Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș /Localități din județul Maramureș

Jump to navigation Jump to search
Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș de Dorin Ștef
Localități din județul Maramureș


Ardusat

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în nord-vestul depresiunii Baia Mare, în lunca Someșului, la 25 de kilometri vest de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Ardusat (reședință), Arieșul de Câmp, Colțirea. Populație: 2.543 locuitori (în comună) (în 2002); 2.738 locuitori (în comună), 2.009 locuitori (în satul Ardusat) (în 2011). Gospodării: 908 (în comună, în 2011). Etnii: 2.633 români, 9 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: ardusătean, -ă, ardusăteni, -e / ardusăteancă, ardusătence. Porecla locuitorilor: ciubărari (< s. ciubăr „vas din doage de lemn”) (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Ardusădan, Ardusătan, Ardusadan, Ardusatan, Ardusetan (114 persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Șpan, Ghita. Personalități: Vasile Igna (n. 1944), poet, prozator, traducător, diplomat; director la Editura Dacia; consilier la Ambasada României la Paris. Târg de mărfuri și animale (în prima și a treia miercuri din lună). Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului, cultura Suciul de Sus (punct „Sub Pădure”). Atestare documentară: 1231 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1231 Erdezad, 1394 Erdewschada, 1424 Erdewdzad, 1470 Erdewzada, 1622 Erdöd Száda, 1627 Erdeodszada, 1648 Erdödszáda (Suciu, 1967); 1909-1919 Ardusat, Erdöszáda (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din magh. erdö „pădure” > rom. ardău „paznic de pădure” > Ardău-sat > Ardusat (Drăganu) sau din Ardud (< magh. erdöd) + sat (Drăganu). ■ În opinia lui Drăganu, Ardusat derivă din Ardud (< magh. erdöd) + sat, ori din Ardu (< magh. erdö) + sat, din care s-a făcut ulterior magh. Erdöszáda (Drăganu, 1928: 53). În aceeași lucrare, autorul afirmă că Ardusat (la fel ca și Arduzel, Ardeal sau apelativul ardău „paznic de pădure”) provine din magh. ardó < erdö < erdö-ovó „slujbaș care făcea parte din sistemul de întărituri, așa- numitele gyepü (rom. priseci) făcute la hotare (vég) de către regii arpadieni ai Ungariei” (Drăganu, 1928: 50). Într-un alt volum, din 1933, Drăganu, reia ideea: „Una dintre cele mai prețioase rămășițe topice ale organizației slavo-române este numirea Ordou, transformat apoi în Ardo. Sub această denumire se găsesc mai multe localități din județele de margine” (p. 362-366). Sistemul de întărituri de la hotare s-ar fi datorat ardăilor, care ar fi întemeiat localități numite de ei: „Apelativul se mai păstrează și acum în graiul românesc din nord, în forma ardău, cu înțelesul de custos silvarum (paznic de pădure) și hotărește definitiv chestiunea originii numirilor topice. Ele nu sunt ungurești, deși cuprind un radical unguresc, ci slave și româ-nești” (Ibidem). Băințan (1997) concluzionează: „Din ordo/erdö s-a ajuns la ardău, cu funcția de paznic de pădure (pădurar), care, întemeindu-și sat, i-a purtat numele în istorie. Ardău-sat, devenit prin transformări ulterioare Erdöszad - Erdezad - Erdözad - Erdöszada etc., pentru ca în nomenclatorul românesc să devină Ardusat” (Băințan, 1997: 19). Deci, Ardusat ar fi „Satul ardăilor”. În general, teoria a fost acceptată, puține alte ipoteze fiind propuse pentru etimologia localității Ardusat. Una dintre acestea îi aparține lui Băințan: Ardusat, în magh. Erdezad, de la erdö „pădure” și szad „gură”, adică Satul din gura pădurii (Băințan, 1997: 18). ■ În ceea ce privește legenda originii oiconimului, aceasta nu este altceva decât o mostră de etimologie populară: „De pe promontoriul unde este situat, Ardusatul are o pers-pectivă de largă vizibilitate, peste întreaga depresiune a Băii Mari, peste o parte din Chioar, iar înspre apus, până dincolo de Seini. Având în vedere această poziție geofizică, e foarte posibil ca, în sistemul de apărare din acele timpuri, să-i fi revenit atribuții strategice, acelea de a aprinde focuri și făclii, pentru a anunța iminența primejdiei. În vederea acestor preroga-tive, e firesc ca, cei din jur, să fi strigat: Arde satu', arde satu'!, din care să fi rezultat Ardusat, adică satul care anunță urgia. E și aceasta o prezumție moștenită din tradiția orală, ce poate include un sâmbure de adevăr” (Băințan, 1997: 17). ■ Motivul pentru care localitatea a primit acest nume este strict legat de soluția etimologică acceptată. Potrivit ipotezei lui Drăganu, în zonă ar fi sălășluit o comunitate de ardăi, care supravegheau sistemul de apărare a ho-tarelor. În sprijinul acestui argument ar fi existența unui aliniament Ardud - Ardihat (Ariniș) - Ardusat - Arduzel. Potrivit concepției lui Băințan, trebuie să admitem că în zonă a existat (cel puțin până în perioada medievală) o pădure seculară, impunătoare, la liziera căreia s-ar fi înființat satul, aspect care nu întâmpină nicio dificultate.

Arduzel

Zonare: sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). În 1461 a făcut parte din județul Solnocu de Mijloc, în 1549 a aparținut Cetății Chioar. Loca-lizare: localitate situată la sud de Ulmeni, în apropiere de râul Someș; zonă de câmpie. Populație: 289 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație preponderent maghiară. Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: arduzelean, -ă, arduzeleni, -e / arduzeleancă, arduzelence. Porecla locuitorilor: topoare; bivoli. Nume de fa-milie frecvente în localitate: Nagy, Toth, Vicsai. Monumente istorice: Biserica reformată (sec. XV); Clopotnița bisericii reformate (1726), Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1650). Atestare documentară: 1334 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1334 sacerdos de Ordo, 1405 Ardo, 1470 Kysardo, 1733 Arduzelul, 1750 Szilagy Ardo, 1850 Ardusel, 1854 Ardó, Ardușel, 1913 Szamosardó (Suciu, 1967); 1909-1919 Arduzăl, Ardó (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Arduzăl.

Etimologie: Din top. Ardud (< magh. erdö „pădure" + suf. top. magh. -d) + suf. -el. ■ Arduzel este un diminutiv (cu suf. -el) în raport cu top. Ardud (localitate în județul Satu Mare, tot în zona Codru, la o distanță de aproximativ 50 de kilometri), probabil cu o formă intermediară *Ardudzel; iar Ardud (în magh. Erdöd) are la bază tema magh. erdö „pădure". La fel Drăganu (1928: 53; 1933: 365) („Arduzel, care, deși ungurește se numește Ardó, trebuie derivat din Ardud (< Erdöd) + suf. -el"), Iordan (1963: 448) („din Ardud, jud. Satu Mare, diminutiv") și Radu (Satele, 2005: 18) („derivat din toponimul Ardud (< magh. Erdöd) + suf. dim. -el"). Satul, numit astfel din 1470 (în magh. Kysardo, adică Ardudul Mic sau Arduzel), e posibil să fi fost întemeiat de locuitori din Ardud, prin migrarea unor familii.

Arieșul de Câmpie

Zonare: Sat aparținător de comuna Ardusat, zona Chioar, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la confluența pârâului Arieș cu râul Someș; zonă de câmpie. Populație: 274 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: arieșean, -ă, arieșeni, -e / arieșeancă, arieșence. Porecla locuitorilor: sărci (< subst. reg. sarcă „coțofană”). Nume de familie derivate din numele localității: Ariesan, Arieșan (3 persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1256 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1256 tributum salis circa Aranyos (referitor la impozitul pe sare), 1392 villa Oronos, 1405 Also Aranyas que est ex alia parte Zamus (Arieșul de Jos, numit în altă parte Someș), 1424 poss. Aranyas, 1828 Mező Aranyos (Arieșul de Câmpie), 1851 Aranyos (Suciu, 1967); 1909-1919 Arieș, Mezöaranyos (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Arieșeni (Alba) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Arieș (< magh. aranyos „aurit") + de (< lat. de) + Câmp (< lat. campus). ■ În Transilvania există mai multe toponime (hidronime și oiconime) având această temă: Arieș (râu care izvorește din Munții Apuseni și se varsă în Mureș), Gura Arieșului, Arieșeni, Baia de Arieș etc. Etimologia temei a fost lămurită definitiv de Hasdeu (1886), atunci când s-a referit la hidronimul Arieș: „În năsipul lui se găsește aur, de unde-i vine numele unguresc Aranyos, literalmente auros, iar de aci forma româneasă mai veche Arenieș și apoi, prin (în)muierea nasalei, Arieș” (Hasdeu, Et. Magn., 1659-60, cf. Drăganu, 1928: 59). Aceeași soluție propune Drăganu (1933: 484) („numele Arieșului derivă, cu siguranță, din ung. Aranyos, adică aurifer") și Radu (Satele, 2005: 19-20) (Arieș < magh. aranyos „aurit, suflat cu aur”). Explicația numelui ar trebui să rezide din poziționarea localității la confluența pârâului Băița cu râul Lăpuș, pârâu care izvorește dintr-o zonă montană unde au existat exploatări miniere (inclusiv aurifere) și care putea transporta la vale nisip aurifer. În perioada medievală, localitatea s-a numit simplu Arieș și a primit determinantul de Câmpie abia după ce s-a înființat un al doilea sat Arieș, la câțiva kilometri distanță, acesta din urmă numit de Pădure.

Arieșul de pădure

Zonare: Sat aparținător de comuna Satulung, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, între Satulung și Coltău; zonă de câmpie. Populație: 223 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: arieșean, -ă, arieșeni, -e / arieșeancă, arieșence. Nume de familie derivate din numele localității: Ariesan, Arieșan (3 persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Felsew Aranuas (Arieșul de Sus), 1424 poss. Aranyas penes fluvium Zamos, 1755 Arinyisul de Pedure, 1800 Erdő Aranyos, Arieșu de Pădure (Suciu, 1967); 1909-1919 Arieșul-de-Pădure, Erdöaranyos (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Arieșeni (Alba) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Arieș (vezi supra) + de + Pădure (< lat. padule). ■ Încă de la început, numele satului a conținut un determinant (inițial, Arieșul de Sus; mai târziu, Arieșul de Pădure), ceea ce înseamnă că el s-a raportat mereu la Arieșul de Câmpie care, potrivit atestărilor documentare, este anterior Arieșului de Pădure. Ar putea fi vorba de o migrare a unui număr de familii din Arieșul de Câmpie, spre sud-est, dincolo de pădurea de la Lăpușel, familii care ar fi întemeiat astfel o localitate nouă.

Ariniș

Zonare: Comună, zona Codru, regiuna Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe cursul superior al râului Sălaj, la confluența cu râul Tămășești, în partea sud-vestică a județului, la 44 de kilometri de Baia Mare și 13 kilometri de Cehu Silvaniei; zonă de deal. Localități componente: Ariniș (reședință), Rodina, Tămășești. Populație: 1.937 locuitori (1970), 1.208 locuitori (în comună) (în 2002); 1.084 locuitori (în comună), 650 locuitori (în satul Ariniș) (în 2011). Gospodării: 549 (în comună, în 2011). Etnii: 931 români, 114 maghiari, 3 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: arinișean, -ă, arinișeni, -e / arinișeancă, arinișence. Porecla locuitorilor: rațe (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Mateșan. Personalități: Ioan Dragomir (1905-1985), episcop greco-catolic de Maramureș; a activat în clandestinitate, în timpul regimului comunist. ■ Mihai Olos (1940-2015), artist plastic; 18 expoziții personale în țară și în străinătate în intervalul 1965-2010; Artistul Anului (2010 - UAP Baia Mare). Târg săptămânal de mărfuri și animale (vineri). Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului, cultura Suciul de Sus (punct „Sub Ogrăzi”). Atestare documentară: 1543 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1543 Egerhat, 1549 Egerhath, 1555 Egerhát, 1733 Ardihatul, 1750 Erdőhát, 1850 Argyehát, 1854 Egerhat, Argiehat (Suciu, 1967); 1909-1919 Ardihat, Egérhát (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Ard’ihat. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Arini (Bacău), Arini (Brașov), Arinii (vechea denumire a satului Călinești, Suceava) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din s. ariniș „pădurice de arini" (< arin „specie de arbori” + suf. col. -iș). ■ Începând cu prima atestare documentară (1543) și până în secolul al XX-lea, odată cu preluarea Transilvaniei de către administrația română, numele localității (atât cel oficial, cât și cel folosit de localnici) a fost Ardihat, în magh. Egerhát. Dat fiind faptul că egér, în maghiară, are sensul de „arin", iar hát „spate, dos”, putem presupune că numele vechi, românesc, al satului deriva dintr-un nume topic de genul Dincolo de Arini sau În Spatele Arinilor. Drăganu (1933: 365) este dă părere, în schimb, că denumirea de Ardihat provine din „Erdöhát, nu din Egerhát, cum se numește acum ungurește”. Asta înseamnă că varianta maghiară Erdöhát (< erdö „pădure” și hát „spate”) este o traducere a denumirii românești: „Satul din Dosul Pădurii”, în raport cu localitatea Ardusat, numită de administrația maghiară Erdözad, adică „Satul din Gura Pădurii”. Și în prezent, cele două comune mari de la marginea de est a Țării Codrului sunt despărțite de o pădure. ■ Numele oficial actual, Ariniș, provine din apelativul ariniș „pădurice de arini; ariniște" < arin „specie de arbori sau arbuști" (< lat. *alninus din alnus „anin") + suf. -iș. Puțin probabil din omonimul ariniș „teren nisipos" (< s. arină „nisip" < lat. arena, -rium „carieră de nisip"), deși Iordan (1963: 50) propune să se ia în calcul și această variantă: „Colectivul Arinișul și adj. Arinoasa ar putea fi interpretate și ca derivate de la arină „nisip" (< lat. arena)".

Aspra

Zonare: Sat aparținător de comuna Vima Mică, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în apropiere de Cheile Lăpușului, la poalele Culmii Prelucilor, la nord-vest de Vima Mică; zonă de deal. Populație: 55 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: asprean, -ă, aspreni, -e / aspreancă, asprence. Personalități: Aurel Dan (n. 1946), pictor. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Împărați” (1892). Atestare documentară: 1954, cătun al satului Dealul Corbului (Suciu, 1967).

Etimologie: Din adj. aspru, aspră, având sensul general de „cu suprafață zgrunțuroasă” sau, referitor la apă, „care conține săruri calcaroase”, cuvânt moștenit din lat. asper. ■ Numele localității provine dintr-un nume topic Aspru, Aspră, ca determinant al unui substantiv de genul vale, luncă etc. (cf. spria, vezi Felecan, 2011). Ulterior, substantivul a devenit sub-înțeles, iar adjectivul a fost articulat (Valea Aspră > Aspra). Hidronimul respectiv a dat numele localității.

Asuajul de Jos

Zonare: Sat aparținător de comuna Asuajul de Sus, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată între Ariniș și Asuajul de Sus, pe valea Asuajului; zonă de câmpie. Populație: 398 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: asuăjean, -ă, asuăjeni, -e, (asăujan, aseujan, suăjean) / asuă-jeancă, asuăjence. Porecla locuitorilor: ouari. Nume de familie derivate din numele loca-lității: Asăujan, Asaugian, Asaujan, Aseugean, Aseujan, Asuăjan (43 de persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1391 (Suciu). De-numiri (a.d.): 1391 possessiones olachales duo Azzywag (două Asuaje, posesiune românească), 1394 Azyuagh et alia Asyuagh, 1424 Also Azywagh (Asuajul de Jos), 1475 Also Ozywagh, 1733 Aszuadsul de Dsos, 1750 Also Aszovacs, 1760 Alsó Szivágh, 1850 Also Szivágy, Asovácza din zsosz, 1854 Alsó-Szivágy, Așovaciu de Jos (Suciu, 1967); 1909-1919 Asuagiul-de-Jos, Alsószivagy (Moldovan, Togan).

Etimologie incertă. O ipoteză ar fi derivarea de la hidronimul Asuaj, al cărui nume este românesc, dar al cărui sens s-a pierdut. Așa s-ar explica de ce autoritățile maghiare nu au reușit să traducă termenul, ci l-au transcris după grafia proprie: Azzywag, Asyuagh, Aszuadsul, Aszovacs. Orice apropiere de top. Sălaj (< magh. szillágy „ulmet”, derivat din szil „ulm” + suf. -gy sau -ágy, Drăganu, 1933 : 418) se reduce la sufix, dar acesta nu are neapărat aceeași etimologie în ambele cazuri. În opinia lui Vasile Frățilă, numele provine din magh. aszo „uscat, sec” + -agy „albie de râu”, deci Râul Sec, adică Valea Seacă. ■ La sfârșitul secolului al XIV-lea erau deja două localități cu numele Asuaj, ceea ce înseamnă fie că unul din sate s-a format prin colonizare, fie ambele sate aveau un proprietar comun. Abia din secolul al XV-lea primesc determinantul de Jos, respectiv de Sus.

Asuajul de Sus

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în zona Delurilor Asuajului, pe malul râului Asuaj, în partea sud-vestică a județului, la 50 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Asuajul de Jos, Asuajul de Sus (reședință). Populație: 2.516 locuitori (1970), 1.615 locuitori (în comună) (în 2002); 1.441 locuitori (în comună), 1.043 locuitori (în satul Asuaju de Sus) (în 2011). Gospo-dării: 844 (în comună, în 2011). Etnii: 1.391 români, 7 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: asuăjean, -ă, asuăjeni, -e, (asăujan, aseujan, suăjean) / asuăjeancă, asuăjence. Nume de familie derivate din numele localității: Asăujan, Asaugian, Asaujan, Aseugean, Aseujan, Asuăjan (43 de persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în loca-litate: Bancoș, Boitor, Achim, Șandor. Manifestări tradiționale locale: Târgul cepelor (luna septembrie). În trecut s-a numit Târgul cepselor (al podoabelor) și a avut aceeași menire ca și Târgul fetelor de pe Muntele Găina. În prezent, un târg de țară cu produse agricole și industriale. Atestare documentară: 1391 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1391 possessiones olachiales duo Azzywag in districtu de Ardeud, 1394 Azyuagh et alia Azyuagh, 1424 Felse Azywagh (Asuaju de Sus), 1475 Felsew Azywagh, 1733 Aszuadsul de Szusz, 1750 Felső Aszvacs, 1760 Felső Szivágy, 1850 Felső Szivágy, Asovácza din szusz, 1854 Felső Szivágy, Așovașu de Sus (Suciu, 1967); 1909-1919 Asuagiul-de-Sus, Felsószivagy (Moldovan, To-gan).

Etimologie: Din Asuaj (vezi supra) + de + Sus.

Baba

Zonare: Sat aparținător de comuna Coroieni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în extremitatea sudică a județului Maramureș, la granița cu județul Sălaj, la 4 kilometri sud-vest de Coroieni, la 67 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 466 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: băbean, -ă, băbeni, -e, (băban, băbaș) / băbeancă, băbence. Nume de familie derivate din numele localității: Băban, Baban; Băbaș, Babaș (440, respectiv 150 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Baloș, Both, Duma, Mihiș. Personalități: Aurel Duma (1919-1993), politician și diplomat; președinte al Comitetului Național Olimpic Român, ambasador în China (1966-1972), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. Arie naturală protejată (de interes național): Cheile Babei (L. 5/2000). Atestare documentară: 1357 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1357 Bába pataka (Valea Babei), 1405 Baba, 1579 Babapataka, 1663 Bábafalva, 1733 Bába, 1854 Bába, Baba (Suciu, 1967); 1909-1919 Baba (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Baba (Alba), Baba Ana (Prahova), Baba Novac (Satu Mare), Babadag (Tulcea), Babele (Ilfov) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din antrop. Baba < s. babă „femeie în vârstă” < v. sl. (bg., scr., ucr.) baba. ■ Cea mai probabilă etimologie este n. fam. Baba, propusă de Pătruț (1984). Acest nume provine din apelativul babă sau direct din antroponimul sl. Baba (Iordan, 1983). Constantinescu (1963) este de părere că ar putea proveni fie din tc. baba „tată”, cf. Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazul, fie din subst. baba (DOR: 185). În județul Maramureș este înregistrat ca nume de familie (29 de persoane aveau nume de Baba sau Babă, în 2007). A doua ipoteză, mai puțin probabilă, ar fi preluarea unui nume topic Baba, în condițiile în care se consemnează locații frecvente cu acest nume în extravilanul satelor din Maramureș; toponimul ar putea proveni din subst. babă „femeie bătrână; bunică” sau poate cu sensul de „vrăjitoare”.

Baia Mare

Zonare: Oraș, municipiu (reședință de județ), Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la altitu-dinea de 228 m, pe ambele maluri ale râului Săsar, la poalele munților Igniș și Gutâi; zonă de câmpie. Localități componente: Baia Mare (reședință), Blidari, Firiza, Valea Neagră. Car-tiere: Decebal, Depozitelor, Ferneziu, Firiza, Gării, Griviței, Orașul Vechi, Progresului, Republicii, Săsar, Valea Borcutului, Valea Roșie, Vasile Alecsandri. Populație: 4.250 de locuitori (în 1842); 24.000 locuitori (1948), 71.396 locuitori (1968), 107.954 locuitori (1978), 149.567 locuitori (1996), 137.921 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 123.738 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 122.660 locuitori (în orașul Baia Mare) (în 2011). Gos-podării: 54.814 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 96.105 români, 12.750 maghiari, 3.107 romi, 153 ucraineni, 270 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Numele co-mun al locuitorilor: băimărean, -ă, băimăreni, -e / băimăreancă, băimărence. Personalități: Gyula Schönherr (1864-1908), profesor, istoric, inițiator al Asociației muzeale băimărene, directorul primului muzeu băimăran. ■ Alexiu Pocol (1872-1935), proprietar de mine, politician, senator, primar al orașului Baia Mare. ■ Nemeth Laszlo (1901-1975), prozator, eseist, dramaturg, traducător; redactor la Radio Budapesta; premiul de stat Kossuth pentru drama Galilei și romanul Egeto (1957). ■ Vida Gheza (1913-1980), artist plastic, sculptor, membru al Academiei Române; Artist al Poporului (1964). Opere: Monumentul minerului (1956), Monumentul de la Moisei (1966), Sfatul bătrânilor (1972) etc. ■ Traian Hrișcă (1929-2013), artist plastic, pictor. Membru UAP. Inițiator al secției de Arte Plastice și Decorative din cadrul Universității de Nord. ■ Lucian Mureșan (n. 1931), cardinal al Bisericii Catolice, membru de onoare al Academiei Române. ■ Nicolae Breban (n. 1934), prozator, redactor-șef la „România literară” (1970-1973), director la revista „Contemporanul”. Vol. Francisca (1965), premiul Ion Creangă al Academiei Române; Animale bolnave, premiul pentru proză al USR (1968); Buna-vestire, premiul USR (1977); Amfitrion, premiul USR (1994); premiul Național de Literatură acordat de Uniunea Scriitorilor pe anul literar 1999. Membru al Academiei Române. ■ Iosif Herțea (n. 1936), etnomuzicolog, compozitor, muzeograf, profesor. ■ Iudith (n. 1946) și Gheorghe (n. 1946) Crăciun, artiști plastici ceramiști. ■ Ioan Avram Mureșan (n. 1959), politician, deputat, ministru al Agriculturii (1998-1999). ■ Andrei Bodiu (1965-2014), poet, critic literar, decan al Facultății de litere a Universității Transilvania din Brașov (2004-2012). ■ Rodica Dunca (n. 1965), sportivă, gimnastă, medaliată la JO de la Moscova (1980). ■ Anca Pătrășcoiu (n. 1967), sportivă, înnotătoare, medaliată la JO de la Los Angeles (1984). ■ Noemi Lung (n. 1968), sportivă, înnotătoare, medaliată la JO de la Seul (1988). Manifestări tradiționale locale: Sărbătoarea castanelor (luna septembrie). ■ Crăciun în Maramureș (luna decembrie). Monumente istorice: Centrul istoric (Orașul medieval Rivulus Dominarum) (secolele XV-XIX); Oficiul Salinelor (azi, Muzeul de Artă) (1748); Turnul Ștefan (1347); Casa Schönherr (sec. XIX); Bastionul Măcelarilor (sec. XIV-XV); Casa Degenfeld (sec. XVI-XVIII); Complex hotel - restaurant „Minerul” (fost „Ștefan”) (1910); Casa Teleky (secolele XV-XVIII); Casa Agricola (sec. XVI-XVIII); Casa Lendvay (sec. XVI-XVIII); Casa Iancu de Hunedoara (secolele XV-XVIII); Hanul „Vulturul Negru” (secolul XVIII); Biserica Luterană (1912); Palatul Episcopiei Greco - Catolice (1905-1911); Monetăria Imperială (azi, Muzeul de Istorie) (1734-1739); Biserica „Sf. Anton” (1402); Biserica Reformată (1792); Sinagoga (1885); Magazinul Central (începutul secolului al XX-lea); Colegiul Național „Gheorghe Șincai” (1903-1906); Casa Pocol (1903); Colonia Pictorilor (1910-1912); Statuia minerului (1858); Grup statuar „Sfatul bătrânilor”. Așezământ monahal: Mănăstirea greco-catolică Sfânta Maria, de pe Dealul Florilor. Arie naturală protejată (de interes național): Tăul lui Dumitru; Coloanele de la Limpedea; Arboret de castan comestibil; Rezervația fosiliferă Chiuzbaia (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Borcutului, în partea de nord-vest a orașului Baia Mare; la Firiza-Baraj, la 360 m altitudine, pe versantul stâng al primului afluent al Văii Firiza, pe malul lacului Firiza; în masivul Gutâi, la jumătatea drumului dintre locali-tatea Firiza și Stațiunea Izvoare, pe partea stângă a șoselei, la o distanță de 900 m, pe o potecă de pădure (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de minereuri auro-argintifere (minele Săsar, Borzaș, Dealul Crucii, Valea Roșie) și complexe (plumb, cupru, zinc) (Herja). Atestare docu-mentară: 1329 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1329 civitas Rivuli Dominarum (orașul / cetatea Râul Doamnelor), 1332 Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor), 1335 parohus de Rivulo Do-minarum (gazdă din orașul Râul Doamnelor), 1391 Asszonypataka (Râul Doamnelor), 1465 Castellum Rivuli Dominarum (Castelul Râul Doamnelor), 1469 castellanus et capitaneus de Rivulo Dominarum, 1481 civitas nostra (regis) Rivuli Dominarum (cetatea noastră (a regelui) Râul Doamnelor), 1489 castrum de Rivulo Dominarum (Fortăreața Râul Doamnelor), 1564 Bagna, 1585 Nagybanya (Baia Mare), 1600 Nagi bania, 1601 Nagibagna, 1614 Nagy Bania, 1648 Nagy Banya, 1828 Aszszoony Pataka (Râul Doamnelor), Frauenbach (Râul Doam-nelor), Welka-Banya (Baia Mare), 1851 Nagybánya, Aszonypataka (Suciu, 1967); 1909-1919 Baia-mare, Nagybánya (cu cătunele Blidari, Ulmoasa, Valea Borcutului și Valea Neagră) (Moldovan, Togan). Legende etimologice: (1) Exploatarea se făcea prin săparea unor galerii în formă de puț, iar minereul extras era zdrobit în pive, măcinat și spălat. Aurul, în schimb, se găsea, atât în stare solidă, „destul de curat și pur de la natură", cât și în componența mine-reurilor. Aurul „se spăla în albiile cu nisip ale pâraielor" (cf. Nicolae Olahus, călător prin Ma-ramureș). Operația de spălare a nisipului aurifer, în albiile râurilor din regiune, era pre-ponderent o atribuțiune a femeilor, soțiile minerilor. Această „imagine", surprinsă de cetățenii străini ce vizitau Baia Mare, ar fi stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doamnelor. (2) Sau, într-o împrejurare eroică petrecută în Evul Mediu, femeile, eliberând apele zăgăduite ale râului, au salvat așezarea alungându-i pe cotropitori: „Inginerul minier Szelleny Geza aduce într-un articol unele date auzite din popor despre Zâna minerilor. Printre altele, arată că în 1241 (cu prilejul invaziei tătarilor), orașul Baia Mare, fiind cetate, era înconjurat cu un zid înalt de piatră și cu un șanț larg și adânc plin cu apă. Comandantul mongol Subugetaj (alias Subotai al tătarilor) în trei lupte a biruit pe locuitorii regiunii, incendiind casele și măcelărind pe toți cei găsiți în cale. Cum mai toți minerii au murit în lupta cu tătarii de la Sajo  în afară de unul, pe nume Jonáthan  acesta, reîntors acasă, la Baia Mare, a și luat conducerea, mobilizând o ceată de ostași formată din bărbați și femei. Îndeosebi femeile deplângeau prăpădul pe care Subugetaj îl făcea în jurul orașului, dar pline de încredere au pornit la asaltul orașului, înconjurându-l din toate părțile. Când femeile priveau cu groază prăpădul care luase proporții, în fața lor apăru  spune legenda  cea mai frumoasă fată a regiunii  Agatha  Zâna minerilor, care a devenit logodnica lui Jonáthan. După o scurtă cuvântare de îmbărbătare, a pornit, cu toată ceata, spre Szasz  Zárhoz (Săsar). În fruntea femeilor, frumoasa zână a minerilor și-a luat în serios rolul de comandant. Ajungând la baltă (șanț), a deschis stăvilarul, iar apa a început a curge cu putere, umplând toată valea în care și-au găsit moartea mulți mongoli (tătari). Femeile, în frunte cu Agatha, au încercat să atace armata mongolă, dar aceasta, în frunte cu Subugetaj, a fugit mâncând pământul. O mare înfrângere suferiseră mongolii. În fața femeilor zăceau morții unul lângă altul ca pietrele de munte, caii fără călăreți alergau nebunește. La un moment dat Agatha s-a aruncat în șeaua unui astfel de cal  rămas fără călăreț  și, în fruntea cetei de femei, a pătruns în oraș. Se spune că de aici devine denumirea râului ce curge prin Baia Mare, de „Asszony pataka”, adică „Râul femeilor” sau după denumirea latină „Rivulus Dominarum”, de „Râul domnițelor sau doamnelor” (Monografia municipiului Baia Mare, 1972: 431-432). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Baia (sate în Arad, Suceava, Tulcea), Baia de Aramă (Mehedinți), Baia de Arieș (Alba), Baia de Criș (Hunedoara), Baia de Fier (Gorj), Baia Nouă (Mehedinți) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din s. baie „mină, ocnă” (< lat. *bannea sau magh. bánya) + adj. mare „întins, vast " (lat. mas, maris). ■ După Darius Pop (1938: 14) „...adevăratul nume al Băii Mari, în timpuri îndepărtate, a fost Râușor (Rivulus, Rivuli, Rivulinum). Că este așa, ne dovedește numele râușorului care și astăzi se numește, în Baia-Sprie, de unde izvorăște, Șuior, ceea ce nu este altceva decât abrevierea și anagramarea numelui de Râușor, lucru ce se întâmplă întotdeauna când străinul împrumută cuvinte de la autohtoni". (În prezent, numele cursului de apă ce străbate localitatea este Săsar). Ipoteza e plauzibilă, dacă luăm în calcul și denumirea pe care localitate o avea în perioada medievală. Într-o diplomă emisă în 1329, de Carol Robert (rege al Ungariei între 1308-1342), localitatea poartă denumirea de Cetatea Râul Doamnelor (Civitas Rivuli Dominarum), iar în 1347 este amintită numai sub numele de Râul Doamnelor (Rivulus Dominarum). În secolul al XV-lea (până în 1465), cea mai frec-ventă denumire era Castelul Râul Doamnelor (Castellum Rivuli Dominarum) (v. Monografia, 1972: 173). Potrivit istoricilor, în vremea dinastiei de Anjou, minele din Baia Mare au aparținut reginelor, de aici denumirea de Rivulus Dominarum, adică Râul Reginelor (sau al Doamnelor) (v. Viorica Ursu, în Toamna băimăreană, oct. 1986: 2). În acest context, Dariu Pop putea să aibă dreptate atunci când a afirmat că numele inițial al localității era Râu / Râușor. Ulterior, denumirii autohtone i s-a adăugat termenul ce indică posesia localității (al Reginelor), respectiv rangul (Cetate / Castel). ■ La începutul secolului al XVI-lea, localitatea apare sub denumirea de Orașul Nou (Neustad, în germ.). Apoi, din 1585, localitatea se va numi Baia Mare (Nagybanya). Schimbarea numelui orașului (din Cetatea Râul Doamnelor în Baia Mare) a avut loc pe fondul frământărilor politice de la mijlocul secolului al XVI-lea, culminând cu prăbușirea și dezmembrarea (în 1541) a regatului feudal maghiar. Orașul este stăpânit alternativ de habsburgi și principii transilvăneni (prin cuceriri repetate), până în 1588 (când e scos definitiv de sub stăpânirea Coroanei, în favoarea Transilvaniei). Prima tentativă de schimbare a denumirii (Orașul Nou = Neustad, în germ.) aparține comandantului austriac Andrei Khielman, aflat la conducerea orașului, probabil între 1565-1567. În 1585, orașul se afla în proprietatea lui Ștefan Bathory, principele Transilvaniei. Cum denumirea dată de hab-sburgi (Neustad) nu era agreată și nu se dorea nici întoarcerea la numele medieval, consacrat de casa regală maghiară (Cetatea Râul Doamnelor)  posesiune desuetă , s-a impus o denumire nouă, probabil în conformitate cu interesul economic: Baia Mare (în maghiară Nagybanya), adică cel mai mare bazin minier din nordul Transilvaniei. Însă numele s-a raportat, cu certitudine, și la localitatea Baia-Sprie, care încă din 1390 se numea Cetatea Baia de Sus (civitas Felsewbanya). ■ Denumirea oficială actuală, Baia Mare, derivă din subst. baie „exploatare minieră subterană; mină, ocnă; (la pl.) stațiune balneară; golf, de-presiune". Din punct de vedere lexical și semantic a existat o apropiere între românescul baie „mină” și maghiarul banya „mină”. Din punct de vedere etimologic, DLR și DEX despart sensul de „stațiune balneară” (< lat. *bannea) și sensul de „mină” (< magh. bánya). În schimb, Ciorănescu propune o origine comună, din lat. *bannea (= balnea „cameră de baie, baie publică"), cf. it. bagno, fr. bain, sp. bano, port. banho. Din pricina unor dificultăți fonetice, filologii au propus o mediere cu sl. banja, de unde par a proveni bg. banj, sb., slov. banja, pol. bania, alb. bajë, magh. banya. „Totuși, chiar cuvântul slav provine din lat. *banea sau *bannea, care ar putea fi foarte bine cea din româna primitivă (...). Pe de altă parte, sensul românesc de «mină», explicat prin frecvența cu care apele termale sau minerale descoperă prezența unor zăcăminte ce pot fi exploatate, pare să indice o continuitate a practicilor de exploatare a subsolului, în special în Transilvania; aceasta dovedește încă o dată proveniența latină a cuvântului și, ca un corolar, originea rom. a magh. banya «mină»” (DER, 2007: 70). De altfel, DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române, vol I, București, EA, 2011), pentru baie cu sensul de „scaldă” indică lat. *bannea (= balnea), iar pentru sensul „mină”, cf. it. bagno „ocnă (pentru condamnați)”.

