Din “Junimea”

Sari la navigare Sari la căutare
Din “Junimea”
de Nicolae Gane


I[modifică]

Multe s-au scris și se vor scrie încă despre societatea literară „Junimea” din Iași, care prin activitatea ei neîntreruptă de mai bine de un sfert de secol a săpat brazde adînci pe pămîntul tuturor țărilor locuite de români și a avut meritul necontestat de a fixa aproape definitiv modul de vorbire și scriere a limbii noastre culte. Cine nu știe că în școli, în parlament, în biserici, în tribunale, în gazetele literare și politice, limba întrebuințată astăzi nu se mai asamănă cu aceea de acum 40 de ani. Influența acestei societăți a produs o evoluțiune sau, mai bine zicînd, o revoluțiune în spirite, a modificat gustul publicului și l-a îndrumat spre izvoarele cele curate românești, îndepărtîndu-l de la obicinuința împrumuturilor și al imitațiunilor streine.

Dar „Junimea” n-a lucrat numai pe tărîmul literar și științific; ea număra în sînul ei membri care se ocupau cu muzica și cu pictura, și dacă aceste două ramuri ale artei n-au dat rezultate comparabile cu acele literare, totuși nu găsesc de prisos de a reaminti silințele ei și în această direcțiune.

Astfel, muzicanții noștri erau: Nicu Burgheli și Artaxerxes Buiucliu pianiști, Theodor Burada și Grigore Buiucliu violoniști și Titu Maiorescu violoncelist. Aș putea număra și pe Gheorghe Scheletti un pianist și compozitor de merit care, deși neînscris formal în cadrele „Junimei“, era însă în legătură de prietenie cu noi toți, trăia în atmosfera noastră literară și punea în muzică poezii de-ale noastre între care și o baladă a mea; Domnița și robul.

Deseori se organizau serate la Maiorescu și Nicu Burgheli, la care luau parte mulți din membri „Junimei”, afară de Pogor pentru care muzica era un vuiet supărător urechilor. Niciodată el n-a priceput o notă, n-a gustat un instrument. Era o natură cu totul refractară acestui gen de artă. Muzica, zicea el, e un mod confuz și barbar de a-și exprima cineva simțirile. Cînd ai la îndemînă cuvintele, ce nevoie ai să alergi la sunete vagi și asurzitoare?

Se înțelege că în discuțiunile ce aveau loc, rămînea singur de această părere între toți tovarășii săi din „Junimea”: era un fel de originalitate a lui care s-a ciocnit de multe ori cu ironiile noastre. Seratele noastre muzicale, la care erau admise și soțiile junimiștilor ce se cunoșteau și erau în vizită, aveau același caracter de intimitate cu o ținută, bineînțeles, mai rezervată și se sfîrșea ca și seratele literare cu același ceai tradițional, speranța și mîngîierea caracudei.

Dar violoniștii junimiști își exercitau talentul și la alte petreceri în afară de cercul nostru literar și muzical.

Așa îmi aduc aminte că într-o zi de toamnă, pe la culesul viilor, cu vreo 30 de ani în urmă, căci vai, zecimele de ani trec repede fără să le prinzi de veste, am fost invitat la răposatul Alecu Sendre, pe atunci un tînăr și vesel profesor universitar, la o vie a sa de la Copou, unde mă aștepta o masă mare, îmbelșugată, întinsă sub niște tei umbroși la care asistau și alți vreo 20 de oaspeți, toți tineri unul și unul, dispuși a face cinstea cuvenită merindelor și mai ales băuturilor. Printre dînșii erau și mulți junimiști între care Theodor Burada și Grigore Buiucliu.

Halal! zău de sfintele tinerețe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încrețită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toți trăiau într-o lume trandafirie în care soarele nu asfințea. Alecu Sendre, amfitrionul, care ședea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăți, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămîie în urmă cu paharul, într-un cuvînt da mereu cep entuziasmului și butoaielor cu vin.

Cînd iată că de după niște tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vînatul și începu să ne cînte de inimă albastră. În fruntea tarafului era vestitul, bătrînul Barbu Lăutariul cu cobza în mînă, cu fața zbîrcită ca o ciupercă, cu poala antereului aninată de brîu, o legenda in carne și oase, o rămășiță uitată de moarte a moravurilor patriarhale dispărute, Barbu, pe care Alecsandri l-a cîntat, care a cîntat și el la mesele multor boieri și fii de boieri pe cînd era belșug în țară de-i curgeau galbenii nenumărați în cobză.

