cunoaștem.

Acum venim iar la punctul de la care am pornit. Numai pe locurile acelea cari nu sunt într-adevăr ale nimănui s-ar putea așeza colonii. Auzim că lumea noastră oficială e încântată de propunerea bancherilor de la Viena și că guvernanții noștri așteaptă proiectele de organizație ale Angliei, Rusiei și Austriei pentru a aranja administrația Dobrogei, care ar avea a se face de o comisie de diurnași.

Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoștințe administrative, financiare și economice, înzestrat cu puteri discreționare, care să unifice încet-încet țara cu patria mumă. Și ar trebui să fie un om mai în vârstă, nu un Pache, Mache sau Sache, scos din cutia unei curtizane pariziene și cules de pe ulițele Bucureștilor „pour civiliser en deux jours la sauvage Dobroudja“. Cel din urmă hamal turc ori tătar e un om mai prețios și mai folositor decât tot comitetul de redacție al „Românului“ bunăoară, nemaivorbind de alte ziare liberale.

Alți oameni trebuiesc acolo.


[6 august 1878]

Din Petersburg ne sosește știrea că în ziua de 4 (16) august, adică ieri, doi indivizi au tras cu revolverul asupra generalului Mezenzow, șeful secțiunii a treia (al înaltei poliții), și că generalul a fost greu rănit.

Știrea are nevoie de confirmare și noi ne îndoim încă dacă s-a întâmplat într-adevăr acest atentat, care n-ar fi decât o repetare a celui comis asupra generalului Trepof de către Viera Sasulici, căci Mezenzow e urmașul în funcțiune al lui Trepof. Dar de s-a întâmplat sau nu e deocamdată lucru secundar. Ceea ce e caracteristic sunt știrile tot de această natură de care e încărcat aerul. Mai zilele trecute ziarele pariziane și cele din Viena cuprindeau știrea că s-ar fi atentat asupra vieții principelui de Bismarck.

O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentați prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea barbarie, vom combate tendințele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual și moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alți cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părintească, ci trebuie să și le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizația omenească se-ncepe oarecum din nou și din fundament cu orice generație nouă, care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinți totuși trebuie să-și câștige prin propria memorie și judecată cunoștințele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culți cari conduc societatea și au fost în stare să-și aproprieze suma de cunoștințe grămădite de părinți, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă și să aprecieze munca învățaților, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoștințe jumătățite, semidocți sau inculți cu totul, caută a o amuța asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naștere, avere sau știință. Cultura oricărei nații e împresurată de-o mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulțime nu se recrutează mai niciodată la țară, între țărani, ci tocmai în orașe, între acei oameni produși în condiții nefavorabile și trăind în ele, cari crescuți închirciți fizicește și intelectual, cari n-au mintea clară și sănătoasă a omului născut și crescut în condiții normale. Chiar în orașe însă ei s-au înmulțit prin căderea micei manufacturi și victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu mașine de vapor.

Romanii și în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenței populației care, rămasă în țară, ar îneca în valurile ei și statul și cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendințelor comuniste agrarii. Dacă socialismul orașelor industriale e esplicabil, deși nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înțeles și mai ales nu într-o țară în care pământ nempărțit există cu prisosință și populația e rară.

Socialismul industrial pornește de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărți averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existență nu se pot înmulți în infinit și că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporție formulată de Malthus, conform căreia populația se-nmulțește în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de trai se-nmulțesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-și întreție existența fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existență deosebită morală, că are o cultură a minții și a inimei ai cării hrănitoare sunt puțin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existența imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lățit însă și în state în care n-au rațiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulțime de adepți, și unora dintr-aceștia pare a fi căzut jertfă și generalul Metzentzow.

La noi în țară socialismul are asemenea adepți. Au început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie și fără primele cunoștințe gramaticale, totuși cred că cu acest minim capital de creieri și învațătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noștri se bucură de progresul ideilor lor se înțelege de sine.

Mai la vale comunicăm proiectul de lege îndreptat contra socialiștilor din Germania, proiect destinat a se propune Reichstagului, care e convocat deja pe ziua de 9 septembrie anul curent.


[9 august 1878]

„Românul“ repetează mereu fraza pe care a rostit-o de astă iarnă încă, cumcă la intrarea noastră în acțiune nu mai trebuia un alt tratat cu Rusia, de vreme ce convenția era cu totul suficientă și un nou tratat n-ar fi fost decât repetarea, id est un al doilea exemplar al convenției.

Discuțiunea, pusă pe acest teren pe care-l pune „Românul“, desigur că nu va înainta deloc dacă nu se va arăta geneza convenției. În faptă hagiul de la Livadia sau c-a făcut promisiuni pozitive, cumcă Basarabia se va retroceda, sau c-a păzit o ținută îndoielnică, nici a zis da, nici ba, lucru ce trebuia neapărat să convie rușilor. În vremea hagialâcului la Livadia era ministru de externe d. N. Ionescu, cel de incapabilă memorie.

Acest om cu puține cunoștințe și cu mai puțin talent de om de stat, profesor slab și orator bombastic, în dealtfel prototipul tuturor acelor nulități din Moldova cari se botează fracțiune liberă și independentă, văzându-se pus în capul trebilor, începuse a împăna posturile diplomatice, câte sunt, cu feciori de popă cari toată viața lor se ocupaseră cu advocatura de mâna a doua pe la tribunale și judecătorii de pace din provincie și acum, fără știrea lui Dmnnezeu, erau chemați să reprezinte maiestatea poporului român lângă celelalte maiestăți. În faptă politica d-lui N. Ionescu nu era nici una.

Politica externă a țării era în realitate purtată de d. I.C. Brătianu, iar d. Ionescu nici visa de ce se petrece la spatele d-sale și găsea numai că diplomația e un lucru plăcut și ușor chiar în vremi furtunoase. Cum începură a se limpezi lucrurile, d. Brătianu îi trimise d-lui Ionescu demisia scrisă gata acasă, neavând domnia lui decât s-o iscălească, iar primirea acelei demisii din partea M. Sale era deja gata în buzunarul d-lui prim-ministru, înainte de a fi gândit d. lonescu să și-o dea.

În această vreme în care la Ministeriul de Externe era o păpușă care nu știa nimic din câte se petrec și care era pus în jețul de ministru tocmai pentru că nu știa să dea nici o informațiune, hagiul de la Livadia a compromis pe deplin cestiunea Basarabiei și a României în genere. Purtarea d-lor pare a fi fost astfel încât Rusia era în drept de a-i considera sau mai bine de a-i deconsidera ca pe niște instrumente ale politicei rusești. Pe această clină primejdioasă, ministeriul român, nu din patriotism pe cât de ochii lumii, căuta un pretext ca să intre în acțiune, își oferea alianța etc. pe care Rusia o respingea cu stăruință. Ei bine, iată că sosi momentul, singurul moment avantagios în care puteau îndrepta colosalele greșeli ce le făcuse, puteau șterge promisiunile verbale ce le vor fi rostit, și liberalii noștri sunt din nou trași pe sfoară — cu voia lor proprie poate — puind temei pe vorbe măgulitoare în loc de-a încheia un tratat cu punctele pe i, în care să se garanteze fără înconjur și de-a dreptul Basarabia.

Acesta este istoricul pe scurt al fazelor cari au precedat misiunea Ignatief. Câtă vină și câtă greșeală a fost în procedarea guvernului va hotărî viitorul, noi putem ști numai atâta, că un tratat în regulă la intrarea noastră în acțiune era neapărat necesar, căci această intrare însemna alianța temporală cu Rusia, și acea alianță nu se putea face fără compensațiuni și fără garantarea, cu de-amănuntul stipulată, a integrității noastre teritoriale.

De aceea am strigat noi de pe atunci: zapis, chezășie, amanet. Tot de atuncea încă am spus că Rusia e hotărâtă să ne ia Basarabia, iar „Românul“ ne scotea ochii cu generozitatea aliatului nostru și cu admirațiunea care o are pentru armata și diplomația română.

E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot și de-a nu putea împiedeca nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut și, încărcați cu hulă și cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniștiți, știind că vremea ne va da dreptate și cuprinși de durerea că, puși afară din cercul vieții publice, nu puteam mișca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.