Baia-Sprie

Zonare: Oraș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 10 kilometri nord-est de Baia Mare, la poalele masivului Mogoșa, pe râul Săsar; zonă de deal. Localități componente: Baia-Sprie (reședință), Chiuzbaia, Tăuții de Sus, Satul Nou de Sus. Populație: 3.165 de locuitori, din care 214 meșteșugari și 1.368 de mineri (1778-1780) (Baia-Sprie, 2014: 14); 4.008 locuitori (1920), 9.022 locuitori (1956), 15.515 locuitori (1970), 16.609 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 15.476 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 10.633 locuitori (în orașul Baia-Sprie) (în 2011). Gospodării: 5.689 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 11.318 români, 2.602 maghiari, 606 romi, 17 ucraineni, 25 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Numele comun al locuitorilor: băisprian, -ă, băisprieni, -e / băispriancă, băisprience. Monumente istorice: Centrul istoric al orașului (secolele XVIII-XIX); Casa de lemn Csaszi (1754); Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1793); Capela „Calvaria” (secolul XVII); Hotel „Corona” (1890-1909); Sediul Oficiului minelor (azi, sediul Primăriei) (1733); Biserica Re-formată (1889-1890); Biserica romano-catolică „Sf. Maria” (1846-1858); Școala Generală nr. 1 Baia-Sprie (1880). Arie naturală protejată (de interes național): Reverzația Lacul Albastru, format în urma surpării unor lucrări miniere de pe filonul Domnișoara (1919-1920); Rezervația fosiliferă Chiuzbaia (L. 5/2000). Resurse minerale: Zăcăminte auro-argintifere (mina Șuior); minereuri complexe (polimetalice). Personalități: Gavril Iosif Chiuzbăian (1945-2014), ministru al Justiției (martie 1994-septembrie 1996), președinte de onoare al Uniunii Juriștilor din România. Târg săptămânal de mărfuri și animale (sâmbăta). Atestare documentară: 1329 (este amintit alături de Baia Mare, având un jude comun; abia după 1333 apare ca așezare de sine stătătoare). Denumiri (a.d.): 1329 Medius Mont (Muntele de Mijloc), 1360 montana nostra (regis) Mithelperg dicta, 1384 civitas Medii Montis (orașul Muntele de Mijloc), 1390-1455 civitas Felsewbanya (orașul Baia de Sus), 1406 civitas de Medio Monte, 1523 opidum Felsőbanya, 1584 Felsőbánya (Baia de Sus), 1828, 1851 Felső Bánya (Suciu, 1967); 1909-1919 Baiasprie, Felsöbánya (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Baia (sate în Arad, Suceava, Tulcea), Baia de Aramă (Mehedinți), Baia de Arieș (Alba), Baia de Criș (Hunedoara), Baia de Fier (Gorj), Baia Nouă (Mehedinți) (Indicator, 1974); Spria (sat, com. Colonești, jud. Bacău), Spria de Jos (vechea denumire a satului Spria, com. Colonești, jud. Bacău), Spria de Sus (sat desființat, înglobat în satul Valea Mare, com. Colonești, jud. Bacău).

Etimologie: Din Baia (vezi supra) + sprie (< adj. aspriu, asprie „cam aspru", derivat din aspru + suf. -iu, fem. -ie). ■ Așezarea s-a înființat și s-a dezvoltat având la bază exclusiv exploatarea zăcămintelor subterane. Denumirea medievală, Muntele Mijlociu (< s. munte, moștenit din lat. mons, montem + adj. mijlociu, din mijloc (lat. medius locus) + suf. -iu) face trimitere tot la activitatea minieră: munții din zonă sunt bogați în minerale utile (aur, argint, plumb, zinc, cupru etc.). Determinantul mijlociu se referă probabil la faptul că raportarea s-a făcut față de Munții Gutâi (vârful Gutâiul Mare, 1.443 m; vârful Igniș, 1.307 m; sau vârful Pleșca Mare, 1.291 m). Aceeași semnificație o are și denumirea germană Mithelperg (= Mittel „de mijloc, mijlociu” + Berg (rostit regional perg „munte”), precizează Frățilă. ■ La începutul secolului al XV-lea mineritul din zonă a decăzut. O revigorare s-a produs în timpul lui Iancu de Hunedoara, care a vizitat orașul în 1452. În 1664, minele din Baia-Sprie au intrat în stăpânirea împăratului Leopold I (1667-1705). În timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780), mineritul a luat un mare avânt. În anul 1800, existau 46 de asociații minerești, 344 de exploatări particulare, 11 șteampuri, un atelier de fierărie, două cuptoare de topit metal (cf. Szokol Pál, 1924: 8). În 1938, s-a înregistrat o producție de 1.919 kg aur, 8.489 kg argint și 2.828 tone plumb (probabil în întreg bazinul). În 1940, în cele 5 mine ale statului (Valea Roșie, Dealul Crucii, Baia-Sprie, Cavnic și Băiuț), lucrau 21.169 de angajați (v. Baia-Sprie, 2014: 30). ■ Începând cu 1390, localitatea apare în documente sub denumirea de Baia de Sus, prin raportare la exploatările miniere situate la 10 kilometri vest (Baia Mare). Abia din se-colul al XX-lea autoritățile schimbă denumirea localității în Baia-Sprie. Cercetările s-au axat, în consecință, pe deslușirea etimologiei termenului spria. Radu Meruțiu (1936) derivă numele orașului din Baia Superioară, Baia Superie și de aici Baia Sprie. Cu atât mai mult cu cât, în trecut, localitatea se numea Baia de Sus, în magh. Felsewbanya, care ar putea fi tradus și prin Baia Superioară. Darius Pop (1938: 16) reia aceeași idee: „După cum îmi explica pe vremuri marele Vasile Lucaciu, numele Băii Sprii ar însemna Baia Superioară, adică Sprie ar veni de la cuvântul super". Iorgu Iordan (1963: 52) propune Spria ca fiind nume de persoană. Explicația socotită validă a venit din partea prof. Nicolae Felecan (2011). Pornind de la prezumția „că semnificația cuvântului spria am putea-o lega de calitatea, dar și de forma abruptă, piezișă, pe care o are terenul în porțiunea dată" (p. 16), autorul emite ipoteza că: „Adjectivul folosit a fost, după părerea noastră, aspriu, asprie "cam aspru, cam as-pră", derivat din aspru (din lat. asper) cu suf. -iu, -ie" (idem). „Deci lunca, valea (...) puteau fi asprii: lunca asprie, valea asprie. De aici, prin căderea lui a- (= a inițial), în fonetică sintactică, s-a ajuns la lunca sprie, valea sprie, de unde sprie, articulat spria, a putut rămâne ca nume topic" (idem, p. 17). În concluzie : „Primul termen, care a putut fi Lunca, Valea, a fost înlocuit cu Baia, mină, fiindcă minele constituiau principala trăsătură a ținutului sub raport economic. Apelativul baia, însoțit de calificativul (a)spria, s-a folosit pentru a denumi așezarea, care în Evul Mediu era numită civitas de Medio Monte, iar puțin mai la sud, pe malurile aceluiași râu, Baia a fost însoțit de adjectivul mare, Baia Mare, întrucât, ca așezare urbană, era mai extinsă decât Baia-Sprie și chiar cursul râului era mult mai mare" (ibidem, p. 18-19). ■ La începutul secolului al XX-lea, la est de Baia Mare existau trei localități cu nume ușor asemănător: Baia de Sus, Satul Nou de Sus și Tăuții de Sus. În aceste condiții nu este de mirare că autoritățile au decis modificarea numelui pentru cel puțin o localitate. Orașul Baia de Sus a devenit Baia-Sprie, iar numele de Sprie a provenit, probabil, de la un nume topic local, cu vechime apreciabilă, astfel încât să fie relevant și de notorietate pentru localnici.

Baia Borșa

Zonare: Sat aparținător de orașul Borșa, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la poalele masivului Toroioaga (Munții Maramureșului), la valea Țâșlei, la 6 kilometri NE de Borșa; zonă de munte. Populație: 5.644 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramu-reșean. Numele comun al locuitorilor: borșean, -ă, borșeni, -e, / borșeancă, borșence. Nume de familie frecvente în localitate: Danci, Mihali, Roman, Ștețco, Timiș. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Țâșla: Izvorul Baritina din fața Văii Vinișoru, Izvorul La Ciuroi, Izvorul din Groată (Galeria Alexandru), Izvorul Colbu (în total 20 de surse) (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de minereuri complexe (minele Gura Băii, Colbu, Burloaia, Dealul Bucății) și cuprifere. Așezământ monahal: Schitul ortodox Vinișoru, cu hramul „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare” (2006). Atestare documentară: 1828 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1828, 1851 Borsa-Bánya (Baia Borșa) (Suciu, 1967). ■ Variante ale numelui localității: Baia Borșa, Băile Borșa, Borșa Handal.

Etimologie: Din Baia (vezi supra) + Borșa (vezi infra). ■ Numele localității s-a dat pornind de la considerentul că este un perimetru minier (intitulat generic: Baie) al orașului Borșa (după modelul Baia Mare și Baia-Sprie). Numele vechi este Borșa-Handal (pentru etimologia termenului Handal, vezi infra).

Băița

Zonare: Sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Băița, la 223 m altitudine, la 5 kilometri nord de Tăuții-Măgherăuș; zonă de munte. Populație: 1.686 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: băițan, -ă, băițeni, -e / băițancă, băițence. Nume de familie derivate din numele localității: Băițan, Băitan; Băințan (6, respectiv 34 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Personalități: Ion Șiugariu (1914-1945), poet. Vol. Trecere prin poarta albă (1938), Țara de foc (1943), Carnetul unui poet căzut în război (1968) etc. Monument istoric: Casa de lemn a poetului Ion Șiugariu (1913-1925). Resurse minerale: Zăcăminte auro-argintifere; minereuri complexe (polimetalice). Atestare documentară: 1334 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1334 Lapuș, 1335 Lapos, 1490 Totfalu cum fodinis et mineris auri et argenti Laposbanya appellatis, 1493 Lapys Banya (Baia Lăpuș), 1828 Lapos Bánya, Bonice, Bagica, 1851 Lápos-Bánya (Suciu, 1967); 1909-1919 Băița, Láposbánya (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau ase-mănătoare: Băița (Bihor, Cluj, Hunedoara, Mureș), Băița-Plai (Bihor) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din s. baie „mină” (vezi supra) + suf. dim. -iță, art. -ița. ■ Numele vechi al loca-lității a fost Lăpuș (1334) și Baia Lăpuș (1493), devenind Băița abia în secolul al XX-lea. Explicația ar putea veni de la numele pârâului care străbate localitatea, numit probabil în tre-cut Lăpuș (vezi supra), pe motiv că era un afluent important al râului Lăpuș, practică frecventă în perioada premedievală. Diminutivul Băița denotă o raportare la o baie mai mare, probabil Baia Mare (numită astfel din secolul al XVI-lea).

Băița de sub Codru

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în zona Dealurilor Asuajului, la poalele Culmii Codrului, 60 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Băița de sub Codru (reședință), Urmeniș. Populație: 3.173 locuitori (1970), 1.919 locuitori (în comună) (în 2002); 1.871 locuitori (în comună), 1.546 locuitori (în satul Băița de sub Codru) (în 2011). Gospodării: 942 (în comună, în 2011). Etnii: 1.784 români, 23 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: băițan, -ă, băițeni, -e / băițancă, băițence. Porecla locuitorilor: olari (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Crișan, Dumuța, Podină, Pop. Manifestări tradiționale locale: Sânzâienele (obicei folcloric; luna iunie). Atestare documentară: 1475 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1475 Mosobanya, 1543 Moso Banya, Mosobánya, 1569 Mosobania, 1733 Kis-Bánya (Baia Mică, Băița), 1839 Baitze, Beitze, 1850 Baicza, 1854 Mosóbánya, Băița (Suciu, 1967); 1909-1919 Băița, Mosóbánya (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Băița (până în 1968). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Băița (Bihor, Cluj, Hunedoara, Mureș), Băița-Plai (Bihor) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Băița (< s. baie „mină” + suf. dim. -ița) + de + sub + Codru (lat. *quodrum = quadrum). ■ Fostă localitate minieră (secolele XVI-XIX). Denumirea în maghiară a fost Mosobanya (cf. magh. mossa „a spăla”, mosott „spălat”), ceea ce indică faptul că în zonă se practica spălarea nisipului aurifer. Numele de Băița datează din 1773 și a fost modificat în Băița de sub Codru, în anul 1968, pentru a se diferenția de localitatea Băița (com. Tăuții-Măgherăuș), ambele în județul Maramureș.

Băiuț

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). În perioada interbelică, localitatea aparținea de județul Someș, iar în timpul Imperiului Austro-Ungar, de Comitatul Solnoc-Dobâca, cu capitala la Dej. Localizare: Localitate situată la poalele Munților Țibleș, la 650 m altitudine, pe cursul superior al râului Lăpuș, la 80 de kilometri sud-est de Baia Mare și 30 de kilometri nord-est de Tg. Lăpuș; zonă de munte. Localități componente: Băiuț (reședință), Poiana Botizii, Strâmbu-Băiuț. Populație: 4.029 locuitori (1970), 2.699 locuitori (în comună) (în 2002); 2.340 locuitori (în comună), 1.518 locuitori (în satul Băiuț) (în 2011). Gospodării: 840 (în 2002), 1.151 (în comună) (în 2011). Etnii: 1.444 români, 785 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: băiuțean, -ă, băiuțeni / băiuțeancă, băiuțence. Nume de familie frecvente în localitate: Butuza, Buda, Loi, Vaum. Nume de galerii miniere: Mina Veche, Zaharia, Borcut, Coasta Ursului, Cizma, Văratic, Galeria Ioan, Francisc, Hell, Breiner (Szinkulics, 2009). Monument istoric: Biserica „Sf. Arhangheli” (1818). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Băiuțului (Izvorul de Sus / principal și Izvorul de Jos) și pe Valea Tocilei (Izvorul La Tocilă și Izvorul Apa Neagră) (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de minereuri complexe (polimetalice). Atestare documentară: 1315 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1315 terra Lapus, 1390 districtus Lapus, 1630 Lapos-Banya (Baia Lăpuș), 1830 Lápos-Bánya, 1850 Ba-jutzte, 1854 Oláh Láposbánya, Băiuț, 1913 Erszébetbánya (Baia Elisabeta) (Suciu, 1967); 1909-1919 Băiuț, Oláhláposbánya (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din s. baie „mină” (vezi supra) + suf. dim. -uț. ■ Denumirea veche este Lăpuș și Baia Lăpuș, la fel ca și satul Băița (Tăuții-Măgherăuș). Abia din 1850 e atestată forma Băiuț. Pentru scurt timp, la începutul secolului al XX-lea, comuna s-a numit Baia Elisabeta (în magh. Erszébetbánya), „după numele Elisabetei, soția lui Iancu de Hunedoara” (Szinkulics, 2009: 41). Numele localității indică faptul că în zonă se practica mineritul, ca ocupație principală a locuitorilor. „În jurul anilor 1350-1355, pe Valea Băiuțului, aproape de mină, au apărut primele șteampuri și vetre de topit minereu. Transportul la acestea se făcea cu telegi trase de cai, pe șine de lemn, ce legau mina de șteampuri, puse în mișcare cu ajutorul apei" (Băiuț, 1991). „Exploatarea zăcămintelor de aur de la Băiuț este consemnată deja la sfârșitul secolului al XIV-lea (1390), dar ea s-a petrecut în mod organizat cu începere din 1760, dată după care aici pătrunde un aflux de populație străină" (Mirescu, 2006: 24). Forma diminutivă dovedește raportarea la un bazin minier mai mare (probabil Baia Mare). Deoarece termenul de la care se face derivarea (< baie) este de genul feminin, ne-am aștepta ca sufixul să fie -uță, nu -uț.

Băsești

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în zona Dealurilor Asuajului, la poalele Culmii Codrului, în partea de sud-vest a județului, la 54 de kilometri de Baia Mare, la 10 kilometri de Cehu Silvaniei; zonă de deal. Localități componente: Băsești (reședință), Odești, Săliștea, Stremț. Populație: 1.074 locu-itori (în 1890); 1.608 locuitori (în comună) (în 2002); 1.452 locuitori (în comună), 587 locuitori (în satul Băsești) (în 2011). Gospodării: 225 de gospodării (în 1890); 760 (în comună, în 2011). Etnii: 1.049 români, 11 maghiari, 14 germani (în 1890); 1.301 români, 63 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: băseștean, -ă, băseșteni, -e / băseșteancă, băseștence. Nume de familie frecvente în localitate: Mărieș, Pop, Remeș. Personalități: George Pop de Băsești (1835-1919). Descendentul unei familii nobiliare, a fost un membru activ al Asociației ASTRA. Președinte al Marii Adunări de la Alba Iulia, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România (1918). ■ Dumitru Pop (1927-2006), membru al Comisiei de Folclor al Academiei Române. Volume: Folcloristica Maramureșului (1970), Folclor din zona Codrului (1978) etc. ■ Decebal Traian Remeș (n. 1949), economist, politician; ministru de Finanțe (1998-2000) și ministru al Agriculturii (2007). Monument istoric: Casa George Pop de Băsești (1878-1890). Atestare documentară: 1391 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1391 Bassafalva (Satul Basa), 1424 Bazzafalwa alio nomine Elyefalwa (Satul lui Basa numit și Satul lui Ilie), 1470 Bazafalwa, 1543 Illesfalwa (Satul lui Ilie), 1549 Illyesfalwa, 1569 Ilyefalva, 1715 Illjefalva, 1733 Bazesti, 1750 Ilyesfalva, 1760-1762 Illyésfalva, 1850 Baszestue, 1854 Illyesfalva, Baseștie, 1913 Illésfalva, Szilágyillésfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Băsești, Illésfalva (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Băsăști. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Băsești (vechea denumire a satului Livezeni, Dâmbovița; sat desființat, înglobat în satul Bărbulețu, jud. Dâmbovița; vechea denumire a satului Bîrvăneștii de Jos, jud. Teleorman; vechea denumire a satului Călmățui, jud. Vaslui; vechea denumire a satului Begheiu Mic, jud. Timiș) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „În urmă cu șase secole, teritoriul comunei Băsești era un codru nesfârșit, cu numeroase poieni, iar aici, unde a luat ființă comuna, era o poiană cu pomi roditori. În acel timp, doi frați ciobani, bătătorind codrul, unul având numele Băsan Ilie, s-au adăpostit în marea poiană. Peste câțiva ani, a apărut în poiană un număr oarecare de emigranți, care s-au stabilit aici, formând o mică așezare, un cătun. Mai târziu, un grup numeros de emigranți polonezi s-au adăpostit și ei în cătun. Ei s-au pus pe treabă, au tăiat copacii, făcând treptat din codru, islaz, iar micul cătun a devenit un sat care a luat numele ciobanului Băsan Ilie. Românii i-au zis Băsești, iar ungurii, satul lui Ilie (Iliésfalva). A trecut timp îndelungat până pe vremea banului ungur Rakoczi, care, vrând să ocupe tronul și să pună pe cap coroana ungurească, a avut de suferit lupte grele și ajungând fugar a stat câtva timp pe meleagurile Băseștiului. Atunci le-a acordat băseștenilor dreptul de nemeși. Polonezii au simpatizat datinile și limba românilor și cu timpul s-au românizat” (relatată de Silaghi Gligor, 87 ani, în data de 28 august 1975, cf. Pop-Bistrițeanu, 1995: 21-23).

Etimologie: Din n. grup băsești (< n. fam. Basa + suf.-ești). ■ În perioada medievală, satul a fost numit, alternativ, Bassafalva, adică Satul lui Basa (= Basaști / Băsești) și Illiesfalva, adică Satului lui Ilie (= Iliești). În opinia lui Pop-Bistrițeanu (1995: 13) „denumirea de Bassafalva vine, poate de la Băsav, sau de la Bacza, care înseamnă baciul, păstorul”, iar „ungurii spuneau probabil, când satul lui Ilie, când satul păstorului, sau satul lui Băsav”. Cu alte cuvinte, Băsești ar fi Satul păstorului Ilie; iar denumirea actuală ar proveni de la un apelativ neatestat *băsav, cu sensul de „păstor”. Cu mult mai probabilă este ipoteza formulată de Iordan (1983) potrivit căreia denumiea localității derivă, la fel ca și numele topice Băsăști, Băseni, de la un antroponim Basa (< gr. Basa; cf. și bg. Base). Basa (Băsan Ilie, potrivit legendei; și astfel s-ar explica și denumirea alternativă Bassafalva, respectiv Illiesfalva) putea să fie un cneaz local, întemeietor sau proprietar al satului.

Bârgău

Zonare: Sat aparținător de comuna Cicârlău, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe malul Someșului, la sud de Cicârlău; zonă de câmpie. Populație: 252 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: bârgăuan, -ă, bârgăuani, -e / bârgăuancă, bârgăuance. Nume de familie derivate din numele localității: Bârgăuan, Bar-gauan (4 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1407 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1407, 1493 Sykarlo (Cicârlău), 1828, 1851 Kis-Sokarló (Cicârlăul Mic), Borgo (Bârgău) (Suciu, 1967); 1909-1919 Bârgău, Kissikárló (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Ciocârlăul de Jos, Cicârlăul de Jos. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bîrgăuani (Neamț) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. fam. Bârgău (< sl.). ■ În perioada medievală a fost considerat parte a satului Cicârlău, după cum dovedesc actele oficiale. Abia în secolul al XIX-lea se desprinde ca și cătun, cu denumirea de Cicârlău Mic și Cicârlău de Jos. Începând cu 1851, în documente apare cu numele de Bârgău. Dată fiind poziționarea localității, pe malul râului Someș, s-ar putea propune o derivare a numelui de la tema bârg-, bârc-, bărc- „desiș, tufiș; pădurice; luncă plină cu bălți, mlaștini și ape curgătoare" (< magh. berek) + suf -ău. Sau de la un n. fam. *Barcău < apelativul barcău „luncă plină de belți, mlaștini și ape curgătoare" (v. Porucic, 1931), având la bază aceeași temă barc-, bărc-. Însă în Maramureș e atestat antroponimul Bârgău: „...pe aici, pe unde-i amu moara, ședea un strămoș de-a lui Bârgău..." (v. Memoria, 2004-bis: 1244, colecția A. Radu, 1941; Cornești). Referitor la etimologia acestui nume de familie, Drăganu (1928) afirmă: „După G. Weigand, Bârgău derivă din germ. *Burg-au (...). Kisch vede în Bârgău un german Burg italienizat și trimite la Borgo din Alpii Italiei de Nord. (...) Numele Bârgăului este de origine slavă” (p. 144). Denumirea actuală este târzie (secolul al XIX-lea), ceea ce înseamnă că se referă la un proprietar, jude sau fruntaș al satului, nicidecum de la un întemeietor.

Bârsana

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Izei, la 84 kilometri de Baia Mare și 18 kilometri est de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Bârsana (reședință), Nănești. Populație: 6.876 locuitori (1970), 4.803 locuitori (în comună) (în 2002); 4.474 locuitori (în comună), 3.802 locuitori (în satul Bârsana) (în 2011). Gospodării: 1.741 (în comună, în 2011). Etnii: 4.326 români (în co-mună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: bâr-sănean, -ă, bârsăneni / bârsăneancă, bârsănence. Porecla locuitorilor: bonzari (< subst. reg. bonzar = bondar „cărăbuș") (Bilțiu-Dăncuș, 2005; AER, 2010; Roșca, 2004). Nume de familie frecvente în localitate: Bârsan, Godja, Pop, Borca, Cudrici, Lenghel, Ofrim, Roșca, Ște-fanca. Personalități: Petre Lenghel-Izanu (1908-1979), dascăl, publicist, folclorist. Vol. Obiceiuri de Crăciun și colinde din Maramureș (1938), Daina mândră pân Bârsana... (schiță monografică) (1979). ■ Ion Bledea (n. 1949), sculptor (peste 1000 de lucrări, unele monumentale). ■ Ion Marchiș (n. 1955), sculptor, membru UAP, director la Direcția Ju-dețeană pentru Cultură (din 2001). Lucrări: Arc Solar (1984), Mihai Viteazu (1994), Pintea Viteazul (1997), I.C. Brăteanu (1997), Avram Iancu (2001) etc. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Cetățuia”, „Podul Miresei”). Monument istoric: Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” (1720), patrimoniu UNESCO. Așezământ monahal: Complex monahal ortodox cu hramul „Soborul celor 12 Apostoli”. Construcțiile complexului, realizate din lemn și piatră, sunt decorate într-un stil numit „neomaramureșean”, în care se împletește stilul tradițional cu inflexiuni de modernism și monumentalitate (turnul bisericii măsoară 57 de metri). Mănăstirea a fost construită în anul 1993. Atestare documentară: 1326 (R. Popa); 1328 (Filipașcu); 1390 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1390 Barzanfalua (Satul lui Bârsan), Barzanfalwa, Barzanfalva, 1408 Zurdok alio nomine Barczánfalva, 1442 Barchan-falwa, 1459 Barczanfalwa, 1473 Barzanfalva, 1480 Barczanfalua, 1487 Baarzan, 1488 Bor-schanfalwa, 1828 Barczánfalva, Barsana, 1851 Barczánfalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Bărsana, Barczánfalva (Moldovan, Togan). ■ În 1328, proprietatea cneazului Stan Bârsan; în 1408, Zurdok alio nomine Barczánfalva (Filipașcu, 1940: 90). ■ 1326 Zurduky (R. Popa, 1970: 66, cf. Iuga, 2012: 85). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bârsa (Arad, Sălaj), Bârsana (sat în jud. Alba; sat desființat, înglobat în satul Cârja, jud. Vaslui), Bârsănești (Ba-cău, Botoșani) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Bârsan (< tema bâr- + suf. -s + suf. -(e)an) + suf. top. -a. ■ Atestările documentare dovedesc, fără echivoc, faptul că numele localității provine de la un nume de persoană, Bârsan, de altfel, extrem de frecvent în zonă. Filipașcu (1940) indică numele unui cneaz local, pe nume Stan Bârsan, proprietar al satului la 1328 (nu neapărat și întemeietor al localității). ■ Pentru etimologia n.fam. Bârsan există mai multe ipoteze. Potrivit lui Iordan (1983), numele ar proveni din n. top. Bârsa (= Țara Bârsei), cu suf. -(e)an. În schimb Constantinescu (1963: 204) este de părere că numele Bârs, Bârsu, Bârsan, frecvente în Făgăraș și Maramureș, nu sunt legate exclusiv de „țara" sau râul „Bârsei", iar la bază trebuie admis un radical trac: Bars, Bers, din care derivă numirile dace Barsames, Barsemis, Barse-mon, Barsimia și Bersobia. Pătruț (1980: 98) respinge ideea din DOR, conform căreia Bârsa ar proveni dintr-un radical trac și susține că Bârsa este un nume de persoană format de la tema bîr- + suf. rom. -s-; deci poate fi un derivat românesc, corespunzător bg. *Bărso. Mihaly (1900) este de părere că Bârsan era un supranume, nu un nume de familie, provenit din adj. bârsan, -ă „cu lâna lungă și aspră; țurcan" (referitor la oi): „Bârsan nu e nume de botez, dar este un adjectiv aplicat la lână și înseamna des, lung și moale (...). Cel ce avea oi bârsane va fi primit și porecla Bărsanu. Familia nobilă Bărsanu stăpânește și azi în comuna Bărsana. Muntele comunei nobilare poarta din străvechime numele Bărsănescu” (Mihaly, 1900: 25). E foarte posibil ca numele satului să fie în relație cu numele întemeietorului său, un oarecare Bârsan, dată fiind incidența acestui nume în localitate (483 persoane cu aceste nume, în județul Maramureș, DFN, 2007), dar și faptul că familia nobilă Bârsan a stăpânit satul dintotdeauna.

Berbești

Zonare: Sat aparținător de comuna Giulești, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Marei, între Giulești și Vadul Izei; zonă de deal. Populație: 1.429 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: berbeștean, -ă, berbeșteni, -e / berbeșteancă, berbeștence. Porecla locuitorilor: oi cornute, țapi râioși (Bilțiu-Dăncuș, 2005), capre (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969); nănași (referitor la „plăcerea celor din Brebești de a merge la nunți și pasiunea de a năși”, Felecan, 2013: 113). Nume de familie frecvente în localitate: Batin, Codrea, Moiș, Peter, Rednic, Șteț. Personalități: Ion Bârlea (1883-1969), preot și culegător de folclor. Vol. Însemnări din bisericile Maramureșului (1909), Balade, colinde și bocete din Maramureș, Cântece poporane din Maramureș (1924). Monumente istorice: Troița Rednicenilor, din hotarul satului Berbești (sec. XVIII), construită în stil gotic. Atestare documentară: 1387 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1387 Barbfalwa (Satul lui Barbu), 1398 Barthfalua, 1402 Barkfalwa, 1405 Bardfalwa, Bartfalva, 1423 Belafalva, Barb-falwa, 1828 Bartfalva, Berbesty, 1839 Bártfalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Berbești, Bárdfalva (Moldovan, Togan). ■ 1402 Barkfalva; în 1423 partea de sud a comunei Belfalva, proprietatea cneazului Băl-Albu (Filipașcu, 1940: 90). ■ „Numele vechi pare a fi Bărbești" (R. Popa, 1970: 67). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Berbești (Vâlcea), Berbeștii - Melogești (vechea denumire a satului Berbești, jud. Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: „După tradiție, se știe că strămoșii locuitorilor sunt veniți din Câmpulung la Tisa sau din Iapa, întemeind prima dată satul în hotarul Sighetului, la Poiana Arjî. După un incendiu care ar fi distrus satul, locuitorii și-ar fi refăcut casele pe locul unde se află și astăzi" (ALRMM, 1969: XVI).

