Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș /Regiuni ale județului Maramureș

 

Maramureș

Localizare: Maramureșul este o regiune istorică situată în partea de nord a României. Se învecinează la sud cu Transilvania, la est cu Moldova, la vest cu Țara Oașului și la nord cu Ucraina.

Localități componente: Baia Borșa, Bârsana, Bistra, Berbești, Bocicoel, Bocicoiul Mare, Bogdan-Vodă, Borșa, Botiza, Breb, Budești, Călinești, Câmpulung la Tisa, Cornești, Coștiui, Crasna Vișeului, Crăciunești, Desești, Dragomirești, Ferești, Giulești, Glod, Hărnicești, Hoteni, Iapa, Ieud, Lazul Baciului, Leordina, Lunca la Tisa, Mara, Mănăstirea, Moisei, Nănești, Ocna-Șugatag, Oncești, Petrova, Piatra, Poienile de sub Munte, Poienile Izei, Remeți, Repedea, Rona de Jos, Rona de Sus, Rozavlea, Ruscova, Sarasău, Sat-Șugatag, Săcel, Săliștea de Sus, Săpânța, Sârbi, Sighetul Marmației, Slătioara, Strâmtura, Șieu, Șugău, Teceul Mic, Tisa, Vadul Izei, Valea Cufundoasă, Valea Hotarului, Valea Stejarului, Valea Vișeului, Văleni, Vișeul de Jos, Vișeul de Mijloc, Vișeul de Sus.

Dialect: subdialect maramureșean (pentru detalii vezi Emil Petrovici, 1954; Sever Pop, 1950; Romulus Todoran, 1956; Ștefan Giosu, 1963; Magdalena Vulpe, 1984; Mircea Farcaș, 2009).

Numele comun al locuitorilor: maramureșean, -ă, maramureșeni, -e, / maramureșeancă, maramureșence; moroșan, moroșeni, (morășan, moreșan) / moroșeancă, moroșence.

Nume de familie derivate din numele regiunii: Moroșan, Moroșanu (127 de persoane cu aceste nume, în jud. Maramureș  în 2007).

Atestare documentară: Prima atestare documentară, în anul 1199, în -Codex diplomaticus Fejer Georgii: „quod cum in Maramorisio tempora venationis venatum iustemus" (Documente privind istoria României, veacul XI, XII și XIII, Transilvania, vol. I, p. 16-17).

Denumiri (a.d.): Maramorisio, Maramarus, Maramorysio, Maramarosia, Maramoros, Maromorusyensi, Maramorusio, Maramorosio, Maramorosiensi, Maramorusium, Maramaros, Comitatul Marmaros, Comitatul Maramorusiensi, Districtul Maramorisiensi, Terra Maramorusiensi etc. (Mihaly, 1900, Diplomele maramureșene).

Evoluția istorică a toponimului: Voievodatul Maramureșului era situat în întreg bazinul superior al Tisei, dincolo de Carpații Nordici. A fost condus de voievozi locali și organizat în cnezate de vale. În perioada feudală, a devenit comitat, cu reședința la Sighet și avea aceleași granițe: Galiția, Bucovina și comitatele Bereg, Ugocea, Sătmar, Solnoc-Dăbâca și Bistrița. În anul 1358, intră în componența voievodatului Transilvaniei, iar în 1688, devine parte a Imperiului Habsburgic. ■ Județul Maramureș (interbelic) a fost parte a regatului României (după Unirea din 1 De-cembrie 1918), cu reședința la Sighet. A cuprins teritoriul dintre râul Tisa și aliniamentul munților Rodna-Țibleș-Gutâi-Oaș. În anul 1950, județul Maramureș (interbelic) este integrat regiunii Baia Mare. Partea nordică a Maramureșului (din dreapta Tisei) a fost cedată, la Conferința de pace de la Paris (din 1919), statului Cehoslovacia (începând din anul 1920); ulterior, intră, pe rând, în componența Ungariei (1939), URSS (1945) și Ucrainei (1991). ■ Regiunea Maramureș a fost înființată în anul 1960, prin redenumirea regiunii Baia Mare. Cuprindea, alături de Maramureșul interbelic (numit, de aici înainte, Maramureșul istoric), întreg Sătmarul, inclusiv Codru, o parte din Sălaj, respectiv Lăpuș, Chioar și zona Baia Mare. Reședința regională: Baia Mare. ■ Județul Maramureș (actual) a fost înființat în anul 1968, după reorganizarea administrativ-teritorială a României. Cuprinde Maramureșul interbelic, jumătatea estică a Codrului (Sătmar), regiunile Chioar (inclusiv zona industrială Baia Mare - Baia-Sprie, până la Seini) și Lăpuș. Municipiul reședință de județ: Baia Mare.

Alte sensuri ale toponimului: Munții Maramureșului, masiv muntos, component al provinciei Geosinclinalul Alpo-Carpatic, subprovincia Megaanticlimatelor Carpaților Nord-Est, ținutul Carpaților Orientali, Arealul Munților Maramureșului; se întind pe teritoriul jud. Maramureș (România) și pe teritoriul regiunilor Ivano-Frankivsk și Cernăuți (Ucraina). ■ Depresiunea Maramureș. Este situată în Carpații Orientali, fiind înconjurată de Munții Rodnei, Gutâi, Țibleș, respectiv Munții Maramureșului. Este brazdată de văile râurilor Mara, Iza și Vișeu. Are un aspect colinar și o altitudine medie de 750 m. Din punct de vedere geologic, aparține geosinclinalului carpatic și are origine tectonică, de baraj vulcanic și de eroziune. După ultimele erupții vulcanice și după un stadiu de golf marin, apa mării s-a restras treptat, în mai multe faze de regresiuni și transgresiuni. În neogen, au avut loc erupții vulcanice care au separat, ca un baraj, Maramureșul de bazinul Transilvaniei și de cel al Panoniei. În pliocen, apele se retrag treptat în direcția N-V, ca apoi întregul teritoriu al Maramureșului să rămână definitiv uscat (Ardelean, Beres, 2000: 24). ■ Râul Maramureș, hidronim atestat în diplomele maramureșene, probabil numele vechi al râului Mara: Fluvium Maramorisii (1355), Fluvium Maramarus (1405), Maramarusfew (1456), Fluvii Nagy Maramaros (1459) (v. Mihaly, Diplome maramureșene, 1900, p. 33, 35, 36, 37).