— Să trăiți, boieri dvs. !…, zise el.

Eu sînt Barbu Lăutarul

Starostele și cobzarul,

Ce-am cîntat pe la domnii

Și la mîndre cununii.

Cînta Barbu, cînta parcă n-avea capul înzăpădit de ani. Degetele lui scoteau din strune sunete vii care, întovărășite de glasul lui bătrînesc, deșteptau amintiri din alte timpuri; iar noi însuflețiți, amețiți pot zice de căldura vinului și a cîntecului, strigam:

— Trage!… Barbule!… Trage!… Să sune văile, să tremure codrul, să salte pietrele!

Și Barbu trăgea în adevăr, de ne tăia curmeziș la inimă, și de farmecul cîntecului parcă i se ștersese de pe față zbîrciturile anilor, parcă întinerise cu o jumătate de veac. Era frumos de văzut cum îi sticleau ochii acestui moșneag, urmaș al unei generații trecute, cum ședea încă drept ca luminarea, cum îi vibra corpul împreună cu strunele cobzei; era mai ales frumos de văzut cadrul încunjurător de verdeață prin spărturile căruia se întrezăreau dealurile păduratice ale lașului, împodobite cu monastiri vechi, istorice, foste cetăți de apărare, rămășiți și aceste din timpuri apuse și carc se împărecheau așa de bine cu cîntecul bătrînesc.

Iată că în momentul cînd el cînta mai cu foc, Buiucliu și Burada se ridicară iute de pe scaunele lor, înșfăcară cîte o vioară din mînile lăutarilor și așezați unul la dreapta și celălalt la stînga lui Barbu începură să cînte împreună cu el.

O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic și nesfîrșit a întîmpinat pe noii lăutari care cîntau frumos de tot, mai frumos decît adevărații lăutari, mai frumos decît ar fi cîntat ei însuși altă dată, pentru că atunci erau încălziți de ospățul cîmpenesc și mai știu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dînșii schimbară cîntecul de jale într-un cîntec de brîu de acelea care îți dau furnici la picioare și îți răstoarnă căciula pe ceafă, și atunci am încins și noi părechi, părechi, un joc năstrușnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Sendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pămîntul sub bătaia călcîilor, de ne venea nouă înșine sufletul la gură.

— Trageți, măi? Să turbe cățeaua!… strigam noi lăutarilor aruncînd cu pălăriile într-înșii. Dar și ei, mai ales lăutari-boieri, cum îi numeam noi, nu se lăsau mai prejos; electrizați, fermecați, ei nu-și puteau stăpîni mișcările, țineau tactul cu mînele, cu capul, cu picioarele, și din strunele nebune scoteau accente ce în adevăr ne înnebuneau.

O!… Cine putea atunci să se măsoare cu noi? Eram mai mari și mai voinici decît toată lumea. Eram tineri, curgea silitră în vinele noastre și prisosul de puteri îl revărsam în chef, cîntec și joc.

De la o vreme osteniți ne-am așezat iarăși împrejurul mesei, și atunci Barbu, apropiindu-se de noi, depuse vechia lui cobză pe masă.

— Boieri dvs., zise el, rog să aruncați uscătura asta pe foc, că de-acum nu mai am ce face cu dînsa. De vreme ce boierii au învățat să cînte mai bine decît noi, ce pîne mai pot eu cîștiga cu dînsa!

— Ie-ți cobza înapoi, moș Barbule, și mai zi ceva să le treacă musafirilor aleanul de la inimă, îi răspunse Sendrea.

Se vede că știa el ceva.

La dreptul vorbind, mulți dintre noi aveam la vîrsta aceea cîte un dor ascuns la inimă, care se răcorea prin cîntec și se topea în pahar.

A ținut această petrecere, pe care nu voi uita-o niciodată, pînă hăt tîrziu după asfințitul soarelui și nu ne-am împrăștiat înainte de a umplea cu bani albi pentru zile negre mai multe pahară închinate în sănătatea lui moș Barbu Lăutariul.