Etimologie: Din n. grup berbești (< n.fam. Barbu + suf. -ești). ■ În documentele medievale (din 1387 și 1423) localitatea purta numele de Satul lui Barb(u) (Barbfalwa, în magh.), iar din 1828 autoritățile acceptă denumirea oficială de Berbești. De unde apreciem că originea oiconimului ar putea fi antroponimul Barbu, derivat din s. barbă, (moștenit din lat. barba). To-tuși, Iordan (1983) propune ca etimon n.fam. Berbe, derivat din apelativul barbă (la fel ca și Barbu), cu suf. -e (a), poreclă pentru un om cu barba mare, „de unde Berbescu și Berbești”. În realitate, forma Berbești (< Bărbești) se justifică prin faptul că maghiara nu are vocala ă, pe care o reda prin e (Frățilă).

Berchez

Zonare: Sat aparținător de comuna Remetea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). „În veacurile XIV-XVI a fost oraș și a avut căpitănie" (Dariu Pop, 1938: 17). După distrugerea Cetății Chioarului (1713), sediul districtului Chioar se mută, pentru o vreme, la Berchez (Radu, 2005: 30). Localizare: Loca-litate situată între Remetea Chioarului și Șomcuta Mare; zonă de deal. Populație: 638 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație preponderent maghiară. „Comuna, în mare parte astăzi este ungurească, iar românii, câți sunt și câți au fost, și-au păstrat admirabil limba și legea strămoșească" (Dariu Pop, 1938: 17). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: berchezean, -ă, berchezeni, -e / berchezeancă, berchezence. Porecla locuitorilor: topoare. Monumente istorice: Biserica Reformată (sec. XV-XIX); Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” (sec. XIX). Atestare documentară: 1351 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1351 Berkes, 1405 Berkez, 1647 Berkesz, 1760-1762 Sárosmagyarberkesz, 1767 Sáros Berkesz, Sárosberkesz, 1800 Sáros Magyar Berkesz, Bertez, 1850 Berkész, Bertyis, 1854 Berkesz, Bercheș, 1913 Magyarberkesz (Suciu, 1967); 1909-1919 Berchez, Sárosmagyar (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Berchiș (denumirea veche a satului Borzești, Cluj), Berchieșu (Cluj), Berchișești (Suceava), Bercu (Hunedoara, Satu Mare) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Bercheș (< magh. berek „pădureț" + suf. -es). ■ În lumina atestărilor documentare, se poate aprecia că la baza oiconimului Berchez trebuie să fie un nume de familie de tipul Berchi sau Berche / Bercheș, de unde, ulterior, Berchez. De altfel, prima atestare documentară reține forma Berkes (în anul 1351), iar a doua, Berkez (1405). În județul Maramureș, în 2007, erau 137 de persoane cu numele de familie Berchi, respectiv 14 persoane cu numele Berches și 69 de persoane cu numele Bercheș (cf. DFN). Acesta din urmă provine din magh. berek „pădureț" + suf. -es (Constantinescu, 1963: 199). Radu (Satele, 2005: 28) este de părere că numele localității vine direct din n.fam. Berchez (ne-atestat, în prezent, în Maramureș).

Berchezoaia

Zonare: Sat aparținător de comuna Remetea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, la sud de Remetea Chioarului; zonă de deal. Populație: 466 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: berchezăuan, -ă, berchezăuani, -e / berchezăuancă, berchezăuance. Monument istoric: Cetatea Chioarului (sec. XIII-XVIII). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566, 1603 Ujfalu (Satul Nou), 1639 Berkesz Pataka (Valea Berchez), 1647 Berkeszpataka, 1733 Berkespatak, 1705 Berkezoae, 1760-1762 Berkeczpataka, 1800 Berkeszpataka, Bertezoae, 1850 Berkészpataka, Berti-cseny, 1854 Berkeszpataka, Berticeni (Suciu, 1967); 1909-1919 Berteșoaia (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Berteșoaia.

Etimologie: Din Berchez + suf. -oaie, art. -oaia. ■ La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, localitatea s-a numit Satul Nou (Ujfalu, în maghiară), iar mai târziu, Valea Berchez și, din 1705, se numește Berchezoaia. Asta înseamnă că satul s-ar fi putut alcătui (pe la mijlocul secolului al XVI-lea), fie prin roirea unor familii din Berchez, fie prin extinderea unui cătun existent, dar având același proprietar ca și satul Berchez. De reținut că localitatea Berchez este atestată documentar cu două secole înainte. Formele Bertezoae, Berteșoaia reproduc pronunțarea populară Bert’ezoia, Bert’esoaia, adică redau fonetismul k’, t’, specific graiului local (Frățilă).

Berința

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, la nord de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 733 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: berințean, -ă, berințeni, -e, (berințan) / berințeancă, berințence. Nume de familie derivate din numele localității: Berințan, Berintan (172 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ciocaș, Cosma, Farcaș, Mihalca, Pașca, Ungur. Personalități: Augustin Buzura (n. 1938), prozator, academician. Vol. Absenții, premiul USR (1970); Fețele tăcerii, premiul USR (1974); Orgolii, premiul Ion Creangă al Academiei; Vocile nopții, premiul USR (1980), Refugii, premiul USR (1984). Monumente istorice: Ruinele bisericii „Cuvioasa Paraschiva” (1807); Biserica „Sf. Nicolae” (sec. XVIII). Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Sf. Apostol Andrei”, „Schimbarea la față”. Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Berenche, 1470 Berencze, 1475 Berencher, 1639 Berentze, 1647 Berendze, Brendze, 1750 Berincze, 1850 Berintza, 1854 Berencze, Berința, 1913 Kővarberencze (Berința de Chioar) (Suciu, 1967); 1909-1919 Berința, Berencze (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n. fam. Berința (< tema Berin + -ț- + -a). ■ Încă de la prima atestare documentară satul s-a numit Berința, numele nesuferind modificări majore de-a lungul se-colelor. După toate probabilitățile, originea oiconimului derivă dintr-un nume format din tema Berin-, iar acesta din radicalul Ber- (detașat din Berivoi, Berislav etc.) + suf. adj. posesiv -in (ca în Dobrin < Dobre, Bodin < Bod etc.) + suf. -ț (Pătruț, 1984: 51; Vasile Frățilă; ipoteză acceptată și de Radu, Satele, 2005: 30), devenit Berința prin adăugarea sufixului toponimic -a. Sau, la fel de bine ar putea proveni direct din numele de familie Berința, atestat de Constantinescu (1963) și derivat din Ber, cf. tema slavă ber „a răpi", bg. berá, din care Miklosich derivă nume slave ca Berisav, Berilo, Berivoi (DOR: 199). Acel Berinț(a) putea fi întemeietorul sau un anume proprietar al satului din perioada medievală.

Bicaz

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). ■ Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Codrului, în partea de sud-vest a județului, la 83 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Bicaz (reședință), Ciuta, Corni. Populație: 2.344 locuitori (1970), 1.287 locuitori (în comună) (în 2002); 1.124 locuitori (în comună), 589 locuitori (în satul Bicaz) (în 2011). Gospodării: 557 (în comună, în 2011). Etnii: 1.086 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: bicăzean, -ă, bicăzeni, -e, (bicăzan) / bicăzeancă, bicăzence. Nume de familie derivate din numele localității: Bicăzan, Bicăzean (29 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Mitrea, Sas, Tămășan, Zaharia. Sit arheologic: Necropolă tumulară, epoca bronzului, cultura Suciul de Sus și grupul Lăpuș (punct „Togul Nemților”). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1723). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Bykaz-falwa, 1475 Bekacza, 1470 Bykaz, 1733 Bikház, 1750 Bikhaz, 1760-1762 Bikacs, 1834 Bicátza, Bgyikaz, 1854 Bikacza, Bicaz, 1913 Bikáczfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Bicaz, Bikácza (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bicaz (Neamț), Bicaz-Chei (Neamț), Bicazu Ardelean (Neamț), Bicaș (sat desființat, înglobat în satul Valea Florilor, jud. Cluj), Bicașu (Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din subst. bicaș „pietriș“ (< magh. békasó). ■ Dată fiind amplasarea satului, am putea presupune că numele derivă dintr-un apelativ (regional) bicaș (cu var. bd’icaș, bg’icaș, bicaz) și cu sensul de „loc cu pietriș mult; pietriș". Termenul este atestat în județul Mara-mureș (dar și în Transilvania și Moldova) și provine din magh. békasó „cuarț; sarea-broaștei" (Cihac, DER, MDA) (vezi DRAM, 2015). Scriban (1939) și Ciorănescu (DER) susțin că această etimologie este valabilă, atât pentru apelativul bicaș, cât și pentru toponimul Bicaz. Soluție identică propune Porucic (1931): de la bicaz „loc cu prundiș mult", var. a lui bicaș „cremene", dar și Iordan (1963: 90). Doar Constantinescu (1963) este de părere că la bază ar sta un antroponim: „Bicaz, pârâu, este numele unui mârzac tătar, după cronica lui Ureche. Etimologia dată de Drăganu, din subst. bicaș „cremene", pronunțat bicaz în Bihor < ung. békásó, și aceea a lui Weigand < ung. békás „sarea-broaștei", neprobabile” (DOR: 201).

Bistra

Zonare: Comună (din anul 1913), regiunea Maramureș. Fost cătun iobăgesc al Petrovei (Filipașcu, 1940: 86; Suciu, 1967). Localizare: Localitate situată în nordul depresiunii Ma-ramureșului, pe râul Vișeu, la poalele Munților Maramureșului, într-o regiune transfrontalieră româno-ucraineană, la 105 kilometri de Baia Mare și 32 de kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. ■ „Localitate pe Valea Vișeului, așezată acolo unde munții se apropie mai mult de ambele maluri ale Vișăului. Are numeroase vărării și o fabrică de cherestea" (Dermer, Marin, 1935: 96). Localități componente: Bistra (reședință), Crasna Vișeului, Valea Vișeului. Populație: 1.126 locuitori (în 1905), 5.473 locuitori (1966), 4.902 locuitori (1992), 4.423 locuitori (în comună) (în 2002); 4.174 locuitori (în comună), 1.017 locuitori (în satul Bistra) (în 2011). Gospodării: 1.310 (în comună, în 2011). Etnii: (Localitate întemeiată de români și ucrainizată după secolul al XV-lea) 72,78% ucraineni, 19,66% evrei, 5,04 % români, 1,3 % maghiari (1.922 locuitori, în 1930); 89,29% ucraineni, 9,06% români, 0,72% maghiari, 0,54% evrei, 0,25% ruși (4.424 locuitori, în 1956); 443 români, 7 romi, 3.543 ucraineni (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: bistrean, -ă, bis-treni, -e / bistreancă, bistrence. Nume de familie derivate din numele localității: Bistrian (7 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Duciuc, Glodean. Manifestări tradiționale locale: Mira la Huțuli (obicei pastoral ucrainean; luna mai). Atestare documentară: 1913 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1913 Petrovabisztra (Suciu, 1967), 1968 Bistra (Suciu). Localități cu nume identice sau ase-mănătoare: Bistra (Alba, Bihor), Bistra Mureșului (Mureș), Bistra Păltinei (sat desființat, înglobat în satul Jina, jud, Sibiu) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din hidronimul Bistra (< ucr. bystryj „iute, repede"). ■ Fiind doar un cătun (al Petrovei), așezarea nu a figurat în documentele oficiale până în anul 1913, deși se presu-pune că a fost întemeiată prin secolele XV-XVI. Numele actual l-a primit, probabil, după ce localitatea a fost populată masiv cu ucraineni (secolele XVI-XVII), din moment ce etimonul este slav: „Bistra, la fel ca și Bistrița și sinonim cu Repedea, comparabil cu numele topic slav croat Bistra, ucr. Bystra, ceh. Bystrá, bg., sârb. Bistritsa” (Iordan, 1963: 122). La fel și Graur (1972: 103), care propune sl. bistr- „repede". În schimb, Vișovan (2007: 217) indică ucr. bys-tryj „iute, repede". Numele localității provine, cu certitudine, de la numele pârâului Bistra, afluent de dreapta al râului Vișeu.

Blidari

Zonare: Sat aparținător de municipiul Baia Mare, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). În trecut a fost cătun al satului Firiza și apoi al orașului Baia Mare. Localizare: Localitate situată pe Valea Firizei, la poalele Ignișului, în amonte de lacul de acumulare Firiza, la 18 kilometri nord de Baia Mare; zonă de munte. Populație: 184 de lo-cuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: blidărean, -ă, blidăreni, -e / blidăreancă, blidărence. Porecla locuitorilor: lupi (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Atestare documentară: 1909. Denumiri (a.d.): 1909 Blidar, Kőbanya (Baia de piatră) (Moldovan, Togan; Suciu, 1967).

Etimologie: Din apelativul blidar „adâncitură, depresiune” (< subst. blid „farfurie” + suf. -ar). ■ Primele ipoteze au luat în calcul un n.fam. Blidar, Blidaru, inițial supranume („meșter de blidare"), provenit din apelativul blidar „olar care face blide"; câteodată ar putea fi vorba de blidar „dulap pentru ținut blidele" (devenit antroponimic) (Iordan, 1963: 224). Două decenii mai târziu, Iordan reia teoria: < n. fam. Blidaru < blidar „olar", „dulap pentru păstrat blidele" (Iordan, 1983). Într-adevăr, numele este atestat în județul Maramureș: Blidar (353 de persoane, în 2007), Blidariu (7 persoane), Blidaru (12 persoane). Pe de altă parte, numele topic Blidar(i) este destul de frecvent în Maramureș și nu pare a avea legătură cu n.fam. Blidar(u): Valea Blidarului, pârâu ce izvorește din Munții Gutâi și se varsă în Firiza  colonie silvică; Blidari, cascadă situată la confluența văilor Stur și Blidari, în Munții Ignișului; Blidari, vârf (1.011 m) la est de Igniș; Blidari, carieră de andezit, situată la 22 kilometri nord de Baia Mare. De aceea, mult mai credibilă pare a fi derivarea din apelativul blidar, cu sensul de „groapă, adâncitură, depresiune” (< s. blid „farfurie” + suf. -ar), propus de Loșonți (2000): „S-ar putea ca aceeași explicație să o aibă și unele din toponimele Blidaru (...), pe care Iorgu Iordan le derivă, fără rezerve, din blidar „olar care face blide” sau din antroponimul Blidar (< s. blidar „dulap pentru ținut blide”)" (Loșonți, 2000: 120-121). În fine, forma finală a acestui nume topic ar putea fi explicată ca provenind din apelativul blidar + suf. -i. Din punct de vedere geografic, localitatea este situată într-o vale (Firiza), fiind mărginită, de-o parte și de alta, de pereți abrupți de stâncă. Configurația terenului ar fi îndreptățit denumirea de Blidar(i), cu sensul de „depresiune”.

Bocicoel

Zonare: Sat aparținător de comuna Bogdan-Vodă, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată între valea Vișeului și valea Izei, la 6 kilometri sud de Vișeul de Jos; zonă de deal. Populație: 763 de locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: bocicoelean, -ă, bocicoeleni, -e / bocicoeleancă, bocicoelence. Nume de familie frecvente în localitate: Botiș, Luțai, Rad. Atestare documentară: 1365 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365 Bachkow, 1444 Kysbachko, 1499 Fesewbachko, 1715 Kis Bachko, 1828, 1851 Kis Bocsko (Suciu, 1967); 1909-1919 Bocicoel, Kisbocskó (Moldovan, Togan). ■ 1365 Bachkow, 1444 Kysbachko, proprietatea cneazului Simon (Filipașcu, 1940: 87). ■ „În 1365 a fost dată ca donație lui Balc, fiul lui Sas" (Dermer, Marin, 1935: 94). ■ Variante ale numelui localității: Bocicoiul Mic. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bocicău (Satu Mare) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Bocicoi (vezi infra) + suf. dim. -el. ■ Numit Bocicoiul Mic din anul 1444, pentru a se diferenția de Bocicoiu Mare. Dat fiind faptul că distanța dintre cele două localități este destul de mare (52 de kilometri), este puțin probabil ca numele să derive de la un proprietar (sau întemeietor) comun. Cu mult mai probabil e vorba despre migrarea unor familii din Bocicoiul Mare, care astfel au întemeiat un sat nou.

Bocicoiul Mare

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Tisei (pe ambele maluri ale Tisei, însă partea de sat de pe malul drept a devenit localitate în Ucraina, iar partea de sat de pe malul stâng este localitate în România), pe valea Vișeului, la 78 de kilometri de Baia Mare și 12 kilometri est de Sighet; zonă de munte. Localități componente: Bocicoiul Mare (reședință), Crăciunești, Lunca la Tisa, Tisa. Populație: 4.468 locuitori (în comună) (în 2002); 3.818 locuitori (în comună), 518 locuitori (în satul Bocicoiul Mare) (în 2011). Gospodării: 1.464 (în comună, în 2011). Etnii: (localitate întemeiată de români și ucrainizată după secolul al XV-lea) 1.445 români, 246 maghiari, 1.975 ucraineni (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: bocicoian, -ă, bocicoieni, -e / bocicoiancă, bocicoience. Porecla locuitorilor: mincinoși (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Atestare documentară: 1364 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1364 Bochko, 1373 Bochkou, Bochkoy, 1442 villa olachalis Bochko, 1473 Bochko, 1480 Boczko, Baczko, 1550 Nagy Boczko, 1851 Nagy-Bochkó (Suciu, 1967); 1909-1919 Bocicău, Bocskó (Moldovan, Togan). ■ În 1442 Willa Olachaliz Bochko, proprietatea valahului Pancu din Crăciunești (Filipașcu, 1940: 86). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bocicău (în magh. Bocskó) (Satu Mare) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Bocica (< tema boc-) > Bocico (prin transcriere în limba maghiară) + suf. magh. -i; cu determinantul Mare „întins, vast " (< lat. mas, maris). ■ Prima tentativă de stabilire a etimologiei oiconimului Bocicoi a aparținut lui Mihaly de Apșa (1900: 75), care propune o apropiere de italianul bosco „codru, pădure, lemn”, pornind, probabil, de la considerentul că zona este dominată de codri seculari. Soluția ar trebui, poate, căutată într-un nume de familie, derivat din tema boc- (cu sensul de „butuc de lemn”), de forma Bocica (atestat de Constantinescu, 1963), devenit Bocico prin preluarea în limba maghiară (Bocskó), cu suf. magh. -i. Din aceeași temă s-ar fi format și antroponimele Boc, Bociu, Bociul, Bocean, Boceica (DOR: 206). Iordan (1983) atestă numele de familie Bocicai (format „din n. top. Bocicău, cu suf. toponimic, de origine maghiară, -i”). În județul Maramureș sunt consemnate numele de familie Boci (7 persoane, în anul 2007), Bocicor (17 persoane), respectiv Bocicorec (69 de persoane), prin ucrainizare. E puțin probabil ca oiconimul să pro-vină de la un antroponim ucrainean, dat fiind faptul că prima atestare documentară (în forma Bochko) datează din 1364, cu mult înainte de venirea ucrainenilor huțuli. În plus, în anul 1442 se menționează că localitatea este alcătuită din populație majoritar românească („villa olachalis Bochko”). Cu toate acestea, Kiss Lajos propune: Nagybocsko < magh. Nagy „mare” + n.p. Buchku, Boczko, acelasi cu ucr. Bocko. Abia în anul 1550, satul e numit Bocicoiul Mare (Nagy Boczko), pentru a se diferenția, în documentele cancelariei maghiare, de Bocicoiul Mic (Kis Bocsko = Bocicoel).

Bogdan-Vodă

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Reședința voievodului Bogdan. ■ „La 1353 întâlnim numele localității într-un document, unde Cuhea e numită capitală de district" (Dermer, Marin, 1935: 104). Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Izei, la 43 de kilometri de Sighet, 106 kilometri de Baia Mare și 19 kilometri de Vișeul de Sus; zonă de deal. Localități componente: Bocicoiel, Bogdan-Vodă (reședință). Populație: 4.414 locuitori (1970), 3.411 locuitori (în comună) (în 2002); 3.208 locuitori (în comună), 2.445 locuitori (în satul Bogdan-Vodă) (în 2011). Gospodării: 1.456 (în comună) (în 2011). Etnii: 3.116 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: bogdănean, -ă, bogdăneni, -e / bogdăneancă, bogdănence; cuhean, -ă, cuheni (după numele vechi). Porecla locuitorilor: cu piei în spate, totoinari (Bilțiu-Dăncuș, 2005); pădure arsă pentr-un ou de piatră (Papahagi, 1925). Nume de familie frecvente în localitate: Bizău, Buftea, Deac, Mariș, Șimon. Personalități: Vasile Deac Moșu (n. 1929), pri-mar al comunei și susținător al proiectului de realizarea a unei statui care să-l înfățișeze pe voievodul Bogdan. Târg de mărfuri și animale (în primele două zile de luni din lună). Sit ar-heologic: Așezare, epoca bronzului (punct „La Podeț”). Așezare fortificată, sec. XIII-XIV (punct „Grădina lui Cârlig”). Monumente istorice: Mănăstirea Cuhea (sec. XIII-XIV), Biserica de piatră (sec. XIII-XIV), necropolă medievală (sec. XIII-XIV); Biserica de lemn “Sf. Nicolae” (1718); Casa de lemn Deac Vasile Moșu (1780). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe malul drept al Văii Slatina: La Slatină (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1352 (Su-ciu); 1353 (Mihaly). Denumiri (a.d.): 1352 Kohnya, 1365 Kuhnya, 1373 Kohnia, 1413 Chohnya, 1435 Kohnia, 1447 Kenesiatus de Konyha, 1456 Kohunya, 1828 Konyha, Kuhe, 1751 Konyha (Suciu, 1967); 1909-1919 Cuhe, Izakonyha (Moldovan, Togan). ■ În 1353 Kohnya, proprietatea voievozilor Ștefan și Ioan, fiii lui Iuga Vodă; în 1447 Kenesiatum de Ko-hnya (Filipașcu, 1940: 88). ■ 1353 Kohnya (Mihaly, 1900, cf. Iuga, 2012: 111). ■ „În toate scrierile românești apar forme derivate din Cuhnea sau Cuhnia. Astfel întâlnim: Cuha, la Mi-ron Costin, cu ocazia trecerii sale prin Maramureș; Cuhe, într-o însemnare din 1715 făcută pe un Octoih păstrat în Biserica veche din comună; Cuhnie, într-o scrisoare a preotului Drăguș Ioan din Desești  veacul al XVIII-ea; Cohia, în scrisoarea locuitorilor din Maieru (1751) etc. Pe aceeași linie, N. Iorga scria: Cuhea neamului bogdănesc, care a întemeiat Moldova, amintește de „cuhnea slavă" (N. Iorga, Istoria românilor, vol III, București, 1927: 201)” (Țelman, 2005: 34-35). ■ Denumirea veche: Cuhea (până în 1968). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bogdan-Vodă (Bacău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. pr. Bogdan (< sl. Bog „Dumnezeu" + dan „dat, dăruit") + Vodă „domnitor" (< sl. (voje)voda "conducător"). ■ De la întemeiere și până în anul 1968, satul s-a numit Cuhea (în documentele cancelariilor maghiare: Kuhnya, Kohnia, Konyha, Kuhe). Pentru înțelesul termenului, Mihaly de Apșa (1900: 75) notează: „numit astfel după sarea și apa sărată ce se află în apropiere”. Ideea e preluată de Dermer și Marin (1935: 104); respectiv de Ion Țelman (2005: 34-35): „Denumirea inițială se leagă, foarte probabil, de sarea și izvorul de apă sărată din hotarul comunei, aproape de vatra veche a localității, „slatina" fiind folosită de locuitori din vremuri străvechi și până azi. Credem că s-a stabilit o legătură între sare (slatină) și bucătărie, Cuhnea (Cuhnia) sau Cuhea primind înțelesul de vatră, loc prielnic de locuire și aceasta datorită condițiilor favorabile legate de cursul Izei, lunca și terasele din jur, ca și de materiile sărate din vecinătate”. Drăganu (1933: 140) arată că înțelesul termenului este de „bucătărie”: „Konyha = rom. Cuhea în Maramureș; Konyha = Kuchel, Kuchina, în Pozsony  așezări formate în jurul unei bucătării”. În urma analizei etimologice, Graur (1980: 31) ajunge la concluzia că termenul are la bază un cuvânt latinesc, pătruns în limba română dialectală pe filieră slavă: „lat. coqu > rom. a coace; (der.) lat. coquina „bucătărie" > v. germ. Kuchina > ucr. kyhnja > rom. dial. cuhnie”. Același traseu îl parcurge Țelman (2005): „Căutând originea cuvântului în discuție, îl găsim în Dicționarul Etimologic al limbii ruse (Max Vasmer, Dicționarul Etimologic al limbii ruse, Heidelberg, 1950-1958, vol. II, p. 436), sub formă de cuhnea provenind din limba ucraineană  cuhnea, prin intermediul limbii polone  cuchnia și în limba cehă, preluat de toate aceste limbi slave din vechea germană de nord - kuchina, cu acest sens de „bucătărie", iar această limbă l-a luat din latina vulgară (populară) - coquina". În schimb, Vișovan (2005), propune includerea cuvântului cuhne pe lista termenilor de substrat: „De la cuhne, cuhnea „bucătărie", cf. ucr., rus. kuchn'a, germ. Kuchina, Küchen, lat. pop. coquina, ngr. kuchyn – cuvânt vechi indoeuropean, pe care limba română îl moștenește din substrat”. Derivarea directă din germană sau maghiară a fost respinsă: „De-rivarea numelui topic Cuhea direct din germanul Kűche, deși au existat păreri și în acest sens (v. Petraru, Biserica reformată din Sighet și bisericile de lemn din Maramureș, Sibiu, 1945: 7), ni se pare mai puțin probabilă, întrucât la pătrunderea oaspeților regali în Maramureș (coloniștii germani), sfârșitul veacului al XIII-lea  începutul veacului al XIV-lea, satele maramureșene existau de mult și purtau numele actuale (Cuhea fiind menționată la mijlocul veacului al XIV-lea). Asemănător stau lucururile și cu proveniența din maghiarul Konyha, ungurii găsind, la pătrunderea lor în Maramureș, sate românești cu hotare statornicite și nume care vor fi preluate de la localnici și adaptate fonetismului limbii ma-ghiare. Localnicii, dar și locuitorii comunelor învecinate, au numit întotdeauna acest sat Cuhea, ori simplu, Cuhe” (Țelman, 2005: 34-35). ■ Probabil denumirea derivă dintr-un nume topic Cuhe sau La Cuhe (cu sensul de „bucătărie de vară”, locație unde s-ar fi înjghebat un cătun, din care s-a dezvoltat ulterior satul) < din subst. dial. cuhne, cuhnea „bucătărie” (< ucr. kyhnja < germ. Kuchina < lat. coquina „bucătărie") + sufixul toponimic -a. ■ Numele actual al localității este un antroponim care provine din sl. Bogdan (Iordan, 1983). Constantinescu (1963) coboară mai adânc cu parcursul etimologic: „Bogdan, traducerea în slavă a gr. Theodoros, ebr. Nathanael, lat. Deodatus; numele însă nu e calendaristic. Din Maramureș, unde apare întâi, și Ardeal, el trece în Moldova, prin întemeietorul statului moldovean. Con-form unui obicei propriu, turcii au numit, după dânsul, țara: Bogdania (kara-bogdan) și pe locuitori, bogdani” (DOR: 24). ■ Denumirea se referă la Bogdan I, (1307 - 1367), voievod al Maramureșului și domn al Moldovei. A fost numit voievod al întregului Maramureș în timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342). La începutul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), casa regală l-a destituit pe Bogdan (probabil în 1343). Au urmat aproape două decenii de hărțuiri reciproce, însă, în ciuda „infidelității” de care era acuzat de coroana maghiară, aceasta nu a îndrăznit să-i confiște averile sau să ia alte măsuri juridice sau militare împotriva lui. Se presupune că, în această perioadă, Bogdan a întreprins mai multe incursiuni spre răsărit, în ținuturile Moldovei, unde, până în 1353, tătarii pustiau și jefuiau satele din zona colinară și riverană. După expediția militară comandată de regele Ungariei împotriva tătarilor, voievod în Moldova este uns Dragoș din Bedeu (Maramureș), însă atât el, cât și Sas, fiul și urmașul lui la tron, militează pentru instaurarea relațiilor feudale și de supunere față de coroana maghiară. În 1358 (sau 1359), voievodul Sas moare. Voievodul Bogdan pornește (în 1359), de la reședința din Cuhea împreună cu un număr de oșteni și trece pe la pasul Prislop-Borșa, în Moldova, unde îi alungă de la domnie pe urmașii lui Dragoș. A domnit șase ani.

Boiereni

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Rohia, la poalele Culmii Breaza, la est de satul Rohia, la 11 kilometri sud-est de Tg. Lăpuș și la 57 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 50 de locuitori (în 1659), 363 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: boierean, -ă, boiereni, -e / boiereancă, boierence. Porecla locuitorilor: cioate (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Boierean (21 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Boer, Boieriu, Bud, Man. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Ar-hangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII). Așezământ monahal: Mănăstirea ortodoxă Rohiița, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (reînființată în 1993). Atestare documentară: 1584 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1584 Boierfalwa (Satul lui Boier), 1615 Bojérfalva, 1646 Boierffalua, 1733 Boerany, 1750 Bojerany, 1760 Boerfalva, 1850 Bojéreny, 1854 Boérfalva, Boiereni, 1864 Dumbrava Nouă (Suciu, 1967); 1909-1919 Boiereni (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n. de grup boiereni, din n. fam. Boier (< subst. boier „nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf. -eni. ■ Inițial, localitatea a purtat numele întemeietorului: Satul lui Boier (Boierfalwa, în magh.), până în secolul al XVIII-lea, când satul își schimbă denumirea în Boiereni, după numirea comună a locuitorilor: boierean, boiereni, adică „locuitori din satul lui Boier(u)”, care derivă din n.fam. Boier, Boieru, inițial supranume. La rândul său, n.fam. Boier(u) are la bază apelativul boier cu sensul de „om bogat", (în Ardeal) „domn" (Iordan, 1983; v. și DOR: 207), cuvânt de origine salvă (< sl. boljarŭ, boljarinŭ). Vremelnic, satul a purtat denumirea de Dumbrava Nouă, însă acesta a fost un nume de cancelarie, neasimilat de localnici. Dată fiind atestarea relativ târzie (1584), am putea admite că „denumirea satului provine de la cneazul Boieru, întemeietorul său" (Birdaș, 1994: 63; v. și Butian, 2004). De altfel, și în prezent, cele mai frecvente nume din localitate sunt Boier și Boieriu.