Etimologie: Majoritatea ipotezelor referitoare la etimologia toponimului Maramureș au în vedere un hidronim. Acestea se grupează în patru categorii distincte și au fost formulare pentru prima dată de A. D. Xenopol (1888), apoi I. Mihaly (1900), N. Densusianu (1913), respectiv N. Drăganu (1933). Cea mai atractivă, dar și controversată ipoteză, propune compunerea din Mara și Mureș, numele a două cursuri de apă cunoscute, de pe teritoriul României. Într-o exegeză etimologică pentru numele râului Mureș, istoricul A. D. Xenopol (1888) precizează că Maris este o derivare scitică a rădăcinii arice *mar „apă”, de unde sanscritul mara, celticul mor, goticul marei, latinescul mare, slavicul mare, litvanul mareș. De aici s-ar fi format termenul Maris (Mureș), dar și Marsala, râu și oraș în Sicilia, precum și Mara, râu în Maramureș. În final, concluzionează: „Suntem nevoiți să admitem că și Tisa, în prelungirea ei superioară, de la vărsarea Mureșului în ea, purta pe atunci numele generic de Maris (Mureș), care duplificându-se cu celălalt râu din acea țară, Mara, ce și astăzi poartă acel nume, dădu naștere numelui țării udate de ambele aceste două cursuri de apă” (A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iași, 1888: 38, cf. Roșca, 2004: 49-50; v. și Gh. Pop, 1971: 8). Ideea a fost exprimată pasager și de Dimitrie Onciul, în 1884, care vorbește despre extinderea numelui Mureș pentru bazinul superior al râului Tisa. În vechime, râul Tisa ar fi purtat numele de Maramureș, de unde și numele Țării Maramureșului (D. Onciul, art. Dragoș și Bogdan, fondatorii principatului moldovenesc, cf. Roșca, 2004: 48-49). Drăganu (1933) îl combate pe Onciul: "D. Onciul (Teoria lui Roesler, în Conv. Lit. XIX - 1895, p. 185) îl derivă greșit din Mare-Mareș („Marisius maior”), numele vechi al Tisei - la Herodot Maris, la Strabon Marisos, afluent al Dunării, înțelegând ambii autori sub acest nume Morășul împreună cu Tisa Inferioară, privită ca continuare a Morășului” (p. 389). De aceeași părere este și cercetătorul maramureșean Ion Țelman: „Subliniem că numele Maramureșului, a cărui primă parte se trage sigur din râul Mara, iar a doua, fie dintr-un nume de persoană des întâlnită în documente (...), fie de la denumirea de Mureș atribuită Tisei, este foarte veche, iar că elementele care-l compun, reprezentând nume de persoane și de ape, provin din străvechiul fond lingvistic traco-dacic autohton, numele ținutului nostru nefiind dat de străini” (Țelman, cf. Roșca, 2004: 55).În fine, un alt reprezentant al acestei direcții este N. Roșca (2004), care afirmă că toponimul Maramureș vine de la hidronimul Maramureș, iar hidronimul Maramureș (care a fost purtat la început de râul Tisa) s-a format din două elemente: Mara și Mureș (p. 55). Mureș ar fi vechiul nume al râului Tisa (Tisa inferioară), atestat în An-tichitate, până în secolul al XVI-lea (p. 56). Faptul ar fi dovedit de Herodot și Strabo: „Venind de la agatârși, fluviul Maris își unește de asemenea undele sale cu ale Istrului” (Herodot, Istorii, vol I-II, București, 1961-1964, cf. Roșca, 2004). Dar în Istoriile lui Herodot, numele Maris este dat râului Tisa, afirmă Roșca (p. 47). Patru secole mai târziu, Strabo, vorbind despre daci, notează: „Pe la ei curge râul Marisos, ce se varsă în Danubius” (Strabo, Geografia, cartea a VII-a, III, 13, cf. Roșca, 2004). Numele Mureș, purtat de partea inferioară a Tisei, s-a extins și asupra părții superioare a acestui râu. Cauza dispariției numelui Mureș, pe care l-a purtat râul Tisa în vechime, este tocmai înlocuirea lui cu numele compus Maramureș, este de părere Roșca. În limba dacică, termenul mariș, din care îl avem pe Mureș, ar fi avut sensul de „apă, râu”, iar cuvântul comun mara, tot din limba dacică, a însemnat „mare, extins”. Astfel, din cele două nume comune s-ar fi format hidronimul Maramureș. Este un nume compus: Mara „mare” + Mureș „râu” = Mare Râu sau Râul Mare = Maramureș. Acest nume l-ar fi avut Tisa superioară, susține N. Roșca (p. 45-60). Printre contestatorii acestei direcții se numără Tache Papahagi (1925), pe considerentul că „nu vedem cum putem înlătura dificultățile geografice ce s-ar opune: distanța dintre Mureș sau dintre izvoarele acestuia și dintre Mara e prea mare, pentru ca, la rigoare, să ne gândim că această porțiune să fi fost numită Maramureș  adică ținutul cuprins între Mara și Mureș. Pe lângă aceasta, am putut releva și faptul că, pentru o atare denumire, s-ar fi putut recurge, mai degrabă, la una dintre celelalte două văi ale Maramureșului sau chiar la Tisa. Totuși, deși greutățile sunt evidente, identitatea formei Mara cu Mara- din Maramureș nu poate fi trecută cu vederea. Numele Mara face parte, cu siguranță, din toponimia veche, autohtonă a regiunii și el trebuie pus alături de Tisa și Iza” (Papahagi, 1925: 156-157). La fel de vehement a fost și istoricul Nicolae Iorga, în conferința pe tema „Maramureșul nostru”, susținută la Vălenii de Munte, în anul 1939: „Vechea ipoteză că Maramureșul ar fi alcătuit din numele a două râuri trebuie înlăturată... Este mult mai posibil că și în Mara și în Mureș este aceeași veche rădăcină tracică”. ■ A doua direcție a fost inițiată de Ioan Mihaly de Apșa, autorul celebrei lucrări Diplome maramureșene (1900), în preambulul căreia nota: „Comitatul și-a luat denumirea de la râul Mara, care se varsă în râul Iza și care se numea, în secolul al