[10 august 1878]

Din istoria mănăstirilor închinate știm câtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând și astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de conviețuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate și la 150 de sihăstrii. Fiecare nație de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care și azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sârbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ș.a. Călugării înșii, astăzi în număr de 10.000, între cari o mie de români, se recrutează din toate națiile de lege răsăriteană și trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură și astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate așeza în sfântul ținut afară de Bostangi-Aga, care întreține relațiile între călugări și sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mâna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegați (de fiecare mănăstire unul) și patru prezidenți, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ține disciplina și dispune cele de trebuință pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei și se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieții Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul și administrația deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunțat la propria lor voință și la averea lor și trebuie să se supuie necondiționat; pe când celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituție republicană, își aleg în fiece an starețul și hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toți cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pâne și vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sunt mai mult ori mai puțin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenția asupra unei tendințe, ce merită toată lauda precum și toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărățiilor ortodoxe a Bizanțului și a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români și a poporului românesc. N-avem decât a aminti că dintre cele 21 de abații mari, șase numai sunt fundațiuni ruso-bulgare, opt sânt fondațiuni românești și anume: St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomușul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt și în fine însăși frumoasa și splendida Lavra. Nenumărate moșii se dăruiseră de către Domnii și boierii din țările noastre, bani și odoare și cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mișcare de viață intelectuală între membrii români ai marii comunități religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendință într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoșani, a întreprins o călătorie prin țările noastre spre a aduna mai cu seamă cărți pentru înființarea unei biblioteci la schitul Cotlomușului, al cărui stareț este.

„Războiul“, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem și noi.


Domnule Redactor
Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiați mai cu deosebire, au avut bunavoință a vorbi de modesta mea persoană, anunțând venirea mea în țară și scopul pios și românesc ce m-a adus.
Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea țintă este să adun mijloace cu care să înavuțesc biserica română cu hramul Întâmpinarea Domnului, în schitul Cotlomușului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareț.
Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah și cualitatea de creștin și de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoință din partea presei române și încurajare pentru calea în care am pornit.
La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit și vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească și creștinească și a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putință să luați inițiativa ca unii din dd. redactori și oricari alți cetățeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărți și obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfântul Munte, română cu hramul Întâmpinarea Domnului.
Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră țară; iar d-voastră primiți binecuvântările duhovnicești.
De la smeritul în Hristos
Arhimandritul Chiriac,
Starețul bisericei Întâmpinarea Domnului


Până la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărți și obiecte, redacția „Timpului“ primește asemenea în păstrare cărțile, banii ș.a., pe cari cititorii noștri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului și a bibliotecei, ce se va înființa.

Vom reveni asupra cestiunii.


[12 august 1878]

Anunțăm cu plăcere tuturor cititorilor cari se interesează personal de soarta bărbaților ce aparțin la opoziție că am scăpat și de astă dată cu pielea curată. Generoșii noștri adversari nu ne acuză de trădare, cu toate că ar putea s-o facă atât de lesne.

Este într-adevăr o plăcere de a avea a face cu adversari politici atât de nobili, atât de buni și, înainte de toate, atât de sinceri, cari-ți arată de mai nainte primejdia ce te amenință, cursa în care ai putea cădea. „Românul“ în revista sa de alaltăieri dovedește lămurit că suntem niște trădători, niște oameni fără nici un simțământ de patriotism, și că nu ne sfiim a lucra fățiș și în toate zilele în interesul Rusiei, și cu toate acestea nu ne acuză de trădare, numai și numai din cauza patriotismului orb, căci este bun „Românul“ ăla, bun patriot, atât de patriot, încât nu-i poate trece nici prin gând măcar că ar putea exista trădători între români. Simțăminte atât de nobile, întotdauna frumoase, chiar atunci când nu le poți înțelege. Căci trebuie să mărturisim că noi, asupritorii patentați ai poporului, nu prea înțelegem de ce oamenii cari au aruncat la picioarele contelui Andrassy cadavrul sângerând al României cu cunoscutul cuțit înfipt în pieptul ei până la mâner să nu comploteze acuma și cu Rusia pentru a-i arunca și ei o bucată de cadavru.

Contele Șuvaloff a declarat el însuși


qu'il est fermement persuadé que la Roumanie elle-méme est interessée a ce que cette question soit resolue dans le sens des aspirations de la Russie1.


Adică guvernul radical și patriot a crezut de cuviință să-l convingă pe contele Suvaloff că România are un interes special a se lăpăda odată de blăstămata aia de Basarabia.

Contele Șuvaloff a înțeles-o după multă strădanie și a fost atât de bun să pledeze înaintea Congresului pentru interesul acesta eminent al României.

Opoziția susține acuma că guvernul n-ar fi trebuit să dea Basarabia; ergo lucrează în contra unui interes al țării. Oricine lucrează în contra unui interes al țării este un trădător; ergo opoziția este trădătoare. Orice trădător trebuie pedepsit; ergo opoziția trebuie pedepsită. Și cu toate acestea guvernul este atât de bun încât nici nu-i vine a crede că un român ar putea fi trădător.

Ce oameni buni! Ce inimi de creștin!

Foarte bine fac că ne iau așa dulce și cu bunătate. Este mijlocul cel mai bun de a ne face și pe noi roși — roși de rușine și mânie despre nemernicia și îndrăzneala cu cari nu se sfiesc a ne imputa lucruri de cari sunt capabili numai ei.

Să ne acuze și de trădare — am avea ceva de râs.


1. Protocol no. 9 al Congr., ședința de 29 iunie.


TEODOR DÖRING
[12 august 1878]

Alaltăieri, marți, toți artiștii din Berlin au condus pe un amic al lor la cel din urmă loc de odihnă. Oricine a trăit câtva timp la Berlin trebuie să fi văzut o dată pe bătrânul Döring, unu din cei mai însemnați membri ai personalului Teatrului de Curte din Berlin, reprezentatorul ilustru de caractere bine pronunțate, care sâmbătă, trei ceasuri după-amiază, căzuse victima unei suferințe ce-l ajunsese în vremea vacanțelor din anul acesta. În persoana lui se săvârși din viață un actor a cărui ideal fusese a realiza întotdauna intențiele scriitorilor dramatici, o țintă pe care și-o și ajungea în mod neîntrecut, mai cu seamă în crearea rolurilor vesele. El s-a născut în 19 ianuarie 1803 la Varșovia. Părinții lui hotărâseră a-l face negustor, dar el părăsi în curând cariera aceasta pentru cea spinoasă de artist dramatic. În anul 1825 debută în rolul Iuliu în piesa Poetul sărac; în anul 1826 veni la Breslau și de aci la Mainz. Între anii 1832 până la 36 jucă la Mannheim, Carlsruhe și Hamburg. De la 1840 încoace a fost membru al Teatrului de Curte din Berlin.

Acu patru ani el serbă iubileul său artistic al unei activități de 50 de ani și cu ocazia aceasta a primit onoruri și distincțiuni nu numai din partea colegilor și amicilor săi, ci și din partea împăratului german, precum și din partea multor principi. La 15 iunie anul curent el jucă pentru cea din urmă dată rolul lui Attinghausen în Wilhelm Tell. În curs de aproape 54 de ani Döring a jucat aproape 300 de roluri deosebite, între cari cele mai principale sunt Mefistofiles, Natan, Attinghausen, Iust, Falstaf, Iago, Shylock, Șeva în Evreul lui Cumberland, Polonius ș.a.m. În vremea cât a stat la teatrul curții a jucat, după propria sa mărturisire, de 4900 de ori în 295 de roluri diferite. Teatrul Curții pierde într-însul unul din cei mai distinși actori, care va fi cu greu înlocuit.


ANEXAREA DOBROGEI
[19 august 1878]

În ajunul de-a pierde o parte din patria noastră, Basarabia, și a adăuga la pământul strămoșesc ținuturile de peste Dunăre ale Dobrogei, credem că cestiunea aceasta trebuie cercetată mai cu deamăruntul și din mai multe puncte de vedere.