Boiul Mare

Zonare: Comună, zona Chioar, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în zona Dealurilor Boiului (Podișul Someșean), între râul Lăpuș și Valea Boiului, în sudul județului Maramureș, la 47 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Boiul Mare (reședință), Frâncenii Boiului, Prislop, Românești. Populație: 859 locuitori (în 1891), 887 locuitori (1900), 873 (1920), 908 locuitori (1956), 864 locuitori (1976), 1.276 locuitori (în comună) (în 2002); 1.131 locuitori (în comună), 576 locuitori (în satul Boiul Mare) (în 2011). Gospodării: 476 (în comună, în 2011). Etnii: 1.107 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: boian, -ă, boieni, -e / boiancă, boience. Porecla locuitorilor: cocoși (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Boia, Boian (29 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Chifor, Danciu, Pop, Satmari, Trif. Arie naturală protejată (de interes național): Peștera Boiul Mare (L. 5/2000). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Boon, 1475 Bon, 1549 Nagh-Bona, 1566 Nagy-Bwn, 1650 Nagy-Bun, 1669 Nagy-Bouny, 1733 Bony, 1750 Boji, 1760 Nagy Buny seu Boj, 1800 Boiu Mare, 1808 Buunm Bun, Buny, Priszlopul Mare, 1850 Boju Mare, 1854 Nagy-Bun, Boiu Mare (Suciu, 1967); 1909-1919 Boiu-mare, Nagybuny (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Boiu (Bihor, Hunedoara, Mureș), Boiu de Jos (Hunedoara), Boiu de Sus (Hunedoara) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Din tra-diția orală aflăm că pe locurile în care este așezat satul, ar fi fost, înainte, numai păduri. În locul numit Satul Petri s-ar fi înfiripat o așezare formată înițial din vreo 14 case, care avea biserica ei. Terenul era, însă, neproductiv, de aceea locuitorii au tăiat pădurea din apropiere, au pregătit pământul pentru agricultură și și-au făcut case în actuala vatră a satului. Familiile Chifor și Gabor trăiesc și astăzi în locul numit Satul Petri" (Boiu, 2005: 52). ■ „Se spune că satul ar fi fost întemeiat de familia Chifor și chiar există un dâmb care se cheamă Dâmbul lui Chifor, unde s-ar fi întemeiat prima așezare. Se pare că locul este cel numit Satul Petri și că fuseseră inițial 14 case, care aveau biserica lor" (AER, 2010: 30).

Etimologie: Din n.fam. rom. Bun (< n.fam. Bunea < adj. bun < lat. bonus), devenit în magh. Buny, Bony > rom. Boi; cu determinantul Mare. ■ Prima intervenție asupra etimologiei oiconimului îi aparține lui Drăganu (1933: 445): „Originea acestui nume, Boiu Mare (ung. Nagybuny) nu este clară. El poate fi identic atât cu rom. bun „bunic", presupunând că pe la 1200, când îl întâlnim mai întâiu, încă nu era rotacism în regiunea Solnocului - inferior, cât și cu slav. bun < rad. slav. bun- (< buniti) „a ațâța", propriu „a face zgomot". Tot Drăganu revine și propune un nume Bun, care, „a dat în ungurește, în mod normal, Bun, Buny și Bon, Bony, iar din reprimirea formei din urmă s-a născut rom. Boiu" (Drăganu, 1933: 446). Evoluția este firească, dar rămân semne de întrebare privind sensul rom. bun. Iordan (1963), analizând toponimele de forma Buna (din fam. Pârâul Bunei, Vâlcelele Bunei), apoi Bunaica, Buni, Bunilă, Bunea, Bunea Mare, Bunea Mică, Bunești, ajunge la concluzia că „pretutindeni trebuie să contăm cu sensul curent al adj. bun, opusul lui rău" (Iordan, 1963: 110). O altă ipoteză ia în calcul originea slavă a termenului: „Sârbescul bun înseamnă, în limba maghiară, măsălariță sau nebunariță. Dar vechiul bon, după pronunție, poate fi și bony; în slavă, bony, bonye înseamnă băi și se potrivește la Boiu, care este bogat în izvoare" (Boiu, 2005: 52). Iar Pătruț (1984) crede că numele localității provine „probabil de la un antroponim Boja, format după formula Bo- + -j- + o/a". Într-adevăr, în județul Maramureș, sunt atestate numele de familie Boja (52 de persoane cu acest nume, în 2007), Bojan (36 de persoane), respectiv Boje (78 de persoane). Însă, după Iordan (1983), Boia provine din bg. Boja (și sl. Boja) și Boiu < bg. Bojo, iar după Constantinescu (1963), Boie, Boia, Boian, Boiu s-au format din tema Boi (< sl. boj „luptă") (DOR: 207). În concluzie, dacă luăm în calcul atestările documentare de pe parcursul Evului Mediu, localitatea a purtat numele de Bun, Bon, Buni. E de presupus că Bun (notat Bwn, Buan, Boan) este un antroponim, derivat din rom. Bunea (având ca etimon adj. bun < lat. bonus), transformat, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Boj (sub influența limbii maghiare) și devenit în limba română Boi, de unde Boiul, cu de-terminantul Mare. Bun, Bunea putea să fie întemeietorul, proprietarul satului sau un cneaz local.

Bontăieni

Zonare: Sat aparținător de comuna Șișești, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). „Din secolul al XVI-lea comuna aparține domeniului Baia Mare. În 1634 aparținea cetății Sătmar, iar din 1642 domeniului feudal Baia Mare. În comună locuia un mare feudal (fam. Csofii), care poseda aici o mare moșie. Tot aici, prefectul minelor din Baia Mare întreținea, în partea de sud a comunei, băi pentru muncitorii mineri” (Monografia, 1972: 160). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la 5 kilometri sud de Șișești; zonă de deal. Populație: La sfârșitul secolului al XIX-lea avea 79 de case, cu 551 locuitori (toți români) (Monografia, 1972: 160). „E un cătun cu vreo 300 de locuitori, care a aparținut domeniului minier Baia Mare" (Meruțiu, 1936); 249 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: bontăian, -ă, bontăieni, -e / bontăiancă, bontăience. Porecla locuitorilor: sărci (< subst. reg. sarcă „coțofană") (AER, 2010). Atestare documentară: 1648 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1648 Pusztatelek (Teren pustiu), 1828 Puszta Telek, Bontején (Suciu, 1967); 1909-1919 Bontăieni, Pusztatelek (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Bontăeni. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bontești (Arad) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup bontăieni < n.fam. Bonte (< subst. bont „rebeliune” < ucr. bont „revoltă”) + suf. -eni. ■ Inițial cancelaria maghiară a numit localitatea Pusztatelek, adică un „loc pustiu”, dar ar putea avea și semnificația de „sat părăsit”. Numele adevărat al satului e consemnat abia în secolul al XIX-lea, în forma Bontején. Dacă analizăm forma actuală, Bontăieni (chiar și cu varianta Bontăeni), am putea presupune că numele oiconimului derivă dintr-un antroponim Bonta (80 de persoane cu acest nume de familie, în Maramureș, în anul 2007). Însă atestarea documentară din 1828 (care consemnează forma Bontején), ne îndreptățește să admitem că la bază a stat n.fam. Bonte (132 de persoane cu acest nume, în Maramureș) sau Bontea (86 de persoane), din care a derivat bonteian „locuitor din satul lui Bonte”, cu pluralul bonteieni, devenit bontăieni, prin pronunție dialectală. Să mai notăm că, în prezent, în zona Șișești, Plopiș, Bontăieni e destul de frecvent și antroponimul Bonto, cu varianta Bontoș. Din punctul de vedere al etimologiei antroponimului, părerile sunt una-nime: atât Bonta, Bontea, cât și Bontaș, Bontuș, Bontos s-au format din tema Bont-, derivat din apelativul bont „răzvrătire, rebeliune”, cf. adj. bontaș „rebel" (DOR: 209; Iordan, 1983). La rândul său, subst. bont „revoltă” derivă din ucr. bont „revoltă” (< germ. Bunt „alianță, coaliție”) (Scriban, 1939). În schimb Pătruț (O.R., p. 134) afirmă că n.fam. Bonta, Bontea sunt derivate cu sufixul -t de la tema Bon-, cf. Bon, Bonea. Astfel, oiconimul Bontăeni (pronunțat Bontă-ieni) s-a format de la Bonta + suf. -eanu, pl. -eni, pronunțat -ianu, pl. -ieni (Frățilă).

Borcut

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri N de Tg. Lăpuș, la poalele Dealului Pietriș; zonă de deal. Populație: 454 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: borcutean, -ă, borcuteni, -e / borcuteancă, borcutence. Nume de familie derivate din numele localității: Borcutean, Borcuteanu, Borcuti (97, respectiv 63 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Leșe, Man. Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în apropiere de Tg. Lăpuș, pe Valea Drăgoiasa, într-o zonă mlăștinoasă (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1331 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1331 Burliget, 1381 Burkuth, 1500 Borkwth, 1598 Borkuth, 1733 Borkút, 1854 Borkut, Borcut (Suciu, 1967); 1909-1919 Borcut, Borkút (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n. top. Borcut < s. borcut „izvor de apă minerală" < ucr. borcut sau magh. borkút. ■ Prima atestare documentară reține forma Burliget, care ar putea fi o formă compusă din Bur- (< Burkuth, formă atestată în 1381; sau din magh. bor „vin”, referitor tot la izvoare de apă minerală) + liget (< magh. liget „crâng, pădurice” > rom. reg. lighet „pădurice” > top. Lighet, pârâu și lac de acumulare în zona Tg. Lăpuș, în apropiere de satul Borcut). În rest, toate celelate atestări consemnează numele Borcut (transcris în formule maghiarizate), ceea ce înseamnă că denumirea e veche și chiar primordială. După istoricul Kadar (1901), numele satului derivă de la apa minerală existentă în hotarul satului, pe Valea Drăgoiasa (Butian, 2004: 74). Noi credem că la bază a stat un nume topic Borcut, preluat din apelativul borcut „izvor de apă minerală" < ucr. borcut sau magh. borkút (< magh. bor „vin" și magh. kut „izvor"). Mai puțin probabilă derivarea dintr-un n.fam. Borcut (22 de persoane cu acest nume de familie, în Maramureș, în 2007) sau Borcuti (63 de persoane). Este evident faptul că toponimul se referă la numeroasele izvoare de apă minerală semnalate în zonă (pe ver-santul sudic al Munților Țibleș).

Borșa

Zonare: Oraș (din 1968), regiunea Maramureș. ■ Localizare: Localitate situată în extremul estic al depresiunii Maramureș, la confluența râului Vișeu cu Cisla, în culoarul depresional dintre Masivul Rodnei și Munții Maramureșului, la 700 m altitudine, la poalele muntelui Pietrosul, în apropiere de Pasul Prislop; zonă de munte. ■ Localitatea se întinde pe 20 de kilometri. Centru forestier, centru minier (EM Gura Băii, Burloaia, Băile Borșa-Toroioaga) și centru turistic (Borșa Complex, stațiune climaterică) (Giurcăneanu, 1988: 208). ■ „Este situată în creerii Carpaților maramureșeni, aproape de granița Bucovinei, cu regiuni bogate în frumuseți naturale și locuri fermecătoare de excursii și vânat; stațiune balneară de interes local" (Țeposu, Câmpeanu, 1921: 98). Localități componente: Baia Borșa, Borșa (reședință). Cătune și cartiere: Sesuri (Țibău), Fântâna, Negoiescu, Birț, Poiana, Repedea, Știubeie, Pietroasa, Valea Poienii, Gârlea, Valea Tisei, Frăsinel, Cisla, Valea Rea, Secul, Râturi, Suhorca, Izvor Văi, Runc, Hutile, Valea Hotarului, Fața, Vălcineț, Valea Caselor, Podinoc, Brusturi (Mihaly, Timiș, 2000: 98-99). Populație: 13.599 locuitori (1956), 25.427 locuitori (1978), 28.665 locuitori (1984), 26.984 locuitori (cu localitățile apaținătoare) (în 2002); 27.611 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 21.967 locuitori (în orașul Borșa) (în 2011). Gospodării: 1.230 (1880); 10.539 (cu localitățile aparținătoare) (în 2011). Etnii: 25.197 români, 357 maghiari, 141 romi, 21 ucraineni, 17 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: borșean, -ă, borșeni, -e / borșeancă, borșence. Porecla locuitorilor: cu scânduri late (Bilțiu-Dăncuș, 2005); olari („ceea ce nu pare justificabil", Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Borșan, Borsan (8 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Timiș, Mihali, Danci, Grec, Ștețco. Personalități: Popa Lupu Sandrin, căpitan în armata lui Rackoczi și, ulterior, protopop de Borșa. În sep-tembrie 1717 a organizat atacul împotriva hoardelor tătare, ce se îndreptau spre Moldova cu pradă și prizonieri, zdrobindu-le. ■ Artemie Anderco (1853-1877), scriitor. Vol. Jurnalul (1934). ■ Gavrilă Mihali Ștrifundă (1901-1961), primar legendar, erou. A împiedicat anexarea Maramureșului istoric (partea de sud) la Ucraina, în 1945, după puciul lui Odoviciuc. ■ Nicoale Vancea (1909-1974), învățător, inspector școlar, jurnalist, jurist, diplomat, ambasador; prefect al jud. Maramureș (august 1946-aprilie 1949). ■ Nicoară Timiș (1924-2011), director al Casei Creației Populare Maramureș. Inițiator al manifestărilor Sâmbra oilor, Tânjaua de pe Mara, Hora la Prislop, Târgul cepelor, Festivalul de Datini Marmația etc. Manifestări tradiționale locale: Nedeia de la Prislop (Hora de la Prislop). Târg anual ce se desfășoară „din timpuri străvechi” la granița dintre Maramureș și Moldova, în vârf de munte. ■ Nopți de Sânzâiene (luna iunie). Târg săptămânal de mărfuri și animale (miercuri). Monu-mente istorice: Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1700). Așezământ monahal: Schitul ortodox Borșa-Pietroasa, cu hramul “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (2007). Mănăstirea Sfânta Treime - Prislop, cu hramul „Schimbarea la Față”. Arie naturală protejată (de interes național): Reverzația (științifică) Pietrosu Mare (relief glaciar); Reverzația Piatra Rea, cu cascada Izvorul Cailor; Stâncăriile Sâlhoi Zâmbroslavele, revervație peisagistică și geobotanică; Cornu Nedeii-Ciungii Bălăsinei (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, la confluența Văii Izvorul Cailor cu Valea Cimpoieșu, în apropiere de cariera de marmură; în Pasul Prislop, la 250 de metri de șoseua DN 18 (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de cărbune (lignit); șisturi bituminoase. Atestare documentară: 1365 (Mihaly; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365, 1473 Bors, 1475 Borswafalwa (Satul lui Borșa), 1720 Borsa, 1828 Borsa, Borse, 1851 Borsa (Suciu, 1967); 1909-1919 Borșa, Borsa (cu cătunele Borșa-Hăndal, Borsabánya) (Moldovan, Togan). ■ În 1365 Bors, propietatea lui Bogdan-Vodă, apoi a lui Ștefan-Vodă și a fiilor săi (Filipașcu, 1940: 86). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Borsa (Bihor), Borșa (Cluj, Iași), Borșa-Cătun (Cluj), Borsani (Bacău), Borseni (Neamț), Borșaoaia (sat desființat, înglobat în satul Stîrcu, jud. Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Borșa (< n. pers. sl. Borša; sau din n. fam. Borș + suf. top. -a). ■ O ipoteză care s-a dovedit a fi fantezistă, dar a făcut carieră în secolul al XX-lea, a fost lansată de Mihaly de Apșa, în anul 1900: „Borș = Borșa, e nume dacic, din bora = furtună, format ca și Apșa, Cupșa, Harșa etc.” (Mihaly, 1900: 75). Al. Filipașcu, autorul Istoriei Maramureșului, reia ideea: “Din cuvântul dac bora „vifor" (Filipașcu, 1940: 20); iar în anul 2000, autorii unei monografii a localității declară ferm: „Așezarea are o denumire dacică, așa după cum o găsim pomenită prima dată în documente (Borsa), din bora, care înseamnă furtună, așa cum s-a format și Apșa (loc între ape), Cupșa sau Harșa” (Mihaly, Timiș, 2000: 88). În aceeași monografie sunt trecute în revistă și alte ipoteze etimologice: „În anul 1870, un strălucit cărturar al Borșei, preotul protopop Alexiu Anderco publică o schiță monografică a Borșei, în paginile revistei „Familia" condusă de Iosif Vulcan. După Anderco, numele de Borșa vine de la cuvântul slav abârșia, care abreviat a devenit cuvântul Borșa. Obârșia este locul de unde pornesc apele” (Mihaly, Timiș, 2000: 89). Simion Bărnuțiu, marele cărturar transilvănean, ar fi apropiat numele localității Borșa de italianul borse „pungă” (Mihali, Timiș, 2000: 89-90). ■ Evident, originea denumirii localității trebuie căutată mai degrabă în antroponomie. „Borșa, derivă, fără îndoială, din n. pers. sl. Borša, diminutiv format cu suf. -ša al lui Borislav sau Borivoj", susține Drăganu (1933: 390). Pătruț (1974: 178) este de părere că Borșu, Borșul, Borșa au același radical, cu suf. -ș-, cf. der. ceh. Boršov, Boršice, pol. Borszowicw etc. (Miklosich, PN, p. 133). Ipoteza e greu de combătut fără argumente solide, cu atât mai mult cu cât atestările documentare rețin, pentru localitatea maramureșeană, formele: Bors, Borswa(falwa), Borsa, Borse, iar localitățile cu nume identice sau asemănătoare (Borsa, Borsani, Borseni, Borșa, Borșoaia) sunt situate doar în partea nordică a teritoriului locuit de români (Bacău, Neamț, Maramureș, Cluj, Bihor), în apropiere de granița cu populații de etnie slavă (ruși, ruteni), dar și în Transilvania de centru, cf. Valea Borșului, din hotarul comunei Săncel, jud. Alba, toponim ce păstrează amintirea unei localități azi dispărute, dar atestate mai întâi în anul 1341, sub forma Bursiyacobfalva (vezi Frățilă, Seiceanu, 2013: 197). Să mai notăm că în două documente, anterioare anului de atestare a localității, apare un oarecare Borșa: într-unul, se menționează că regele Carol Robert dăruiește, în 1307, cetatea Vinogradovo lui Beke, fiul comitelui Toma din neamul Borșa; în al doilea document se amintește de voievodul Transilvaniei, Roland Borș (1281-1293). Ar fi plauzibilă, deci, ipoteza ca localitatea să-și fi luat numele de la un voievod local Borș (transcris Bors), căruia, ulterior i s-a adăugat, ca în alte numeroase cazuri, sufixul toponimic -a. De altfel, și în prezent, în județul Maramureș sunt atestate numele de familie Bors (11 persoane, în 2007), Borș (11 persoane), Borșa (19), Borsa (7), Borșe (26), Borse (7). Iorgu Iordan (1983) consideră că numele de familie Borșa provine din sl. Borša, Miklosich (cf. DOR: 209) îl derivă din tema Bor(u) (< sl. bora „luptă"), iar Contantinescu pornește „de la tema Borș, substantiv, dar poate fi alt radical” (DOR: 210). Borșa ar fi putut fi întemeietorul satului sau un voievod local din perioada medievală.

Botiza

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Izei, la 50 de kilometri sud-est de Sighet, pe malul pârâului Botiza, la poalele Munților Țibleș; zonă de munte. Localități componente: Botiza. Populație: 4.263 locuitori (1970), 2.964 locuitori (în 2002); 2.717 locuitori (în 2011). Gospodării: 965 (în 2011). Etnii: 2.652 români (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: botizan, -ă, botizeni, -e / botizancă, botizence. Porecla locuitorilor: smeurari (Bilțiu-Dăncuș, 2005); oveșeri (< s. oveșer „cultivator / consumator de ovăz" < ovăz) („pentru că mâncau mămăligă și pâine din ovăz") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Botizan (254 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Brumar, Costinar, Perța, Sidău, Trifoi. Personalități: Mihai Dăncuș (n. 1942), etnograf, muzeograf; doctor în etnografie și folclor; director al Muzeului Etnografic din Sighetul Marmației; președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. Inițiază seria Acta Musei Maramoresiensis. Manifestări tradiționale locale: Pentru mândra din Botiza (luna august). Târg săptămânal de mărfuri (sâmbăta). Monument istoric: Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1796). Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Schimbarea la față”. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvorul Băilor, Izvorul Nicodim, Izvorul de la Moară și Fântâna Sărată (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1373 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1373 Batizhaza (Casa lui Botiz), 1385 Pottis villa, 1411 Bathyz, Batyzhaza, 1431 Votizhaza (= Batizhaza), 1459 Bathyza, 1473 Batiuhalva, 1480 Bathizfalva, Batyzfalua, 1487 Batiza, 1828 Botiz, 1851 Batiza (Suciu, 1967). ■ 1373 Batizhaza, proprietatea nobililor români din Ieud (Filipașcu, 1940: 87). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Botiz (Satu Mare) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. fam. rom. Botez + suf. top. -a. ■ Ideea descendenței dintr-un antroponim de forma Botiz datează de la începutul secolului al XX-lea și îi aparține lui Mihaly de Apșa (1900: 87): „Batizhaza = casa lui Botiz; Botiz = Botezul Domnului = Bobotează”. Filipașcu (1940) pare a nu fi de acord cu soluția etimologică a lui Mihaly, din moment ce afirmă: „Numire fără nici un înțeles, creat de redactorii diplomelor maramureșene, călugări ai Conventului Leles, slovaci maghiarizați” (p. 73). Cu toate acestea, Roșca (2004: 80) reia respectiva ipoteză, inclusiv etimologia antroponimului Botiz: „De la hidronimul Botiza < antroponimul Botiz < de la numele sărbătorii din calendarul creștin Boboteaza”. Încă din perioada interbelică, Drăganu (1933: 393) afirma că numele satului Botiza provine din „Botiz < n. pers. rom. Botez, trecut prin limba ungurească a administrației și reîntors în cea românească”. Vișovan (2005) întărește această derivare: „De la antroponimul Botez, dacă nu cumva putem identifica în corpul denumirii rad. Iza, la care să se fi atașat un determinanat al cărui sens s-a pierdut, producându-se astfel aglutinarea. Numele localității face parte din elementele lexicale de substrat.” În fine, pentru originea antroponimului Botiz, mai există o variantă propusă de Iordan (1983): < din magh. botiz „batist (țesătură foarte fină)". În județul Maramureș, numele Botiz e destul de frecvent, 453 de persoane având acest nume de familie, în anul 2007. Antroponimul Botiz a devenit oiconimul Botiza prin adăugarea sufixului toponimic -a. Încercarea de a identifica radicalul Iza în structura numelui oiconimului este destul de dificilă, dovadă fiind existența unei localități cu numele Botiz, în județul Satu Mare. Probabil, numele localității provine de la un cneaz local Botez, posibil întemeietorul satului.

Bozânta Mare

Zonare: Sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe malul râului Lăpuș, la 3 kilometri sud-vest de Tăuții-Măgherăuș; zonă de câmpie. Populație: 567 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: bozântean, -ă, bozânteni, -e / bozânteancă, bozântence. Nume de familie derivate din numele localității: Bozîntan, Bozintan, Bozântan, Bozăntan (217 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Gaie, Ghișe, Miclăuș, Mihuț, Șomcutean. Atestare documentară: 1383 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1383 Bozytha, 1405 Bozincha, 1410 Buzyntha, 1424 Bozontha, 1475 Bozonhta, 1750 Nagy Bozinta, 1760 O-Bozinta (Bozânta Românească), 1800 Bozinta Mare, 1839 Oláh-Bozonta, Olah-Bozinta, Nagy Bozonta, Bozonta Mare, 1854 Oláh-Bozonta, Bozinta Mare, 1913 Nagy-bozinta (Suciu, 1967); 1909-1919 Bozinta-mare, Óbozinta (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n.fam. Boz, Bozin (+ suf. magh. -t + suf. top. -a) + determinantul Mare. ■ Cel mai probabil, dintr-un antroponim de forma Bozin (devenit Bozân, ca efect al rostirii dialectale) sau Boza, Bozea, derivat din tema boz- < apelativul boz, boji „plantă ebacee cu miros neplăcut" < ucr. baze, magh. bodza (Sambucus ebulus). De altfel, Constantinescu (1963) admite că din aceeași temă derivă numele Boz, Boza (în Maramureș și Bucovina), Bozan, Bozie, Boziu, Bozău (DOR: 213; v. și Iordan, 1983). La numele Bozin s-a adăugat sufixul magh. -t, care indică posesia (la fel ca la Tohat) + suf. top. -a > Bozinta. Începând cu mijlocul secolul al XVII-lea, numele satului devine Bozinta Mare, determinantul mare „întins” fiind adăugat pentru a se diferenția de cealaltă localitate cu același nume (Bozânta Mică).

Bozânta Mică

Zonare: Sat aparținător de comuna Recea, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, între Lăpușel și Arieșul de Câmp; zonă de câmpie. Populație: 396 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: bozântean, -ă, bozânteni, -e / bozân-teancă, bozântence. Porecla locuitorilor: broscoi. Nume de familie derivate din numele localității: Bozîntan, Bozintan, Bozântan, Bozăntan (217 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Bozincha, 1410 Buzyntha, 1424 Bozontha, 1475 Bozontha, 1647 Bozonta, 1800 Kis Bozonta, Ujj Bozonta, Bozinta Mică, 1850 Bozinta Mika, 1854 Kis-Bozonta, Bozinta Mică (Suciu, 1967); 1909-1919 Bozinta-mică, Kisbozinta (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Bozânta (vezi supra) + determinantul Mică (începând cu anul 1800). ■ Într-un document (din același an), localitatea e numită Ujj Bozonta (Bozânta Nouă), ceea ce înseamnă că este de dată mai recentă în raport cu Bozânta Mare; aspect confirmat și de atestările documentare. Fie cele două localități au avut, la un moment dat, un proprietar comun, fie Bozânta Mică a fost întemeiată de un grup de familii din Bozânta Mare.

Breb

Zonare: Sat aparținător de comuna Ocna-Șugatag, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată sub Gutâi, în zona Mara-Cosău, la 4 kilometri sud de Ocna-Șugatag și 3 kilometri nord de Budești; zonă de deal. „Are izvoare de apă sulfuroasă, în jurul cărora se aflau instalații de băi până la 1918, proprietate particulară. Localitatea avea statut de stațiune climaterică (cu un hotel modest și un restaurant). Se exploatau trei izvoare: două pentru stabiliment, iar izvorul Olga numai pentru cură internă; apa acestui izvor se găsea și în comerț, în flacoane închise” (Țeposu, Câmpeanu, 1921: 215-217). Populație: 1.098 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: bre-ban, -ă, brebeni, -e / brebancă, brebence. Porecla locuitorilor: gușați (Papahagi, 1925); cioate (AER, 2010). Nume de familie derivate din numele localității: Breban (866 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Hotea, Petran, Tepei, Vișovan. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (sec. XVI-XVII). Arie naturală protejată (de interes național): Lacul Morărenilor (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe Valea Breboaia: Izvorul Olga (Nă-dișan, 2012). Atestare documentară: 1360 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 Hódpatakfalwa (Satul Valea Castorilor), villa olachalis Hatpatokfalva, 1364 Hodpataky (Valea Castorilor), 1452 Hothpathaka, 1452 Hothpathak, 1469 Hothpathaka, 1517 Hathpathok, 1715 Bréb, 1720 Breeb, 1828, 1851 Bréb (Suciu, 1967); 1909-1919 Breb, Bréb (Moldovan, Togan). ■ În 1360 Villa Olahalis Hatpatokfalva, proprietatea lui Giula din Giulești (Filipașcu, 1940: 90). ■ Variante ale numelui localității: Brebi. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Brebi (Sălaj), Brebu (Bacău, Caraș-Severin), Brebu-Megieșesc (Prahova), Brebu Mînăstirei (Prahova), Brebu Nou (Caraș-Severin) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Valea Brebilor > Breb (< s. breb „castor " < sl. bebrŭ). ■ Numele vechi al localității a fost Valea Brebilor, ceea ce înseamnă că pentru a stabili etimologia trebuie sa pornim de la un nume topic. Dovadă este faptul că, pe tot parcursul Evului Mediu, autoritățile au utilizat în documente denumirea Satul Valea Castorilor sau Valea Castorilor, în traducere în limba maghiară. Abia începând cu anul 1715 satul își recapătă numele rom. de Breb < apelativul breb „animal rozător; castor" (Castor fiber) < sl. bebrŭ (Miklosich, Cihac, DA, DEX, MDA) sau din vsl. bibrŭ, *bebrŭ (DELR); termenul ar putea aparține stratului i.-e. (cf. rus. bobr, germ. Biber, lat. brebus). Puțin probabilă o derivare din antroponimul Breb sau Brebu. Filipașcu (1940: 90) admite că localitatea este „numită astfel din cauza numărului mare de castori ce trăiau acolo pe vremuri”.

Brebeni

Zonare: Sat aparținător de comuna Cernești, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, la nord de Dealul Pietriș, pe cursul inferior al Văii Brebului, la 3 kilometri est de Cernești, la 33 de kilometri de Baia Mare și 11 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 323 locuitori (în 1900), 352 locuitori (1910), 336 locuitori (1930), 331 locuitori (1966), 310 locuitori (1977), 233 locuitori (2002), 215 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: brebenean, -ă, brebeneni, -e / brebeneancă, brebenence. Nume de familie frecvente în localitate: Bota, Dancoș. Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în centrul satului, în apropiere de Valea Satului, lângă școală (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1570 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1570 Babapataka, Brethfalva, 1639 Brebbfalva alias Baba Pataka, 1650 Bretfalva, 1699 Brebfalva, 1702 Bréthfalva, 1720 Brépfalva, 1751 Brébfalva, 1733 Brebeny, 1750 Brebenyi, 1800 Brebeni, 1850 Brébeny, 1854 Brébfalva, Brebeni (Suciu, 1967); 1909-1919 Brebeni, Brébfalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Brebeni (Constanța, Olt) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup brebeni < top. Breb (vezi supra) + suf. -eni. ■ Ținând cont de faptul că localitatea Brebeni e atestată documentar două secole mai târziu în raport cu satul din Maramureșul Istoric (Breb), putem admite că a fost înființată de brebeni („locuitori din satul Breb"), prin fenomenul numit roirea populației (colonizare); sau, așa cum consem-nează legenda: „În perioada anilor 1567-1570, un cneaz pe numele Breb / Breban, cu împuternicirea voievodului Bota de Cernești și în numele acestuia, a operat vaste des-păduriri și amenajări de terenuri inițiind și dezvoltând așezarea care îi va purta numele" (Maksai Ferenc, Urbariumok század, cf. Tămaș, 2014: 85). Cu toate acestea, nu e exclus ca numele satului chiorean să derive direct din apelativul breb „castor”, cu atât mai mult cu cât localitatea se află pe cursul inferior al Văii Brebului  prezența acestui toponim ar putea indica existența, în vechime, a unei populații semnificative de castori, în zonă.

Buciumi

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Bârsău, la 4 kilometri sud de Șomcuta Mare și la 5 kilometri nord de Valea Chioarului; zonă de câmpie. Populație: 733 de locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuito-rilor: buciuman, -ă, buciumeni, -e / buciumancă, buciumence. Porecla locuitorilor: cai (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Buciuman, Buciumanu, Buciumeanu (655 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Alb, Indre, Mărieș. Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Törőkfalu, 1639 Törőkffalva, 1647 Theoreokffalua, 1733 Bucsum, 1760 Butsumi, 1800 Buciumni, 1805 Törőkfalva, 1850 Bucsumi, 1854 Törőkfalva, Buciumi (Suciu, 1967); 1909-1919 Buciumi, Törökfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Bucium (Alba, Bihor, Brașov, Hunedoara, Neamț), Bucium-Orlea (Hunedoara), Bucium-Sat (Alba), Buciumeni (Dâmbovița, Galați, Ilfov, Vâlcea), Buciumi (Bacău, Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din subst. bucium „buștean", la forma pl. ■ Oiconimul ar putea deriva dintr-un antroponim Bucium (Iordan, 1963: 164), provenit din apelativul bucium „instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță" (< lat. bucinum „sunetul trompetei; trompetă", DEX, MDA; lat. bucina sau buccina „trompetă, corn", Pușcariu, CDDE, cf. DER). Totuși, numele de familie Bucium este frecvent doar în zona Moldovei, nu și în Maramureș, unde întâlnim forma Buciu (32 de persoane ce acest nume de familie, în anul 2007). De notat că în Maramureș este atestat și omonimul bucium „butuc la roata de lemn; trunchi, tulpină de arbore, buștean" (cu etimologie necunoscută).