XIV-lea, Maramoris (v. diploma din 1349). De unde are numele râul? Sunt multe și felurite explicații. E de primit că acest nume ne-a rămas de la popoarele antice ale Celților și Dacilor de la care au moștenit numele râurilor Tisa, Iza, Taras, Someș, Mureș etc.” (p. 2). Tache Papahagi a comentat, un sfert de secol mai târziu, ipoteza lansată de Mihaly: „În caz că această formulă („fluviul Maramorosii”) e chiar denumirea râului Mara, atunci numele Maramureș de astăzi ar fi însuși numele râului, iar pe cel al râului de astăzi, ar urma să-l considerăm ca o formă înjumătățită din prima” (Papahagi, 1925: 157). N. Iorga (1906: 72) acceptă și el teoria lui Mihaly de Apșa afirmând despre râul Mara că „odată i se zicea Maramurăș, nume care a fost prescurtat pe urmă, cum se face adesea, în forma nouă de Mara”. Se opune N. Roșca (2004): “Interpretarea lui Mihaly constituie un anacronism. Toponimul Maramureș nu poate veni de la numele Maramureș atribuit râului Mara de documentele din secolul al XIV-lea, pentru că acest toponim este mult mai vechi” (p. 50). ■ Nicolae Densusianu (1913) propune o altă ipoteză, conform căreia numele Maramureș ar deriva din cuvântul Marimorusa, care în limba cimbrilor înseamnă „mare moartă” (cf. Plinius, Hist. L.IV. C.13). Regiunea ar fi căpătat acest nume din pricina maselor de ape care, înainte de era neolitică, acopereau întregul șes al Panoniei, până la munții Bucovinei (v. N. Densusianu, Dacia preistorică, București, 1913; Maior I. Marțian, Ardealul istoric și toponimic, 1924). Argumentele constau în atestarea numelor Mortua, Mortva și Mortua Magna, sub care figurează în unele documente medievale niște mlaștini situate între bazinele Dunării și Tisei (cf. Filipașcu, 1940 :17; v. și Gh. Pop, 1971: 8). Ideea a fost reluată și de cer-cetătorii contemporani, printre care și Onufrie Vințeler (2010 : 199): „Numărul mare de denumiri, hidronime, apelative cu radicalul mar-, mor-, ne aduc la ideea că Maramureș, în vechime, avea sensul de „mare moartă” de „baltă”, „lac”. Aceste semnificații rezidă din însăși configurația zonei în trecutul îndepărtat, când zona Tisei era, îndeosebi primăvara, o întreagă mare”. ■ În opinia lui Nicolae Drăganu (1933), toponimul Maramureș „nu este românesc nici ca înfățișare fonologică, nici ca compoziție. Ca și Marmazău (< ung. Máramezö „Câmpia Marei”), probabil derivă din ung. Máramaros, iar acesta este de origine slavă” (Drăganu, 1933: 389). Mai degrabă ar putea fi un nume compus din Mara și Maros. Mara = „Maria”, este numele persoanei după care s-a numit apa și câmpia Mara (p. 390). Și, în continuare: „Mă îndeamnă să împărtășesc această părere faptul că cele mai multe nume topice din Maramureș, nu numai de sate, ci și de ape, își au originea în nume de persoane” (idem, p. 390). În ceea ce privește al doilea element, Maros, Drăganu susține: „E greu de spus însă ce este Maros. Dar este sigur că acest Maros nu este numit după Maros = Mureșul din Ardeal, atestat din timpuri străvechi” (p. 390). El „poate fi un derivat cu sufixul -eș al radicalului slav mor”, însemnând probabil râuri cu revărsări frecvente, în urma cărora s-au format lacuri (p. 391). În concluzie: „Mai simplu ar fi să ne gândim la compusul Mara, n. pr. + maros. Socotind și pe -maros nume de persoană, putem explica pe Maramaros, dacă presupunem că: a) Maros a fost fiul unei foste persoane cu numele Mara, ori după el a urmat o persoană Mara, după care s-a numit și apa, și astfel numele lui Maros a putut fi determinat de numele Mariei (Mara- Maros „Mureșul Mariei”); b) Maros a numit la început numai ținutul al cărui nume a fost determinat apoi de cel al apei” (Drăganu, 1933: 392). Gheorghe Pop (1971: 9): „Ne asociem părerii lui N. Drăganu, care consideră Maramureșul ca denumire compusă, având în prima parte Mara = Maria, numele posesoarei, după care s-a numit apa Mara”. N. Roșca (2004) analizează teoria lui N. Drăganu: „Strădaniile lui Drăganu sunt evidente, căutările lui sunt multe, dar ele nu se susțin, ci se risipesc” (p. 53). ■ În categoria „alte ipoteze” includem opiniile care propun derivarea din nume de persoane (legende etnologice), din diverse substantive sau din cuvinte străine. A. Bunea (1912), într-o Încercare de istorie a românilor până la 1382, propune, pentru etimologia numelui topic Maramureș, derivarea din Marus, din neamul lui Maurus, care ar fi fost primul descălecător și de la care și-ar fi luat numele râul Mara și familia Mariș. Bunea se bazează pe actele Patriarhiei din Constantinopol (din anii 1390-1400), în care Moldova se numea Maurovlahia, ce ar însemna „țara vlahilor originari din Maramureș” (cf. A. Filipașcu, 1940: 17). N. Drăganu (1933) nu este de acord cu această ipoteză: „Total greșită este explicarea pe care o propune Bunea, din n. pers. Maramore, sau Maro-More, din care partea întâi, Maro, ar fi deminitivul lui Marin, iar partea a doua identică cu More = Maurus, Mauro, Moro, întrebuințat în această formă în cetățile Dalmației” (p. 389). Bunea e combătut și de Roșca (2004): „Bunea nu are argument. El se complică în formări de nume bazat numai pe ipoteze și astfel ajunge la Maramore, care după părerea autorului ar fi fost primul descălecător român în Maramureș. Teoria descălecării, de care face uz Bunea, astăzi nu mai rezistă” (p. 51). ■ În Calendarul Maramureșului (nr. 5-6, 2007: 446-447) se consemnează o presupusă legendă etimologică, conform