Cunoscând odată stipulațiunile respective ale Tratatului de Berlin, vom cerceta deci întru cât avem datoria și întru cât dreptul de a le urma.

Considerația care ni se impune chiar de la început este că actele noastre cari vor avea de obiect realizarea stipulațiunilor Tratatului sunt acte ce le vom face de astădată și pentru prima oară după sute de ani pe răspunderea noastră proprie. Oricâte ne-am fi închipuit în trecut despre drepturile noastre ab antiquo, fie cu, fie fără cuvânt, totuși marile puteri europene ne considerau parte ca pe niște vasali ai Turciei, parte ca pe niște epitropisiți ai Europei, și răspunderea pentru faptele noastre era adeseori ale suzeranului, dar și mai adesea ale epitropilor, așa încât părtinirea părintească a unuia ne scăpa adesea de supărul poate mai puțin părintesc al celuilalt din ei. Legați de-o împărăție pusă sub epitropie din cauza bătrâneții ei, noi, popor tânăr de ciobani, deveniți plugari abia de la 1830 încoace, croirăm cu ușurința ce ne caracterizează planuri de politică europeană și ne amestecarăm în certele celor mari, fără a pricepe politica lor, urmărită de veacuri cu stăruință de fier și cu mijloace uriașe, cășunându-le, de nu primejdii serioase, ceea ce nu suntem în stare, totuși însă vexațiuni pe cari ei le treceau cu vederea tocmai din cauza atârnării noastre relative.

Mai este însă același caz și astăzi? Ca și fiul pierdut din parabola evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moștenirea părintească pe formele goale ale unei civilizații străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropria, și azi, cu mult mai săraci în puteri decât acuma douăzeci de ani, noi ne vedem puși înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deși viața ușoară de până acuma nu ne-a înțelepțit decât prea puțin.

Nu e vremea de a ne face unul altuia imputări: cel puțin nu în această privire. Națiunea va judeca la momentul oportun pe cei ce merită să fie judecați și va mustra pe cei ce s-au jucat cu interesele ei. Noi, abstrăgând deocamdată de la orice polemică, vom privi cestiunea cedării Basarabiei și luării în posesiune a Dobrogei într-un mod cu totul obiectiv și fără a face fraze.

Premisa de la care pornim și pe care credem că ne-o consiliază orice român cu minte este că trebuie să ne supunem Tratatului de Berlin, mai ales acum și după câte s-au întâmplat. Ar fi fost mai demn poate dacă de la început urmam o altă cale și ne îndeplineam cu sfințenie și curaj misiunea ce ni se impunea de către Tratatul de Paris, ar fi fost mai cu minte poate de a face cauză comună cu popoarele de peste Dunăre abia atuncea când am fi putut regula cestiunea singuri și fără costisitorul ajutor de peste Prut, dar în sfârșit în cartea sorții a fost scris, ca să fim împresurați de mreaja ademenirilor de dinafară și a vanității dinlăuntru și să jertfim bunuri câștigate și sigure pe bunuri necâștigate încă și închipuite poate. Înainte de un an eram poate în stare de a schimba multe din cursul evenimentelor; astăzi evenimentele petrecute în mod fatal ne silesc sub jugul lor. Ieri încă puteri egale își țineau cumpăna și micul nostru adaos ar fi înclinat limba într-o parte ori într-alta, astăzi nu mai avem nimic din importanța ce ne-o dăduse un moment mare și solemn din viața noastră. Nefiind ieri cu dreptatea, astăzi dreptatea nu e cu noi.

Deci să ne supunem certării, adecă Tratatului de la Berlin.

Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fâșii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă care ne-a redat-o a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin Tratatul de la Paris, mandatul adecă de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie, pre cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderanță ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compenza nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu.

Durerea noastră e drept că nu mișcă pe nimeni, dar presupunem totodată că nici un om înțelept din diplomația europeană, nici chiar aciia ce ne sunt contrari, nu ne vor lua a nume de rău un resentiment ce e natural și care-și poartă justificarea în sine însuși.

Vederat e asemenea că, deși stăm înaintea unor hotărâri a căror întreagă răspundere cade asupra noastră, totuși libertatea noastră de deciziune și de acțiune e departe de a fi atât de largă precum ar cere-o gingășia momentului. Obiectele stipulațiunilor Tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești; ba chiar mijlocul țării e pentru un an calea deschisă pentru mișcarea din și înspre Bulgaria a acelor trupe. Și cu toate acestea trebuie să ne hotărâm. Mai mult încă. Pe când suntem siguri de simpatiile populațiunii noastre din Basarabia, nu suntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor, încât s-ar putea repeta și față cu noi scenele ce se petrec, cu austriacii în Bosnia, cu rușii în Lazistan și poate în curând cu muntenegrenii în părțile anexate ale Albaniei, cu sârbii în ținuturile locuite de moametani. Acest lucru ne-ar fi indiferent dacă noi, ca stat și ca națiune, am împărtăși punctele de vedere cari au hotărât acțiunea tuturor beligeranților în cestiune; dar noi — precum am declarat-o solemn de la început — n-am întreprins un război de cucerire trecând Dunărea, ci am întins numai preste Dunăre acțiunea noastră defensivă. Dacă n-am putut fi consecinți în lucruri pe cari ni le-au impus alții, să fim cel puțin consecinți în lucruri în care suntem liberi de a fi.

Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte cestiunea cum s-o primim, adecă a modului luărei în posesiune, e mai grea decum s-ar pare la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor, grea prin necesitatea de a fi consecuenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.

Să nu se uite un lucru. Tratatul de Berlin însemnează într-adevăr o înțelegere între toate puterile cele mari, dar acea înțelegere e numai formală. Sub forma netedă a articolelor așezate pe o hârtie care nici se supăra nici bănuiește fierb totuși dușmăniile și esclusivitatea intereselor; din cutele păcii, decretate în mod formal și solemn, se scutură insurgenții din Bosnia, liga albaneză, nemulțămirile din Rumelia, revolta lazilor, rezistența Porții contra cererilor grecești, iar pentru noi: concediarea cu nepusă în masă a colonelului Fălcoianu și repatriarea cerchezilor în Dobrogea. Să ne înțelegem. N-am fi avut nimic contra repatrierii sub auspiciile noastre sau sub auspiciile voinței liber exprimate a provincialilor dobrogeni, însă repatriarea energicului dar turburătorului element sub scutul ocupației rusești poate avea o altă semnificație când cunoaștem înlesnirea cu care acești oameni, mercenari de meserie, se pun la serviciul orișicui și când din cazurile citate, avem dreptul de-a ne îndoi despre sinceritatea omnilaterală a stipulațunilor Tratatului de Berlin.

Nu ne e frică de acești oameni, precum austriacilor nu le e frică de bosniaci sau rușilor de lazi, căci Dobrogea e departe de a avea prin natura ei fizică o atât de însemnată putere defensivă ca Bosnia și Lazistanul. Dar a împușca în oameni ar însemna a preface anexiunea pacinică în cucerire, ar însemna a împărtăși punctul de vedere a tuturor celora cari s-au luptat cu turcii în acest război, ar însemna a deveni complici cu ei și a consfinți prin această complicitate pierderea pe de-a pururea a Basarabiei. Cu ce drept ne-am plânge de-o nedreptate, pe care am comite-o noi înșine de a doua zi chiar? Cu ce drept ne-am plânge că poporul nostru se-mparte ca o turmă necuvântătoare, când noi înșine am trata ca pe-o turmă necuvântătoare părțile unui popor care și el are mari calități și mai cu samă o mare și nu tocmai neîntemeiată susceptibilitate națională? Sau poate turcii din Dobrogea, cu strălucitul lor trecut militar, ei, cuceritori în trei continente, se pot privi ca o turmă făr' de voință, căreia nu-i pasă sub ce stăpân încape?