Budești

Zonare: Comună, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la poalele Munților Gutâi, pe valea Cosăului, la 28 de kilometri sud de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Budești (reședință), Sârbi. Populație: 4.074 locuitori (1970), 3.470 locuitori (în comună) (în 2002); 3.055 locuitori (în comună), 2.232 locuitori (în satul Budești) (în 2011). Gospodării: 1.243 (în comună, în 2011). Etnii: 2.997 români, 3 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: budeștean, -ă, budeșteni, -e / budeșteancă, budeștence. Porecla locuitorilor: rășinari (Bilțiu-Dăncuș, 2005; Papahagi, 1925; ALRRM, 1969), „pentru că vindeau rășină pentru tămâie"; „budeștenii îs rășinari, d'ipce i multă rășină, acolo-s mulți braz" (Papahagi, 1925: 315-316). Nume de familie frecvente în localitate: Bud, Berinde, Borodi, Ciceu, Cupcea, Marinca, Tămaș. Personalități: Mihai Cupcea (1936-1996), poet. Vol. Poesii (1995). Manifestări tra-diționale locale: Joc de pe Cosău (luna aprilie). ■ Festivalul ansamblurilor folclorice de copii Nu vă uitați că-s micuț (luna iunie). Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, Josani (1643), patrimoniu UNESCO; Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, Susani (1760). Așeză-mânt monahal: Schit ortodox cu hramul „Sfinții împărați Constantin și Elena” (reînfințat în 1994). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe Valea Oanța: Borcutul Dâmburoiului (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1361 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1361, 1402 Buthfalva (Satul lui Bud), Vunces, 1405 Bwdfalwa, Wynczfalwa, 1424 Bwtfalwa, 1470 Bwd-falwa, 1480 Budfalva, 1483 Bodfalwa, 1828 Budești, 1851 Budfalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Budești, Budfalva (cu cătunul Jarapa-Baia, Zsarápabánya) (Moldovan, Togan). ■ În 1402, Buthfalva, era contopită cu Vynces sau Vințești, proprietatea fiilor lui Bud, Vinț, Drăguș, Sandrin-Bălin, Ștefan, Mihai, Crețu, Petru și Corul (Filipașcu, 1940: 90). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Budești (Arad, Bacău, Bistrița – Năsăud, Buzău, Iași, Ilfov, Neamț, Vaslui, Vâlcea, Vrancea), Budești-Fânațe (Bistrița-Năsăud) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: „Doi cneji, Budul și Giula, au căpătat, pentru vitejia pe care o pomenește legenda, locul pe care s-au așezat neamurile lor, al Budeștilor și al Giuleștilor. Cel dintâi sat e la stânga, ascuns; în biserica lui se păstrează coiful și zalea vestitului haiduc Pintea Viteazul" (Iorga, 1906: 73).

Etimologie: Din n. grup budești < n.fam. Bud + suf. -ești. ■ În toate documentele istorice, localitatea apare cu denumirea de Satul lui Bud, adică Budești (Budfalva, în magh.), care nu este altceva decât traducerea rom. Budești. Dealtfel, incidența localităților cu acest nume, în teritoriile locuite de români, este semnificativă. Oiconimul provine, deci, din n.fam. Bud (Dră-ganu, 1933: 392; Filipașcu, 1940: 90), iar acesta este un hipocoristic slav sau după model slav din Budimir, Budislav etc., cf. și Buda, Bude, srb. Budo, Bude, Buda (Frățilă). Același etimon a dat numele de familie Bude, Budu, Buda etc. (DOR: 219). În județul Maramureș, n.fam. Bud este frecvent: 1.941 de persoane cu acest nume, în 2007 (respectiv 2.275 de persoane cu numele Buda și 148 de persoane cu numele Budea). Localitatea a luat acest nume după Bud, fiul cneazului Locovoiu (Filipașcu, 1940: 90), întemeietorul satului. De altfel, și în prezent, cel mai frecvent nume de familie în localitatea Budești (Maramureș) este Bud, urmași ai familiei întemeietorului.

Bușag

Zonare: Sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în apropiere de con-fluența Lăpușului cu Someșul, la 10 kilometri vest de Baia Mare; zonă de câmpie. Populație: 548 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitori-lor: bușegan, -ă, bușegani, -e, (bușăgan) / bușegancă, bușegance, (bușăgancă). Nume de familie derivate din numele localității: Bușegan, Busegan, Bușecan, Busecan, Busekan, Bușekan (377 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Motica, Mureșan. Sit arheologic: Așezare, paleolitic (punct „Coasta Bușagului”). Așezare epoca bronzului (punct „Pe Tog”). Atestare documentară: 1493 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1493 Bwyakfalwa, Bwsak, Bwssak, Bwsagh, 1648 Busak, 1851 Busák (Suciu, 1967); 1909-1919 Bușac, Buság (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Bușac.

Etimologie: Din n.fam. Bușag(a) < n. pers. Bușa < bg. Buša sau ucr. buša + suf. -(e)ag(ă). ■ „După mărturiile istoriografilor unguri, în vechime, numele acestui sat a fost Buiac, dar, firește, acest nume a fost transformat mai târziu așa, ca să devină ungurește, Buság, adecă ramură tristă (!)" (Dariu Pop, 1938: 30). Replica a venit patru decenii mai târziu: „Sat atestat în 1493, Bwyakfalwa, formă, evident, greșită, Bwsak, Bwssak, Bwsagh, Busak, Busák, poartă, cred, un nume de persoană omofon. Un Bușaga stolnic apare în câteva documente din Țara Românească din anii 1428, 1429. Bușag, Bușaga sunt derivate față de Bușa, nfam., Bușe, nfam., Bușu, pren." (Pătruț, 1980: 139). Analizând etimologia numelui Bușaga, Bușagă, Iordan (1983) îl compară cu Bușa (< bg. Buša sau ucr. buša „vas în care se pune la sărat peștele"); „suf. -(e)ag(ă) s-a putut lipi la apelativul bușă, ipotetic, provenit din ucr. buša” (Iordan).

Buteasa

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Lăpuș, la 8 kilometri sud-est de Șomcuta Mare; zonă de deal. Populație: 384 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: butășean, -ă, butășeni, -e / butășeancă, butășence. Porecla locuitorilor: mâți (< s. mâț "pisoi", der. regr. din mâță) (DRAM, 2015). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1800). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Buchonfalwa, 1639 Butacza, 1733 Butyásza, 1800 Buttyasza, Butăsa, 1854 Butyásza, Buteasa, 1913 Bucsonfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Buteasa, Bucsonfalva, mai înainte Butyásza, cu cătunul Codru (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Buteasa (sat desființat, înglobat în satul Ciuperceni, jud, Teleorman) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. But, Bute sau Butean (< subst. bute „butoi" < lat. buttis) + suf. -easa. ■ În prima atestare documentară (1424), e consemnată forma Buchonfalwa, despre care Drăganu (1933: 446) afirmă: „în partea întâi putem vedea rom. bucin, buciun”. Asta înseamnă că satul putea să se numească, până la un moment dat, Bucium, după care să își schimbe denumirea (două secole mai târziu) în Buteasa. Aceasta din urmă ar putea deriva dintr-o variantă feminină a antroponimului Bute (< apelativul bute „butoi din doage de lemn în care se ține vinul; ton" < lat. buttis - v. Iordan, 1983 și DOR: 225). Dealtfel și Drăganu (1933) se exprimă în aceiași termeni: „Buteasa era nevasta lui Bute”. În schimb, Pătruț (1984: 58) derivă numele localității chiorene „din But, Buta, n. fam.” În privința atestării și frecvenței acestor nume de familie în județul Maramureș, avem următoarea situație: But (140 de persoane cu acest nume, în 2007), Buta (65 de persoane), Bute (9), Butean (572), Buteanu (60). ■ În opinia unor istorici, ar putea fi identificat personajul care a dat numele satului: „Cel mai mare voievodat, ce cuprindea 14 sate, era condus de voievodul Dan Butean (de la care și-a luat probabil numele satul Buteasa) și avea în frunte satul Șomcuta Mare" (Mirescu, 2006: 21). Respectivul eveniment are loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar din secolul al XVII-lea, în documente denumirea satului devine Buteasa, ceea ce pare să confirme ipoteza lui Mirescu.

Buzești

Zonare: Sat aparținător de comuna Fărcașa, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Someșului, între Fărcașa și Ardusat; zonă de câmpie. Populație: 671 locuitori (în 2002), 695 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai so-meșean. Numele comun al locuitorilor: buzeștean, -ă, buzeșteni, -e, (buzean) / buzeș-teancă, buzeștence, (buzeancă). Porecla locuitorilor: pepeni, bâzoi (DRAM, 2015). Monu-ment istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1799). Atestare do-cumentară: 1648 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1648 Olah Ujfalu (Satul Nou Românesc), 1828 Busepsstye (transcrierea reproduce forma fonetică locală Buzești, cu palatalizarea lui t + i scurt), 1851 Oláh-Ujfalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Buzești, Oláhújfalu (Moldovan, Togan); 1913 Szamosújfalu (Satul Nou de pe Someș) (Suciu, 1967). ■ Variante ale numelui localității: Satul Nou Românesc. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Buzești (Gorj, Olt), Buzeni (Botoșani), Buzescu (Teleorman) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup buzești < antrop. Buză (< s. buză „margine”, cuvânt autohton) + suf. -ești. ■ Documentele istorice nu rețin denumirea rom. de Buzești, cancelariile maghiare pre-ferând, invariabil, numele de Olah Ujfalu (Satul Nou Românesc) sau Szamosújfalu (Satul Nou de pe Someș), până la venirea administrației românești, în 1918. Atestarea din 1909 (Buzești) apare într-o lucrare realizată de Silvestru Moldova și Nicolae Togan, editată la Sibiu sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. Denumirea românească este veche, însă s-a transmis din generație în generație doar pe cale orală. Iorgu Iordan (1983) este de părere că numele Buzești putea deriva fie „de la un antroponim Buză, probabil inițial supranume sau poreclă”, fie de la un toponim, caz în care „buză are semnificația de margine”. Valentin Băințan merge pe varianta toponimică atunci când afirmă că numele localității ar fi fost dat de către tămâieni, care „vedeau așezarea pe buza dealului”, de unde provine numele locuitorilor de buzeni, iar al localității de Buzești (Fărcașa, 2004:18). În cazul în care etimonul este un antroponim, acesta poate fi Buză sau Buzescu < apelativul buză „margine" (Iordan, 1983; DOR: 226), cuvânt autohton, prelatin (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Cihac; alb. buzë; i.-e. *bu- „buză, sărutare", element onomatopeic de imitare a sărutului, Russu, 1970; v. și Pokorny, IEW, 103). Însă, în Mara-mureș, frecvența acestor nume, în prezent, este slabă: Buza (2 persoane cu acest nume de familie, în 2007), Buzas (10 persoane), Buzaș (19), Buzat (6), Buzatu (25), Buzea (7), Buzilă (11). Satul nu are o vechime apreciabilă, ceea ce înseamnă că inițial putea să fie doar un grup de case, un cătun, populat cu „crescători de oi și capre”, după cum susțin autorii monografiei comunei (v. Fărcașa, 2004:18). Se putea, deci, ca în istoria așezării să fi existat un personaj oarecare, un păcurar, cu porecla de Buză, fruntaș al satului, de la care să provină numele localității.

Cavnic

Zonare: Oraș (din 1968), zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 32 de kilometri est de Baia Mare, pe cursul superior al râului Cavnic, la poalele masivelor Gutâi și Mogoșa, la o altitudine cuprinsă între 550 de m și 1.050 de m; zonă de munte. Localități componente: Cavnic. Populație: 6.066 locuitori (în 1978), 5.205 locuitori (în 2002); 4.976 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.911 (în 2011). Etnii: 4.064 români, 699 maghiari, 26 romi, 8 ucraineni, 4 germani (în 2011). Numele comun al locuitorilor: căvnicar, -ă, căvnicari, -e, (căpnicar, cămnicar). Porecla locuitorilor: gușeți (< substantivul gușat, gușati < gușă „umflătură a gâtului, prin mărirea glandei tiroide") (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Bindiu, Butuza, Costin, Cristea, Danciu, Marc, Pop, Sitar. Târg săptămânal de mărfuri (marți și vineri). Monumente istorice: Biserica de zid „Sf. Varvara” (1812); Ansamblul de locuințe și administrația minei Cavnic (Cartier Handal) (sec. XVIII-XX); Flotația de metale neferoase (1810-1820); Ruinele topitoriei pentru extragerea aurului (sec. XVIII); Stâlpul Tătarilor (1852). Resurse minerale: Zăcăminte de minereuri complexe (polimetalice). ■ Zăcăminte de cărbune (lignit). Atestare documen-tară: 1455 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1455 Kapnek, 1555 Capnik, 1585 Kapnik, 1639 Kapnikbanya, 1750 Kapnic Bánya, 1828 Kapnik, 1835 Kapnyik Bánya, 1850 Kapnik Baje, 1854 Kapnik-bánya, Cannic-Baiea (Suciu, 1967); 1909-1919 Capnic, Kapnikbánya (Baia Cavnic) (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Capnic. Legenda întemeietoare: „Mai demult o fost acolo un cioban. Și ciobanul ăsta avea un cap foarte mic, cap mic. Și s-o stabilit definitiv acolo. Venea din Valea Mureș. Păștea p-acolo, pân zona aia oile și s-ar fi stabilit acolo cu familia și cu gospodăria. Și dup-aceea, venind și alte familii în zona aia, când încă nu s-o fost început exploatările minereului pe-acolo, când o vinit zice: „Păi hai să mergem întâi la Cap Mic, să vedem unde ne putem așeza și noi". Și din cuvântul de Cap Mic i-o rămas numele, după ce-or crescut familii două, trei, patru, cinci, o sută, de Capmic. (...) În comună numai așa să știa, că unii spuneau că nu ie corect spus Cavnic, îi corect spus Capmic" (Legende populare românești, 1990).

Etimologie: Din subst. arh. cavnic „săpaș" < s. cav, cavă „groapă, cavernă" (< lat. cavus) + suf. -nic. ■ Fost centru minier, așezarea a purtat, timp de cinci secole, denumirea de Capnic. Denumirea actuală provine, probabil, de la un subst. dial. arhaic cavnic, cu sensul de „lucrător în exploatare minieră de suprafață; săpaș" (< apelativul cav, cavă „groapă, cavernă" (< lat. cavus) + suf. -nic), devenit supranume (la fel cum adj. harnic > supranumele Harnic > n. fam. Harnic) al unei persoane care a avut în responsabilitate colonia de muncitori din zonă. În sprijinul ipotezei vine și legenda despre un oarecare Capmic, întemeietorul satului, legendă ce propune o etimologie populară pentru un termen (cavnic) ieșit din uz și al cărui sens primar se pierduse deja. După Kiss Lajos (I, 682), rom. Cavnic provine din magh. Kapnikbanya, care în 1566 ar fi fost notat Kapolnik, Kapolnok, ceea ce înseamnă că este o formă coruptă din magh. kápolna „capelă" (care a dat în română top. Copalnic).

Călinești

Zonare: Comună, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Cosăului, la 59 de kilometri de Baia Mare și la 21 de kilometri sud de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Călinești (reședință), Cornești, Văleni. Populație: 223 locuitori (în 1771), 945 locuitori (1815), 1.239 locuitori (1841), 1.778 locuitori (1910), 3.814 locuitori (în comună) (1970), 3.410 locuitori (în comună) (în 2002); 3.178 locuitori (în comună), 1.432 locuitori (în satul Călinești) (în 2011). Gospodării: 1.313 (în comună, în 2011). Etnii: 1.638 români, 7 maghiari, 133 germani (în 1910); 3.123 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: călineștean, -ă, călineșteni, -ă / călineșteancă, călineștence. Porecla locuitorilor: boarșe lungi (< subst. reg. boarșe „testicule”) (Papahagi, 1925). Nume de familie frecvente în localitate: Andreica, Berci, Buftea, Duma, Hotea, Nemeș. Personalități: Petru Bilțiu-Dăncuș (1863-1907), dascăl eminent. ■ Vasile Berci (n.1946), politician, deputat; prefect al jud. Maramureș (decembrie 1996 - octombrie 1997). ■ Ion (Jean) Bălin (1947-2006), filosof, diplomat; ambasador al României în Maroc (1997-2001). Vol. Reflecții de semiologia literaturii (1995), Forme și operații logice (1998) etc. Sit arheologic: Așezare, secolele II-IV; așezare epoca bronzului (punct „Rogoaza”). Monumente istorice: Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, Susani (1758); Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, Susani (1758); Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, Josani (Căieni) (ante 1663). Atestare documentară: 1361 (Joódy); 1387 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1387 Vrdugkaloufalva, 1405 Kalanfalwa, Kalybfalua, Kalynfalwa (Satul lui Călin), 1456 Kalenfalva, 1459 Kanyafalva, 1483 Calynfalwa, 1484 Kalynfalwa, 1514 Jurkafalwa, 1828 Kalinyesti, 1851 Felső-Kalinfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Călinești, Felsökálnifalva (Moldovan, Togan). ■ 1363 Kálinfalvi (P. Joódy, 1943, cf. Iuga, 2012: 157). ■ În 1406 Kálinfalva; în 1459 Kányafalva, proprietatea lui Ioan Nemeș și Gheorghe Iurca (Filipașcu, 1940: 91). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Călinești (Argeș, Bacău, Botoșani, Dolj, Olt, Prahova, Satu Mare, Suceava, Teleorman, Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Despre întemeierea satului Călinești se povestește că, în vremuri de demult, pe locurile unde azi se întinde satul, se găseau păduri de brazi, iar locul din partea de sus a satului, numit Bobdini, era acoperit cu o pădure de stejari. Păduri se găseau și în partea de răsărit a satului. Singurele locuri cu poieni întinse se aflau în Hotroapă și în Câmpie. Legenda spune că prin aceste locuri ar fi trecut odată doi frați, Călin și Văleanu. Văzând atâta frumusețe, Călin s-a oprit din drumul său și a întemeiat o gospodărie în locul numit Hotroapă, în apropierea Izvorului Hotroapei. Însă Văleanu a trecut un deal și, în apropierea unei ape (azi Valea Văleniului), s-a stabilit și el. Tot legenda spune că după ce doi frați au luat numele cele două sate: Călinești de la Călin și Vălenii de la Vălean” (Nemeș, 2010: 21). ■ O altă legendă spune că numele satului vine de la o femeie cu numele Călina, ce avea 12 fete și se ocupa cu confecționatul coveților de frământat pâine, pe care le făcea din lemn de răchită și plop. Femeia venea de peste Deal, din Chioar și a fost printre primii locuitori ai satului ce se înfiripa pe dealul Tânjen, unde s-a adus o biserică mică, de lemn, de pe Mănăștur (Pălăguța Iurca, 65 ani, Călinești, 1995, cf. Bilțiu, 2007: 245-246).

Etimologie: Din n. grup călinești < antrop. Călin (< bg. și sl. Kalin, Iordan, 1983; din Calinic, gr. Kallinikos „glorios, învingător", DOR: 26-27) + suf. -ești. ■ În prezent, numele de familie Călin nu este frecvent în localitatea Călinești, însă în județul Maramureș, în 2007, erau peste 100 de persoane cu acest nume: Călin (83 de persoane), respectiv Calin (27 de persoane). În țară sunt alte zece localități omonime. Potrivit legendei, Călin este chiar întemeietorul satului.

Cărbunari

Zonare: Sat aparținător de comuna Dumbrăvița, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la 2 kilometri sud de Dumbrăvița; zonă de câmpie. Populație: 632 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cărbunărean, -ă, cărbunăreni, -e / cărbunăreancă, cărbunărence. Porecla locuitorilor: sărci (< subst. sarcă „coțofană") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Cărbunărean, Carbunarean (18 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Trif. Personalități: Vasile Trif (n. 1951), preot, artist plastic (pictor, sculptor). Monu-ment istoric: Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1888). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în partea de nord a localității, la marginea unei păduri de stejari și conifere (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Karbonal, 1475 Gorbonafalwa, 1543 Gorbonaczfalwa, 1566 Corbonatzfalva, 1583 Carbonaczfalva, 1591 Gorbonaczfalva, 1603 Carbanaczi, 1609 Garbonatz, 1613 Garbonacz, 1639 Garbonaczfalva, 1650 Garbonáczfalva, 1659 Karbonáczfalva, 1720 Garbonásfalva, 1750 Kerbunar, 1760 Garbonácz, 1800 Cărbunariu, 1850 Kerbunár, 1913 Kövárfüred (Suciu, 1967); 1909-1919 Cărbunar, Füred (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Cărbunar. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Cărbunari (Caraș-Severin, Iași, Prahova), Cărbunești (Gorj, Prahova), Cărbunești-Sat (Gorj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Numele localității trebuie să provină din apelativul cărbunar „fabricant de cărbune de lemn, îl vinde și îl transportă" (Iordan, 1963: 225) < s. cărbune (< lat. carbo, -onis „cărbune") + suf. -ar (DEX, MDA) sau lat. carbonarius „cărbunar" (DLRM, Șăineanu, Puș-cariu, CDDE). Suf. -i e efect al durificării consoanei finale (v. Pătruț, 1984: 41). Nu poate fi exclusă nici preluarea din antroponimul Cărbunar(u). În mai multe localități din zonă (inclusiv Cărbunari) au funcționat centre de producere a mangalului, unde munceau majori-tatea locuitorilor din sat. De aici probabil numele așezării.

Cărpiniș

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, la nord de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 367 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cărpinișean, -ă, cărpinișeni, -e, (cărpinean, cărpiniștean) / cărpinișeancă, cărpinișence. Nume de familie frecvente în localitate: Mureșan, Petrehuș. Monument istoric: Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1757). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Karpenys, 1424 Kerpenica alias Gerthyanos, 1566 Gyerthya(u) - falwa, 1567 Gyertanyos (Cărpiniș), 1583 Giorthianos, 1591 Gyortyanos, 1603 pagus Gyertyános (ținutul Cărpiniș), 1609 Giortia-nosfalva, 1620 Giertyanos, 1650 Gyertyános, 1639 Gyerttianos, 1648 Gyertyanffalva, 1750 Körpenyes, 1760 Gyertyános, 1800 Cărpinișu, 1830 Kerpenischu, 1850 Kerpenis, 1854 Gyertyános, Cărpiniș (Suciu, 1967); 1909-1919 Cărpiniș, Gyertyános (Moldovan, Togan). Lo-calități cu nume identice sau asemănătoare: Cărpiniș (Alba, Brașov, Constanța, Gorj, Hunedoara, Timiș), Cărpiniștea (Buzău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Cărpiniș. ■ Pe tot parcursul său istoric, localitatea s-a numit exclusiv Cărpiniș (notat în documente, în grafie maghiară  Karpenys  sau, în traducere maghiară, Gyertanyos). Din acest motiv, putem presupune că denumirea a preluat numele topic Cărpiniș < apelativul cărpiniș „pădurice de carpeni" < subst. carpen „arbore înalt, cu lemn alb" (< lat. carpinus) + suf. -iș. În opinia lui Frățilă (2007: 136), top. rom. Cărpiniș, din Banat, traduce numele maghiar Gyertyanos „desiș de carpeni”. Probabil, într-un loc numit La Cărpiniș sau În Cărpiniș, situat în dealurile din nordul Copalnicului, s-a format, la un moment dat, un grup de case, devenit ulterior un cătun și-apoi un sat, care a păstrat numele toponimului inițial.

Cătălina

Zonare: Sat aparținător de comuna Coltău, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). În trecut, cătun al satului Coltău. Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, la 8 kilometri sud de Baia Mare; zonă de câmpie. Populație: 368 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cătălinean, -ă, cătălineni, -e / cătălineancă, cătălinence. Porecla locuitorilor: cărălabe (< subst. reg. că-rălabă „gulie"). Atestare documentară: 1800 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1800 Kolto-Katalin, Coltău Cătălina, 1839 Katelinfalva, Katelina, Kolto-Katolin, 1854 Katalin, Catalina (Suciu, 1967); 1909-1919 Cătălina, Koltókatalin (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Cătălin. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Cătălina (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Fiind doar un cătun (al satului Coltău), localitatea a figurat târziu în docu-mentele administrației (începând cu secolul al XIX-lea), în variantele Katalin, Katelina sau Cătălina, Catalina. Cel mai probabil, numele satului derivă dintr-un n. pers. magh. Katalin, devenit în limba română Cătălin / Cătălina (prin adăugarea sufixului toponimic -a). Antroponimul maghiar Katalin are înțelesul de „Katherina" (Iordan, 1983) și stă la baza numelui românesc Cătălin. Katalin putea să fie proprietar sau conducător al satului.

Câmpulung la Tisa

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. ■ În 1329 primește privilegii cu caracter orășenesc (R. Popa, 1970: 58, la note). Localizare: Localitate situată în nord-vestul depresiunii Maramureșului, pe malul râului Tisa, la granița cu Ucraina, la 12 kilometri de Sighet; zonă de câmpie și deal. „Sat bogat, locuit de coloniști unguri, ruteni și germani maghiarizați, așezat într-un câmp lung, dealungul Tisei" (Dermer, Marin, 1935: 93). Localități componente: Câmpulung la Tisa. Populație: 3.019 locuitori (în 1970), 2.484 locuitori (în 2002); 2.485 locuitori (în 2011). Gospodării: 959 (în 2011). Etnii: 589 români, 1.694 maghiari, 90 romi, 20 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească). Porecla locuitorilor: pitereși (Bilțiu-Dăncuș, 2005); vărzari (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Balasz, Csurka, Havrics. Monument istoric: Biserica Reformată (1793). Resurse minerale: Zăcăminte de cărbune (lignit). Personalități: Emeric Dembroschi (n. 1945), sportiv, fotbalist, component al echipei naționale de fotbal a României (1968-1973), participant la CM din Mexic (1970). Atestare documentară: 1329 (Mihaly; Suciu). Denumiri (a.d.): 1329 Hozyumezeu (Câmpulung), 1334 plebanus de Longo Prato (plebeii pajiștei Lungi), 1335 Zózymezew, Hozymezew, 1373 Hozyumezeu, 1383 de Longopratho, 1425 civitas Hwzymezew (Cetatea Câmpulung), 1456 Hozywmezew, 1457 oppidum Hozzwmezew, 1808 oppidum Hoszúmező, Kimpullung, 1828 Hosszú Mező, Dolho Pole (Câmpul Lung; în ucr.), Kimpulung, 1851 Hosszúmező (Suciu, 1967); 1909-1919 Câmpulung, Hosszúmezö (Moldovan, Togan). ■ În 1329, oraș regal colonizat de sași, 1373 Huzymezeu, 1383 Longopratho (Filipașcu, 1940: 84). ■ Variante ale numelui localității: Câmpulung. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Câmpulung (Argeș), Câm-pulung Moldovenesc (Suceava), Câmpulungeanca (Buzău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din s. câmp „șes, câmpie” (< lat. campus) + adj. lung „întins” (< lat. longus) + la + Tisa. ■ La începutul secolului al XIV-lea localitatea avea deja statut de „oraș regal" și se numea Câmpulung, denumire pe care o păstrează până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când devine Câmpulung la Tisa, pentru a se diferenția de alte localități cu nume identice sau asemănătoare. Numele provine dintr-un toponim, dat de aspectul geografic al zonei: subst. câmp „șes, câmpie” (< lat. campus) + determinantul lung „întins” (< lat. longus). „Marea majoritate a locurilor numite astfel sunt situate în regiuni muntoase și deluroase, așadar acolo unde aspectul lor contrastează cu al ținutului înconjurător și prin aceasta atrage atenția” (Iordan, 1963: 22). Adăugirea la Tisa se justifică prin faptul că localitatea se află pe malul râului cu acest nume. Numele hidronimului Tisa este considerat termen de substrat (de origine dacică): „Tisia, Pathisus, Parthiscus, Titza > rom. Tisa” (A. Vraciu, 1980: 178).

Cernești

Zonare: Comună, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, la poalele Măgurii Preluca, pe valea Bloajei, la 32 de kilometri de Baia Mare și 15 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Localități componente: Brebeni, Cernești (reședință), Ciocotiș, Fâna-țe, Izvoarele, Măgureni, Trestia. Populație: 936 locuitori (în 1930), 934 locuitori (1948), 3.814 locuitori (în comună) (în 2002); 3.741 locuitori (în comună), 803 locuitori (în satul Cernești) (în 2011). Gospodării: 241 case (în 1930), 1.496 (în comună, în 2011). Etnii: 3.718 români, 5 maghiari, 90 de țigani, 1 german (în 2002); 3.516 români, 4 maghiari, 115 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cerneștean, -ă, cer-neșteni, -e / cerneșteancă, cerneștence. Nume de familie derivate din numele localității: Cerneștean, Cerniștean (223 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bota, Cozmuța, Giurgiu, Oprea, Pintea. Personalități: Augustin Cozmuța (1944-2015), jurnalist (redactor-șef la Graiul Mara-mureșului), critic literar. Vol. Punct de trecere (1995), Coasta pacifică. Jurnal californian (2002). Membru USR. Manifestări tradiționale locale: Festivalul stuparilor (luna august). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Charnakapolnok (Capela Neagră), 1427 Csernatapoly, cca 1475 Chernacapal(nok), 1553 Cernika Kapolnok, 1566 Cherna Kapalnak, 1567 Chiarna Kapalnak, 1583 Chyarnafalva, 1602 Cszarnafalva, 1603 pagus Csyarnakapolnok, 1609 Chiernes, Charnafalva, 1630 Czyernefalva, 1650 Csernafalva, 1733 Csernafalu, 1750 Csernestyi, cca. 1800 Csernefalva, Cernești, 1808 Csernesty, 1850 Csernyesti, 1854 Csernafalva, Cernești (Suciu, 1967); 1909-1919 Cernești, Csernefalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Cernești (Prahova, Bo-toșani), Cernele (Dolj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din adj. cerna „negru” (< sl. črŭnŭ „negru"), din vechea denumire Capela Neagră (Cherna Kapalnak) > Satul Cerna (Charnafalva) > Cernești (< pseudo n.fam. Cerna + suf. -ești). ■ Pentru etimologia oiconimului Cernești, Pătruț (1980) propune antroponimul Cernea, derivat din Cernu(l) sau Cerna. Iordan (1983) derivă n. fam. Cerna, cf. bg. Černa, iar n. fam. Cernea < sl. čern- „negru" + suf. -ea; „ar putea fi traducerea lui Negrea”. La rândul său, Constantinescu (1963) indică pentru Cerna, Cernea, derivarea de la tema *Cernu < sl. črŭnŭ "negru" (DOR: 235). Însă, în județul Maramureș, aceste nume de familie nu sunt specifice, înregistrându-se o frecvență extrem de scăzută: Cernea (o persoană cu acest nume, în 2007), Cernei (1), Cerni (1). Ba mai mult, în toate documentele din perioada 1424 (prima atestare) și 1603 se consemnează denumirea Capela Neagră (Charnakapolnok, în magh.). Abia începând cu 1609, din denumirea satului dispare termenul Capelă și se consemnează denumirea Satul Cerna (Charnafalva, în magh.). După un secol și jumătate (din 1750), denumirea satului devine, în documente, Cernești (Csernestyi), ceea ce în-seamnă că noile autorități îi conferă termenului Cerna (provenit inițial dintr-un adjectiv) valoare antroponimică, motiv pentru care îi adaugă suf. posesiv -ești, cf. Negrești < Negru + suf. -ești. Într-o lucrare monografică a localității se precizează: „Denumirea și-a luat-o de la cuvântul ciornâi, černiti = negru, negreală, cernit, denumire ce face trimitere la culoarea neagră din interiorul capelei cetății de la Cernești (pe Ursoi), la îmbrăcămintea de culoare închisă a locuitorilor și la mantia neagră a micilor nobili din localitate, dar și a celor din familia Bota, care, după anul 1100, se pare că au luptat sub flamurile cavalerilor ioaniți (cer-niți), iar după 1490, în armata regală formată din mercenari și cunoscută sub numele de oastea neagră. (...) Totodată se face o corelație și cu apa de culoare neagră a izvorului mineral cu rol terapeutic (Casa lui Marcu / Avram), localizat în sud-estul localității, în zona cursului superior al pârâului Valea Babii" (Tămaș, 2014: 24).