căreia, un soldat roman, pe nume Maris, „cu cohorta lui”, și-a stabilit tabăra în ținutul nordic al Daciei, sub muntele Gutâi. Acesta s-a îndrăgostit de o localnică, pe numele Mara. Însă fata, de frică să nu fie capturată, s-a sinucis cu un pumnal. Romanul, de durere, s-a sinucis și el. „Unde au fost găsite cele două trupuri, locul a fost numit Poiana Marei și a lui Maris, după ani Maramaris, azi Maramureș”. După toate aparențele, textul e o plăsmuire de dată recentă. ■ Ioan Mihaly de Apșa (1900) propune o altă ipoteză de lucru, prin derivarea din cuvântul marmure, cu un „a” intercalat, precum în cazul armă > aramă. Argumentul constă în existența unor cariere de marmură „în mai multe locuri din comitat, de exemplu la Borșa, Săcel, Repedea, Ialova, Ni-reșnița etc.” (p. 2-3). Al. Filipașcu (1940) este de acord cu această ipoteză for-mulată de Mihaly: „Aceasta pare să fie adevărată” (vezi ed. din 1997, p. 17). N. Roșca (2004) comentează: „Istoria ne dovedește că oamenii din Maramureș s-au ocupat cu agricultura și creșterea vitelor, cu extragerea sării, a aurului etc., iar exploatarea marmurei n-a constituit niciodată, în vechime, o preocupare care să poată determina numele ținutului” (p. 51). ■ Al. Filipașcu (1940) notează că evreii stabiliți în zonă (deveniți o comunitate puternică în secolele XIX și XX) au încercat să derive numele Maramureș din cuvântul ebraic marmarais, ca formă superlativă a adjectivului mar „amar” (p. 17). Probabil corelația s-a făcut cu referire la numeroasele izvoare de apă minerală și de slatină „apă cu concentrație mare de sare”, sau „apă amară” (în opoziție cu apa dulce a celorlalte izvoare, respectiv râuri). De aici s-ar fi format perechile mar-amar / mara-mar / mar-mara (unde mar e rădăcina de la „apă”, iar amar e adj. „amar”, cf. lat. amarus), cu sensul de „apă amară”, la fel ca numele mării Marmara. Nu e exclus ca din această formă primitivă (Mar-mara) să fi derivat și termenul Mar-mația, un sinonim consemnat în documente pentru Maramureș (cf. Mihaly de Apșa), care s-ar putea referi fie la „țara cu izvoare de apă sărată”, fie la „marea moartă” de odinioară (cf. Marimorusa). Dar tot atât de bine, aceeași combinație arhaică ar fi putut dezvolta în timp o formă de genul maramar, care a evoluat spre maramor sau maramur (cu un suf. -eș). Mihaly (1900: 2-3) amintește de Marmația: „După Bonficiu (Dec I, Lib I), ținutul nostru se numea în timpuri antice Marmația; numirea aceasta de la secolul al XVI-lea o aflăm adesea chiar în acte oficiale”. T. Papahagi (1925) pomenește și el acest termen, cu regretul că nu îl poate explica: „Oricum, originea formei Maramureș rămâne necunoscută, după cum, pe de altă parte, nu vedem ce îndrumare s-ar putea da numirii de Marmația sub care acest ținut mai este cunoscut” (p. 157). Este foarte posibil, însă, ca termenul să fi fost o definiție de cancelarie dată unor teritorii locuite de triburi compacte (la fel ca și Galiția, Pocuția, Croația etc.). Însă în acest caz ar trebui indentificat misteriosul trib al marmaților, care a sălășluit în acest ținut la un moment dat și care a intrat în contact, în mod decisiv și semnificativ, cu alte triburi și popoare antice. ■ Analiza pertinentă a acestui set de ipoteze și teorii privind etimologia numelui topic Maramureș ne îndeamnă să dăm dreptate celor care susțin că la baza termenului s-a aflat un hidronim. Nu pot fi îndepărtate nici teoriile care vorbesc despre un nume compus: Mara + Mureș (aceasta din urmă, fiind, la un moment dat, numele râului Tisa), nici cele care susțin că râul Mara s-a numit, în vechime, Maramureș, și nici măcar opinia că ținutul și-a luat numele de la preistorica „mare moartă”, care a existat, odinioară, în depresiunea Mara-mureșului. Tot în această ultimă categorie s-ar înscrie o posibilă explicație pentru sinonimul Marmația. Și totuși, din punct de vedere etimologic, termenul Maramureș, văzut ca un singur cuvânt, nu poate fi analizat. El trebuie despărțit în mara + mureș. Atât termenul mara, cât și termenul mureș, par a avea la baza un rad. i.-e. *mar-, cu sensul de „apă”. De aceea, mai mulți cercetători consideră cele două nume topice ca fiind de origine autohtonă. Pentru analiza termenului mureș, apelăm la disertația profesorului Vasile Frățilă: „Cunoscut încă în antichitate, la Herodot apare sub forma Maris, la Strabo cu o silabă în plus, iar la Iordanes și la Geographus Ravennas are forma Marisia. În alte lucrări este notat Marisus, Marisius. Constantin Porphyrogenetul îl înregistrează sub forma Morises, care nu este altceva decât o redare în grecește a rostirii Mariș (Drăganu, Românii, 1933: 496), formă păstrată în graiul sârbocroat (= Moriš) vorbit în câteva localități de pe cursul inferior al râului și devenite în maghiară, datorită armoniei vocalice Moruș (scrisă Marus, în documente), apoi Moroș, în grafia oficială Maros (Petrovici, Studii, 1970: 244-245) (...) P. Šafarik (1843) îl deduce din radicalul mar- „apă”, înrudit cu sanscr. mira-s „mare; graniță, hotar”, gal. more, bret. more, v. bg., sb. more „mare”, lit. mâres, got. Marei, lat. mare etc. B. P. Hasdeu (Istoria critică, 1984: 193) s-a gândit la o formă scitică neatestată maris (cf. sanscr. maryâ „hotar”), iar Tomaschek (1893) presupune că hidronimul nostru pornește de la radicalul mar- „a străluci, a licări”. Georgiev (1900: 92) îl consideră de origine dacică, pornind de la i.