Într-alt număr al „Timpului“ am anticipat cestiunea de principiu ca și când ar fi fost hotărâtă deja, pentru că știrea, adusă de bine informata „Corespondență politică“, cumcă guvernul nostru umblă să precupețească de pe acum pământul Dobrogei, ne indignase. Același principiu moral care ne dictase respect pentru averea privată din Dobrogea ne dictează și șirurile acestea, cari ating modul politic al luării în posesiune. A face ce fac toți, adecă a lua și stăpâni cu baioneta, e lucru ușor; a păstra însă acest Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că sântem destul de drepți și destul de cumpătați ca să ținem în ecuilibru și în bună pace elementele cele mai diverse este o artă, este adevărată politică pe lângă care politica forței brute e o jucărie.

Dar, înainte de a hotărî definitiv datoriile ce ni le impune nouă în special anexarea Dobrogei, ne abatem puțin pentru a arăta dreptul nostru la aceasta. Dreptul nostru este istoric. Dacă împrejurările sunt de natură a-l sprijini, cu atât mai bine; însă în orice caz, fără acest sprijin, ar fi un drept nud, de a căruia întrebuințare ar trebui să ne ferim.

Într-adevăr, încă în vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpânită de geți, cari, îngemănați într-un singur stat cu dacii, țineau amândouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar Dobrogea e în mânile romanilor, iar dacii și geții trecuseră de mult dincoace de Dunăre și se așezase definitiv aicea. Pe timpul împăraților Dobrogea era populată, în orașe, de comercianți greci, pe șes, de sciții plugari și făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei. Cosmografia anonimului din Ravenna, o compilație din veacul al 7-lea după Crist, dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează orașele Dionisopolis, Bisoi, Timum, Tirissa, Callatis, Stratonis, Tomis (locul de exil al lui Ovid), în fine Istriopolis, toate colonii grecești de negoț (Cf. Ravennatis anonymi cosmographia, IV. 6) iar Pliniu bătrânul citează ca orașe scitice Afrodiaias, Libistos, Zigere, Borcobe, Eumenia, Parthenopolis, Gerania. Pe itinerariul lui Antonin numărăm de la Silistra (Durostoro) până la Noviodunum (Tulcea) șase orașe mai însemnate: Transmarisca (Turtucoaia), Capidava, Carso, Cio, Beroe, Troimis; iar de la Novoiodunum (Tulcea) până la Callatis (Mangalia) două orașe: ad Salices și Tomis (Küstengè). Dacă mai adăogăm încă o parte din orașele Mesiei inferioare tot la Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de orașe în acea provinție, dintre cari cele mai multe au pierit fără de nici o urmă. Rămâind moștenire împărăției Răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată, ca și Principatele românești, de roiuri de popoare, de huni, avari, pecenegi, cumani și în fine de tătari. Într-adevăr, pe la începutul veacului al XI-lea, cumanii sau polovții, un neam fino-tartaric, își părăsi așezarea de lângă Volga și ocupă țările române, din cari au gonit pe chazari și pecenegi. Cumcă în veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii bulgarilor, stăpânea în Dobrogea pecenegii se dovedește prin multe nume actuale de pârâuri și localități. Scoși au fost pecenegii de cumani, aliații viguroși ai Asanizilor contra Bizanțului. În fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sunt scoși din țară de către tătari, cari se așezară cu predilecțiune în Dobrogea și sunt până azi acolo. Existența lor în acele părți îl face pe Mircea I să se numească, prin crisoave, în toată forma, domn al țărilor tătărești. Astfel provincia a fost stăpânită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care a trecut prin țările noastre, deși această stăpânire n-au întrerupt continuitatea de drept a împărăției bizantine, care-și mănținea garnizoanile și organizația provincială mai cu seamă în orașele țărmurene și în olatele mai mult puțin întinse ale acelor orașe. Cu succes au fost luate orașele țărmurene de către Asanizi, pe când șesul însuși pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat Mircea, domnul țărilor tătărești, Dobrogea, de la Șișman Vidinul și malul drept până la Silistra și le-a și ținut toate acestea, până ce la 1413 sultanul Mohamed I, ocupând cetățile românești Isaccea, Silistra și Giurgiul, precum ocupase Nicopolul și Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării. În vremea lui Mircea populația Dobrogei se vede a fi fost în majoritate tătărască.

În vremea migrațiunii popoarelor, deci și în vremea venirii bulgarilor cât și mai târziu, atât Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine și anume Țara Românească și Moldova făceau parte, adesea numai nominal, din Mesia inferioară. Anonimul din Ravenna zice:


Asemenea peste fluviul Dunării sunt următoarele cetăți ale Mesiei inferioare; Porolissos etc., între cari Sacidaba, Ponti Aluti, Romulos, Zarmisegethusa ș.a. cari, după tabla Pentingeriană și după Ptolomei, se află fără contestare dincoace de Dunăre.


Urmași ai dacilor și romanilor și cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sunt împrejurările chiar.

Într-adevăr, petițiunile uniforme ale bulgarilor din Rumelia, cari declară că nu vor a trăi alături cu mohametanii, și că or unii or alții trebuie să iasă din țară, aprobarea indirectă a acestor petițiuni cuprinsă în răspunsul principelui Dondukof-Korsakof; vestita programă despre organizarea Bulgariei, trimisă din Belgrad cătră „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, în care se stabilește confiscarea averilor geamiilor și vânzarea cu toptanul și pe prețuri de nimica a bunurilor imobile ale musulmanilor din Bulgaria, toate acestea sunt de natură a face pe mohametanii din Dobrogea să piardă orice gust de a fi lipiți de o provincie în care majoritatea generală ar estermina majoritatea locală.

Dar dacă dreptul nostru istoric și împrejurările sunt îndestul de puternice față cu Bulgaria și cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel față cu chiar populația Dobrogei. În privirea acesteia maxima jus posterius derogat priori e-n vigoare. Locuitorii Dobrogei sunt adevărații proprietari ai ei și dreptul nostru istoric alături cu posesiunea lor de fapt se poate compara cu un hrisov vechi domnesc alăturea cu proprietatea reală, mai ales când n-a fost acest drept istoric cauza intrării noastre în război, mai ales când am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim.

Afară de Delta Dunării și insulele, care sunt incontestabil ale noastre, căci ne-au fost hărăzite și prin Tratatul de la Paris și se țin de noi prin chiar natura teritoriului, apoi, fiind nelocuite, nu ne impun datoria de-a ține seamă de voința legitimă a altuia, celalalt teritoriu al Dobrogei îl primim într-adevăr, dar numai c-un titlu veritabil de drept, cu consimțământul populațiunilor.

Cum se vor întreba populațiunile, prin plebiscit sau pe altă cale, e o cestiune de detaliu. În orice caz n-ar fi o cestiune de dominare ci de conviețuire, căci nu e vorba de cucerire, ci de uniune.

Această atitudine credem că ar fi pe deplin corectă. Ar fi corectă din punctul de vedere al moralității politice, ar fi conformă cu maniera de a vedea a unui popor care, fiind însuși în mare parte apăsat și supus sub popoare străine, nu voiește a face și el cea ce dorește să nu i se facă.

Apoi ni s-ar dovedi în mod pipăit cumcă stipulațiunea respectivă a Tratatului de Berlin e sinceră și în fine n-ar mai fi vorba de schimbul Basarabiei, cel puțin nu pentru conștiința noastră națională.

Se înțelege că nu dăm nimănui lecțiuni de morală politică și de dreptate. Dar pentru un popor mic e primejdios de a imita procederea celor mari și singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit, întărit cu șapte peceți.

Cazul consultării populațiunii în privirea aceasta nu e cel dintâi, deci nu e unic. Nizza și Savoia, cedate Franței printr-un tratat în regulă, au fost consultate și au primit a fi anexate; într-un mod asemănător se poate consulta Dobrogea. Sau, dacă acest mod s-ar părea nepotrivite cu starea Dobrogei, atunci se va găsi o altă formă legală corespunzătoare. Cu această ocazie s-ar dovedi totodată și dorințele speciale ale provinciei și prerogativele cari le-ar cere gințile deosebite pentru a-și păstra individualitatea.

S-ar dovedi c-un cuvânt modul de conviețuire pe care-l doresc populațiunile. Raționamentul nostru trebuie să fie următorul:

În război am pierdut o provincie și n-am câștigat nimic; să vedem acuma dacă avem destul sentiment de dreptate și dacă inspirăm destulă încredere pentru a câștiga o provincie pe cale pacinică și numai pe cale pacinică.