Ce s-o fi făcut el de-atunci nu știu. Unii zic că a murit; alții că trăiește. Eu unul cred că vreun fiu sau nepot de-al lui împrumutîndu-i numele îi continuă tradiția.

Iar ceilalți doi lăutari-boieri au apucat fiecare pe drumuri deosebite. Burada și-a făcut din vioară o profesiune. A fost numit profesor la Conservatorul din Iași și a dat un număr însemnat de concerte la toate centrele mari ale României, libere precum și în țările vecine: Bucovina, Transilvania, Macedonia, Epirul etc., unde a cules aplauze binemeritate. Cel al doilea, Buiucliu, a lepădat vioara și a luat codul cîștigînd prin munca și talentul său o mare reputațiune ca avocat în baroul de Iași cum și ca judecător în diferitele funcțiuni ce a ocupat rînduri, rînduri în magistratură pînă la înalta treaptă de membru la Curtea de Casațiune unde a ajuns și stă și astăzi.

Cine știe dacă în oarele lui de repaos nu mai pune cîteodată mîna pe amorțitul lui arcuș care i-a înveselit odinioară tinerețele.

II[modifică]

Revin acum la ramura picturei cu care se îndeletniceau alți cîțiva membri din „Junimea”.

De cînd eram mic îmi plăcea să mîzgălesc hîrtie. Schițam caii din grajd, cînele din ogradă, motanul din casă, încercam portretul babei Maria care mă dădăcea; apoi mai tîrziu, sub conducerea unui francez Cavaroc, am început să desinez de-a binelea, așa că la vîrsta de 10 ani eram aproape de aceeași putere ca și profesorul meu. Aveam așa pasiune pentru desen, că uitam jocurile, mă uitam nemîncat cu creionul în mînă, visam și noaptea cum trebuie să fac cutare contur, cutare umbră.

Cine știe? Dac-aș fi cultivat serios această dragoste a mea înnăscută, poate că aș fi astăzi în alte împrejurări materiale, căci pictura e o artă cosmopolită. Un tablou bun, e oriunde bun, în timp ce literatura e mărginită în limitele strimte ale țării.

Dar părintele meu, deși om cult pentru timpul în care trăia, era totuși sub influența vechilor prejudecăți și, prin urmare, în contra unor profesiuni astăzi onorate în toate țările și în toate straturile sociale.

Așa, cînd l-am rugat să mă trimeată în străinătate pentru a învăța pictura, el a sărit în sus:

— Cum, vrai să te faci zugrav? Ai înnebunit, băiete?

Silit am fost deci să îmbrățoșez altă carieră; să lepăd penelul și să ieu condeiul și nu știu zău dacă schimbul a fosi în avantajul meu. Cu toate aceste, din cînd în cînd, în oarele cînd n-aveam ce face, cum zicea un candid poet acum răposat, tot mai schițam cîte o vedere, cîte o figură pentru a nu pierde obiceiul, iar după ce am intrat în „Junimea», instinctiv m-am apropiat de acei care ca și mine țineau penelul în mînă.

Aceștia nu erau mulți la număr. Petru Verussi ocupa locul din frunte ca unul ce era pictor de profesiune. După dînsul veneau: Theodor Buiucliu și Vasile Pogor.

Aveam o junime literară, un cerc muzical, era natural să avem și un atelier de pictură. Astfel asociind patru, pe domnii Dimitrie Gherghel și colonelul Boteanu, directorul de atunci a școalei militare din Iași, ambii amatori ca și noi, am închiriet în toamna anului 1874 două odăi în strada Săulescu cu ferestrele spre nord, le-am mobilat cu cele trebuitoare și am înființat un atelier în regulă, primul întemeiat în Iași din inițiativă privată.

O! Să fi văzut cu ce osîrdie mergeam noi la oarele hotărîte pentru lucru, cum ne încurajam unii pe alții, cum pictînd șuieram printre dinți felurite cîntece care parcă ne inspirau, cum ne istoriseam unul altuia felurite anecdote, cum ne entuziasmam văzînd încetul cu încetul natura înviind pe pînzele noastre sub forma unui răsărit de soare, unui colț de pădure etc., etc.