Cetățele

Zonare: Sat aparținător de comuna Șișești, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 5 kilometri sud de Șișești; zonă de deal. Populație: 624 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cetățelean, -ă, cetățeleni, -e, (cetățean) / cetățeleancă, cetățelence, (cetățeancă). Porecla locuitorilor: pupeze (AER, 2010). Nume de familie frecvente în localitate: Crăciun, Dan, Bâle, Rogojan, Tămaș, Pop, Țura. Personalități: Alexa Gavril Bâle (n. 1963), scriitor, poet. Monumente istorice: Biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1794); Masa Moșilor (sec. XVI); clopotnița din lemn (sec. XIX); cimitirul cu cruci de piatră (sec. XVIII-XIX). Atestare docu-mentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Gywkefalwa, 1776 Czurkafalu, Csetetzel, 1828 Györkefalu, Cetecele (= Cetățele), 1851 Györkefalu, 1913 Győrkefalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Cetățele, Györkefalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Cetatea (Constanța, Gorj, Ilfov, Teleorman), Cetatea de Baltă (Alba), Cetatea Veche (Ilfov), Cetățeaua (Vâlcea), Cetățeni (Argeș), Cetățuia (Bacău, Dâmbovița, Dolj, Harghita, Ilfov, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Cetățele < apelativul cetățea < subst. cetate „fortăreață, castel; oraș fortificat" + suf. -ea, pl. -ele. ■ Referitor la denumirea sub care apare prima dată, în documente, localitatea, s-au exprimat mai multe puncte de vedere: „Dacă analizăm toponimul maghiar Gywkefalwa, sub care apare prima atestare documentară la 1411, ajungem la următoarea concluzie: gywke = gyfa, ceea ce ar însemna sursă de aprindere, chibrit, flacără, iar falwa - loc, localitate. Maghiarii au dat această denumire așezării, de-oarece pe Măgură se aprindeau focuri care anunțau cetățile și oamenii satelor din jur despre apariția unor pericole" (Rogojan, 2007: 17). Precizăm că o explicație asemănătoare a formulat Valentin Băințan (1997: 17) pentru originea localității Ardusat, pornind, evident, de la o etimologie populară (expr. Arde satu! > Ardusat, referitor la sistemul de apărare arhaic, prin aprinderea de focuri pe culmile dealurilor). Dariu Pop (1938) are o altă ipoteză despre denumirea din secolul al XV-lea: „Oricât a vrut oficialitatea ungurească să-i schimbe numele, încă de pe la 1411 dându-i numele de Györkefalva (satul Ghiurchii), acești cetățeni au înfruntat o jumătate de mileniu siluirea și și-au păstrat numele comunei lor de Cetățele. Nu e exclus ca, pe vremuri, să fi fost pe dealurile de deasupra acestei comune mai multe cetățui, ce dominau cu vederea Valea Capnicului, a Lăpușului și toate dealurile, până la Baia Mare și Baia-Sprie. În 1411 a fost proprietatea lui Ștefan Lazarevici, voievodul Serbiei, iar la începutul veacului XVIII a fost a unei familii cu numele Ciura (Țura)" (Dariu Pop, 1938: 37). Mai exact, la 1411, așezarea se numea Satul lui Gheorghe (același cu Ghiurca, în magh. Gyurka), care trebuie să fi fost un proprietar al satului sau un cneaz local. Cert este că de la următoarea atestare adocumentară (1776) este consemnată și denumirea de Cetățele < apelativul cetățea, cetățuie < subst. cetate „fortăreață, castel; oraș fortificat" (< lat. civitas, -atis „cetățenie, oraș, stat") + suf. -ea, -uie. De menționat că toponimul Cetate, Cetățuie este frecvent în special în zona Maramureșului istoric: deal și pădure în Oncești; deal, zonă stâncoasă în Rozavlea; deal în Bârsana, Ieud, Oncești, Rozavlea, Șieu, Săliștea de Sus; deal în Bocicoel. Referitor la originea acestor toponime, Iordan (1963: 307) preciza: „Stațiuni preistorice sau foste așezări fortificate, existente în vremea stăpânirii romane și în epoci mai puțin îndepărtate". În multe cazuri, urmele acestor fortificații preistorice s-au pierdut definitiv, putând fi evidențiate doar cu ajutorul săpăturilor arheologice. „În stabilirea etimologiei denumirii localității Cetățele, rezultă foarte clar că rădăcina denumirii localității vine de la substantivul cetate. Cu toate cercetările făcute în teren, nu a fost găsită până în prezent nicio urmă care să confirme existența unei cetăți” (Rogojan, 2007: 16). Ceea ce, evident, nu însemnă că cetatea (sau salba de cetățele) nu a existat în vechime, fiind probabil o construcție fortificată din lemn.

Chechiș

Zonare: Sat aparținător de comuna Dumbrăvița, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe valea Chechiș, la est de Dumbrăvița și la sud de Groși; zonă de câmpie. Populație: 907 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: chechișan, -ă, chechișeni, -e / chechișancă, chechișence. Porecla locuitorilor: stelnițe (< subst. reg. Stelniță „ploșniță") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Chechișan, Chechisan (17 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Borcuti, Cupar, Ignat. Atestare docu-mentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405, 1463 Kekes, 1566 Ola Kekes (Chechișul Românesc), 1600 Olahkekes, 1828, 1851 Oláh-kékes (Suciu, 1967); 1909-1919 Tetiș, Oláh-kékes (Moldovan, Togan). ■ Dialectal: T’et’iș. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Chechiș (Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din adj. magh. kékes „albăstrui” (< magh. kek „albastru” + suf. -es), ca determinant al unui apelativ > top. rom. Checheș > Chechiș. ■ Chechiș a fost un sat ro-mânesc, dovadă atestările documentare de genul Oláh-Kékes (Chechișul Românesc). De aceea e ciudată denumirea, care pare a veni din limba maghiară. Iordan îl derivă dintr-un antroponim: top. Checheș < antroponimul magh., devenit poreclă, Kekes < adj. magh. kékes „albăstrui”. În timp ce pentru G. Kisch, forma Kekes (> rom. Checheș > Chechiș) provine din magh. kek „albastru” + suf. -es, și s-ar referi la culoarea pădurii (cf. Frățilă, 2007: 359). Nu-mele oiconimului derivă din hidronimul Chechiș, care provine din magh. kékes „albastru”. Petrovici (1970) opinează: „Faptul că apelativului magh. kék s-a adăugat suf. rom. -iș, înseamnă că aceste toponime au fost preluate de români din maghiară și adaptate specificului limbii române". Nu e exclus ca numele localității Chechiș să fi avut aceeași evoluție etimologică precum satul Cernești (de la adj. cerna „negru"  ca determinant în formula Capela Neagră  la care alterior s-a adăugat suf. -ești). Astfel, adj. magh. kékes a însoțit inițial un apelativ (de genul pârâu sau pădure), iar denumirea a fost tradusă în limba maghiară de autorități (de ex.: Apa Albastră = Víz kékes sau Valea Albastră / Albătruie = Kékes pataka). Ulterior s-a renunțat la apelativ și a rămas doar determinantul magh. Kékes > top. rom. Checheș > Chechiș. Deci e posibil ca denumirea românească, veche, să fi fost Valea Albăstruie, de la numele unui hidronim, care în prezent se numește Chechișel.

Chelința

Zonare: Sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Chioar, la granița cu Codrul, regiunea Transilvania (de Nord). ■ Din anul 1564, satul aparține cetății Hododului, iar mai târziu cetății Cehu Silvaniei (Botiș, 2011: 24). Localizare: Localitate situată la poalele Dealului Mare, pe malul Someșului, la sud-est de Ulmeni, la limita cu județul Sălaj; zonă de câmpie. Po-pulație: 274 locuitori (în 1750), 499 locuitori (1847), 644 locuitori (1906), 845 locuitori (în 1930), 1.214 locuitori (1976), 1.348 locuitori (2002), 1.614 locuitori (2011). Gospodării: 261 (în 1976), 304 (2002). Etnii: 640 români, 183 țigani, 22 evrei (în 1930); țiganii au fost colonizați în zonă începând cu anul 1895, de către învățătorul Vasile Merlaș, care era judele satului (Botiș, 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: chelințean, -ă, chelințeni, -e / chelințeancă, chelințence. Porecla locuitorilor: lăcuste. Nume de familie frecvente în localitate: Meteș, Mateaș, Rus, Sav, Chiș, Lazăr, Fechete, Moldovan, Botiș, Borbei, Merlaș, Ungur, Tocaci, Morar (Meteș, 2014: 28). Personalități: Emil Gavriș (1915-1989), solist de muzică populară. ■ Vasile Morar (n. 1949), poet. Atestare documentară: 1423 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1423 villa olachalis Gelenczemezeo, 1462 Kelenchew, 1505 Kelenche, 1549 Kelenchye, 1560 Kelenchjey, 1564 Kelenchie, 1569 Kelentze, 1733 Telincze, Chelintia, 1850 Kelintze, 1854 Kelencze, Chelința (Suciu, 1967); 1909-1919 Chelința, Kelencze (Moldovan, Togan). ■ Cele mai vechi date despre Chelința, aflate în arhiva pa-rohiei, datează din 1423 (Villa Olachalis Gelenczemezeo) și evidențiază că localitatea aparținea familiei de nobili Iakșai, din Cetatea Chioarului și familiei Dragfi (Meteș, 2014: 35-36). ■ „Locuitorii satului de naționalitate română l-au numit Tyelința" (Meteș, 2014: 36).

Etimologie incertă. Localitatea a avut o populație majoritar românească, ceea ce înseamnă că numele notat de autorități, Gelenczemezeo / Kelenche, indică o traducere maghiară a unei denumiri anterioare românești. Ar putea fi vorba despre un antroponim rom. Clemențiu, cu varianta magh. Kelemen. Sau un antroponim *Chelin + suf. -ț + suf. top. -a > Chelința (la fel ca Berința). Pentru Kiss Lajos (I, p. 708), forma Kelence trimite la termenul arhaic kelence „prisacă, stupină”, punându-l în legătură și cu scr. klenice, cf. ceh. klenice, cu sensul de „arțar, paltin”.

Chiuzbaia

Zonare: Sat aparținător de orașul Baia-Sprie, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 5 kilometri nord-vest de Baia-Sprie, în depresiunea mărginită de abruptul sudic al Ignișului și conurile vulcanice ale vârfurilor Chiuz, Poca, Măgura și Blidari; zonă de deal. Populație: 677 locuitori (în 1839), 657 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: chiuzbă-ian, -ă, chiuzbăieni, -e / chiuzbăiancă, chiuzbăience. Porecla locuitorilor: huhurezi (< subst. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița"). Nume de familie derivate din numele localității: Chiuzbăian, Chiuzbaian, Chiuzbaianu, Chiusbăian, Chiuzboian (375 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007, DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Grigor. Așezământ monahal: Schit ortodox cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” (1995-1998). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, sub masivul Igniș, spre Baia-Sprie, pe Valea Chiuzbăii, la 1,5 kilometri de centrul localității, pe versantul drept al Văii Jidovoaia: Borcutul din Groape (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1612 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1612 Kizbanya (Istvan, 2010); 1909-1919 Chiuzbaia, Ciuzbaia, Kis-bánya (Moldovan, Togan); 1921 Chiuzbaia, Kisbánya (Suciu, 1967). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Chiuza (Bistrița Năsăud) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. Chiuz + s. baia „mină". ■ Fostă localitate minieră. „Prima mențiune a localității Chiuzbaia este din anul 1612, când localitatea a fost înființată cu acordul Monetăriei, pe teritoriul localității Baia-Sprie, cu numele Kizbanya. Denumirea se referă la minele ce existau în Dealul Chiuz. Ulterior, uitându-se sensul inițial, denumirea localității a fost redată în limba maghiară sub forma Kisbanya (Mina Mică), evident, în raport cu Mina Baia-Sprie” (Istvan, 2010). Cf. top. Chiuz, vârf (687 m), situat în partea de sud-vest a ma-sivului Gutâi. Numele toponimului provine din magh. kőz “mijloc” (prescurtarea uzuală a lui kőzép hegy „dealul dintre" localitățile Baia Mare și Baia-Sprie), de unde top. rom. Chiuz(a) (v. și Drăganu, 1928: 34) sau antroponimul Chiuz (13 persoane cu acest nume de familie, în Maramureș, în 2007).

Cicârlău

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în nord-vestul depresiunii Baia Mare, la poalele Munților Igniș, la 14 kilometri vest de Baia Mare; zonă de câmpie și de deal. Localități componente: Bârgău, Cicârlău (reședință), Handalul Ilbei, Ilba. Populație: 4.979 locuitori (în 1970), 4.013 locuitori (în comună) (în 2002); 3.691 locuitori (în comună), 1.822 locuitori (în satul Cicârlău) (în 2011). Gospodării: 1.550 (în comună, în 2011). Etnii: 3.452 români, 26 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cicârlăuan, -ă, cicârlăuani, -e / cicârlăuancă, cicârlăuance. Nume de familie derivate din numele localității: Cicârlan (5 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bledea, Cărăjan, Goja, Sabău, Verdeș, Zete. Personalități: Nicolae Sabău (n. 1929), solist de muzică populară. ■ Nicolae Goja (n. 1958), prozator, jurnalist (redactor-șef Graiul Maramureșului). Vol. Ilca (1993), Iad în raiul de acasă (1999) etc. Mani-festări tradiționale locale: Festivalul de folclor Alină-te, dor, alină (luna septembie). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, la 2,5 kilometri nord-vest de comună (Nădișan, 2012). Ates-tare documentară: 1407 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1407 O-Sikárlo (O, de la Olah, adică Cicârlăul Românesc), 1493 Sykarlo, 1698 Sikarlo, 1828 Nagy Sikarló (Cicârlăul Mare), Tsekerlen, 1851 Nagy-Sikárló (Suciu, 1967); 1909-1919 Cicârlău, Nagysikárló (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Ciocârlău.

Etimologie: Din s. ciucă „culme, pisc, vârf" (termen autohton, cf. alb. čuka „culme"; substrat) sau s. arh. ciucarlie „deal mic în formă de cioc" > Ciocârlău (< cioc + suf. -ărlău, prin des-picarea lui -l-) > Cicârlău. ■ Probabil derivat din cioacă, ciocă, cu sensul de „baston, toiag; cârlig" sau mai degrabă cu sensul învechit de „deal, vârf, pisc" (cu et. nec., DEX, MDA; creație expresivă pe baza lui cioc, DER; încadrabil în categoria lexicului de substrat, Vișovan) sau din ciucă „culme, pisc, vârf; botă, ciomag, măciucă" (cu et. nec., DEX, MDA; creație expresivă, termen general balcanic: bg. čuka „colină", sb. cuca „coastă", magh. csúcs „vârf", DER; derivat din cioc, Scriban; termen autohton, cf. alb. čuka „culme", Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron; < i.-e. *keu-k-). Din aceeași categorie semantică provine și apelativul arhaic ciucarlie „deal mic în formă de cioc", despre care Vișovan (2008: 35) susține: „Credem că Ciucarlia, Ciucarliile erau nume topice care porneau de la un apelativ, azi dispărut, ciucarlie, cu sens de deal mai mic, în formă de cioc. Cf. numele topice Ciocârliu, Ciocârlău, Ciocârlia, semnalate mai ales în sudul țării și care au la bază apelativul ciocârlie, cu sensul de vârf, cioacă, ridicătură". De la ciucarlie > Ciocârlău, care ușor ar fi devenit Cicârlău. Despre forma intermediară ciocârlău „cioacă, dîlmă, vârf”, Loșonți (2000: 40) afirmă că este o variantă lexicală a lui ciocălău (< cioc + suf. -ălău), rezultat prin substituirea lui ă cu â înaintea grupului -rl-. Legenda locală propune o etimologie populară: „Se spune că numele satului se trage de la ciocârlie, că a cântat ciocârlia aici; așa ne spunea învățătorul satului" (AER, 2010: 30). Numele satului se află în relație directă cu aspectul și configurația geografică a terenului din zonă.

Ciocotiș

Zonare: Sat aparținător de comuna Cernești, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, sub Șatra Pintii, pe valea Bloajei, la nord de Cernești, la 35 de kilometri de Baia Mare și 7 kilometri de centrul de comună; zonă de deal. Populație: 583 locuitori (în 1850), 1.020 locuitori (în 1910), 1.043 locuitori (în 2002), 1.018 locuitori (în 2011). Gospodării: 247 (în 1910). Etnii: 555 români, 6 țigani, 22 evrei (în 1850). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: ciocotișean, -ă, ciocotișeni, -e / ciocotișeancă, ciocotișence. Porecla locuitorilor: străițari (< subst. straiță „traistă"). Nume de familie derivate din numele locali-tății: Ciocotișan, Ciocotisan (605 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Gherghel, Bărbos, Vinț, Ionce, Mureșan. Atestare documentară: 1566 (Roman, 2014), 1591 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1591 Chyokottes, 1603 pagus Czokottys, 1615 Chystekes, 1642 Csokotos, 1650 Csokotest, 1669 Csokotis, 1733 Csokotys, 1750 Csokotis, 1760 Csokites, cca. 1800 Csokotés, Ciocotișu, 1854 Csokotés, Cio-cotiș (Suciu, 1967); 1909-1919 Ciocotiș, Csokás (Moldovan, Togan). Legenda întemeierii: „Satul a fost înființat prin strămutarea unui număr de aproximativ 5 familii de iobagi, venite probabil din Maramureșul istoric, care s-au așezat într-o poiană numită Hosteze, locație care reprezintă vatra veche a satului” (Roman, 2014: 36).

Etimologie: Din n.fam. Ciocotiș (< subst. reg. ciocot „ciucure; butuc de viță-de-vie” + suf. -iș). ■ „În anul atestării (1566) localitatea a purtat denumirea de Batizfalva, poate după numele celui care o stăpânea sau, cel mai probabil, după numele localității de unde au provenit primii locuitori ai satului. Este cunoscut faptul că o serie de localități de pe domeniul Chioarului au apărut prin stabilirea în zonă a unei părți din populația Maramureșului istoric, a cărei emigrare a fost determinată de diferite evenimente politice sau condiții socio-economice” (Roman, 2014: 31-32). Din păcate, nu se precizează în ce document este atestată localitatea Ciocotiș la 1566. Chiar și în aceste condiții, nu este exclus ca satul să se fi întemeiat prin fenomenul de roire a unei părți din populația altui sat, dată fiind atestarea relativ târzie (în raport cu alte localități din zona Chioar). Numele satului ar putea proveni din antroponimul Ciocotiș, nume de familie atestat în județul Maramureș (29 de persoane, cu acest nume, în 2007; respectiv 14 persoane cu numele Ciocotis). Antroponimul ar putea deriva dintr-un subst. reg. ciocot¹ „ciucure; bucată de lemn legată la coșul morii de apă; titirez; butuc de viță de vie” (< srb. čokot “butuc de viță”) sau ciocot² „pietriș care cade de pe munte la vale; loc unde pasc oile” (et. nec.) + suf. -iș.

Ciolt

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Ciolt, la 4 kilometri sud-est de Șomcuta; zonă de câmpie. Populație: 612 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: cioltean, -ă, ciolteni, -e / ciolteancă, cioltence. Porecla locuitorilor: huhurezi (< subst. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Cioltean (10 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Ciolte, Maxim. Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 pagus Chioltt, officiolatus Chiollt, 1639 Csoltth, 1647 Czolth, Czolt, cca. 1800 Cioltu, 1733 Csoltul, 1750 Csolt, 1850 Czold, 1854 Csólt, Ciolt (Suciu, 1967); 1909-1919 Ciolt, Csolt (Mol-dovan, Togan).

Etimologie: Din n.fam. Ciolt(e) < magh. Csolt (Iordan, 1983), nume de familie atestat în Ma-ramureș: Ciolt (14 persoane cu acest nume, în anul 2007), Ciolte (244 de persoane), Cioltea (62). Probabil numele localității s-a tras de la numele întemeietorului său, un oarecare Ciolt(e); și în prezent, cel mai frecvent nume în sat este Ciolte.

Ciuta

Zonare: Sat aparținător de comuna Bicaz, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în extremitatea vestică a județului Maramureș, pe valea Ciuta, la poalele Culmii Codrului; zonă de deal. Populație: 203 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: ciutean, -ă, ciuteni, -e, (ciutan) / ciuteancă, ciutence. Nume de familie derivate din numele localității: Ciutan, Ciutău (12 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documen-tară: 1461 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1461 Nyres (Mesteacăn), 1543 Kysnyres (Mesteacănul Mic), 1553 Nyeres, 1554 Kiws Nyres, 1733 Csuta (Ciuta), 1760 Szilágy Kis Nyres (Mes-teacănul Mic de Sălaj), 1850 Csuta, 1854 Kis-Nyres, 1913 Szilágynyires (Mesteacăn - Sălaj) (Suciu, 1967); 1909-1919 Ciuta, Kisnyires (Szilágykisnyires) (Moldovan, Togan). ■ Denumirea veche: Mesteacănul Mic. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ciuta (Buzău, Caraș-Severin) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Ciuta (pârâu și vale) < s. ciută „cerboaică" (cuvânt autohton, cf. alb. shutë). ■ Se pare că vechea denumire a satului codrean este Mesteacănul Mic (Kis Nyres), iar determinantul se raportează la Mireșul Mare (Nagy Nyires), din zona Chioar. Din 1733, în documente apare sporadic și denumirea Ciuta, preluată probabil din numele topic Ciuta (pâ-râu și vale la poalele Culmii Codrului). În județul Maramureș este atestat și numele de familie Ciuta (15 persoane cu acest nume, în 2007), derivat din același s. ciută, dar se pare că nu de aici se trage numele localității. După Unirea din 1918, administrația română a preferat varianta Ciuta, în defavoarea întoarcerii la vechea denumire (Mesteacăn) care, evident, trebuia tradusă din limba maghiară.

Coaș

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe malul râului Lăpuș, la 18 kilometri sud de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Coaș (reședință), Întrerâuri. Populație: 1.443 locuitori (în comună) (în 2002); 1.402 locuitori (în comună), 1.312 locuitori (în satul Coaș) (în 2011). Gospodării: 670 (în comună, în 2011). Etnii: 1.360 români, 5 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: căoșean, -ă, căoșeni, -e / căoșeancă, căoșence. Porecla locuitorilor: ciori (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Bretan, Dărăban, Ivan, Marchiș, Maxim, Rad, Țânța, Ungur. Personalități: Ioan Maxim (n. 1941), diplomat; ambasador al României în Elveția (2001-2006). Monumente istorice: Biserica (1730); clopotnița din lemn (1730). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Kovas, Koas, 1603 pa-gus privatus Koas, 1647 Kouas, Kovas, 1750 Kovás, cca. 1800 Covașu, 1854 Kovács, Co-vaci (Suciu, 1967); 1909-1919 Coaș, Kovás (Moldovan, Togan).

Etimologie incertă. Posibil dintr-un antroponim Covaci, provenit din apelativul covaci „fierar” (< sl. kovač), transcris de scribii cancelariilor maghiare Kovas și Koas, devenit Coaș în limba română. Covaci putea să fie întemeietor sau stăpân al satului. Dar tot atât de bine litera -v- din termenul kovas ar putea reda sunetul -u-, din pronunția dialectală Couaș. În acest caz, e de presupus că numele vechi al localității a fost Piatra, în magh. Kő, la care s-a adăugat suf. magh. -ás.

Codrul Butesii

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Lăpuș, la poalele Culmii Preluca, la sud de fosta Cetate a Chioarului; zonă de deal. Populație: 259 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: butășean, -ă, butășeni, -e / butășeancă, butășence. Porecla locuitorilor: șoareci. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XIX). Atestare documentară: 1909 (Moldovan, Togan). Denumiri (a.d.): 1909-1919 Codru, cătun al satului Buteasa (Moldovan, Togan); 1913 Kodrulytelep, cătun al satului Buteasa (Suciu, 1967). ■ Variante ale numelui localității: Buteasa Codru. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Codru (Bihor, Suceava), Codrișoru (Bihor), Codrești (Vrancea, Vâlcea), Codreni (Vaslui, Ilfov, Botoșani) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele topic Codrul (< subst. codru „pădure” < lat. quodrum) + Buteasa, la genitiv (vezi supra). Prima denumire a localității se pare că a fost Codru, la care s-a adăugat ulterior Buteasa pentru a arăta apartenența cătunului la comuna respectivă.

Coltău

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe malul Lăpușului, la 10 ki-lometri sud de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Cătălina, Coltău (reședință). Populație: 2.148 locuitori (în comună) (în 2002); 2.557 locuitori (în comună), 2.189 locuitori (în satul Coltău) (în 2011). Gospodării: 712 (în comună, în 2011). Etnii: 162 români, 1.361 maghiari, 937 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: coltăuan, -ă, coltăuani, -e, (coltoan, coltouan) / coltăuancă, coltăuance. Porecla locuitorilor: cărălabe (< s. reg. Cărălabă „gulie") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Coltoan, Coltouan (20 persoane cu aceste nume, în Mara-mureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Balasz, More, Lăcătuș, Tar. Monument istoric: Castelul Teleki (1740-1780). Administrarea moșiei a fost preluată, în 1845, de Șandor Teleki, care leagă o strânsă prietenie cu poetul maghiar Petöfi Șandor. Acesta din urmă își petrece la Coltău luna de miere, împreună cu tânăra lui soție, Julia Szendrey, prilej cu care va scrie 28 de poezii. Atestare documentară: 1405 (Suciu). Den-umiri (a.d.): 1405 Kolcho, Also Kolcho, 1414 Koltho, 1475 Katalinfalva, 1750 Koltou, cca. 1800 Koltó-Katalin, Coltău-Cătălina, 1854 Koltó, Coltău, 1913 Koltó (Suciu, 1967).

Etimologie: Numele satului din apropierea orașului Baia Mare ar putea proveni din apelativul reg. rom. coltău „ungher, cotlon" (cf. cotlon „ascunzătoare") < magh. katlan. Ter-menul îl întâlnim și în toponime, în Maramureșul istoric: În Coltauă, fânațe în Vadul Izei; Coltău, pășune în Glod (Vișovan, 2005). La Loșonți (2000: 125) este atestat top. Câltău „covată, groapă” < *câltău, var. a lui gâltău „groapă, pârâu afund”. După Kiss (I, p. 771), Koltó trimite la magh. Koltó „stâncă, stană, rocă” sau la un slav *koltov (cf. Frățilă). Antroponimul Coltău este semnalat în județul Maramureș doar sporadic: Coltău (2 persoane cu acest nume, în 2007), Coltau (3 persoane); dar nu se cunoaște frecvența acestui nume în trecut. Cu toate acestea, apreciem că numele satului preia un nume topic Coltău.

Colțirea

Zonare: Sat aparținător de comuna Ardusat, zona Chioar, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în lunca Someșului, la 4 kilometri de podul de peste Someș; zonă de câmpie. Populație: 455 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele co-mun al locuitorilor: colțirean, -ă, colțireni, -e / colțireancă, colțirence. Porecla locuitorilor: pupăzoi. Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Koltzir, Koltzier, 1603 pagus Kolczyer, 1647 Kolczer, 1733 Kolcziria, 1750 Kolczire, cca. 1800 Koltzer, Colțire, 1850 Kolzira, 1854 Kolczér, Colțira (Suciu, 1967); 1909-1919 Colțirea, Kolczér (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Colțești (Gorj, Alba), Colți (Buzău), Colțu (Argeș) (Indicator, 1974).

Etimologie: După toate probabilitățile, denumirea localității Colțirea provine dintr-un nume topic omonim, derivat din apelativul colț (< sl. kolĭcĭ, cf. bg. kolec „țăruș“, sb. kolac „țăruș“, pol. kolec „ghimpe”, Scriban, DER, DEX), sinonim cu coltău „cotlon, ungher”, cu referire la aspectul geomorfologic al zonei, la care se adaugă suf. top. -a. Dariu Pop (1938: 41) este de părere că numele topic se referă la un cot al râului Someș, ce curge prin apropiere: „Co-muna aceasta este situată pe locul unde pârâul Bârsău, care vine din ținutul Chioarului, se varsă în o cotitură ascuțită a Someșului. Poporul a păstrat foarte bine numele așezării lor, dat de strămoși". Într-adevăr, pentru colț este atestat și sensul regional de „cot”, ceea ce ar confirma ipoteza lui Dariu Pop. De notat faptul că inițial, localitatea este înregistrată, în do-cumente, în forma Colțire, având probabil sensul de „locul unde se face un colț, un cot, o cotitură”. Abia din secolul al XVIII-lea, numele localității primește sufixul toponimic -a și de-vine Colțirea.

Copalnic

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri vest de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 667 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: copălnicean, -ă, copălniceni, -e / copălniceancă, copălnicence. Porecla locuitorilor: vrăbiuțe. Nume de familie frecvente în localitate: Boer, Micle, Onofrei, Tarța. Monument istoric: Biserica de lemn “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1735). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, în partea de vest a satului, pe Valea Borcutului și în aval, la 700 m, în locul numit În Glod sau În Slatină (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Kwzepsew Kopalnok, 1405, 1424 Aso Kapolnok, cca. 1475 Zurdogcapan, 1566 Zurduk Kapalnak, 1567 Zurduk-Kapalnok, 1603 Zardok Kapalnok, 1733 Kopálnok, 1750 Kopalnik, 1760 Szurduk Kopalnok, cca. 1800 Szurduk Kápolnok, 1850 Kopalnyik, 1854 Szurduk-Kápolnok, Copalnic (Suciu, 1967); 1909-1919 Copalnic, Surduc-Copalnic, Szurdukkápolnok (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Surduc-Copalnic.

Etimologie: Din n. top. Copalnic (< magh. kápolnok, pluralul de la kápolna „capelă"). ■ La începutul secolului al XV-lea, localitatea se numea Copalnicul de Jos (în magh. A(l)so Kapolnok), probabil pentru a se diferenția de Copalnic-Mănăștiur (în magh. Monosthoros Kapolnok), situată la o distanță de doar trei kilometri. După Radu (Satele, 2005: 54), numele provine din hidronimul Copalnic (< magh. kápolna „capelă”). Iordan (1963: 233) remarcă faptul că toponimul Copalnic are la bază magh. kápolnok, pluralul de la kápolna „capelă", ceea ce ne face să admitem că la bază ar putea sta un nume topic de genul La Capele. Dacă etimonul ar fi fost varianta la singular a apelativului maghiar (kápolna „capelă"), acesta ar fi dat în limba română Copalna sau Căpâlna (cf. localitatea situată în nord-estul județului Sălaj, la granița cu județul Maramureș). Sufixul -ic, de origine slavă, apare în documente începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea și e posibil să fie opera scribilor (slovaci maghiarizați), mai puțin a adaptărilor fonetice impuse de populația baștinașă. Începând cu 1475 și până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, așezarea este numită alternativ Copalnic și Surduc Copalnic (< s. surduc „vale strâmtă cu versanți strâmți și repezi” < magh. szurdók, Frățilă, 2007: 36).

Copalnic-Deal

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la est de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 109 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: copălnicean, -ă, copălniceni, -e / copălniceancă, co-pălnicence. Porecla locuitorilor: vrăbii.

Etimologie: Din Copalnic (vezi supra) + Deal (< subst. deal „ridicătură de teren; colină” < sl. dĕlŭ).