Acesta e singurul protest pe care-l putem ridica fără a jicni pe nimenea, dar și fără a lovi în noi. Sentimentul de naționalitate a poporului român e prea viu pentru ca guvernul lui să poată face abstracțiune de dânsul. Deci, constrânși a fi înțelepți în procedarea noastră și independenți fiind acuma, adecă liberi de a muri de arma celui mai tare, să păstrăm cel puțin pân' în ultimul moment mândria și sentimentul dreptății noastre, cari ne sunt absolut trebuitoare pentru momentul când existența noastră, de astă dată atârnând ca frunza pe apă, ar fi din nou pusă în cestiune. Greutatea e: de a împăca exigențele simțului nostru național cu succeptibilitatea, asemenea naturală, a fostului nostru aliat.

În cazul când populațiunile Dobrogei ar fi contra anexiunei în forma ei cea mai blândă chiar, de ex. contra uniunii personale, atunci ar fi un semn: 1) că stipulațiunea Tratatului de Berlin relativă la aceasta a fost subminată de mult de contralucrările unei puteri mari; 2) că ni s-a preparat o mreajă care să ne consume puterile și mijloacele în lupte sterile, al căror rezultat — cel mai bun chiar — ar fi cucerirea unei provincii c-un climat în mare parte nesănătos și care nu ne-ar aduce nici un folos pentru cincizeci de ani; căci n-avem nevoie a spune, ceea ce toți știu, cumcă de când Dobrogea e cunoscută — adică de 2500 de ani aproape, de la Herodot și până azi — ea a fost o provincie mlăștinoasă, puțin populată, foarte fertilă, dar și foarte nesănătoasă, care numai sub cârma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafața Dobrogei, lăsată la discrețiunea agenților naturei, cari-o stăpânesc, redeveni repede pustiul care-a fost întotdauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii nouă, dar pe care le și stinge cu aceeași repejune cu care le atrage.


[20 august 1878]

Am spus-o în numărul trecut că, pentru prima oară după sute de ani, suntem chemați a hotărî cestiuni a cărora rezolvare va determina pe de-a pururea soarta nației românești în genere, a statului român îndeosebi. Cele trei mari întrebări: cestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei, atârnă ca o sabie cu trei tăișuri asupra noastră, și va depinde de înțelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinței.

Știm foarte bine, pentru noi și între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche a țării Moldovei și c-a fost a noastră de la 1300 și ceva până la 1812, știm asemenea că evreii nici au fost nici sunt persecutați în țările noastre și că îngrădirile ce li s-au impus au fost dictate de un natural instinct de conservațiune.

Asupra cestiunii a treia știm că, întru cât poate fi vorba de drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependență naturală a Țării Românești, care a și fost a Țării Românești curând după întemeiarea acestui principat.

Dar nu ajunge că le știm noi acestea.

Basarabia se retrocedează de Congres cu supoziția tacită că ar fi o parte a Rusiei ce i se luase pe nedrept; Dobrogea ni se dă în schimb; în fine restricțiunile îndreptate contra unei prea copioase imigrări a unor elemente cu totul străine Congresul le interpretează ca o restricțiune a libertății conștiinței și, sub condiția de a fi sau de a nu fi, ni se dictează de mai nainte hotărârile ce trebuie să le luăm.

E cumplit de nedrept acest lucru, dar cu toate acestea nu e mai puțin adevărat că el ni se impune și că o rezistență de-a dreptul nu-i cu putință. Pe de altă parte însă e tot așa de sigur că cu sistemul șovăirii, nedomiririlor, anxietăților și paliativelor nu vom ieși la nici un capăt și că ne vom crea numai izvoare de continue neplăceri, încât claritatea hotărârilor noastre trebuie de astă dată să înlătureze pe deapururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român.

În privirea modificării art. 7 din Constituție, toată ziaristica recunoaște necesitatea convocării unei Constituante. Nu tot astfel e însă cu art. 2 din Constituție, care face obiectul unei discuții vii în ziaristică.

Noi facem deocamdată abstracțiune de la principiul convocării sau neconvocării unei Constituante și ne restrângem pentru astă una dată la răsfrângerea polemică a argumentelor aduse contra convocării.

Constituția zice:


Art. 2. Teritoriul României este nealienabil.
Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.


„Românul“ crede a putea comenta lucrul astfel:


Teritoriul României este într-adevăr sfânt și inalienabil, până la o palmă de pământ, dar prin o lege votată de Camere limitele statului pot fi schimbate sau rectificate, ergo cesiunea a trei județe ale țării fiind o schimbare de limite, Camera ordinară poate s-o voteze.


Ciudată ideie de schimbare și rectificare are ziarul guvernamental!

Sofisma e atât de vederată și de pipăită încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei județe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci și cesiunea a 10, 15, 20 de județe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se și schimbându-se mereu limitele prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripțiunea Fefeleiului.

Sofisma „Românului“, departe de a fi de o fineță deosebită, e din contra atât de ordinară încât, stabilindu-se odată clar și bine status controversiae, argumentațiunea „Românului“ devine absurdă.

Stabilindu-se în mod absolut inalienabilitatea teritoriului României, e de sine înțeles că nu poate urma în alinea a doua o dispoziție care să facă iluzoriu principiul general, căci între două dispoziții contradictorii dintre care una susține inalienabilitatea cealaltă alienabilitatea, e sau una sau alta adevărată, nici când însă amândouă dodată. Ar trebui să se admită că legiuitorul n-a știut ce vorbește, că-n șirul de întâi stabilește un lucru pe care îl anulează prin șirul al doilea. Dar e cunoscut atât de oameni în genere, cât și de psihiatri în deosebi, că o asemenea anomalie, adecă o contrazicere, nu se poate petrece într-un cap sănătos omenesc și că toate contrazicerile sunt numai aparente. C-un cuvânt un om nu poate susține în aceeași vreme despre unul și același lucru că și există, și nu există. Sferele inalienabilității și schimbării (rectificării) teritoriului nu pot fi deci contradictorii, ci una, inalienabilitatea, e sfera mare, care cuprinde în sine sfera a doua, a schimbării sau rectificării.

„Românul“ ia schimbare și rectificare în sensul cel mai larg al cuvântului, care sens larg esclude inalienabilitatea sau o preface într-o simplă frază banală; pe când legiuitorul o ia în sens restrâns. Omul e schimbător, va să zică că o mulțime de lucruri accidentale se modifică, rămâind totuși el ceea ce-a fost în privirea celor esențiale ale existenței sale. El rămâne identic acelaș cu toate schimbările. Și moartea e o schimbare, și decompozițiunea organismului în elementele chemice e o schimbare, dar nu o schimbare în înțelesul tezei de mai sus.

C-un cuvânt inalienabilitatea teritoriului statului ca principiu general nu admite și nu poate admite decât schimbări sau rectificări neesențiale, nu însă esențiale, precum e pierderea a trei județe, a unei porțiuni din malul Mării Negre, a unei guri a Dunării.

Cari pot fi însă aceste schimbări neesențiale?

Teritoriul statului este inalienabil. Dar acest teritoriu, măsurat și hotărnicit de oameni ce pot greși nu e în toate punctele pe deplin cert. Se pot descoperi documente cari să arate că în cutare loc limita se întindea mai departe și a fost uzurpată, că dincoace era mai aproape și am uzurpat noi teritor străin. Aceste uzurpări pot fi mari sau mici; mari fiind aduc după sine schimbări de limite, mici fiind condiționează rectificări neînsemnate.