Iar înspre sară, cînd nu se mai putea lucra, ședeam fiecare pe scaun pentru o oară în contemplarea tablourilor noastre, și de erau figuri ni se păreau că stăm de vorbă cu dînsele, de erau vederi de țară, aveam iluzia că respirăm aerul cîmpului și ne scăldam în razele soarelui. Petreceam ca niște școlari zburdalnici în atmosfera caldă, sugestivă a atelierului și puneam toată rîvna ca producerile noastre să fie vrednice de expoziția ce Verussi plănuia pentru anul viitor.

La început, pănă a nu ne cunoaște puterile unul altuia, Verussi dădea negreșit tonul între noi, deoarece era pictor de profesiune; dar cel mai guraliu și mai cu pretenții era Pogor. Noi ceilalți patru, nefiind tocmai încrezători în talentele noastre, lucram cu sfială și ne temeam să nu ne facem de rîs.

Am tocmit deci în primele zile după instalarea noastră un biet cerșetor cu patru lei pe zi, a cărui portret am întreprins cu toții să-l facem din diferite părți. Bietul om la început era foarte bucuros că poate sta la căldură și cîștiga parale cu interesanta lui figură fără să facă nimic; dar de la o vreme, silit fiind să șadă neclintit în aceeași pozițiune, se plictisea amar, căsca, de i se rupeau fălcile, și picura de somn, încît trebuia la fiecare sfert de oară să-l scuturăm ca să nu cadă de pe scaun. Nu știu zău dacă după cîteva ședinți n-ar fi fost el mai bucuros, pentru același preț, să taie lemne decît să sufere osteneala unei asemine odihne.

După șase sau șapte ședinți i-am dat drumul de pe scaunul unde îi înțepenise șelele, și înainte de a pleca a privit un moment cu ochi timizi pînzele și cartoanele noastre, dar desigur nu s-a recunoscut.

— Oare așa sînt eu? întrebă dînsul cu îndoială.

Nu se văzuse nenorocitul în oglindă cine știe cîți ani, încît nu-și mai aducea aminte de propria lui față.

Eu unul păstrez și acuma în părete, lucrată în cridă neagră cu estompa, figura lui stoarsă de sărăcie, brăzdată de ani, acoperită cu o barbă și un păr in care pieptenele n-a intrat niciodată, și nu puțină plăcere îmi face și astăzi vederea acestui desen, care îmi amintește timpul petrecut de noi în atelierul de pictură. Acest studiu a fost piatra de încercare a forțelor noastre. Verussi dăduse lucrării sale proporțiile unui tablou. Cerșetorul era pictat în oloi, cu mîna întinsă la pomană, în răspintenea unei strade a Iașului în timp de iarnă. Asemănarea era destul de nimerită, desenul destul de corect, însă coloritul lăsa mult de dorit.

Nu știu pentru ce tonul general al tuturor picturilor lui era sarbăd, spălăcit, negurat parcă ar fi așternut deasupra o pătură de său. Abia isprăvite, tablourile lui aveau deja un aer de vechime, șters, întunecat, lipsit de orice voiciune, fără nici un relief, fără nici o perspectivă, confundîndu-se toate pe acelaș plan într-o ceață de plumb în care soarele nu strălucea. Așa era feliul lui de a lucra; n-avea simțămîntul culoarei.

Cu totul altfel lucra Theodor Buiucliu, care avea specialitatea vederilor de țară. El poseda mai ales talentul de a copia tablourile cele mai grele cu o acurateță, cu o exactitate de fotograf, încît nu puteai deosebi originalul de copie. A lucrat și după natură, precum lunca din Mircești cîntată de Alecsandri, tablou care se poate vedea în salonul de recepție a Primăriei de Iași precum și altele care se găsesc în colecția fratelui său Grigore, actualul membru la Curtea de Casație.

Verussi și Buiucliu erau niște tipuri vrednice de studiat. Deși de naturi deosebite, aveau totuși un punct de asemănare: erau amîndoi înzestrați cu cîte o inimă gata a lua foc ca praful de pușcă la cea întîi scînteie pornită dintr-o păreche de ochi femeiești, și totuși amîndoi au murit holtei.

