Din Anglia. Însemnările unui literat/La Casa și Mormântul lui Shakespeare
În orașul Stratford, înconjurat de pajiști bogate și străbătut de râul Avon, se află casa lui Shakespeare. E o clădire cam lunguiață, cu mici ferești zăbrelate, cu bârne ce se încrucișează în zid — acoperișul de cărămizi.
Pe o portiță intri deadreptul în ceeace a fost odată bucătărie; căminul mare în stânga, jos lespezi de piatră. O scară te duce în odaea mai de seama, în care s’ar fi născut dramaturgul. Stai mișcat deodată la gândul, că aci lângă vatră creatorul lui Hamlet va fi ascultat povești în bătaia flăcărilor ori cu prospețimea dintâi a simțurilor va fi sorbit pe fereastră lumina din văzduh, zvonul vântului, mirezmele, cântul ciocârliilor, toate câte le aduc anotimpurile și cari aveau să se prindă mai târziu în ritmul poeziei sale înaripate.
Câți n’au venit, încă din largi depărtări, spre a-și înălța câteva clipe sufletul într’o mută recunoaștere, în această încăpere! Tavanul apus, pereții, geamurile, sunt pline de semnături. Prin amestecul de slove, în bună parte fără înțeles ca urmele piciorușelor de păsări, întâlnești și nume cunoscute: Walter Scott, Carlyle. Din mobila veche mai nimic n’a rămas, de n’ar fi să pomenim două lacre mici de nuc. Scriitorul american Irving, care a fost aci vre-o șaptezeci de ani înainte, vorbește în Cartea Schițelor de un scaun al lui Shakespeare cu puteri miraculoase: luat și vândut din colțul de lângă vatră, s’ar fi întors singur înapoi. Unde o fi acuma? întreb pe îngrijitor, care, privindu-mă țintă, înalță din umeri; apoi cu un zâmbet :
- „Cică l’ar fi cumpărat o prințesă rusă“.
Într’o altă cameră, de alături sunt două tabele în lemn cu inscripția:
- „Nemuritorul Shakespeare s’a născut în această casă“.
Înainte vreme, parte din casă a fost măcelărie și stăpânul ei nu găsise ceva mai bun pentru atragerea mușteriilor decât numele poetului; partea cealaltă din ospătărie, numită „La Capul Fecioarei", a fost preschimbată în bibliotecă și muzeu. S’au adunat aci multe de toate în legătură cu Shakespeare și timpul său: portrete, ediții felurite ale pieselor, o cupă verzuie de sticlă, gravuri, medalii, peceți vechi. Iacă pupitrul de școală cu numeroase încrustături, și spada folosită poate de el pe scenă, dincoace un inel cu inițialele W. S.; numai cât, nu-i măcar un singur lucru, despre care s’ar putea spune hotărât, că ar fi aparținut lui Shakespeare.
Nesiguranța se întinde chiar și asupra persoanei sale ca scriitor. De un veac aproape, mulți și-au exprimat îndoiala, între cari ar fi oameni ca Byron, Disraeli, Emerson, poetul Walt Whitman.
La deschiderea cursului de literatură Elisabetană am auzit pe un profesor universitar, atrăgând luarea-aminte asupra celei din urmă publicații de contestare. Autorul ei, Sir Edwin Lawrence, își mântue capitolele în chip de refren cu ceeace-i servește și de titlu :
- „Bacon este Shakespeare”.
Controversa nu-i o glumă. Și se cade a ne da pe scurt seama de cuvintele pe cari se reazemă. Un om cu puțină carte, ajuns apoi actor fără deosebit talent, n’ar fi putut să deie acele scrieri, cari vădesc atâta observație largă, atât orizont necuprins, și atâtea cunoștinți de tot felul.