-e. *moriscia- „mlaștină, baltă”, comparându-l cu celto-germ. mariscus, germ. actual Marsch < i.e. *morisko” (Frățilă, 2007: 75). ■ În ceea ce ne privește, pornim de la premisa că, în general, numele regiunilor s-a dat după numele unor cursuri de apă care le-au străbătut (iar râurile au fost numite „apă” sau „râu”, în formule dialectale sau por-nind de la rădăcini arhaice). În țara noastră, Moldova, Oltenia și Crișana se află în această situație, dar pe lista exemplelor se pot adăuga Renania (de la Rin, din lat. Rhenus), apoi Prusia, India, Egipt și Mesopotania (v. Graur, 1972: 31-32). Abandonăm ipoteza că Maramureșul ar fi „ținutul dintre râul Mara și râul Mureș”, chiar dacă, într-adevăr, în vechime, râul Tisa ar fi purtat (ipotetic) numele Mureș.Teoria noastră pornește de la o certitudine  în Evul Mediu este atestat numele unui curs de apă cu numele Maramureș (vezi Diplomele maramureșene, cf. I. Mihaly de Apșa). Opiniile sunt unanime: „Majoritatea documentelor medievale plasează hidronimul Maramureș pe râul Mara” (Roșca, 2004 : 57-58). Hidronimul Maramureș este amintit de opt ori în diplomele medievale, în forma Fluvium Maramorusii, Fluvium Maramorisii, Mara-moruspatak, Flufium Maramorus, Fluvium Maramarus, Maramarusfew, Fluvii Naghy Maramaros, Fluvii Maramaros (vezi detalii la Roșca, 2004: 57). Un exemplu este diploma din 15 septembrie 1349 care restabilește drepturile de proprietate ale lui Giula și ale fiilor săi, din neamul Drăgoșeștilor, pentru moșiile Giulești și Valea Mare (Nireș). Aceste moșii se află pe râul Mara, iar în document se amintește de Fluvium Maramarosii (Mihaly, 1900 : 27). De aici ipoteza formulată de Ioan Mihaly de Apșa (1900), întărită de N. Iorga (1906) și punctată de T. Papahagi (1925), cum că ținutul și-a luat numele de la râul Mara care, odinioară s-a numit Maramureș (Maramurăș, Maramoris). Exegeții presupun că numele actual al râului Mara e o prescurtare de la Maramoris. Ră-mâne de stabilit originea și istoricul numelui vechi (Maramureș) al cursului de apă numit astăzi Mara. În documentele medievale, ținutul apare cu denumirea de Maramorisio, Maramorysio, Maramoros, Maramorosiensi etc., a doua parte a numelui fiind foarte asemănătoare cu numele antic al râului Mureș (Moris, Maris). În plus, dacă analizăm hărțile din Atlasul Lingvistic Român  Maramureș (Editura Academiei, 1969), vom constata că locuitorii de pe valea Marei se autodefinesc ca fiind moroșeni / morușeni / morășeni; nicidecum maramureșeni (maramoroșeni, maramurășeni), apelativ semnalat doar pe valea Izei și a Vișeului. Iar acest aspect trebuie să aibă o explicație. Apoi, locuitorii din Oaș (o regiune învecinată) spun despre oamenii din ținutul Maramureșului că sunt murășeni (și nu maramureșeni): „Bătrânii o spus că la Borșa o luat cununa de la-mpărat, de la ăla a tătarălor, murășenii i-o luat-o” (mărturie consemnată de Ion Mușlea, în Țara Oașului, în primele decenii ale secolului al XX-lea, referitor la confruntarea din anul 1717, dintre maramureșenii conduși de protopopul Borșei, Lupu Șandor, fost căpitan în armata lui Rakoczy și o armată formată din 10.000 de tătari, bătălie care s-a dat în strâmtoarea Cheia, de sub Prislop și unde au fost nimiciți 8.000 de tătari, inclusiv fiul hanului; cf. I. Datcu, 1968, p. XXXI). Legat de fonetismul acestui apelativ, T. Papahagi (1925: 133) remarcă faptul că forma moreșan, în loc de mureșan se datorează pronunției lui „o” în loc de „u”, la fel ca bosâioc, fondament, poroncesc, particularitate fonetică care se regăsește doar în Maramureș și în regiunile mureșene din Transilvania. Pe de alta parte, e de semnalat incidența toponimului Mureș / Murăș în folclorul local: „Murăș, Mu-răș hândăuaș, / Nu păzî, nu tulbura / Că-i mândra pe fața ta / Și mă tem că s-a-nneca” (Țiplea, 1906, p. 478, t. 94). În aceeași colecție: „Audzât-am o minciună / Că Murășu-i apă bună, / Cine bea, tăți se cunună. / Blem, mândruț, să bem și noi, / Să ne luăm amândoi” (p. 193). Sau: „Murăș, apă curgătoare, / Dacă ai si vorbitoare, / Eu numa te-aș întreba / Am parte de bine-or ba? / Că de n-am parte de bine, / M-aș zvârli, Murăș, în tine” (Ștețco, 1990: 145). De ce această invocare a unui curs de apă aflat la mare distanță din punct de vedere geografic ? Apelativul mureșean (mureșeni), derivat din numele topic Mureș, a dat n. fam. Mureșan, Mureșanu, Mureșean, Mureșian, Mureșianu (5.733 de persoane, cu acest nume de familie, în Maramureș, cf. DFN, 2007: 238-239), ocupând poziția a doua în topul celor mai frecvente nume de familie din întreg județul Maramureș (Ibidem, p. 8). Toponimul Mureș îl regăsim, într-o variantă mult mai arhaică, în colecția lui Papahagi (1925: 205; Săpânța): „Păste Iș, păște Moriș / Este-o punte curmedzâș”. În glosarul lucrării, Papahagi notează: „Nu mi s-a putut preciza care râu anume poate fi acest Moriș”. În lumina dovezilor de mai sus, înclinăm să credem că este vorba de o denumire alternativă a râului Mara (care se unește cu Iș / Iza, la Vadul Izei). Despre același misterios râu Mureș găsim mărturii și în Cronicile moldo-ruse, unde se pomenește de legenda fraților Roman și Vlahata, care relatează despre așezarea „romanilor vechi", de către re-gele Ladislau, „în Maramureș, între râurile Mureș și Tisa" (R. Popa, 1970: 50). La cum arăta Țara Maramureșului, în perioada medievală, în epoca regelui Ladislau, cursul de apă care să poarte numele Mureș nu putea fi decât al Izei sau (mai degrabă) al Marei, ca nume dublu, alternativ, nicidecum ca nume unic și nici nu se putea referi la cursul de apă ce în prezent poartă numele de Mureș și care străbate Transilvania. Cu alte cuvinte, credem că râul Mara a purtat, la un moment dat, atât numele autohton (Mara), cât și Mureș (cu variantele vechi Maris, Moris), ceea ce a generat denumirea dublă Mara-Moris, astfel încât, în perioada medievală, pentru râul Mara a fost consemnată denumirea Maramorisio, Maramoros, Maramorosiensi etc., după cum rezultă din documentele oficiale. ■ Explicația acestui fenomen s-ar fi putut datora unui eveniment istoric major, petrecut la începutul primului mileniu. Este vorba de al doilea război dintre daci și romani (105-106), soldat cu înfrângerea armatei autohtone și transformarea regatului dac în provincie romană. Istoricul Alexandru D. Xenopol, în Istoria românilor din Dacia Traiană, notează că, în vara anului 105, armata romană înainta către capitala Daciei, Sarmisegetuza și, după un prim asalt eșuat, orașul capitulează: „Capitala căzuse, nu însă și poporul dacilor. Decebal cu oștirea rămasă se retrăsese încă de mai înainte spre nord, în munții care erau tăria țărei sale” (p. 59). Istoricul Constantin C. Giurescu, în Istoria românilor (1971), susține și el că au existat războinici daci, și chiar triburi întregi care, „nevoind a se supune superiorului, s-au retras în munții de la miază-noapte” (p. 77). În opinia istoricilor contemporani, războiul dintre daci și romani „s-a purtat și în zonele mai îndepărtate, fiind distruse fortificațiile din nordul Moldovei și de pe Tisa superioară” (Istoria, 2007: 40). Astfel, se apreciază că Maramureșul, alături de Crișana și nordul Moldovei trebuie considerate „teritorii cucerite de romani”, dar neînglobate în Imperiul Roman, „rămânând dacilor” (Ibidem, p. 45). Chiar și în cazul unor incursiuni sporadice ale cohortelor romane pe văile Mara, Iza și Vișeu (cu scopul de a distruge fortificațiile dacilor), este cert faptul că cel mai important punct strategic roman din nordul Daciei era situat la Porolissum (azi, localitatea Moigrad, lângă Zalău, jud. Sălaj), la sud de Munții Gutâi. De organizarea unei rezistențe antiromane trebuie să se fi ocupat cei mai înverșunați și bine pregătiți războinici daci care au supraviețuit confrun-tărilor și care au crezut până în ultima clipă că năvălitorii pot fi alungați prin acțiuni repetate de hărțuire și răzvrătiri ale populației. Or, cel mai prielnic loc de cantonare a liderilor rezistenței, nu putea fi decât zona muntoasă din nord-vest, în ținutul care, mai târziu, va purta numele de Maramureș. Istoricul Al. Filipașcu (1940), autorul lucrării Istoria Maramureșului, este de părere că „...în conflictul neîntrerupt care a existat între stăpânii Daciei și noul popor năvălitor, o parte din cei biruiți și alungați, trebuie să fi căutat refugiu în Maramureșul apărat de munți și de codri seculari. Repetarea deasă a acestor conflicte a înmulțit peste măsură numărul locuitorilor umplând până și coamele munților celor mai înalți cu așezări omenești” (p. 18). Afirmația trebuie privită cu circumspecție, fiind puțin probabil să asistăm la un exod al populației dace în fața înaintării armatei romane. Cel mult, putem accepta că o parte dintre soldații daci s-au refugiat în Maramureș, probabil inițial în zona muntoasă din dreapta Tisei, iar după re-tragerea cohortelor romane în Transilvania ar fi avut loc o regrupare în zona Mara și Cosău, sub Gutâi și Igniș. În zonă sălășluiau triburile de costoboci și cistoboci. Nou veniții ar fi putut proveni din zona centrală a regatului dac, din așezările de pe Mureș și din zona Apusenilor. În consecință, acestora li se ziceau morișeni, marișeni (adică murășeni). Acțiunile de hărțuire a legiunilor ro-mane statornicite în Dacia romană au continuat mulți ani după aceea. Sunt atestate conflicte cu dacii liberi din nord inclusiv pe parcursul secolului următor: în anii 157-158, 166 (războaiele marcomanilor), respectiv 183-184. E de presupus că o parte din nou veniții, mureșenii, nu s-au mai întors în locurile de baștină, amestecându-se cu localnicii pentru totdeauna, iar acest fapt a lăsat urme sub raport lingvistic, toponimic, dialectal și cultural. În mitologia românilor din nordul Ardealului s-a conservat o legendă în care, strămoșii noștri, dacii, sunt asociați cu uriașii, iar aceștia din urmă au legături profunde cu Maramureșul. În legenda consemnată de prof. Ion Văleanu în Monografia satului Căpâlna (jud. Sălaj), se spune că „strămoșii uriașilor s-au așezat aici de pază la hotare pe vremea lui Burebista, conduși de bătrânul Moroș, stăpânul munților și al văilor din Ținutul Tisei, al Someșului și al Lăpușului și care ar fi construit un sistem de fortificații pe pâlcurile dealurilor și la trecători, unde își plasează destoinici luptători”. Bătrânul Moroș nu poate fi decât arhetipul moroșenilor, adică al dacilor de pe Valea Mureșului, retrași în nordul Transilvaniei, dar în special dincolo de munți, pe Tisa și afluenții săi, alcătuind ceea ce istoricii au numit comunitatea dacilor liberi. Și azi, locuitorilor de pe Tisa, Iza, Mara și Vișeu li se spune moroșeni, de către românii din alte provincii. În concluzie, numele ținutului Maramureș ar putea proveni de la numele râului Mara, numit, în Evul Mediu, Maramureș, ca o consecință a faptului că avea o dublă denumire: Mara, respectiv Mureș.