Copalnic-Mănăștur

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, la poalele Culmii Preluca, la 28 de kilometri sud de Baia Mare și 20 de kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Localități componente: Berința, Cărpiniș, Copalnic, Copalnic Deal, Copalnic-Mănăștur (reședință), Curtuiușul Mic, Făurești, Lăschia, Preluca Nouă, Preluca Veche, Rușor, Vad. Populație: 6.765 locuitori (1970), 5.838 locuitori (în comună) (în 2002); 5.673 locuitori (în comună), 911 locuitori (în satul Copalnic-Mănăștur) (în 2011). Gospodării: 2.189 (în comună, în 2011). Etnii: 5.063 români, 14 maghiari, 424 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: copălnicean, -ă, copălniceni, -e / copălniceancă, copălnicence. Porecla locuitorilor: ciori (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Bob, Dragomir, Mihalca, Nechita. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Poiana”). Monumente istorice: Casa Anca (1910); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XIX). Resurse minerale: Zăcăminte de cărbune (lignit). Atestare documen-tară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Monosthoros-Kapolnok, 1527 Monostoros capal, 1543, 1566 Monoster - Kapalnak, Monostor-Copalnic, 1591 Monostor, 1603 pagus Monostor - Kapalnak, 1609 Monostor-Kapalnok, 1720 Monostor, 1733 Monostor, cca. 1800 Kápolnok Mo-nostor (Mănăștur), 1831 Menestur, 1850 Kapolnok Monostor, Kapulnak Monastir, 1854 Kápolnok-Monostor, Copalnic-Mănăștur (Suciu, 1967); 1909-1919 Copalnic-Mănăștur, Kápol-mok-monostor (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Mănăștur. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Mănăștiur (Timiș), Mănăștur (Arad), Mănășturel (Cluj), Mănășturul Românesc (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Copalnic (vezi supra) + Mănăștiur (< magh. monostor „mănăstire”). ■ Tra-ducerea numelui localității, conform primei atestări documentare, ar fi Capelele Mănăstirii (= Monosthoros Kapolnok, în magh.) Cu toate acestea, numele vechi al localității ar putea fi Mănăstirea (derivat de la un nume topic), devenit în limba maghiară Monostor și reintrat în limba română în forma Mănăștiur. Vișovan (2005) identifică un toponim În Mănăștur, arătură în localitatea Bârsana (Țara Maramureșului), cu precizarea: „toponimul păstrează amintirea unei vechi mănăstiri, despre care documentele istorice vorbesc încă în anul 1391”. Vasile Frățilă afirmă că top. Mănăștiur din Banat provine din substantivul maghiar monostor „mă-năstire” < lat. medieval monasterium, oiconim redat de români prin Mănăștur. Prezența lui -i- (Mănăștiur) nu se justifică etimologic; ea se datorează intervenției administrației românești (Frățilă, 2007: 268; pentru etimologie v. și Iordan, 1963: 237). După Vasile Radu (Satele, 2005: 57), oiconimul provine din hidronimul Copalnic + determinantul Mănăștiur „mănăstire”.

Cornești

Zonare: Sat aparținător de comuna Călinești, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Cosăului, la 4 kilometri nord de Călinești; zonă de deal. Populație: 423 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: corneștean, -ă, corneșteni, -e / corneșteancă, corneștence. Nume de familie derivate din numele localității: Corneștean, Cornestean, Corneșcian, Corneștian (238 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Rad, Rednic. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (1800). Atestare documentară: 1418 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1418 Somyafalwa (Satul lui Cornea), 1424 Kozo, 1442 Felsewfeyerfalua (Fereștiul de Sus), 1465 Somos, 1470 Somosfalva, 1475 Somosfalwa, 1479 Samosfalwa, 1828 Kornyesti, 1913 Somfalva (Suciu, 1967). ■ În 1424 Kozo, în 1442 Felsefeyerfalva, în 1470 Somosfalva, proprietatea familiei Radu (1577) și Fuior (1696) (Filipașcu, 1940: 91). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Cornea (Caraș-Severin), Corneanu (Buzău), Corneni (Cluj), Cornești (Cluj, Dâmbovița, Gorj, Iași, Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup cornești < n.fam. Cornea (< subst. corn „colț” + suf. -ea) + suf. -ești. ■ De regulă, suf. -ești indică faptul că la originea oiconimului stă un antroponim. În cazul de față, acesta trebuie să fie Cornea, după cum arată și Frățilă (2007: 297): Cornești < n. grup cornești < n.fam. Cornea, Cornescu „urmașii lui Cornea”. În Maramureș, Cornea este un nume de familie cu frecvență medie: 215 persoane cu acest nume, în 2007. După Constantinescu (1963), numele derivă de la tema corn-, substantiv (DOR: 249), iar după Iordan (1983), Cornea < s. cornea „numele dracului", dar poate fi, totuși, foarte bine, un derivat de la corn cu suf. -ea (poreclă). În documente, localitatea apare în traducere în limba maghiară (Somfalva, unde som „corn”, iar falwa „sat”), cu excepția anului 1442, când așezarea e numită Fereștiu de Sus (în magh. Felsewfeyerfalua). Forma magh. Somos (< som „corn” + suf. (o)s) are semnificatia de „bogat în corni” (Frățilă).

Corni

Zonare: Sat aparținător de comuna Bicaz, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Codrului, în extremitatea vestică a județului, la nord de Bicaz; zonă de deal. Populație: 332 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: cornean, -ă, corneni, -e / corneancă, cornence. Nume de familie derivate din numele localității: Cornean, Corneanu (25 de per-soane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Atestare documentară: 1451 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1451 Somtelek (Terenul cu Corni), 1719 Somfalu (Satul Cornu), 1760 Somos, 1850 Szamos Kornye (Corni Someș), 1854 Somfalu, Corniea, 1913 Szilágysomfalu (Corni Sălaj) (Suciu, 1967); 1909-1919 Corni, Somfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Corni (Botoșani, Dâmbovița, Galați, Iași, Neamț, Suceava), Corni-Albești (Vaslui), Cornii de Jos și de Sus (Bacău), Cornii Sârbi (Neamț) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele topic Corn + suf. -i (desin. la pl.). ■ Mai mult ca sigur, la baza denumirii localității a stat un nume topic provenit din apelativul corn. Singurul semn de întrebare se referă la semnificația acestui substantiv. Sensul de „excrescență osoasă" (ref. la coarne de animale) nu pare a avea susținere. Sensul regional de „colț, cotlon, margine", deși atestat în zonă (v. DRAM, 2015), iarăși nu pare justificat. La Loșonți (2000) găsim sensul de „deal; vârf de deal”, care cu ușurință ar putea genera un nume topic. Forma în care este atestată denumirea localității, într-un document din 1451, Somtelek (unde magh. som „corn” și telek „teren”), ar putea suporta o traducere de genul Terenul cu Corni. În acest caz, Vasile Radu (Satele, 2005: 58) are dreptate atunci când afirmă că numele oiconimului derivă din apelativul corn „arbust cu fructe comestibile” (Cornus mas) (< lat. cornus). Vișovan susține că în localitate există numele topice Cornii de Jos și Cornii de Sus, unde cresc corni (arbuști).

Coroieni

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în podișul Boiu, la poalele Culmii Breaza, la 63 de kilometri sud de Baia Mare și 15 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Localități componente: Baba, Coroieni (reședință), Drăghia, Dealul Mare, Vălenii Lăpușului. Populație: 2.835 locuitori (1970), 2.327 locuitori (în comună) (în 2002); 2.219 locuitori (în comună), 376 locuitori (în satul Coroieni) (în 2011). Gospodării: 777 (în comună, în 2011). Etnii: 1.721 români, 423 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: coroienaș, -ă, coroienași, -e, / coroieșancă, coroieșence. Porecla locuitorilor: vrăbii (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Ciupe, Criste, Petruț. Personalități: Valentin Muste (n. 1954), artist plastic. Expoziții personale în țară și străinătate. Pictor de biserici. ■ Vasile Muste (n. 1956), poet, directorul Casei de Cultură din Sighet. Vol. Înstelarea frigului (1997), Constelația copilăriei (1998). Atestare documentară: 1584 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1584 Karulyfalwa (satul / proprietatea lui Coroi), 1733 Koroján, 1750 Korujen, 1760 Karulyfalva, 1805 Karullyfalva, 1808 Karojeni vel Korjen, 1850 Korujeny, 1854 Kárulyfalua, Curuieni (Suciu, 1967); 1909-1919 Coruieni, Kárulyfalva (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Coruieni. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Coroiești (Hunedoara, Vaslui), Coroi (Arad, Mureș), Coroiu (Vaslui) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: „Comuna Coroieni, de lângă Tg. Lăpuș, se spune că ar fi întemeiată de un Cora din Bârsana, care a emigrat pe aceste locuri încă în secolului al XVI-lea" (P. Lenghel, 1979: 19).

Etimologie: Din numele de grup coroieni, coruieni < n.fam. Corui, Coroi (< subst. coroi „numele unei păsări răpitoare; șoim” < magh. karoly) + suf. -eni. ■ Nu e exclus ca localitatea Coroieni să fi fost înființată de locuitori din satul Coruia (prin migrarea unor familii), adică de coruieni, de unde administrația maghiară a numit așezarea Coruieni (vezi atestările din anii 1750 și 1850, când satul se numea Coruieni, în magh. Korujen, respectiv Korujeny), iar administrația românească: Coroieni (după modelul Breb - Brebeni). Sau, mai există posibilitatea ca respectivele localități să fi avut același întemeietor sau proprietar (Corui sau Coroi), datorită faptului că ambele au fost atestate pentru prima dată aproximativ în aceeași perioadă (sfârșitul secolului al XVI-lea) și au avut denumiri asemănătoare : Karulyfalwa, pentru Coroieni, respectiv Karwlya, pentru Coruia. Antroponimele Coroi (9 persoane cu acest nume de familie, în judeul Maramureș, în 2007), Coroiu (19 persoane), dar și varianta dialectală Corui (66 de persoane) derivă din apelativul coroi „numele unei păsări răpitoare” (Iordan, 1983). Legenda locală vorbește despre un oarecare Cora din Bârsana, ca în-temeietor al localității, ceea ce nu poate fi exclus, dat fiind faptul că antroponimele în discuție pornesc de la aceeași temă Cor-.

Coruia

Zonare: Sat aparținător de comuna Săcălășeni, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, la sud-est de Săcălășeni; zonă de câmpie. Populație: 832 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: coruian, -ă, coruieni, -e / coruiancă, coruience. Porecla locuitorilor: vrăbii. Nume de familie derivate din numele localității: Coruian, Coru-iean (44 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Avram, Conț, Lupșe, Moje, Tomșe. Manifestări tradiționale locale: Sărbătoarea cireșelor (la sfârșitul lunii mai). Monumente istorice: Cimitirul everiesc (sec. XVIII); Biserica de lemn „Sf. Ana” (1794); Clopotnița de lemn a bisericii (sec. XIX). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Karwlya, 1603 pagus Karulya, 1639 Karullya, 1733 Karuly, 1750 Koroje, cca. 1800 Carue, 1850 Kerullye, 1854 Karullya, Căruliea, 1913 Karuly (Suciu, 1967); 1909-1919 Coruia, Karulya (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui lo-calității: Caruia.

Etimologie: Din n.fam. Corui, var. lui Coroi + suf. top. -a. ■ Numele satului provine dintr-un antroponim Corui, varianta locală a lui Coroi, derivat din apelativul coroi „șoim” (< magh. karoly). De altfel, pentru Coruia, administrația consemnează varianta în limba maghiară (Karwlya, Karulya, Karuly etc.) pentru antroponimul rom. Coroi / Corui. În județul Maramureș, 66 de persoane au numele de familie Corui (în 2007). Numele localității a devenit Coruia prin adăugarea sufixului toponimic -a.

Costeni

Zonare: Sat aparținător de comuna Cupșeni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Țibleș, la 70 de kilometri de Baia Mare, la 3 kilometri est de Cupșeni; zonă de deal. Populație: 435 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: costenar, -ă, costenari, -e, (costenean). Porecla locuitorilor: picioicari (< subst. reg. picioică „cartof"). Nume de familie derivate din numele localității: Costenar, Costeneanu (98 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Hereș, Nodiș, Țura. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (1870); Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru și Pavel”. Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 Kostafalu (Satul lui Costa / Costea), 1613 Kosztafalva, 1733 Kosteny, 1750 Koteny, 1760 Koszta, 1850 Kosztény, 1854 Kosztafalva, Costien (Suciu, 1967); 1909-1919 Costeni, Kosztafalva (Moldovan, Togan). Localități cu nu-me identice sau asemănătoare: Costeni (Gorj, Prahova), Costești (Alba, Argeș, Botoșani, Dâmbovița, Gorj, Hunedoara, Iași, Mehedinți, Vaslui, Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Conform legendei, înainte de întemeierea satului, pe acest teritoriu existau 2 oameni: Costea și Dobrea. Fiecare dintre ei dorea să aibă un teritoriu al său. Astfel, cei doi au recurs la bătaie, Dobrea fiind ucis în locul care astăzi se numește Mormânturi. Costea a mai poposit puțin pe aceste locuri, apoi și-a urmat drumul până a găsit un loc potrivit pentru întemeierea unei așezări, care a primit numele de Costeni. De la numele lui Dobrea vine numele satului Dobric” (Butian, 2004: 82).

Etimologie: Din numele de grup costeni < n.fam. Coste(a) (< Constantin) + suf. -eni. ■ Așa cum consemnează și legenda, în memoria colectivă s-a păstrat numele unui oarecare Costea, întemeietorul satului. Acesta este un nume frecvent în zona Lăpuș: 527 de persoane cu numele Coste, în județul Maramureș, în 2007; respectiv 361 de persoane cu numele Costea. După Constantinescu (1963: 34) și Ionescu (2001: 105), antroponimul derivă din Constantin (< lat. Constantinus). După Iordan (1983), n. fam. Coste(a) < gr. Kostea(s), cf. și bg. Koste. Denumirea așezării trebuie să provină de la urmașii acestui întemeietor, costenii (denumirea Costeni datează din anul 1733). După Frățilă, derivatul e format mai degrabă de la hipocoristicul Costa (cf. atestările din 1603, 1733, 1760, provenit din Constantin) + suf, -eni, pl. lui -ean(u).

Coștiui

Zonare: Sat aparținător de comuna Rona de Sus, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Ronei, la 2 kilometri sud de Rona de Sus; zonă de deal. „Băile Coștiui sunt situate pe valea râului Iza, la 15 kilometri est de Sighet, în apropierea graniței Galiției. Altitudinea 362 m. Sunt mai multe lacuri sărate concentrate (30%) care sunt amenajate pentru băi în aer liber” (Țeposu, Câmpeanu, 1921: 139-140). „Aici se află o ocnă de sare și renumitele băi de sare și iod mult cercetate (Sovata Maramureșului). La 1474 se pomenește de un castel din această comună, ca demult existent" (Dermer, Marin, 1935: 96). Populație: 630 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație preponderent de etnie maghiară. Numele comun al locuitorilor: coștiuian, -ă, coștiuieni, -e / coștiuiancă, coștiu-ience. Porecla locuitorilor: măgari (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Monumente istorice: Castelul Apaffi (sec. XV-XVIII); Biserica „Sf. Cruce” (sec. XIX); Capelele din „Calea Crucii”; Biserica ucraineană (sec. XIX); Statuia Sf. Ioan Nepomuk (1742). Arie naturală protejată (de interes național): Pădurea de larice (L. 5/2000). Atestare documentară: 1474 (Mihaly; Filipașcu; Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1474, 1475 castellum Ronaszek, 1475 Ronazek, 1479 Rona-zeek (Suciu, 1967). ■ În 1474, Castellum de Rónaszék (Filipașcu, 1940: 84).

Etimologie: Din subst. reg. coștei „castel” (< magh. kastély „castel”). ■ Referitor la etimologia toponimului Coștiui, în majoritatea intervențiilor de până acum s-a admis că la baza denumirii stă apelativul castel. Mihaly (1900: 39) notează: „Coștui = Castellum = Rónaszék”. Patru decenii mai târziu, istoricul Al. Filipașcu precizează: „Satul și-a luat numele de la o fortăreață numită Castellum, construită pe Ronișoara pentru apărarea minelor de sare". Ideea este reluată de un alt istoric, Radu Popa (1970: 75), atunci când afirmă că în Coștiu se afla „castelul cămării regale a sării, de unde și numele satului”. Frățilă (2007: 153), referindu-se la un top. Coșteiu (din jud. Timiș), arată că provine din magh. kastély „castel”. Loșonți (2001) propune o nouă abordare: „Posibil din coștei, în nordul țării, cu sensul de coșar" (în acest caz, coștei < coș + suf. -tei). De menționat că există și omonimul coștei, cu sensul de „castel”, regionalism transilvănean, derivat din magh. kastély „castel” (vezi Scriban, 1939), care nici el nu trebuie abandonat ca ipoteză de lucru pentru Coștiui.

Crasna Vișeului

Zonare: Sat aparținător de comuna Bistra, regiunea Maramureș. ■ Până în 1945, satul a aparținut de Petrova, iar din 1968 a intrat în componența com. Bistra. Localizare: Localitate situată pe valea Vișeului, la confluența pârâului Frumușeaua cu râul Vișeu, la sud de Bistra; zonă de munte. Populație: 1.666 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație prepon-derent de etnie ucraineană; aceasta a venit din zonele nordice ale Carpaților, din Pocuția și Bucovina, începând cu secolul al XVIII-lea, mai ales după 1766 (Vișovan, 2007: 46). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: crăsnean, -ă, crăsneni, -e / crăs-neancă, crăsnence. Nume de familie derivate din numele localității: Crăsneanu (3 per-soane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe pârâul Tomnatec, spre Valea Frumușeaua (Nădișan, 2012). Atestarea docu-mentară: 1913 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1913 Petrovakraszna (Suciu, 1967), 1968 Crasna Vișeului (Suciu). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Crasna (Covasna, Gorj, Sălaj, Vaslui), Crasna din Deal (Gorj), Crasnaleuca (Botoșani), Crasna-Ungureni (Gorj) (In-dicator, 1974).

Etimologie: Din Crasna (< hidron. Crasna, afluent al râului Vișeu < subst. reg. crasna) + Vișeu (v. infra). ■ Populația de ruteni care a întemeiat această așezare (probabil spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, făcând parte din al treilea val de ucraineni ce au migrat spre Maramureș – după cum susține Petrovai, 2007; v. și Vișovan, 2007) și-au denumit localitatea după numele pârâului Frumușeaua (denumit ulterior, de o populație slavă, Crasna), afluent al râului Vișeu, la confluența cărora s-a așezat vatra noului sat. Valea Crasnei își are iz-voarele în munții Pop Ivan, respectiv Șerban-Topolev-Polonica. Hidronimul Crasna derivă din apelativul crasna „frumos; frumusețe” < vsl. krasĭnŭ „frumos", fem krasĭna, cf. bg. krasen „frumos, drăguț", slav. krasa „frumusețe" și un nume topic ucr. krasna, slov., croat. krasnitsa (Miklosich, cf. Iordan, 1963: 113). În Maramureșul din dreapta Tisei, există o localitate cu numele Crăsnișoara (< Crasna + suf. dim. -ișoara) (Taraczkraszna, în ucr.), „comună de dată mai recentă", după cum menționează Filipașcu (1940). Probabil din acest motiv, la numele localității s-a adăugat determinantul Vișeu (la genitiv), pentru a fi localizată mai ușor.

Crăciunești

Zonare: Sat aparținător de comuna Bocicoiul Mare, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe malul Tisei, la granița cu Ucraina, la 6 kilometri nord de Bocicoiul Mare; zonă de deal. "Comună renumită pentru băile ei de sulf și iod” (Dermer, Marin, 1935: 94). Populație: 1.331 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație preponderent de etnie u-craineană. ■ „Un document din 1442 vorbește de Crăciunești ca moșie românească. Azi, majoritatea locuitorilor o formează rutenii" (Dermer, Marin, 1935: 94). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, ma-joritară). Numele comun al locuitorilor: crăciuneștean, -ă, crăciuneșteni, -e, (crăciunean) / crăciuneșteancă, crăciuneștence, (crăciuneancă). Nume de familie frecvente în localitate: Boiciuc, Lauruc, Moisuc, Popovici. Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe versantul stâng al râului Tisa, în locul numit Sub Dâmb (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1385 (Mihaly; Filipașcu; Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1385 Karachonfalwa (Satul lui Crăciun), 1411 Grachonfalwa, 1418 Karachonfalwa, 1442 poss. walachalis Karachonfalua, 1473 Karacsonyfalva, 1480 Karacsonfalva, 1600 Kasrachionfalua, 1715 Karácsonfalva, 1828 Karátsonfalva, Kraciunow, 1851 Karácsonfalvas, 1913 Tiszakarácsonyfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Crăciunești, Tiszakarácsonyfalva (Moldovan, Togan). ■ În 1385 Karachonfalva, în 1442 possessio volachalis, propietatea lui Pancu din Crăciunești (Filipașcu, 1940: 84). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Crăciunei (Olt), Crăciunel (Harghita), Crăciunești (Dâmbovița, Hunedoara, Mureș, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup crăciunești < n.fam. rom. Crăciun + suf. -ești. ■ În mod evident, numele localității derivă dintr-un antroponim Crăciun, posibil întemeietor al satului sau doar proprietar. Istoricul Radu Popa (1970: 75) identifică în documente „un Stanizlaw filius Krachun, ca om al regelui la 1360, care face parte din familia cnezilor din Crăciunești". Și în prezent, numele de familie Crăciun este frecvent în județul Maramureș: 607 persoane cu numele Crăciun, respectiv 150 de persoane cu numele Craciun (în anul 2007). Antroponimul derivă din apelativul crăciun „despre cineva născut la 25 decembrie, aceasta la început; ulterior substantiv personificat în folclor” (DOR), devenit personaj mitic înfățișat ca un moș bun. Mai semnifică numele unei sărbători religioase de factură creștină, care aniversează nașterea lui Iisus Cristos pe 25 decembrie. ■ Etimologia apelativului crăciun este destul de controversată: < lat. creationem “procreație” (MDA); probabil din lat. creatio, -onis „naștere" (Densusianu, Graur, Rosetti, DEX); din lat. creatio „naștere" sau calatio „con-vocare" (Kernbach): „La romani funcționa tradiția convocării (calatio) de către preoți, la înce-putul lunii (zi-întâi), a enoriașilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii în curs; la fel se proceda pentru alte sărbători speciale, cum erau ritualurile mithraice de la 25 decembrie” (Kernbach, 1989: 118). „Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcun, inițial "lemn, ciot, buturugă", apoi „buturuga lui Crăciun”; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea” (Ibidem). Probabil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983).

Cufoaia

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord); în anul 1630, satul aparținea Gherlei, iar în 1650 aparține Chioarului. Localizare: Lo-calitate situată la 4 kilometri nord-vest de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 178 locuitori (în 1831), 380 locuitori (1882), 357 locuitori (1891), 343 locuitori (1930), 273 locuitori (1977), 206 locuitori (în 2011). Gospodării: 79 case (în 1977). Dialect: subdialect crișean (de tran-ziție). Numele comun al locuitorilor: cufoian, -ă, cufoieni, -e / cufoiancă, cufoience. Nume de familie derivate din numele localității: Cufoian (53 de persoane cu acest nume, în Ma-ramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bel, Latiș. Personalități: Vasile Latiș (1934-2007), poet, folclorist, profesor universitar. Vol. Păstoritul în Munții Ma-ramureșului (1993), Odihnă rostitoare (1996), Cântecele Diotemei (1999). Monument istoric: Absida bisericii de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1850). Atestare documentară: 1630 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1630 Cohpatak, 1650 Kopataka, 1703 Koppataka, 1721 Köpa-taka, 1733 Kuffja, 1750 Kufoje, 1760 Köh Pataka, 1854 Közpataka, Cufoaie (Suciu, 1967); 1909-1919 Cufoaia, Kóhpataka (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din hidron. Valea (Cofei) Cofoaiei > (dial.) Valea Cufoaiei > Cufoaia (< subst. cofă „groapă, adâncitură” + suf. augm. -oaia). ■ Potrivit atestărilor documentare (Cohpatak, Kopataka, Köh Pataka, unde patak = magh. patak „pârâu”), la baza denumirii localității Cufoaia pare a fi un toponim. Referitor la prima parte a termenului, istoricul Kadar (1901) crede că numele ar deriva de la cuvântul magh. koho „topitorie”, iar Resmeriță (1924) crede că derivă de la cuvântul cofă (v. Butian, 2004: 76). Köpataka, atestat la 1721, ar însemna „Râul cu pietre” (< magh. kö „piatră” + patak „râu” + suf. top. -a) (Frățilă). În analiza etimologică a top. Cofana „arătură, vie” (în localitatea Șieuț, jud. Bistrița-Năsăud), Dumitru Loșonți propune ca soluție apelativul cofană (cofăni, cofeni) cu sensul de „curmătură" (ALR Bistrița), „loc ca o covată”, „depresiune”, apelativ neînregistrat de dicționare, derivat de la *cofă („groapă, adâncitură” sens evoluat prin metaforă de la cofă „vas”) + suf. -ană (Loșonți, 2000: 125) Același termen *cofă „groapă, adâncitură” cu un sufix augmentativ -oaia, putea da numele oiconimului Cufoaia (vezi atestările din secolul XVIII: Kuffja, Kufoje). Probabil, inițial așezarea s-a numit Valea Cofei sau Valea Cofoaiei (dial. Cufoaiei), după numele unui curs de apă ce străbate o microdepresiune (de unde denumirea de cofă).

Culcea

Zonare: Sat aparținător de comuna Săcălășeni, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Lășului, la 3 kilometri sud de Săcălășeni; zonă de câmpie. Populație: 627 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: culcean, -ă, culceni, -e, (culcear) / cul-ceancă, culcence. Porecla locuitorilor: mâcioci (< s. mâcioc „motan", var. a lui mâțoc < mâță „pisică") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Culcean, Culceanu, Culciar, Culcear (182 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Conțiu, Medan. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1720). Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 Keölczye, 1639 Keölsze, 1647 Keoltse, Keolcze, 1733 Kulcsa, 1760 Koltse, cca. 1800 Költse, Culce, 1805 Költs, 1850 Költse, Kultse, 1854 Kölcse, Culcea (Suciu, 1967); 1909-1919 Culcea, Kövarkölcse (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Culciu Mare, Culciu Mic (Satu Mare) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Culce(r) (< subst. culcer, var. veche a lui clucer „boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești" < sl. kliučarŭ „intendent”) + suf. top. -a. ■ După Iorgu Iordan, oiconimul Culcea este forma feminină a variantei Culciu (localitățile Culciu Mic și Culciu Mare, jud. Satu Mare), sinonim de origine maghiară pentru cheie „trecătoare îngustă cu pereți înalți, stâncoși și abrupți" (Iordan, 1963: 21). Ipoteza e puțin probabilă, deoarece localitatea chioreană Culcea se află într-o zonă de câmpie, iar în apropiere nu se află nicio trecătoare cu pereți stâncoși, care să justifice o derivare din magh. kulcs „cheie”. În acest caz, nu ne rămâne decât să cercetăm antroponimia. Același Iordan (1983) afirmă că n. fam. Culcea este hipocoristic a lui Neculcea, iar n. fam. Culcer îl derivă din subst. culcer, var. veche a lui clucer "boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești" (Iordan, 1983). Ape-lativul clucer < sl. kliučarŭ „intendent” (v. Scriban, 1939). E posibil ca acest antroponim (Culcer, devenit *Culce) să fi stat la baza formării denumirii Culcea, iar forma finală a rezultat prin adăugarea sufixului toponimic -a. Dealtfel, cele mai frecvente atestări documentare sunt Culce și Culcea, în formele Keölczye, Keolcze, Kulcsa, Culce etc. În opinia lui Radu Vasile, oiconimul este derivat din antroponimul Cula (cf. porecla Cula, atestată în satul Săcălășeni) + suf. dim. -cea (Radu, Satele, 2005: 68). Culce(r) putea fi un proprietar al satului pe la sfârșitul secolului al XVI-lea sau chiar mai devreme.

Cupșeni

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Lăpuș, la poalele Munților Țibleș, pe valea Rotunda, la 66 de kilometri sud-est de Baia Mare și 19 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Localități componente: Costeni, Cupșeni (reședință), Libotin, Ungureni. Populație: 4.826 locuitori (în 1970), 3.778 locuitori (în comună) (în 2002); 3.581 locuitori (în comună), 782 locuitori (în satul Cupșeni) (în 2011). Gospodării: 1.366 (în comună, în 2011). Etnii: 3.488 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: cupșenar, -ă, cupșenari, -e (cupșean). Porecla locuitorilor: dănțăuși (< subst. danț „dans, joc") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Cupșenar, Cupșinar. Nume de familie frecvente în localitate: Băbuț, Cupșa, Filip, Pintea. Monumente istorice: Biserica de lemn “Sf. Ilie Proorocul” (sec. XVIII); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” *(sec. XIX). Atestare documentară: 1584 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1584 Lupsafalwa (= Kupsa-falwa), 1733 Kupsan, 1750 Kopseny, 1805 Kupsafalva, 1850 Kupcsény, 1854 Kulsafalva, Cupșeni (Suciu, 1967); 1909-1919 Cupșeni, Kupsafalva (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din numele de grup cupșeni < n.fam. Cupșa (< bg. Kupča) + suf. -eni. ■ În prima atestare documentară (1584), localitatea s-a numit Satul lui Cupșa (Kupsafalwa), iar două secole mai târziu (1750) a devenit Cupșeni, după numele comun al locuitorilor. Pătruț (1980) este de părere că oiconimul „își are numele de la un Cupșa, înrudit cu Cupcea și Cupcici (frecvente în documentele moldovenești), derivate față de Cupa, Cupul" (p. 61). După toate probabilitățile, un oarecare Cupșa a fost întemeietorul așezării, dovadă fiind faptul că și în prezent numele este frecvent în localitate. La nivelul județului Maramureș, în anul 2007 erau 541 de persoane cu numele de familie Cupșa, 85 cu numele Cupsa, 173 cu numele Cupcea, respectiv 96 cu numele Cupșe. Antroponimul Cupșa, Cupșe, este identic, ca temă, cu Cupcea < bg. Kupča (Iordan, 1983); Cupce, n. fam. în Maramureș, din sl. copčenu „negustor" (DOR: 254).

Curtuiușul Mare

Zonare: Sat aparținător de comuna Valea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în sudul județului, pe valea Curtuiuș, la 5 kilometri vest de localitatea Valea Chioarului, la 35 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 922 locuitori (în 1900), 1.003 locuitori (1910), 838 locuitori (1930), 760 locuitori (1966), 388 locuitori (2002), 297 locuitori (2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: curtuiușean, -ă, curtuiușeni, -e, (curtuișean, curtușan) / curtuiușeancă (curtuieșeancă, curtușancă), curtuiușence. Porecla locuitorilor: ciotormani (< subst. ciotorman „gușat") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Curtuiușan, Curtușan, Curtuișan (52 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Avram, Dod, Matei, Petrean, Seling, Tuns. Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Keortwelyes, Keorthwylyes (Curtuiuș), 1603 Keorttvelyes, 1588 Körtvélyes, 1733 Nagy Körtvés (Curtuiușul Mare), 1750 Körtvejes, 1760 Nagy Körtvéllyes, cca. 1800 Cutuiușul Mare, 1805 Nagy Körtvélyes, 1850 Kurtulysu Mare, 1854 Nagy-Körtvélyes, Curtuiușu Mare (Suciu, 1967); 1909-1919 Curtuiușu-mare, Nagykörtvélyes (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Curtuișeni (Bihor), Curtuiușul Dejului (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Curtuiuș (< magh. Körtvéllyes, din magh. körte „pară” + magh. hely „loc”) + determinantul Mare. ■ În Transilvania de Nord există patru localități cu numele Curtuiuș, respectiv: Curtuiușul Mare (Nagy Körtvéllyes, în magh.) și Curtuiușul Mic (Kis Körtvéllyes), în județul Maramureș, Curtuișeni (Körtvélyes), lângă localitatea Valea lui Mihai, la granița dintre jud. Bihor și jud. Satu Mare, Curtuiușul Dejului (poss. Kurthvillus), în județul Cluj. Toate sunt atestate în perioada medievală, iar denumirile lor oficiale (ale administrației maghiare) sunt relativ identice. Astfel, N. Drăganu (1928: 34) apreciază: Curtuiuș < magh. Körtvélyes „loc cu peri”. La fel și Kniezsa (1943): Körtvélyes are sensul de „livadă de peri”. Se evidențiază tema magh. körte „pară”. Într-o lucrare monografică a localității Curtuiușul Mare, se arată: „De la bătrânii satului am aflat că denumirea provine de la pomul fructifer păr, care în maghiară este körte și, asociat cu cuvântul hely, care înseamnă loc, a rezultat denumirea de Körtvelyes, adică locul cu peri” (Curtuiuș, 2002: 43). Mai puțin probabilă derivarea dintr-un antroponim de forma Curt(u) < magh. kurta „scurt" sau (și) bg. kurta „câine ciobănesc cu coadă scurtă" (Iordan, 1983; vezi și DOR: 254). Deci, după toate probabilitățile, localitatea își trage denumirea dintr-un nume topic rom. de genul Dealul cu Peri sau Imașul cu Peri, tradus în limba maghiară Körtvéllyes („Locul cu peri”) și preluat iarăși de români în forma Curtuiuș. Acest nume a fost dat ulterior și unui curs de apă ce trece prin apropiere. Localitatea pri-mește determinantul Mare începând cu anul 1733, pentru a se diferenția de cealaltă localitate cu numele Curtuiuș (devenită, din 1651, Curtuiușul Mic).

