Din Anglia. Însemnările unui literat/Mormântul lui Byron
| ←Charles Dickens | Din Anglia. Însemnările unui literat de Marcu Beza Mormântul lui Byron |
La Casa lui Ruskin→ |
De multe ori, când e soare, o iau prin împrejurimile Londrei. Îmi place mai ales Harrow-on-the-Hill. Nu atâta că orășelul e perdut între pomi și grădini cu zăplazuri verzi, și că are locuinti retrase, pe cari — alături de iederă, urcă și mirositoarele flori în ciorchini albaștri, cât pentru legătura ce păstrează cu Byron. Din scrisul și personalitatea poetului au rămas amintiri, cari plutesc deasupra lui, dându-i ceva din lumea idealitătii.
Aci ’și-a petrecut el parte din tinerețe. Școala unde a învățat se înalță și acum în cărămizi roșii. Cum sui câteva trepte, într’o sală în care și pereți și bănci și ușă sunt acoperite de crestături ca niște arabescuri, e săpat și de mâna poetului, în slove mari:
Mai sus de școală se află cimitirul. În biserica lui veche cu turnul ascuțit și zidurile ca de întărituri, bătute în pietricele de cremene ce strălucesc la soare, vezi un basso-relief înfățișând doi copii: Robert Peel și Byron, înaintea unui profil de marmoră subnotat: Drury. Acest Drury le fuse dascăl, unul din puținii dascăli cari se coboara în inima elevilor, căutând a-i îndruma după cuviința. Dela el avem rândurile următoare, cu privire la impresia ce-i făcuse Byron:
„Curând am înțeles, că un sălbatic mânz de munte mi se dase în grijă. Decât, era gândire în ochii săi...“.
Neîndoios ochii vorbeau deajuns; dar și din apucături se putea vedea, că băeatul acela rotunjor la față și alb, cu părul în bucle, nu era ca ceilalți. Se juca și el, firește — și încă mult, hoinărea pe șesuri, trăgea și primea palme, se bălacea în gârle; totuși adesea, părăsind gălăgia școlii, se retrăgea în cimitir, și se așeza pe un mormânt ce-i zice și azi Mormântul lai Byron; și ceasuri întregi ședea singur, dus pe gânduri. Îndoiala nu-i venise încă, avea numai o melancolie moștenită; încolo, tresăriri de mirare în fața naturii, plăcerea de a urmări norii și umbrele, de a-și umple ochii de asfințitul soarelui, căruia va ridică mai târziu acel strălucit imn în Manfred și visuri multe, și planuri, și avânturi către necunoscutul vieții, de unde muiată în culori de curcubeu începe dela un timp să-l îmbie și faima — nu faima ușoară, venită pieziș, care te acoperă puțin și se duce cași fumul de tămâie:
- „Epitaf are să-mi fie numai numele; de
- nu mi-ar încununa el cu cinste țărâna, oh, nici
- o altă glorie nu-mi răsplătească faptele...”
înseamnă el într’un caet, fiind încă prea tânăr.
Și cum sunt ciudate uneori împrejurările, în acest timp un scriitor cu mult asemănător lui și care avea să-l înrâurească: Chateaubriand, se opri aci, fără măcar sa bănuiască de un Byron și numai după ani, când scrie Memoires d’outre tombe, citând poezia lui Byron: Versuri scrise sub un ulm în cimitirul din Harrow, cu începutul:
- „Loc al tinereții mele ! unde ramuri cărunte
- suspină atinse de boare....”.
își aduce aminte și de lungile lui pribegiri prin Harrow, și de cimitirul, unde nu arareori își purtase mâhnirea, și de ulmul acela frumos, umbrind un mormânt; și dupăce face oarecari apropieri între sine și poetul englez, cumcă amândoi avură mult la inimă pe Ossian și Biblia, și fură crescuți amândoi pe malul mării — unul în Bretagne, celălalt în Scoția, în felu-i solemn de a scrie, adaugă:
„Salut! ulm străvechiu de cântece, la piciorul căruia Byron, copil, se lăsa toanelor vârstei sale, pe când eu visam pe René sub umbra ta, sub aceiași umbră unde mai târziu poetul veni la rându-i să viseze pe Childe Harold".
Ulmul e aci — a rămas doar trunchiul; nu mai suspină:
Aci și mormântul, cu lespedea frântă, abia lămurești din slove șterse pomenirea cuiva; un coleg de școală al poetului se îngriji, de-i puse grilaj și o placă de marmoră, pe care citești o strofă, și nu singura consacrată de Byron acestui loc. Mai tot volumul dintâi, Hours of Idleness, e plin de Harrow: iarba lui, cărările pe unde a trecut, pâraele, prundurile umezi, și-au lăsat urme în atâtea versuri duioase; dar mai ales școala, traiul fără păsare, voea-bună și legăturile de aci — prieteniile lui nu fură prietenii de rând, ci pasionate, cum le-au unii baieți prea sensibili, cu nimicuri dureroase, cu gelozii, cu certuri, mărind pe atâta bucuria împăcărilor: astea nu-l părăsiră pe Byron. Mai târziu, după ce silit fu să plece din țara sa, după ce bău din plin și nectarul voluptății și amărăciunea lor, după ce cunoscu prețul trudei omenești, că și creierul cel mâi viguros nu arde decât pentru a întunecă și mai mult arătarea vieții, în zilele de urât și de gol fără bucurie — cum iarna parfumul unor flori uscate îți poartă gândul spre verzi întinderi cu soare și adieri plăcute, tot așa o veste, un amănunt, numele vreunui prieten, îi dă fiori, și adeseori îl auzi în scrisori și memorii:
- „Eram la Harrow... Ne-am plimbat împreună la Harrow... Un arbore pe deal, unde stam ore și ore...".
Vorbe simple, n’au evocarea, plânsul turburător din poezie; dar închid nu mai puțin durerea unui suflet mare ce-și vede tinerețea în urmă foarte departe, și dusă pentru totdeauna, cum toate sunt a se duce: iubire, speranță, visuri. Și apoi, când moare în Italia fetița sa Allegra, stând plecat asupra corpului amorțit, iarăși țintirimul din Harrow îi apare înainte, ca biserica lui, cu turnul zugrăvit în apus; acolo ar vrea — și o și trimite — să-și doarmă somnul pe lângă ulmul ce ar fi să adăpostească și odihna lui însuși:
:„Când soarta răci-va, în sfârșit, pieptul înfrigurat...”.
Știind aceste, de multe ori venii aci. Mă uitai de unde poetul se uitase în larg; pășuni vaste, cât ține ochiul. Din ascunsul zării se desvălue uneori și castelul Windsor. Crânguri pe alocuri; ape cu străfulgerări de oglinzi; năluca vreunui tren fugar tae depărtarea - până ce toate păienjenesc către seară, dincolo de țintirim și mai aproape: nu mai poți citi leaturi și rânduri biblice pe morminte. Din turnul bisericii mulțime de lilieci dau năvală; în vreme ce la răsărit, prin frunzișul unui șir de ulmi uriași, cari par și mai înalți în umbră, prind a clipi luminile fără număr din Londra.