Lăpuș

Localizare: Zonă situată în nordul Transilvaniei, pe cursul mijlociu al râului Lăpuș. La nord este mărginită de lanțul munților Țibleș-Gutâi-Lăpuș, la sud, de Culmea Breaza și masivul Preluca, la vest, de Culmea Pietriș. Se învecinează în sud-est cu Țara Năsăudului, la vest, cu Țara Chioarului, iar în nord cu Țara Mara-mureșului. ■ În anul 1770, era inclusă în comitatul Solnocul Inferior, iar în anul 1784, aparținea de comitatul Solnoc-Dăbâca, cu centrul la Dej. În perioada interbelică ținea, ca plasă, de județul Someș („format în cea mai mare parte din fostul comitat Solnoc-Dobâca, în afară de plasa Copalnic- Mănăștiur, care trece la județul Satu Mare”, Mirescu, 2006: 22). Din 1950 devine raion al regiunii Baia Mare, cu reședința în orașul Târgu-Lăpuș, iar din 1968 intră în componența actu-alului județ Maramureș (Stoica, Pop, 1984: 8-9).

Localități componente: Aspra, Baba, Băiuț, Boiereni, Borcut, Coroieni, Costeni, Cufoaia, Cupșeni, Dămăcușeni, Dealul Corbului, Dealul Mare, Dobricul Lăpușului, Drăghia, Dumbrava, Fântânele, Groape, Groșii Țibleșului, Inău, Jugăstreni, Larga, Lăpuș, Libotin, Peteritea, Poiana Botizii, Răzoare, Rogoz, Rohia, Sălnița, Stoiceni, Strâmbu-Băiuț, Suciul de Sus, Suciul de Jos, Târgu-Lăpuș, Ungureni, Vălenii Lăpușului, Vima Mare, Vima Mică. Dialect: subdialect crișean (de tranziție).

Numele comun al locuitorilor: lăpușean, -ă, lăpușeni, -e / lăpușeancă, lăpușence. Nume de familie derivate din numele regiunii: Lăpușan, Lapușan, Lăpușeanu, Lăpușneanu (377 de persoane cu aceste nume, în jud. Maramureș, în 2007).

Atestare documentară: „Cea mai veche atestare documentară a topo-nimicului Lăpuș datează din anul 1070 și se referă la râul Lapus et Zamos  Lăpușul și apa Someșului" (Georgeta Stoica, în prefața lucrării Țara Lăpușului, Ed. Etnologică, București, 2006). Denumiri (a.d.): „În 1291, este pomenită într-un document moșia Lapus, în 1315, apare pentru prima dată într-un document terra Lapus, pentru ca la 1390 să apară denumirea de districtus Lapus" (Mirescu, 2006: 19).

Sensuri ale toponimului: Depresiunea Lăpuș, situată în sudul județului Maramureș, în bazinul mijlociu al râului Lăpuș, în spatele defileului săpat în Masivul Preluca. Aspect deluros și ondulat, cu o altitudine în jur de 500 m. Are caracter subcarpatic. Este închisă în sud de Culmea Breaza; către est, se deschide spre Muscelele Năsăudului, iar în vest comunică cu Depresiunea Copalnic și cu podișul Boiului (Posea, 1980: 37-38). ■ Râul Lăpuș izvorăște din Munții Țibleșului (de sub vârful Văratic), la 1.200 m altitudine. Are o lungime de 114,6 kilometri, fiind cel mai lung curs de apă din județul Maramureș. Bazinul ocupă o suprafață de 1.820 kmp. Colectează apele din Munții Igniș și Țibleș, din Culmea Breaza și din Preluca (Ujvari, 1972; Posea, 1980). În aval de orașul Tg. Lăpuș, formează un sector de chei, lung de 30 kilometri, cu cataracte și meandre, până la confluența cu râul Cavnic. Se varsă în Someș, în apropiere de Arieșul de Câmp.

Etimologie: Din magh. lapos „plat, neted” (Kádar Jozsef, 1901); din magh. lápos „mlăștinos" (Kisch, cf. Iordan, 1963: 54); G. Weigand propune slav. lopuš „captalan” (Petasites officinalis), plantă cu flori purpurii, derivat din magh. káptalan (Iordan, 1963: 54, la note); din lat. lepus „iepure" sau lat. lapis „piatră” (Resmeriță, 1924); din lat. lapis „piatră militară", instalată pe malul stâng al râului Lăpuș, spre a arăta până unde puteau ajunge, în misiunile lor, patrulele romane (colecția Aurel Vaida, cf. Birdas, 1994); din bg. lopus (< sl. lopuch) „brusture" (I. Iordan, în Toponimia românească); cf. bg. lopus, rus. lepucha „brusture" (DA, cf. DER); din lăpuș „brusture", format pe tărâm românesc de la un continuator dispărut al lat. lappa „brusture", cu suf. -uș(ă) (Marius Sala, 1999); din lăpuș „brusture” (Telekia speciosa) (Birdas, 1994: 8-10). La fel și Frățilă (2007): din lăpuș (=*lopus) „brusture”. „Sătenii numesc lăpuș (lăpușul-caprei) o specie de salvie (Salvia glutinosa). Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român și confirmă teoria" (Stoica, Pop, 1984: 10-11).

Chioar

Localizare: Regiune situată în nordul Transilvaniei. „Zona se întinde la răsărit până la dealul numit Pietriș, care o desparte de zona Lăpuș, apoi, mergând pe versantul nordic și vestic al masivului Preluca, ajunge, la sud, pe Mesteacăn, până la Ileanda Mare. În partea de apus zona se întinde până la râul Someș, care o desparte de zona Codrului, iar în nord, până la zona industrială Baia Mare - Baia-Sprie" (Chiș Șter, 1983: 21). Din punct de vedere lingvistic, etnografic și folcloric, se admite faptul că în această regiune trebuie incluse și satele ce își zic „de pe Fisculaș" (Ibidem). Zona Chioar cuprinde exclusiv satele ce au aparținut domeniului Cetății de Piatră (Ibidem). Într-o accepțiune mai largă se consideră că Țara Chioarului trebuie să cuprindă atât satele cetății Chioar, ale domeniului Baia Mare (Fisculaș), cât și toate satele din bazinul minier băi-mărean, inclusiv satele dintre Baia Mare și Seini (Șainelic, 1986: 9).

Localități componente: Arieșul de Pădure, Baia Mare, Baia-Sprie, Băița, Bârgău, Berchez, Berchezoaia, Berința, Blidari, Boiul Mare, Bontăieni, Bozânta Mare, Bozânta Mică, Brebeni, Buciumi, Bușag, Buteasa, Cavnic, Cărbunari, Cărpiniș, Cătălina, Cernești, Cetățele, Chechiș, Chiuzbaia, Cicârlău, Ciocotiș, Ciolt, Coaș, Codrul Butesii, Coltău, Copalnic, Copalnic-Mănăștiur, Copalnic Deal, Coruia, Culcea, Curtuiușul Mic, Curtuiușul Mare, Dănești, Dăneștii Chioarului, Dumbrăvița, Durușa, Fânațe, Fericea, Fersig, Finteușul Mic, Finteușul Mare, Firiza, Frâncenii Boiului, Groși, Handalul Ilbei, Hideaga, Hovrila, Iadăra, Ilba, Izvoarele, Făurești, Întrerâuri, Lăpușel, Lăschia, Lucăcești, Măgureni, Merișor, Mesteacăn, Mireșul Mare, Mocira, Mogoșești, Negreia, Nistru, Ocoliș, Plopiș, Posta, Preluca Nouă, Preluca Veche, Pribilești, Prislop, Recea, Remecioara, Remetea Chioarului, Remeți pe Someș, Românești, Rus, Rușor, Satul Nou de Jos, Satul Nou de Sus, Satulung, Săbișa, Săcălășeni, Săpâia, Săsar, Seini, Stejera, Șindrești, Șișești, Șomcuta Mare, Șurdești, Tăuții-Măgherăuș, Tăuții de Sus, Trestia, Tulghieș, Ulmoasa, Unguraș, Vad, Valea Chioarului, Valea Neagră, Vălenii Șomcutei, Vărai, Viile Apei. Dialect: subdialect crișean (pentru detalii: v. Graiul și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983).