Unde însă se deosebeau, era în fondul caracterului lor și în modul lor de trai. Verussi străin, fără familie, căzut la noi din ceri, ducea o viață de bohème. De o sănătate șubredă, potricălit de reumatisme, sprijinit pe niște picioare subțiri și șovăitoare, care abiè îi purtau greutatea trupului, el totuși parcă sfida propriile lui infirmități făcînd din noapte zi și din zi noapte. Era un fel de stîlp de cafenele încunjurat de tot ce-i pierde-vară în oraș și ținea recordul între fumători, băutori și povestitori de anecdote. Cu pălăria pe ceafă, într-o atmosferă s-o tai cu cuțitul, cu halba de bere dinainte, el era nota veselă în cercul lui de haimanale; vorbea tare, gesticula larg, răpunea din gură toate femeile și regula și politica țării. Om simpatic, dealtfel, cu o spoială de cultură generală și cu un dar de vorbă bun pentru a încălzi mahalalele, el izbuti pe timpul cînd răposatul Dimitrie Pruncu era prefect de Iași să se aleagă deputat în Colegiul al IV acum desființat.

În Cameră dînsul se manifestă o singură dată prin o interpelare la adresa d-lui Dimitrie Sturdza pe atunci ministru de Culte, cuvîntare lungă, greoaie, învățată pe de rost care fiind, se vede, mai presus de puterile lui fizice și mintale i-a zdruncinat în așa grad sistemul nervos, încît după două zile a și murit subit de un anevrism.

În rezumat, pot zice că Verussi realiza prototipul de artist destrăbălat, negînditor la ziua de mîni, sărac lipit pămîntului, cu o înfățoșare de om nedormit, nespălat, neîngrijit care-ți dădea impresia necurățeniei. Și această impresie nu era înșelătoare. Chiar în modul său de a-ș exercita profesiunea era cu desăvîrșire neglijent și lipsit de noțiunea curățeniei. Astfel, de lene el nu-și spăla niciodată paleta cumsecade și cu același penel manipula toate coloarele, încît aceasta poate a și fost una din cauzele pentru care tablourile lui căpătau la sfîrșit un aspect așa de monoton sau, mai bine zis, aton.

Buiucliu, deși becher pînă la sfîrșitul vieții sale, a avut un trai mai ordonat și o fire mai concentrată. Poseda, fără îndoială, o aptitudine înnăscută pentru pictură și negreșit ar fi ieșit unul dintre cei mai distinși pictori din țară, dacă ar fi continuat din tinereță a se ocupa serios cu această artă. Dar el după un lung, foarte lung period de întrerupere, n-a reînceput a lucra decît în urma impulsului ce i-am dat noi prin înființarea atelierului din strada Săulescu. Dînsul avea un fond de melancolie, care-i dădea un aer de mizantrop. Cînd își punea pe ochi pălăria cea cu margini largi a la Rembrandt și pășea tăcut și gînditor pe trotuarele orașului ai fi zis că-i paraponisit pe universu-ntreg. Și cu toate aceste, prietenii intimi pe care îi avea el mai aproape de inimă cum și de sexul frumos aveau darul de a-l descreți. L-am văzut de multe ori în cercul „Junimei” făcînd chef, mai ales, la banchetele tradiționale, dar această dispozițiune de spirit era sporadică la el. A doua zi părea iarăși întunecat, dus pe gînduri ca de obicei și, de ce înainta în vîrstă, de ce valul tristeții îl acoperea parcă mai mult, îl înstrăina de lume pînă cînd, în sfîrșit, cuprins de neurastenie complicată cu o boală de inimă, a închinat steagul fără vreme spre marea părere de rău a rudelor și a prietenilor lui între care mă număram și eu.

Dimitrie Gherghel și colonelul Boteanu erau ca și mine niște simpli amatori, care lucrau cu mult foc sacru, cu multă dragoste pentru artă, dar nu-și făceau nici o iluzie despre talentele lor. Pictam așa între noi fără pretenție dar cu nespusă plăcere, considerînd această îndeletnicire ca mai nobilă, mai estetică, care ne scotea din hăgașul ocupațiunilor de toate zilele.