Asemenea schimbări sau rectificări au de presupunere fundamentală că statele învecinate au rămas idealiter proprietari ai locurilor inalienabile pe care le-a uzurpat unul de la altul. Deci nu e vorba de schimb (échange) al teritoriilor uzurpate, ci unul, recunoscând prin bună învoială și cu bună-credință drepturile celuilalt, își rectifică granițele, restrângându-le ici, lărgindu-le dincolo. Asemenea schimbări sau rectificări nu se fac însă niciodată pe locuri unde granița e bine determinată prin râuri, prin valuri de pământ etc., ci numai pe acolo unde semnele ce deosebesc un teritoriu de celălalt au fost deteriorate. Astfel granița între Austria și Moldova era însemnată la munte prin șir de stejari, în al cărora lemn era săpat bourul Dragoșizilor. Dar parte a crescut coajă peste săpătură, parte rău-voitorii au tăiat acei copaci, încât limitele, devenind nesigure, au trebuit rectificate. Posesiunea de fapt a cedat atuncea proprietății inalienabile de drept. Proprietatea statului asupra teritoriului său e inalienabilă, posesiunea de fapt poate fi uzurpată, deci schimbată și rectificată. Schimbare și rectificare presupun totdauna o uzurpațiune.

Vedem deci că un teritoriu inalienabil nu se poate aliena. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate.

Uzurpat-am noi Basarabia?

Sunt granițele atât de nesigure între noi și Rusia încât să aibă nevoie de așa o rășluitoare schimbare sau rectificare?

Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia și granițele ei sunt foarte sigure.

De aci însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către o Constituantă, trei mari părți ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o Constituantă.

De va voi Constituanta s-o facă aceasta sau nu e altă cestiune, care desigur că e foarte grea și merită un studiu separat.

Pe lângă aceste întrebări mai vine o alta. În vremea alegerii actualelor Adunări erau cu totul alte cestiuni la ordinea zilei. Darea în judecată a cabinetului Catargiu, economia în finanțe etc.

Poporul român, consultat, a crezut de cuviință a-și rosti atitudinea față cu cabinetul trecut prin alegerea oamenilor ce ne reprezintă astăzi. Oare tot aceleași cestiuni sunt de hotărât astăzi? Procesul contra foștilor miniștri a rămas fără acuzatori, economiile în finanțe au degenerat în cheltuieli de război etc. Fost-au oare alegătorii consultați în privirea unor cestiuni cari nu li s-au făcut încă și pe cari ei nici nu le presupuneau la începerea evenimentelor? Apoi pot Camerele să se mai pronunțe în cestiuni pe cari le-au hotărât odată?


[23 august 1878]

„Românul“ pune în revista sa de la 21 august următorul neadevăr:

Organele opoziției cer convocarea unei Constituante care să introducă Dobrogea din capul locului fără nici o tranzițiune în viața constituțională a României… (opoziția) fiind sigură că nici un guvern nu va putea să aplice din capul locului în Dobrogea Constituțiunea și întreaga noastră legislațiune; că prin urmare în această privire nici guvernul actual nu va putea face astfel, ea începe de pe acum a cere imposibilul, pentru ca în urmă să aibă aerul de a fi mai liberală și mai constituțională decât partida liberală și constituțională și să-și facă din această cestiune o armă de opozițiune.

Ziarul „Românul“ spune pur și simplu neadevărul și-l spune cu intenție, știind că-l spune, când ne atribuie nouă panglicării de care el numai ar fi capabil.

Din contra, o repetăm că nimic din legile noastre nu se potrivește cu starea actuală a Dobrogei, pentru că instituțiile noastre sunt în parte nedrepte, sunt coruptorii, sunt creațiuni în mare parte a coteriei liberale, sunt un mijloc pentru esploatarea claselor de jos prin grecotei vicleni, prin advocați fără pricini, prin dascăli proști cari fac politică, în fine, instituțiile noastre nepotrivindu-se cu România, sunt și mai departe de a se potrivi cu Dobrogea mai primitivă.

Dar faptul că instituțiile noastre, copiate de pe cele străine, care sunt rezultatul cu totul altor raporturi, nu se potrivesc, nu e deloc o dovadă cumcă noua provinție trebuie dată pradă acelui soi de funcționari netrebnici, acelor proletari cu câte patru clase primare din care roșii vor scoate elita cu care-i va năpusti pe bieții oameni primitivi, secătuindu-le toată puterea lor vitală prin spoliațiune, delapidare și venalitate.

Să cităm un exemplu: d. Stătescu dă pe mai mulți judecători afară pentru că au judecat un proces după cum credeau că e drept. Aci în România împricinații vor avea un adăpost în Apel, la Casație, în sfârșit la oameni ai dreptului de care se sfiește acest palavragiu ministru să se atingă. Procedura d-lui Stătescu ne face a crede că d-nia lui va fi așteptat ca împricinații să-l mituiască pentru a dispune el însuși pe judecători în favorul lor, dar, neîndeplinindu-se aceasta, d-sa a influințat contra lor.

Ce apărare ar avea însă populațiuni mai primitive a cărora justiție ar fi administrată de oameni de soiul d-lui Stătescu?

Iată dar sub ce elită liberală ar încăpea Dobrogea, și de aceea noi spunem că n-avem dreptul a o anexa decât cu consimțământul populațiunilor. Noi am fost cei dentâi cari am susținut că în Dobrogea trebuie să se mănție intactă viața juridică și socială a acelor populațiuni, pentru ca ei să se poată apăra în contra unor mutre de codru de soiul d-lui Stătescu și a clicei liberale. Noi în România avem încă mijloace de a ne apăra pacinic de instinctele unor oameni de nimic, populații mai primitive ar trebui să apeleze la apărarea cu pistolul și o spunem verde: le-am da tot dreptul să-mpuște în canalia liberală care-ar cerca să-i esploateze în modul barbar în care esploatează pe țăranul român.

A introduce starea noastră de lucruri în Dobrogea am zis de la început că ar fi o barbarie.

Să cităm un alt exemplu. În țara aceasta s-au făcut rechiziții și pentru ruși și pentru… liberali. Nu zicem pentru armată, căci armata n-a văzut aproape nimic din rechizițiile roșilor. S-au înțolit și din ele pe când armata umbla flămândă și goală. Ei bine, rușii au plătit ceea ce au luat, grecoteii barbari cari ne guvernă n-au plătit nimic decât la adepți de-ai lor. La mii de oameni le-au pierit boii, încât n-au cu ce ara la toamnă și sunt ruinați pe mulți ani înainte, și aceasta pentru că au fost siliți a merge în Bulgaria cu carul și cu boii, de unde s-au întors cu palmele, fără ca mulți din ei să aibă măcar o fițuică pentru prestațiunile care-i costă bunăstarea lor economică.

E destul ca să-și închipuie cineva că și populațiile străine prin limbă și origine din Dobrogea ar fi supuse aceluiași tratament barbar ca și poporul românesc pentru a putea prooroci ce ură ar prinde acei oameni primitivi în contra unei țări în care e cu putință ca s-ajungă a-i guverna gunoaiele ulițelor, oamenii netrebnici al cărora prototip și cristalizațiune e Stan Popescu.

Dacă suntem oameni onești am trebui să le-o spunem verde: „Băgați bine de samă, oameni buni, țara de care vă alipiți e locuită de un popor pacinic și de treabă, dar în orice pădure sunt și uscături. Ei bine, legile fundamentale ale acestei țări permit ca din când în când să vie la putere ulița, așa-numiții roșii, adică oamenii fără de lege cari nu cunosc nimic sfânt în lume și cari ar fi în stare să vă despoaie ziua-n-amiază mare fără ca să găsiți nicăiri un razim, căci Domnul în țara aceasta nici are, nici voiește să aibă vreo putere. Se poate întâmpla ca s-aveți miniștrii cărora voi, privindu-le mutra numai, nu le-ați încredința nici cânii voștri, necum soarta voastră“.

Se înțelege că toate acestea le spunem ca întâmpinare la obrăznicia „Românului“ care, întorcând lucrurile după cum îi convine, cearcă a arăta că noi voim să trecem de mai liberali decât liberalii, adică decât domnia lor. Da, într-adevăr suntem mai liberali, dar din umanitate, nu din punctul d-lor de vedere, care voiește ca stârpitura să stăpânească pe omul întreg, cel prost și bezmetic pe cel cuminte, cel sărac pe cel bogat, cel neștiutor pe cel învățat. Cultura liberalilor e însă cu totul egală cu cea a tătarilor din Dobrogea, iar caracterul liberalilor e cu mult mai corupt și mai netrebnic decât chiar al cerchejilor. Acești oameni prădători și pe jumătate sălbateci sunt adevărații confrați ai liberalilor; ei sunt liberi, egali, frați și cu mare poftă după ceea ce nu e a lor.