Numele comun al locuitorilor: chiorean, -ă, chioreni, -e / chioreancă, chiorence. Nume de familie derivate din numele regiunii: Chioran, Chiorean, Chioreanu (399 de persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007).

Atestare documentară: Prima mențiune documentară datează de la începutul secolului al. XIII-lea și se referă la pădurile Chechiș și Finteuș (Radu, 2005: 7-10).

Denumiri (a.d.): Țara Chioarului apare în documente istorice sub diferite denumiri: Domeniul Chioarului, Districtul Chioarului sau Țara Chioarului, fiind a doua ca mărime din Ardeal, după Țara Făgărașului (Radu, 2005: 7-10).

Etimologie: Numele vechi: Cetatea de Piatră. Autoritățile maghiare au tradus denumirea în Kövár (< magh. kő „piatră" + magh. vár „cetate"). Denumirea actuală (Chioar) este o adaptare fonetică după magh. Kövár. ■ Cetatea Chioarului a fost amintită pentru prima oară în 1319, într-un document în care se arată că „nobilii transilvăneni, răsculați împotriva regelui Carol I Robert de Anjou, au cucerit cetățile Cehu și Chioar”. În 1367 cetatea a intrat în posesia lui Drag, iar în 1378 apare cu numele castrum Kewar, aflată în proprietatea voievozilor maramureșeni Balc și Drag. La începutul secolului al XVII-lea, 37 de localități au fost alipite acestei cetăți, iar în 1424 cetatea cuprindea în subordinea sa circa 100 de sate. În 1599, Cetatea Chioarului, una dintre cele mai puternice fortificații din Transilvania, a fost cucerită de Mihai Viteazul; în 1657 a fost ocupată de polonezi, iar în 1660 de armatele turcești comandate de Ali-Pașa. Ocupată (în 1685) și stăpânită de austrieci, cetatea a fost distrusă de aceștia din urmă, în 1718, deoarece devenise un important loc de refugiu pentru haiduci. În timpul răscoalei curuților (1703-1711), Cetatea Chioarului a reprezentat un puternic centru de rezistență al răsculaților. În pe-rioada medievală, Cetatea Chioarului a funcționat ca district de sine stătător, cunoscută și sub numele de Cetatea de Piatră. ■ Cetatea este menționată în diplomele regale sub numele Castrum nostrum (1378), Castrum regium Kouar vocatum (1392), Castrum nostrum Kowuar nuncupatum in Zolnok (1397) (Șai-nelic, 1986: 14).

Codru

Localizare: Zonă situată în nordul Transilvaniei, de-o parte și de alta a culmii Făgetului, delimitată la est și la nord de râul Someș. „Limita sudică o constituie satul Giurtelec, lângă Hodod, la nord ajunge până la Crucișor, spre est, zona se întinde până la Valea Sălajului, iar de la nord de Ariniș, de-a lungul șoselei ce duce spre Baia Mare, pe la Gârdani, Tămaia și Ardusat. La apus, zona cuprinde așezările din regiunea de dealuri, de la Homorodul de Jos spre sud, pe la Gerăușa, până la Babța. În total, este vorba de vreo 46 de localități, ceva mai bine de jumătate aparținând din punct de vedere administrativ județului Maramureș, celelalte județului Satu Mare" (Dumitru Pop, 1978: 11-12). ■ În secolul al XI-lea, ținutul marca extremitatea nord-vestică a ducatului lui Menumorut. Vreme de un secol (1378-1470), regiunea Codrului este domeniul feudal al voievozilor maramureșeni Balc și Drag și al urmașilor acestora. În vea-curile al XVI-lea și al XVII-lea, teritoriul a aparținut Principatului autonom al Transilvaniei, respectiv Austriei. Între 1661-1685, a marcat hotarul dintre Transilvania și pașalâcul turcesc cu capitala la Oradea (Ibidem, p. 9-10). În secolul al XX-lea, a făcut parte din regiunea Sătmar, iar din anul 1968, jumătatea estică a Țării Codrului a intrat în componența județului Maramureș.

Localități componente: Ardusat, Arduzel, Arieșul de Câmp, Ariniș, Asuajul de Jos, Asu-ajul de Sus, Băița de sub Codru, Băsești, Bicaz, Buzești, Chelința, Ciuta, Colțirea, Corni, Gârdani, Fărcașa, Mânău, Rodina, Oarța de Jos, Oarța de Sus, Odești, Orțâța, Săliștea, Sălsig, Sârbi, Someș-Uileac, Stremț, Ulmeni, Urmeniș, Tămaia, Tămășești, Țicău, Tohat, Vicea. Dialect: subdialect crișean, grai some-șean.

Numele comun al locuitorilor: codrean, -ă, codreni, -e / codreancă, codrence. Nume de familie derivate din numele regiunii: Codrean, Codreanu, Codrenu (180 de persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007).

Alte sensuri ale toponimului: Culmea Codrului (Făgetului), munți de origine herci-nică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. Zonă deluroasă situată la granița cu jud. Satu Mare, alungită pe circa 25 de kilometri (vârful Lespezi, 580 m). În această zonă își au obârșia pâraiele Asuaj, Urminiș, Tămășești, Cerna, Ciuta, Oarța, afluenți ai Sălajului.

Etimologie: Din apelativul codru „pădure”, fie moștenit din lat. pop. Codrum, atestat în forma codra (DER) sau lat. quodrum (= quadrum) „pătrat" (Densusianu, Crețu, CDDE, Capidan, DA, MDA); fie cuvânt autohton (Miklosich, Hasdeu, Philippide, Reichenkron).