Însă dintre noi, trebuie să o spun cu regret, cel mai slab deși, precum am zis, cel mai guraliu a fost Pogor. La început credeam după aerele și rodomontadele lui că o să ne facă marț pe toți. A lucrat și el portretul cerșetorului în cridă neagră cu estompa dar a reușit să facă o caricatură care a stîrnit rîsul tuturor. Cerșetorul nu mai era cerșetor nici chiar om, ci se prefăcuse sub mîna lui meșteră într-o arătare hîdă, țapănă, un fel de idol de lemn fără nici o aparență de ființă viețuitoare. Față cu această probă nerecuzabilă a inferiorității lui, recunoscută de el însuși, dînsul nemaiputînd face buna figură în atelier s-a retras imediat și de atunci pînă în ziua de azi nu știu să fi mai pus el mîna pe estompă sau penel. Arta, desigur, n-a pierdut nimic, iar Pogor a rămas în opinia prietenilor săi cu un talent mai puțin. Mai bine de un an a mers societatea noastră fără dînsul. Am desenat și pictat fiecare mai multe capete și vederi unele copiate, altele după natură pe care eu unul le păstrez cu sfințenie, căci ele sînt astăzi bucuria ochilor mei și în zilele de singurătate îmi țin de urît povestindu-mi multe de toate din timpul tinereții.

Dar tabloul, de căpetenie ieșit din atelierul nostru și care merită o mențiune onorabilă deosebită e acel lucrat de Verussi în ultimele zile ale societății noastre. [… ]

Cîteva luni după ce Verussi a repurtat acest strălucit succes, atelierul nostru de pictură, ca toate lucrurile omenești își dădu obștescul sfîrșit din cauză că după Pogor, care ne părăsise demult, ne-a părăsit și colonelul Boteanu mutat din Iași precum și Verussi care preocupat de grija țărei nu se mai gîndea la deliciile picturei.

Dar Buiucliu și eu, întocmai ca copiii cei învățați cu nărav, am continuat încă un șir de ani a mîzgăli pînza fiecare pe la casele noastre, avînd eu unul de astă dată o altă galerie de admiratori, aceea a copiilor mei.

Îmi aduc aminte ce mare bucurie era în casă de cîte ori deschideam cutia cu coloare și mă așezam dinaintea pînzei. Fiica mea Elena care era pe atunci mică de tot, alerga cu entuziasm prin toate odăile dînd de știre tuturor fraților și surorilor în limba ei că: „tata zugăveti, tata zugăveti! ”

La glasul ei imediat se adunau toți în juru-mi și sorbeau din ochi cu pasiune fiecare trăsătură de penel.

— Tată, ici parcă trebuie ceva mai roș, dincolo ceva mai verde, îmi observa cîte unul în naiva lui pricepere, · și zău că uneori avea dreptate micul critic de la spatele meu, căci pentru a vedea greșeli nu era trebuință să fie de forța lui Rembrandt sau a lui Verussi.

Și încetul cu încetul au prins și ei gust și fără nici un dascăl, numai din ce-au văzut la mine au început și ei la rîndul lor să desemneze, să picteze, încît an cu an, zi cu zi s-au înmulțit tablourile care împodobesc astăzi păreții odăilor noastre. Desigur această galerie sui generis dacă nu are o valoare artistică, ceea ce recunosc cu bună inimă, are însă în ochii mei marele merit de a fi rodul muncii noastre proprie. Ce frumoase, ce odihnitoare îmi par aceste odăi astfel împodobite. Nicăiurea nu simt o liniște mai complectă, o mulțămire sufletească mai nețărmurită decît în aceste odăi retrase unde nici un vuiet de afară nu pătrunde, unde au răsunat cele întîi glasuri de veselie ale copiilor mei, unde am îmbătrînit cu condeiul în mînă pe vechiul meu jilț ros de lungă ședere, odăi pline de visurile unei vieți întregi.

Fiecare colț, fiecare mobilă au fost mărturie la diferite ceasuri bune sau rele ce au sunat în casa mea; fiecare cadru din părete îmi vorbește duios din trecut, mă transportă cu gîndul departe, departe la acele clipe fericite din viață cînd eu și copiii mei ne simțeam în naivitatea noastră absorbiți de farmecul coloarelor care reproduceau pe pînză, după puterile noastre, marea, eterna și neimitabila natură.

O! De ce-au zburat așa de iute clipele acele!…