Acestea ni s-au părut neapărate spre a pedepsi pe adversarii noștri pentru neobrăzarea de a ne atribui lucruri pe cari numai ei ar fi în stare a le face.

Acum ad rem. Dacă pe de o parte nu e vorba de a introduce spoielele noastre franțuzești în Dobrogea, pe de alta oamenii aceștia — de se vor învoi a trăi alături cu noi — vor trebui neapărat să trăiască în raporturi bine hotărâte, legiuite, drepte. A stabili aceste raporturi însă nu e treaba unei Camere ordinare și încă foarte ordinare, ci a unei Constituante.

Camera de astăzi a fost aleasă sub alte împrejurări, alegătorii aveau în vedere cu totul alte chestiuni, nu cesiunea unei bucăți din pământul patriei, nu anexarea unui teritoriu de preste Dunăre. Întreg sistemul reprezentativ, dacă e vorba ca să nu fie numai un pretext de exploatație pentru o clică fără de patrie certă și fără de naționalitate certă, se bazează pe consultarea nației în cestiuni vitale. Ridicola dare în judecată a cabinetului Catargi, iată de ce a fost capabilă Camera actuală; cu cestiunile serioase a cărora hotărâre ni se impune acum ea nu are dreptul de-a se ocupa și nici capacitatea cerută.


[25 august 1878]

„Românul“, de câte ori se înfundă cu sofismele față cu niște adevăruri limpezi ca lumina soarelui, aleargă numaidecât la mijlocul cel mai ieften și totodată cel mai puțin onest de a discuta, la citate din autori străini.

În faptă citatele sunt de două feluri. De acelea cari în mod istoric (povestitor) sau descriptiv constată existența sau neexistența unui lucru, și atunci citatele se numesc date și, adunate cu conștiință, formează materialul științelor istorice și a celor naturale. Dar nu citate de acestea ia „Românul“. El ia comentarii străine (nu fapte sau date) la constituțiuni străine și voiește a dovedi că înstrăinarea a trei ținuturi ale țării nu-i decât o rectificare de graniță.

Citarea de autorități dovedește însă trei lucruri: 1. lipsa de cugetare proprie 2. specularea asupra neștiinței publicului, căruia nu i se dă nici i se poate da cartea întreagă cu spiritul ei, ci numai bucățele cari se potrivesc cu panglicăria argumentatorului 3. evidența adevărului combătut, de vreme ce ploaia de citate e egală cu capitulațiunea.

Citarea gândirii altor oameni nu dovedește și n-a dovedit de când lumea nimic în privirea obiectului în discuțiune. Argumentațiunea trebuie să fie adevărată și evidentă prin sine însăși, fără ajutorul zeilor de teatru (deorum ex machina).

Noi am argumentat astfel: dacă înstrăinarea a trei ținuturi nu e decât o rectificare de fruntarii, atunci înstrăinarea a 4, 5, 10, 20 de ținuturi e asemenea o rectificare de fruntarii.

Contra acestei duceri ad absurdum nu poate sta nici o autoritate, nici Vatell, nici Moser, nici Martens, nici Bluntschli, nici Klüber, nici Hugo Grotius, cu un cuvânt nimenea.

Cât despre citatele din tratate străine, provocăm pe liberali să declare cu mâna pe inimă dacă la statornicirea Constituției noastre a fost un singur deputat care, votând alinea a doua a acelui articol, să-i fi trecut prin gând măcar că schimbare sau rectificare de fruntarii va să zică pierderea a trei ținuturi, a unei porțiuni a Mărei Negre, a unei guri a Dunării? Nimeni, absolut nimeni n-a gândit la aceasta, ci fiecine a gândit cel mult la rectificările de graniță cu Austria, nu la pierderea unei bucăți însemnate a țării.

A căuta în nori ceea ce-i dinaintea ta, a aduce sofisme și citațiuni unde lucrul e evident va să zică a arunca pulbere în ochii publicului. Scriitorii „Românului“ nu cred ei singuri ceea ce spun când susțin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului și Cahulului nu-i decât o rectificare de fruntarii.

Totdauna la comentarea unui articol de lege trebuie să se ție seamă de intenția legiuitorului și de ocazia legii, de obiectul care i-a dat naștere. Intenția Constituantei n-a fost de-a prevedea înstrăinarea Basarabiei, iar obiectul care au dat naștere acelui articol n-a fost un război pierdut sau o provinție pierdută.

Acum trecem însă și mai departe. Ce are a face dreptul public european cu Constituțiunea noastră internă?

Dreptul public european e în mare parte ceva nedefinit; o știință el nu este până astăzi, ci cel mult încercarea unei științe. El cuprinde raporturile schimbăcioase între popoare, stabilite în mod trecător de tratate sau alte titluri de drept însă sunt totdeuna încheiate cu clauzula tacită rebus sic stantibus, adecă până ce lucrurile vor rămânea așa ca în momentul încheierii. Produse a unor împrejurări politice, ele sunt primejduite în orice moment.

Constituția noastră e o lege pozitivă internă care n-are a face nimic nici cu dreptul ginților, nici cu tractatele dintre puteri, așadar nici cu Tractatul de la Berlin.

Dar precum Constituțiunea esclude o cesiune de teritoriu, tot așa ea esclude o anexiune și mai cu seamă o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizațiune specială.

Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte a țării? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părți a țării să fie supuși cutărui sistem, iar ceilalți altui sistem?

Camera ordinară? Prevede oare Constituția ca o Cameră aleasă în împrejurări normale să decidă asemenea cestiuni?

E aproape de mintea omului că, națiunea română fiind chemată a se rosti în niște cestiuni cari-i ating Constituțiunea, răspunsul nu-l poate da decât un corp care ar avea puterea de a o modifica, de va voi. Se poate prea bine ca Constituanta să nu admită nimic din stipulațiunile Tratatului de la Berlin, se poate să admită pe unele, să respingă pe altele, se poate în fine să le admită pe toate; dar chiar pentru a le respinge pur și simplu trebuie convocarea unei Constituante, căci numai ea ar fi în drept a se rosti, fie pozitiv, fie negativ, asupra acelor stipulațiuni. Tot ce ar face o Cameră în această privire ar fi nul și neavenit.

C-un cuvânt, nici un fel de sofismă și de apucătură advocățească, nici un argumentum id hominem, nici o citare de autorități nu ne poate face să ocolim adevărul clar că aceste schimbări esențiale au nevoie de-a fi regulate în mod definitiv. M. Sa Domnul e legat prin jurământ dinaintea țării de a mănținea integritatea teritoriului și numai țara îl poate dezlega de acest jurământ, chiar în caz de forță majoră, și țara printr-un organ care să aibă aceleași puteri pe care le avea organul înaintea căruia M. S. a depus acel jurământ. Apoi e un act de înțelepciune politică de-a nu face ca noua stare a țării să atârne de Camere, cari votează, răzvotează și exvotează cu ușurința unor păpuși pe cari guvernul le ține de ațele arenzilor moșiilor statului și altor interese private. Trebuie ca noua stare de lucruri să fie clară, notărită, statornică.


DR. BARBU CONSTANTINESCU, PROBE DE LIMBA ȘI LITERATURA ȚIGANILOR DIN ROMÂNIA
București, Tipografia Societății Academice, 1878, 1 vol. 8°, 112 pag.
[27 august 1878]

De mult încă, eruditul slavist Fratz Miklosich, care în anii din urmă s-a ocupat cu deosebită atenție de dialectele și migrațiunea țiganilor, ceruse în convorbiri private și prin scrisori de la cunoscuții săi din România detalii asupra limbei țiganilor de la noi. Presupunem că și adunarea aceasta de cântece și povești o datorim impulsului marelui învățat. Din introducerea foarte scurtă a cărții, aflăm că țiganii, emigrând din India în timpuri necunoscute, se află locuind pe la noi din suta a paisprezecea încă și că din țările noastre au trecut în celelalte părți ale Europei. Limba lor are mare asemănare cu dialectele indice moderne, deși se găsesc într-însa multe elemente împrumutate de la acele popoare, cu cari ei au fost în contact. Parte din cântece au fost publicate și prin „Columna lui Traian“. Apoi mai urmează o scurtă însemnare despre proveniența probelor și despre modul transcrierei lor, apoi imediat după această scurtă introducere, urmează cântecele și basmele cu adnotațiuni.