Deși, pe când trăia, au ieșit de sub tipar piese cu numele său, totuși o urmă cât de mică din manuscrisu-i nu avem. Câteva iscălituri, presupuse a fi ale sale, sunt doar pe acte ce n’au deloc a face cu literatura; iarăși vreo patru scrisori ce-l pomenesc se referă la niște împrumuturi de bani. Atunci, în dosul numelui de Shakespeare nu s’ar ascunde altcineva de înaltă cultură, de geniu, stând ca atare în fruntea contemporanilor săi? Și acesta n’ar fi oare Francis Bacon? Autorul cunoscut al lui Novum Organum nu era numai un filozof. Stilul său are în bună parte cadența poeziei, a tradus din psalmi; iar un manuscript al său, Promus, arată izbitoare asemănări cu rânduri din Shakespeare.
Porniți pe această cale, răscolitorii de lucruri dubioase nu s’au muncit în zadar. Au țesut ca păienjenii tot soiul de teorii. În râvna lor unii au folosit și bagheta și mesele învârtitoare și francmasoneria; li s’a părut a găsi într’anume piese ceva criptografic, descoperind atunci și cheia ce te lasă în misteriosul cuprins, unde tronează noul idol, și dacă vrei să te numeri între închinătorii lui, ți se pun la îndemână atâtea fițuici, reviste și volume Baconiane. Sidney Lee, biograful cel mai însemnat al lui Shakespeare, ne dă un capitol întreg numai de bibliografie în această chestie.
Astfel viața unuia din cei mai aleși scriitori e pierdută în speculații. Puțin știm, în adevăr, și mai ales din ce s’a păstrat prin tradiție. A învățat la școala primară din Stratford, intrând de tânăr în dughiana tatălui său. La optsprezece ani se căsătorește cu o femiee mai în vârstă ca dânsul și are un copil numai la șase luni după asta — fapt neînsemnat, altminteri, decât prin versurile ce i-a sugerat în Furtuna. După câtva timp pleacă în Londra. Aci, de la ucenicia în teatru și până la ridicarea sa în ochii publicului, afară de mici aluzii răslețe, rămâne sub taină. Cum va fi fost în relațiile sale cu lumea ? Ce înrâuriri mai de seamă, ce bucurii și ce mâhniri vor fi intrat în plămădirea talentului său, ajutând închipuirii și dând un temeiu de realitate simțită scrisului său ? Pe cât îl putem urmări, e o perioadă când pătruns de gânduri, de întrebări adânci, întreaga sa conceptie ajunge de un pesimism întunecos: cum o vedem în Brutus, ale cărui aspirații, neclintit idealism, nobile străduinți, nu-l duc decât la sinucidere; după aceea în Hamlet, sufletește înrudit cu eroul din Iuliu Cesar; este și în Măsură pentru Măsură, care, vroind să fie o comedie, se umple pe atât mai mult de amărăciune, și unde fiorul, nedumerirea neagră din monologul lui Hamlet iarăși revin; răsună cu numeroase accente în vârtejul pasiunilor din Othello și Macbeth; cumplit se desprinde, fără nici o rază de răscumpărare, din viforul soartei, răutăților oarbe ce aruncă drumurilor pe regele bătrân Lear; apoi deadreptul o găsim, sub forma de mărturisire, în Sonete.
Obosit poate de atâta încordare ori din alte pricini, se întoarce în vârsta sa de maturitate la Stratford, unde și moare în împrejurări iarăși nelămurite.
În preajma casei lui s’au înființat de la o vreme un teatru galerie, bibliotecă și un club ce-i poartă numele. Înăuntrul acestuia din urma atârnă frumos încadrate și cuvintele scrise de mâna Carmen Sylvei :
- „Oh, fericită Anglie, care ai dat naștere celui mai mare poet din lume !“
Datează de vreo câțiva ani, când la o sărbătorire a lui Shakespeare au fost prezentate din partea Reginei de ministrul României la Londra, d. N. Mișu.
