Din crimele lui Take Ionescu

Jump to navigation Jump to search
Din crimele lui Take Ionescu
de Anton Bacalbașa


Infamia de la Cameră

Unul din cei mai buni prieteni ai noștri, Ionescu Raicu-Rion, a încetat din viață. Pentru cei care l-au cunoscut, pierderea camaradului e o tristă și dureroasă știre. Rion era o natură blîndă, prietenoasă, iubită de toți. Pentru noi, socialiștii. În genere, moartea lui lasă un gol care greu se va umple, căci Rion era unul din cei mai culți și mai devotați dintre amicii noștri.

Dar moartea asta nu ne inspiră nouă numai întristarea naturală la pierderea unui tovarăș prețuit; este aici ceva mai mult, o dramă socială, care s-a jucat pe tăcute. În liniștea mizeriei.

De un an de zile aproape, Rion încetase de a fi omul activ și comunicativ de odinioară; retras în singurătate, nu mai dedea știri despre dînsul, trăia pentru catedra pe care o suplinea la Tîrgoviște, și atîta tot. Aceia care îl cunoscuseră de aproape, care îl știau incapabil de a renunța cu totul la activitatea în folosul ideilor lui nu-și puteau explica schimbarea asta într-o fire devotată și setoasă de muncă.

Ni se va permite să povestim o mică scenă, asupra căreia am fost siliți să păstrăm tăcerea, dar pe care astăzi avem datoria de a o scoate la lumină.

Anul trecut Rion s-a prezentat la un concurs și a reușit al doilea, cu media aproape 9. Ei bine, deși erau trei catedre vacante, deși juriul l-a recomandat pe Rion, d. Take Ionescu n-a vroit să-l numească. Și de cîte ori nenorocitul nostru prieten s-a prezentat la minister, răspunsul invariabil al celui mai cinic dintre miniștri era: „N-am ce-ți face, ai reușit, locuri vacante sînt, dar dumneata ești socialist, și eu nu te pot numi. Cel mult. Îți pot acorda un loc de suplinitor.”

Dezgustat, covîrșit de mizerie, el, care era singurul sprijin a cinci surori și al unor părinți săraci, țărani din Vaslui, Rion s-a osîndit la rolul de a vegeta o viață fără bucurii și de a renunța la orice altă activitate intelectuală…

Las pe alții să tragă concluzia. Dar nu se va găsi nimeni să nu facă deosebirea cuvenită dintre acest copil de țăran, pe care-l doare, pe care-l ucide imposibilitatea de a munci pentru ideile lui, și între fiul necinstit al unui necinstit tîrgoveț, care și-a vîndut și trup, și suflet pentru un blid murdar de linte, și oare vroiește să coboare la decăderea lui morală pe toți.

D. Take Ionesou își iface o glorie din faptul că poate zice: „sînt un ex-mitocan”. Convins că a atins cea din urmă treaptă a măririlor, nu are azi decît un singur dor; acela de a nu îintîlni în cale tineri cinstiți, care să-l umilească prin onestitatea lor. E patima bătrînelor corupte, care, după ce s-au speoulat pe ele, n-au altă pasiune deaît aceea de a tîrî fecioare pe drumul pierzării

Rion însă nu era din stofa celor ce-ajung la Văcărești sau pe banca ministerială. Natură incapabilă de vînzare a conștiinței, socialist cu fapta, cu cuvîntul și cu cugetul, era fatal să moară în mizerie, dar să moară cum mor eroii, nu cum mor caracudele.

La sentimentele lui Take Ionescu nu ne gîndim, căci pînă într-atîta de naivi nu sîntem. Dar să se gîndească singur la deosebirea pe care el a creat-o: Rion moare sărac, lăsînd în urmă-i regrete adînci și admirația tuturora; Take Ionescu trăiește, și l se pare că are admiratori sinceri. Iasă însă din cercul în care se gudură, și va vedea că nu există în țara asta un om care să nu fie adînc dezgustat de cinismul și de degradarea ministrului-lipitoare.

Moartea unor tineri ca Rion trebuie plînsă nu numai de socialiști, dar de toți cîți înțeleg devotamentul sfînt și onestitatea, așa de rară în lumea noastră, unde, pentru ca să trăiești, trebuie să te cobori, să decazi, să fii un Take Ionescu.