Colecția e în sine prețioasă, dar cartea nu îndeplinește condițiunile care s-ar cere de la ea. Înainte de toate colecția de probe ar fi trebuit să formeze textul pus în urma unei gramatici elementare și urmat de un glosariu după alfabet și în toată regula.

În acest mod s-ar fi ușurat citirea nu numai pentru publicul mare, ci chiar pentru aceia cari ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest obiect. Dacă am putea spera că d. dr. Constantinescu ar mai edita a doua oară cartea sa, am fi în drept să credem că d-sa va ținea seamă de acest consiliu și ne va introduce în textul colecției sale printr-o scurtă gramatică, care să-i conție fonologia și flexiunea măcar, iar în urma colecției am trebui să găsim un glosariu alfabetic, lesne de mânuit.


[31 august 1878]

La propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimțământul populațiunilor n-am găsit pân-acuma întâmpinări decât din partea unui singur organ guvernamental, adecă a „României libere“, pe când celelalte păziră o adâncă tăcere.

„România liberă“ îndeosebi are norocirea sau nenorocirea de-a nu reprezenta nici un partid, nici un grup de oameni politici, ci numai părerile izolate a câtorva tineri, păreri cari ș-acelea nu sunt de-o deplină statornicie.

Deși dar am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de confrații noștri de la acea foaie, forma care li s-a dat și interesul prea general al lucrului ne face totuși să revenim asupra lor.

Nu vorbim de forma exterioară a stilului, ci de forma logică, rezultată din împrejurarea că ideea noastră a fost pusă între două acuzări, una privind trecutul, alta timpul de față. Întâi ni se fac complimente că noi, cari tocmai respect de personalitatea omenească și de voința cetățeanului român n-am avut, astăzi am făcut progres teoretic în această privire, iar a doua acuzare, cu toate că acoperită, e că ne-am pus pe terenul Rusiei.

„România Liberă“ s-ar fi putut scuti de întâmpinarea noastră vehementă dacă ar fi voit a fi dreaptă. Ororile electorale despre care vorbește sunt departe de a fi o născocire a conservatorilor sau o metodă întrebuințată esclusiv de ei. Se știe că sub guvernul d-lor Brătianu et comp. s-au inventat și adus la perfecțiune alegerile cu reteveiul, și bandele electorale de reteveiști sunt părinții spirituali ai părintelui Tache, la care reteveiul lui Musceleanu se încârjise în bâtă. Nu ne e dat nouă a cerne mijloacele economicoase ale poliției bucureștene pentru influențarea alegerilor, mijloace cari rămân aceleași sub toate guvernele, fie ele albe, fie roșii, dar existența lor atât de comună tuturor partidelor ne dă dreptul de a crede că nu tocmai individualitatea omenească și voința cetățeanului român au fost aceea ce n-am respectat noi. Din contra, existența unor asemenea mijloace dă și mai multă consistență ideei noastre fundamentale că poporul românesc nu este încă matur pentru libertățile sale constituționale și că alegerile, departe de a-i esprima individualitatea și voința, i-o falsifică, i-o întunecă și i-o corup. Era nouă a guvernului liberal a fost inaugurată cu un mijloc, dacă voiți, mai subțire, însă cu mult mai corupător, pe lângă care reteveiul și bâta se bucură oarecum de privilegiul unei naive sincerități. Acest mijloc nou sunt așa-numitele comitete de salut public, acele adunături oculte de naturi catilinare cari țin liste de moșiile statului și de funcțiile publice și le împart azi la adepți ai partidului sau la cei cari plătesc o taxă mai mare, încât statul, care trebuie să fie impersonal, a devenit sub mâna liberală firma unei companii generale de exploatație care contractează orice principii, orice puncte noi de vedere cu prețul de-a rămâne la putere.

Din nefericire partidul conservator nu e asemenea decât un partid. Singurul său merit e că interesele membrilor săi sunt strâns legate cu chiar natura statului, cu mersul liniștit și regulat al afacerilor, cu ordinea și stabilitatea; apoi o cultură cu mult mai înaltă, efectul unei creșteri mai îngrijite și mai omnilaterale, e un accesoriu în viața statului care devine în practică esențial, în fine neatârnarea economică a celor mai mulți îi face să nu fie lacomi de câștig, să nu privească statul ca pe-o materie exploatabilă în interesul lor privat. Din aceste cauze partidul conservator nu se lasă amăgit prin fraze bombastice și declamațiuni ca și vecinic amăgitul popor de-a cărui simplitate se folosesc demagogii pentru a înnegri și a descredita tot ce se opune la instinctele lor de rapacitate înnăscută.

Prin sistemul minciunii constituționale, prin mascarea urelor și intereselor individuale cu masca intereselor statului, prin formarea de comitete de esploatare în tot lungul țării, statul român e cuprins de putrejunea unei adânci corupțiuni, ce roade în mod egal cercurile cele mai nalte guvernamentale până la cel din urmă postulant din sat. Chiar dacă sentimentul statului revoltă pe mulți din cei cu mintea și inima limpede, poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în mai bine și, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieți fără bucurie și fără ticnă.

Fără îndoială că nici un partid, tocmai pentru că e partid, nu e în stare de a pune capăt unei stări de lucruri care, văzând cu ochii, apropie statul român de prăpastia unei depline descompuneri. Dar între partizi e desigur acela mai preferabil care nu amăgește pe nimeni, ale căruia interese sunt identice cu ale bunei orânduieli, care prin averea, dar mai cu seamă prin cultura sa, dă mai multe garanții contra coruptibilității. Un remediu radical ar fi numai o mână de fier, dreaptă și conștie de țelurile ei bine hotărâte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român, moștenit de la zeci de generații care au luptat și suferit pentru existența lui, formează moștenirea altor zeci de generații viitoare și că nu e jucăria și proprietatea esclusivă a generației actuale. Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului și trebuitoarea mână de fier lipsesc însă din nefericire, încât, departe de-a vedea existența statului asigurată prin cârma puternică și prevăzătoare a tot ce poate produce nația mai viguros, mai onest și mai inteligent, suntem din contra avizați de-a aștepta siguranța acestei existențe de la mila sorții, de la pomana împrejurărilor esterne, cari să postuleze ființa statului român ca pe un fel de necesitate internațională.

Cumcă acea necesitate internațională n-are nevoie de-a ține seamă de sentimentele noastre intime, de existența rasei latine, ci numai de un petec de pământ cuasi neutru lângă Dunăre ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpește o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâșie de pământ între Rusia, Austria și nouăle formațiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna.

Când guvernul conservator a crezut că trebuie să confunde interesul european cu acela al naționalității române, când bătrânul Lascar Catargiu, care simțise de mult că începuse a se pregăti ștreangul pentru gâtuirea Turciei, s-a opus, politicos însă foarte hotărâtor, la tentativele de a complica și România în politica orientală a Rusiei, soarta guvernului și a partidului conservator era hotărâtă. Trebuia să cadă cu orice preț. Vecini cari privesc cu bucurie neașezarea și netocmirea vieții publice de la noi au știut să stârnească cu mâna lungă acea furtună dinlăuntru și au știut să găsească instrumente mai docile pentru politica lor.

Mai avem nevoie a continua espunerea acestui argument? Promitem că, atunci când cerul nostru va fi mai senin, vom da istoria pe larg a acelor tentative. Deocamdată asigurăm — „România liberă“ știe prea bine că noi în deosebi vorbim totdauna adevărul ― că cele relatate sunt pe deplin adevărate.

Dar relația noastră e totodată cel mai bun argument contra celor două acuzări și o dovadă că numai pe terenul Rusiei nu putem sta.