Mormântul e aci aproape. Treci pe o alee în biserica, la spatele căreia, lângă pietre funerare de altă dată, cotește Avonul. Privindu-i curgerea lină, printre țărmuri verzi, sub sălcii cari se pleacă oglindite în fund, îti vine gândul, că priveliștea de fată va fi stat înaintea lui Shakespeare, când a zămislit acea minunată vedenie albă a Ofeliei, cu râsul nebuniei pe buze, în podoaba florilor atât de iubite și a căror frăgezime ar simboliza sufletul ei pierit sub atingerea dintâi a iubirii. La intrarea în biserică un registru mare, deschis, arată în latinește data botezului și morții lui Shakespeare. Vezi alături cristelnița gotică și o Biblie de pe vremuri.
Poetul e îngropat în sanctuar, lângă peretele din stânga. Lespedea în piatră, pe care cineva pusese o cunună de frunze — veștejite acum, poartă stanța ce se atribuie lui Shakespeare însuși:
- „Bunule prieten, ferește-te, pentru numele lui Christ, de a scurma pulberea închisă aci: fericit fie cine cruță aceste pietre și blăstemat acei ce-mi ridică oasele !“
Șiruri de rând, fără nici un simț mai ridicat. Cum le recitesc în lumina de vitralii, îmi vin în minte alte epitafuri, bunăoară acela despre marele său înaintaș :
- „Învârte-te ușor, iederă; tot ușor învârte-te, unde doarme Sofocles în repaos neturburat...”
Sau cuvintele din Ossian :
- „Strâmt e locașul tău acum, neagră încăperea locuinței tale! Cu trei pași îți înconjur groapa, tu care ai fost atât de mare !”
Nu, nu cred să fi scris Shakespeare acest blăstem: ori că asemenea epitafuri erau obicinuite pe atunci, ori va fi fost înadins pus de oameni interesați a ține aci rămășițele poetului. E nimerit, însă, ceeace se spune alături sub un bust al sau colorat, că împreună cu el „a murit natura vie“. Asta — întrucât se întemeiază pe o concepție din Evul Mediu, îl strămută la vremea când a scris, punându-l astfel într’o perspectivă dreaptă de apreciere. Aparține înainte de toate Renașterii; de unde însușirile sale bogate, dar și lipsurile. Foarte încărcat adesea, nu are construcția, întregul armonic, al tragicilor greci ; în loc de corul vechiu cu rostu-i frumos și înalt, avem la dânsul bufoni și alți ipochimeni ce aruncă printre glume și vorbe înțelepte, cu duh, dar și multe nu prea decente. El a pătruns totuși mai departe în taina sufletelor omenești și a dat o serie de tipuri, cari — pline cum sunt de suflul creației artistice, dăinuiesc în timp și rând pe rând împart din farmecul idealității lor generațiilor trecătoare: Romeo, Julieta, Portia, Shylock, Maurul din Veneția, Desdemona, Iago, Lady Macbeth, Lear, Falstaff și mai presus Hamlet.
Cătră el s’au îndreptat mai ales toți câți au încercat prin ei-înșii tristețea cunoașterii mai adânci a lumii; căci în afara împrejurărilor de intensitate dramatică, avem în Hamlet un suflet deosebit de înzestrat, care, pătrunzând dincolo de aparențe, simte în chip covârșitor golul silințelor vieții. Ieșirea dintr’această stare au căutat-o mulți prin mijloace felurite, însă toate nu-s decât leacuri trecătoare, niște amăgiri ale conștiinței fată de grozăvia nimicniciei. De aceea și în Furtuna, ultima piesă a lui Shakespeare, acel meșter-vrăjitor Prospero, care seamănă a fi însuși autorul, înainte de a se lăsa pentru totdeauna de arta sa minunată, cu greutatea vorbii ce încheie o vieață de gândire, ne spune :
- „Ca și urzeala fără temeiu a acestei vedenii, turnurile acoperite sus de nori, palatele mărețe, solemnele temple, marele glob el-însuși, cu tot ce moștenește, se vor topi și, precum s’a mistuit acest convoiu imaterial, nu vor lăsa urmă după ele. Suntem dintr’o așa stofă, din care și visele-s făcute, și mica noastră viată e împrejurată de un somn“.