Curtuiușul Mic

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, între Copalnic-Mănăștiur și Coaș; zonă de deal. Populație: 269 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: curtuiușean, -ă, curtuiușeni, -e, (curtuișean, curtușan) / curtuiușeancă (curtuieșeancă, curtușancă), curtuiușence. Porecla lo-cuitorilor: bongăi (< subst. bongău „viespe, insectă mare; bongar, bondar") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Curtuiușan, Curtușan, Curtuișan (52 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în fața bisericii: Fântâna Sărată (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Kurthveles (Curtuiuș), cca. 1460 Kerthweles, 1566 Keorthvelyes, Körthwelyes, Keörtvelies, 1603 pagus Keorttvelyes, 1651 Kiskörtvélyes (Curtuiușu Mic), 1760 Kiskörtvéllyes, cca. 1800 Kis Körtvéllyes, Curtuiusălu, 1805 Kis Körtvélyes, 1830 Kurtujusél, 1854 Kis Körtvéllyes, Curtuiușel (Suciu, 1967); 1909-1919 Curtu-iușu-mic, Kiskörtvélyes (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Curtuiușel. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Curtuiușeni (Bihor), Curtuiușul Dejului (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Curtuiuș (vezi supra) + determinantul Mic.

Dămăcușeni

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). ■ Între 1608-1630, localitatea a aparținut domeniului Gherlei. Localizare: Localitate situată pe valea Suciu, la 3 kilometri est de Tg. Lăpuș, la confluența văilor Suciu și Lăpuș; zonă de deal. Populație: 776 locuitori (în 1757), 802 locuitori (în 1882), 984 locuitori (1923), 1.046 locuitori (1977), 907 locuitori (în 2011). Gospodării: 192 case (1882). Etnii: Singura lo-calitate cu populație majoritar de etnie maghiară din zona Lăpuș: 694 maghiari, 31 români, 94 evrei (1930). Dialect: subdialect crișean (pentru populația românească). Numele comun al locuitorilor : dămăcușan, -ă, dămăcușeni, -e, (dămăcușenar) / dămăcușancă, dămă-cușence. Nume de familie frecvente în localitate: Gherghely, Molnar, Nemeth, Pall. Sit ar-heologic: Așezare, epoca bronzului (punct „La Obreja”). Monument istoric: Biserica Re-formată (1843). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, Fântâna Puturoasă (Puțul cu Apă Pucioasă) (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1393 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1393 Damunkusfalva, 1488 Damokosfalwa, 1637 Domokosfalva, 1767 Damokosfalwa alio nomine Tolvaj-Domokos, 1733 Domokos, 1750 Domokoseny, 1850 Domokusény, 1854 Domokos, Domocușeni (Suciu, 1967); 1909-1919 Dămăcușeni, Domokos (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dămăcușa (sat desființat, înglobat în satul Podu Tur-cului, jud. Bacău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup dămăcușeni < n.fam. rom. Dămăcuș + suf. -eni. ■ Potrivit documentelor istorice, în perioada medievală autoritățile maghiare au numit așezarea Satul lui Dămăcuș (Damokosfalwa, în magh.). După Iordan (1963: 166) denumirea derivă din antroponimul Dămăcuș < magh. Domokos „Dominic". Numele este atestat în județul Ma-ramureș, în variantele: Domokos (69 de persoane cu acest nume, în anul 2007), Domokoș (32 de persoane), Domocoș (18), Domocos (11). Începând cu anul 1750, satul își schimbă denumirea în Dămăcușeni (Domokoseny), după numele comun al locuitorilor (dămăcușean, dămăcușeni). „Se pare că numele lui derivă de la întemeietorul său, pe care-l chema Domokos, un haiduc din Chioar, care s-a așezat aici” (Butian, 2004: 78). Ipoteza este întărită de un document din anul 1767, în care localitatea este numită Damokosfalwa alio nomine Tolvaj-Domokos, adică „Satul lui Domokos același cu Domokos-Tâlharul”.

Dănești

Zonare: Sat aparținător de comuna Șișești, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Gutâiului, la 3 kilometri sud-est de Șișești, pe drumul spre Cavnic; zonă de deal. Populație: 627 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: dăneștean, -ă, dăneșteni, -e / dăneșteancă, dăneștence. Porecla locuitorilor: găiori (“o pasăre”). Nume de familie derivate din numele localității: Dăneștean (4 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Făt, Poduț. Monument istoric: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1820). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală (Izvorul de Sus și Izvorul de Jos) (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Balkonia, 1411 villa valahalis Balotafalwa, 1424 Balkfalwa, 1470 Balkona, 1491 poss. wolachalis Balkfalwa, 1566 Bayfalva, 1648 Bayffalwa, 1851 Bajfalu, 1913 Bajfalu (Su-ciu, 1967); 1909-1919 Dănești, Bajfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dăneasa (Olt), Dănești (Gorj, Harghita, Ilfov, Neamț, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup dănești < antrop. Dan + suf. -ești. ■ Se pare că denumirea actuală datează după 1918 și aparține administrației românești. Înainte de această dată, numele oficial al satului era Bajfalu (începând cu secolul al XVI-lea), unde Baj ar putea fi un su-pranume derivat din apelativul regional bai „necaz, supărare” (< magh. baj „necaz” < sl. boj „calamitate”). După Suciu (1967), în secolul al XV-lea denumirea localității era Balconea (Balkonia, Balkfalwa), derivat din antroponimul Balcu, numele unei vechi familii din Ieud. În acest caz, Balconea ar fi numele moșiei deținute de un voievod local Balc. Alți autori însă susțin că Balconea este o localitate dispărută: „În hotarul Șomcuții a existat cândva comuna Balconea, care se scria în ungurește Balkfalwa (Satul lui Balc), despre care se pomenește la 1405, dar la sfârșitul aceluiași secol Balconea a dispărut. A fost capitală de județ" (Dariu Pop, 1939: 84). Sau: Balkonia (1405), Balkona (1470), Balkfalwa (1491). Satul dispărut era situat de către D. Csánki în zona Șomcutei, iar Coriolan Suciu îl situează în raionul Șomcuta Mare, regiunea Baia Mare (Radu, Satele, 2005: 22). Greu de spus dacă e vorba despre o confuzie sau presupusul sat dispărut (Balconea / Satul lui Balc) este același cu Dănești (com. Șișești).

Dăneștii Chioarului

Zonare: Sat aparținător de comuna Mireșul Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Someșului, între Lucăcești și Pribilești, la 6 kilometri nord de Mireșul Mare; zonă de câmpie. Populație: 475 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: dă-neștean, -ă, dăneșteni, -e / dăneșteancă, dăneștence. Porecla locuitorilor: belnițe (< subst. belniță „specie de pește”). Nume de familie derivate din numele localității: Dăneștean (4 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Daanfalu (Satul lui Dan), 1424 Danfalwa, 1566, 1603 Danfalva, 1733 Denest, 1750 Denyesty, 1760 Danfalva, cca.1800 Dănești, 1850 Denesti, 1854 Dánfalva, Dănești (Suciu, 1967); 1909-1919 Dănești, Dánfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dăneasa (Olt), Dănești (Gorj, Harghita, Ilfov, Neamț, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Dănești (vezi supra) + determinantul Chioar, la genitiv (vezi supra). ■ Numele satului derivă dintr-un antroponim Dan (Iordan, 1963: 166), provenit în limba română din ebr. Dan „jude” (DOR: 39), sau hipocoristic de la Daniel (Iordan, 1983) < ebr. Danihel „judecător-domnul" (DOR: 39). Dan poate fi si un hipocoristic de la Bogdan (Frățilă). În județul Maramureș, în anul 2007, erau 901 persoane cu acest nume de familie. În teritoriile locuite de români mai sunt șase localități cu numele Dănești. Determinantul Chioarului, numele ținutului, i s-a adăugat (abia în secolul al XX-lea) pentru individualizarea lui față de numele satului Dănești, com. Șișești. Dan putea fi chiar întemeietorul satului.

Dealul Corbului

Zonare: Sat aparținător de comuna Vima Mică, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord); în trecut, cătun al satului Vima Mare. Localizare: Localitate situată la malul Lăpușului, în apropiere de Cheile Lăpușului, la poalele Culmii Prelucilor, la nord de Vima Mică; zonă de deal. Populație: 91 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tran-ziție). Numele comun al locuitorilor: delean, -ă, deleni, -e / deleancă, delence. Atestare documentară: 1954, cătun al satului Vima Mare (Suciu, 1967).

Etimologie: Din top. Deal (< subst. deal „formă de relief" < sl. dělŭ) + determinantul subst. Corb, la genitiv (< subst. corb „pasăre omnivoră" < lat. corvus). ■ La mijlocul secolului al XX-lea era atestat drept cătun; ulterior a devenit sat, însă nici la începutul secolului al XXI-lea populația localității nu depășea 100 de locuitori, iar tendința demografică este negativă.

Dealul Mare

Zonare: Sat aparținător de comuna Coroieni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord); în trecut, cătun al satului Coroieni. Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Brezei, la est de Coroieni, la 69 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 210 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: delean, -ă, deleni, -e / deleancă, delence. Nume de familie frecvente în localitate: Bogdan, Dan, Groza, Stanciu, Voievod. Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Sf. Prooroc Ilie” (1992). Atestare documentară: 1521 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1521 Ujffalu, 1585 Felseo Galigo, 1590 Dilleofalwa alias Felseo Galgo, 1607 Dalmare, 1613 Dalmarya alias Ujfalu, 1615 Dalmár, 1617 Dalmare alias Ujfalu, 1664 Dalmaria, 1665 Gyalmagra, Dalma, 1680 Dálmajre, 1733 Dalmare, 1750 Gyalu Mare, 1808 Gyálul máre, 1831 Dalmaren, 1850 Djalu Mare, 1854 Dalmár, Dealu-Mare (Suciu, 1967); 1909-1919 Dealu-mare, Dombhát (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din top. Deal (< apelativul deal < sl. dělŭ) + determinantul Mare. ■ La începutul secolului al XVI-lea, așezarea e numită de autorități Satul Nou (Ujffalu, în magh.), de unde am putea presupune că a fost înființată de curând, probabil cu rang de cătun. La sfârșitul aceluiași secol, din documentele din 1585 și 1590 aflăm că proprietar al cătunului era un oarecare Gálig (de unde Felseo Galigo și Felseo Galgo). Începând cu 1607, toate documen-tele vorbesc despre Dealul Mare (în forma: Dalmare, Dalmaria, Gyalmagra etc.). Este vorba, evident, de un nume topic care exista anterior înființării așezării.

Desești

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureș, la poalele Munților Gutâi, pe valea Marei, la 48 de kilometri de Baia Mare și 23 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Desești (reședință), Hărnicești, Mara. Populație: 3.732 locuitori (în 1970), 2.633 locuitori (în comună) (în 2002); 2.341 locuitori (în comună), 882 locuitori (în satul Desești) (în 2011). Gospodării: 1.032 (în comună, în 2011). Etnii: 2.275 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: deseștean, -ă, deseșteni, -e, (deseșean) / deseșteancă, deseștence, (deseșeancă). Porecla locuitorilor: țigani (Papahagi, 1925), „dipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș" (Maria Horvat, Mara, 1920, cf. Papahagi, 1925, t. DXXIII). Nume de familie frecvente în localitate: Hotea, Pop, Roman, Verdeș. Personalități: Petre Got (n. 1937), poet; membru USR. Vol. Cer înfrunzit (1969), Glas de ceară (1972), Dimineața cuvântului (1980), Inima lui septembrie (1996) etc. ■ Gheorghe Pârja (n. 1950), poet, publicist; membru USR. Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), premiul Nichita Stănescu al Serilor de Poezie de la Desești (1999). Vol. În numele tatălui (1996), Sub podul lui Apollodor (1998) etc. Monument istoric: Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1770), patrimoniu UNESCO. Așezământ monahal: Schitul ortodox Izvoare (stațiune), cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”. Arie naturală protejată (de interes local): Tăurile Chendroaiei (HCL nr. 08/25.04.2006); Râul Mara, pe o lungime de 22,9 kilometri (HCL nr. 15/2008); de interes național: Mlaștina Iezerul Mare, pe platoul Munților Igniș, la 1.014 m altitudine; turbărie (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în centrul comunei, lângă școală: Izvorul din Josani (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1360 (Mihaly; Filipașcu; Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 villa olachalis Deszehaza, 1364 Dezefalwa, 1442 Dese, 1459 Desefalva, 1517 Deze, 1828 Desestj, 1851 Dezse (Suciu, 1967); 1909-1919 Desăști, Desze (Moldovan, Togan). ■ În 1360 Deszeháza, Villa olachalis, proprietatea lui Giula din Giulești și a descendenților săi (Filipașcu, 1940: 91). ■ Variante ale numelui localității: Desăști.

Etimologie: Din n. grup desești < antrop. Dese, Desja (hipocor. din Desimir) sau din Dej, Dejeu (< magh. Dezsö „Desiderius" < lat. desiderium „dorință") + suf. -ești. ■ Potrivit ates-tărilor documentare (unde apare în variantele Deszehaza, Desefalva, Dese, Deze etc.), la baza denumirii satului Desești pare a sta un antroponim de forma Des, Dese, Desea. Istoricul Radu Popa (1970) susține că „onomasticul Desea lipsește din Maramureș“, iar Filipașcu (1940: 73) afirmă că satul are o „numire fără niciun înțeles, creat de redactorii diplomelor maramureșene, călugări ai Conventului Leles, slovaci maghiarizați”. Cea mai frecventă ipoteză de lucru s-a dovedit a fi asocierea cu top. Dej (atestat 1214, în forma Dees). De aici întrebarea: să fie Des o transcriere a lui Dej? Dejești, satul lui Dej? (Există o localitate cu numele Dejești, în jud. Olt). Drăganu (1928: 31) propune o primă soluție etimologică: Desești - Dej, Dejești, Dejani, etc. < Desimir; ideea e reluată într-o altă lucrare: Desești < sl. Desja, ipoc. lui Desimir (1933: 392). Însă pentru etimologia top. Dej, cercetările indică o derivare din antroponimul Desideriu: Dej, Deju = Dejeu < magh. Dezsö „Desiderius" < lat. desiderium „dorință", dar cu derivate numai din forma maghiară Deszö (v. Iordan, 1983; DOR: 44; Ionescu, 1975). În concluzie, Dese trebuie să fie un hipocoristic stâlcit de la un nume (posibil Desimir, Dejeu sau Desideriu) pe care documentele nu l-au reținut. Acest personaj pare să fi jucat un rol important în istoria localității.

Dobricul Lăpușului

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). În anul 1548 satul aparținea Cetății Ciceului. Localizare: Localitate situată pe valea Dobricului, la 6 kilometri nord-est de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 367 locuitori (1831), 695 locuitori (1886), 456 locuitori (1923), 405 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: dobrican, -ă, dobricani, -e / dobricancă, dobricance. Nume de familie derivate din numele localității: Dobrican (462 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Iuga, Leșe, Moșuț. Monumente istorice: Biserica de lemn „Intrarea în biserică”; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII). Atestare documentară: 1548 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1548 Debrek, 1553 Debregh, 1627 Oláh-Debrik, 1679 Dobrik, 1750 Lápos-Debrek, 1829 Nagy-Debrek, 1850 Dobriku Lepusuluj, 1854 Lápos-Debrek, Dobricu-Lăpușului (Suciu, 1967); 1909-1919 Dobric, Láposdebrek (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Dobric. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dobric (Bistrița-Năsăud), Dobriceni (Vâlcea), Dobricel (Bistrița-Năsăud), Dobriceni (Olt, Vâlcea), Dobrilești (Buzău), Dobrești (Alba, Argeș, Bihor, Dâmbovița, Dolj, Timiș, Vâlcea), Dobreni (Ilfov, Neamț, Teleorman) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Conform legendei, înainte de întemeierea satului, pe acest teritoriu existau doi oameni: Costea și Dobrea. Fiecare dintre ei dorea să aibă un teritoriu al său. Astfel, cei doi au recurs la bătaie, Dobrea fiind ucis în locul care astăzi se numește Mormânturi. Costea a mai poposit puțin pe aceste locuri, apoi și-a urmat drumul până a găsit un loc potrivit pentru întemeierea unei așezări, care a primit numele de Costeni. De la numele lui Dobrea vine numele satului Dobric” (Butian, 2004: 82).

Etimologie: Din n. fam. Dobre (< sl. Dobre < adj. sl. dobrŭ „bun") + suf. -ic. ■ La prima vedere, oiconimul Dobric derivă din n.fam. Dobre (< sl. Dobre), după cum a arătat și Iordan (1983). Numele de familie Dobre, la fel ca și Dobru, Dobruleț, Dobrea, Dobra („Buna"), Dobran, Dobrișan etc., provin din tema Dobru < sl. dobrŭ „bun" (DOR: 261). La fel propune și Pătruț (1984: 52): Dobric < n. p. derivat rom. cu suf. -ic, față de Dobru, Dobre. În județul Maramureș, sunt 61 de persoane cu numele Dobre, respectiv 360 cu numele Dobra (DFN, 2007). În schimb, istoricul Kadar (1901) este de părere că numele este slav și derivă de la cuvântul dubrec „pădure sau pădurice” (cf. Butian, 2004: 81). Însă, ar putea fi vorba de tema slavă debrĭ „pădure, codru", temă care stă și la baza top. Debreczen (localitate în Ungaria) sau Dobriținaș (numele vechi a localității Dumbrava, Maramureș). Ipoteza, deși nu s-a bucurat de susținători, poate că nu ar trebui cu totul abandonată, mai ales dacă ținem cont și de formele cele mai frecvente în care e atestat numele localității: Debrek, Debregh, Oláh-Debrik, Lápos-Debrek, Nagy-Debrek. Începând cu anul 1750, localitatea se numește Dobricul Lăpușului, pentru a se delimita de satul Dobric, din jud. Bistrița-Năsăud.

Dragomirești

Zonare: Oraș (din 2004), regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în sud-estul depresiunii Maramureș, la 110 kilometri de Baia Mare, 45 de kilometri de Sighet și 35 de kilometri de Vișeul de Sus, pe cursul superior al râului Iza, la poalele Munților Igniș; zonă de deal. Localități componente: Dragomirești. Populație: 1.546 locuitori (în 1881), 3.152 lo-cuitori (1930), 3.403 locuitori (1940), 3.432 locuitori (1970), 3.132 locuitori (2002); 3.213 locuitori (2011). Gospodării: 328 (în 1881), 1.372 (în 2011). Etnii: 2.303 români, 57 unguri, 31 germani, 3 ucraineni, 737 evrei, 17 țigani (1930); 3.129 români, 12 romi (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: mireștean, -ă, mireșteni, -e / mireșteancă, mireștence. Porecla locuitorilor: cocoși (Papahagi, 1925; Bilțiu-Dăncuș, 2005), „Fiindcă plecau de cu noapte la lucru" (ALRRM, 1969); „Pentru că strigă cucurigu!" (Pa-pahagi, 1925); „Pentru că se scoală când cântă cocoșii și se duc la pădure, care se află la mare depărtare de sat” (Roșca, 2004: 80); „În atitudinea și ținuta lor s-au dezvoltat o serie de însușiri proprii oamenilor liberi, cum sunt: o înfățișare mândră și impunătoare, curajul impus de necesitatea de a se apăra, iar frecvența în războaie le-a imprimat caracterul de oameni demni și neslugarnici, de unde și porecla colectivă dată dragomireștilor de cocoși” (Faiciuc, 2008:32). Alte porecle: gâlciuroși (Bilțiu-Dăncuș, 2005); luna-n tău (Papahagi, 1925). Nume de familie frecvente în localitate: Tomșa, Dragomir, Rad, Tivadar, Chiș-Micu, Conci, Font. Personalități: Ion Burnar (1947 - 2010), poet, publicist; membru al USR. Premiul Editurii Eminescu (1981) și Premiul pentru cel mai valoros volum de debut al anului (1983) al USR pentru vol. Memorandum liric (1982). Alte volume: Viața la țară cu și fără Tănase Scatiu (1982), Gâlceava scopului cu mijloacele (1998), Aici provincialul... aștept metropolitanii (2000) etc. ■ Ion Zubașcu (1948 - 2011), poet. Vol. Gesturi și personaje (1982), premiu pentru debut al Editurii Albatros; Omul de cuvânt (1991), Întoarcerea lui Dumnezeu... (1995), Omul disponibil (1999) etc. ■ Vasile Bizău (n. 1969), episcop greco-catolic de Maramureș. Manifestări tradiționale locale: Festivalul primăverii Câte flori pe Iza-n sus (luna aprilie). Târg de mărfuri: în ultimele două zile de luni din lună. Arie naturală protejată (de interes local): Mlaștina Dumbrava (HCL nr. 04/26.01.2006); de interes național: Rezervația Arcer-Țibleș-Bran (L. 5/2000). Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Sf. Prooroc Ilie”, „Izvorul Tămăduirii”, „Adormirea Maicii Domnului” (2008). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvoarele de la Băile de Păcură (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1373 (Dobozi-Faiciuc); 1385 (Filipașcu, Suciu). ■ „Au existat două nuclee ale satului: În Josani (pe malul râului Iza, cu partea satului ce cuprinde Ulița Ieșului) și Sub Oberjă (care nu fi altul decât satul Mestecăniș possessio Nyres, situat la locul de vărsare a râului Baicu în Iza). (...) În concluzie, prima atestare a acestei localități este din anul 1373, cu numele de possessio Nyres (Mestecănii)“ (Dobozi-Faiciuc, 1998: 24). Denumiri (a.d.): 1385 Danfalva, 1405 Draga-merfalwa (Satul lui Dragomir), 1435 Dragomerfalva, 1463 Dragomyrfalwa, 1475 Dragomerfalwa, 1486 Dragomyr, 1828 Dragumirfalva, Dragumirest, 1851 Dragomirfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Dragomirești, Dragomérfalva (Moldovan, Togan). ■ 1385 Dánfalva, 1435 Dragomérfalva, proprietatea lui Dragomir, ginerele lui Sas-Vodă (Filipașcu, 1940: 88). ■ Vechiul nume al comunei a fost Mesteacăn (sec. XIV). Se numește Dragomirești din secolul al XV-lea (1435) (Radu Popa, 1970: 21-22). ■ Nume topice ale localității: Dragomirești (Dragomirfalva), Țibleș (Zeple havaza), Mestecănii (Nyres), Valea Călimanului (Kelemenpataka) (Dobozi-Faiciuc, 1998: 25). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dragomir (Bacău), Dragomirești (Dâmbovița, Bacău, Neamț, Vaslui), Dragomirești-Deal și Vale (Ilfov) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup dragomirești < n. fam. Dragomir (< sl. Dragomir) + suf. -ești. ■ Atestarea din anul 1385, Satul lui Dan, Dănești (Danfalva, în magh.) ar putea fi „o eroare a lui Suciu, de altfel singura sursă care o consemnează” (Vișovan, 2005). Însă, e posibil ca la sfârșitul secolului al XIV-lea, să fi existat un proprietar cu numele Dan. După Dobozi-Faiciuc (1998: 24), în anul 1373 satul se numea Mestecăniș (Nyres, în magh.). Prima atestare cu numele Satul lui Dragomir (Dragamerfalwa) apare abia în anul 1405. Referitor la etimologia numelui actual, părerile sunt unanime: „Dragomirești este un toponim derivat de la antroponimul românesc Dragomir + suf. rom. de origine tracă -ești (sg. -escu), care indică apartenența. (...) Prin urmare, numele localității e format dintr-un antroponim la plural, deci un nume de obște, având sensul unei stăpâniri, al unei conduceri de către un Dragomir” (Dobozi-Faiciuc, 1998: 25; v. și Drăganu, 1933: 392). Doar Roșca (2004: 80-83) susține că localitatea își trage numele de la antroponimul Dragomirescu (< Dragomir + suf. -escu). Numele de familie Dragomir derivă din sl. Dragomir < tema slavă drag-, care a dat numeroase cuvinte în română: drăgălaș, drăguț, drăgăstos, dragoste, a drăgosti etc. Dra-gomir este un nume primit direct de la slavi (Constantinescu, 1963: 264; Iordan, 1983; Iordan, 1986; Ionescu, 2001). Nume frecvent în județul Maramureș: 605 persoane cu acest nume, în 2007 (cf. DFN). Așa cum deja s-a arătat, numele așezării „nu vine de la un descălecător sau întemeietor, ci acesta i-a fost dat după numele unui conducător al localității, care a apărut la un moment dat în istoria satului“ (Radu Popa, 1970: 21-22). „Numit așa după un fiu al voievodului Balc, Dragomir" (Dermer, Marin, 1935: 105).

Drăghia

Zonare: Sat aparținător de comuna Coroieni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Poienei, la 2 kilometri sud de Coroieni; zonă de deal. Populație: 195 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: drăghian, -ă, drăghieni, -e / drăghiancă, drăghence. Nume de familie frec-vente în localitate: Chifor, Sima. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1706). Atestare documentară: 1393 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1393 Dragusfalva (Satul lui Drăguș), 1488 Dragosfalwa, 1586 Dragie, 1608 Dragialy, 1629 Draghie, 1733 Brugia (= Dragia), 1750 Dregie, 1787 Dregyie, 1850 Dragya, Dregyie, 1857 Dregyie, 1890 Dragosfalva, 1854 Drágya, Drăgie (Suciu, 1967); 1909-1919 Drăghia, Drágosfalva (Mol-dovan, Togan).Localități cu nume identice sau asemănătoare: Drăgheasa (sat desființat, jud. Dâmbovița), Drăghești (sat desființat, jud. Buzău), Drăghiceanu (Ilfov), Drăghiceni (Olt), Drăghicești (Argeș), Drăgoaia (Dolj), Drăgoeni (Gorj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Într-o lucrare dedicată unor localități lăpușene, se arată că „la 1590, Drăghia era o poiană ce ținea de Baba. Satul Drăghia a luat ființă cu încuviințarea lui Petru Rareș, care a permis unui om din Baba, pe nume Bob Costin, să se așeze în acea poiană, construindu-se acolo și o moară” (Pașca, 1997: 33). Faptul că un locuitor al satului Baba a pus bazele unui cătun (care mai târziu se va numi Drăghia), într-o poiană din apropiere, nu e exclus. Însă acest eveniment nu s-a petrecut pe vremea lui Petru Rareș 1483-1546), ci cu mult mai devreme, din moment ce prima atestare documentară datează din anul 1393, în varianta maghiară Dragusfalva (adică Satul lui Drăguș), în timp ce forma Drăghia (Dregie, Dragya, Dregyie, în transcriere maghiară) apare în documente abia la sfârșitul secolului al XVI-lea. Din acest motiv, Vișovan (2008) este de părere că „în explicare originii denumirii trebuie pornit de la un nume de persoană Drag, Dragoș“. Evident, este vorba de tema slavă drag-, cu sensul de „prețios”, de unde și Dragomir sau Dragoslav. Pe de altă parte, este atestat (dar nu în Maramureș), și numele de familie Drăghie, Draghia = Draghia < sl. Dragija, cf. n. top. Drăghia (Maramureș) (Iordan, 1983). Iar Constantinescu (1963) susține că Draghia este n.fam. derivat de la tema slavă Drag, cu gh, de unde Draghie, Draghia, Drăghie, dar și Drăghici, Draghin, Drăghin (DOR: 264). Astfel, putem presupune că transformarea din Drag(oș) în Dragu, Draga, Draghia a avut loc la nivelul pronunției dialectale, probabil sub in-fluența altor antroponime locale, în intervalul 1488-1586. Atât Drag, cât și Dragoș erau antroponime destul de frecvente în zona Maramureșului istoric. Deci, e posibil ca un oarecare Drag(oș), în calitate de proprietar al satului (și nu întemeietor), să fi dat numele așezării. Nu avem nici un indiciu în legătură cu numele inițial al cătunul. În opinia lui Frătilă, Drăghia provine, probabil, dintr-un antroponim (nume de familie, la origine nume femeiesc), cf. srb. Dragija (< rădăcina drag + suf. -ija), atestat de Milica Grkovici. În rom. accentual cade pe sufix, ceea ce a determinat transformarea lui a (din radicalul Drag-) în ă (Draghia), pe când în sârbă se păstrează á: Drágija.

Dumbrava

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată sub Șatra Pintii, la 4 kilometri nord de Tg. Lăpuș, pe Valea Dobricului; zonă de deal. Populație: 211 locuitori (1857), 249 locuitori (1923), 295 locuitori (1977), 183 locuitori (în 2011). Gospodării: 47 case (1857), 83 case (1977). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: dumbrăvean, -ă, dumbrăveni, -e / dumbrăveancă, dumbrăvence. Nume de familie derivate din numele loca-lității: Dumbrăvan, Dumbrăveanu (7 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Petrehuș. Personalități: Dorel Petrehuș (n. 1957), pictor, muzeograf; membru UAP. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII). Atestare documentară: 1584 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1584 Debreczen, 1598 Kis-Debreczen, 1631 Oláh-Debreczen, 1733 Valle Debreczen, 1750 Kis-Debreczen, 1831 Dobriczinas, Dobrocsél, 1850 Dobriczel, 1854 Kis-Debreczen, Dobrițel (Suciu, 1967); 1909-1919 Dobriținaș, Kisdebreczen (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Dobriținaș. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dumbrava (Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Hunedoara, Iași, Mureș, Neamț, Prahova, Satu Mare, Suceava, Timiș, Vâlcea, Vrancea) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Conform tradiției, satul a fost întemeiat între anii 1553-1554, de urmașii famililor Miko și Fabian, originare din orașul Debreczen din Ungaria, de aici provenind numele satului” (Butian, 2004: 84).

Etimologie: Din subst. dumbravă „pădure de stejar, de obicei tânără" (< sl. donbrava). ■ Denumirea veche a localității este Dobrițel / Dobriținaș, forma diminutivă de la top. Debre-czen. De altfel, variantele vechi, oficiale, ale denumirii satului erau Debreczen (1584) și Kis-Debreczen (1598, 1750, 1854). Probabil, din acest motiv, legenda locală spune că numele satului provine de la numele orașul Debreczen din Ungaria, de unde ar fi venit cele două familii care au întemeiat așezarea. Și totuși, Pătruț (1984) crede că la origine stă un nume de persoană: în afară de localitatea lăpușeană Dobriținaș, în jud. Sălaj mai există o localitate (Vădurele), numită, în documente, Debreczen (1543) și Kis-Debreczen (1854), iar în Ungaria există orașul Debreczen (numit, în graiul românilor din nord-vest, Dobrițân). În concluzie: „Fără îndoială că toate cele trei Debreczen reprezintă adaptarea ca toponim a unuia și aceluiași nume de persoană" (Zoltan Gombocz, Magyar etymologiai szótár, 1926: 1.289, cf. Pătruț, 1984: 119). Numele, la origine, ar fi slav, reprezentând un adj. posesiv, derivat cu suf. -in de la o temă Dobric- (pronunțat Dobriț) (cf. antroponimul slav Dobrica). Raportarea (Dobriținaș) se face față de un Dobrițin neatestat, nu față de localitatea maghiară Debreczen (Pătruț, 1984: 120). După istoricul maghiar Kadar, numele satului derivă de la slavul dobrŭ „pădure” (Butian, 2004: 84). ■ Numele oficial actual, Dumbrava (< apelativul dumbravă „pădure tânără"), a fost dat de administrația românească, după 1918.

Dumbrăvița

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe valea Chechiș, la 15 ki-lometri sud de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Cărbunari, Chechiș, Dumbrăvița (reședință), Rus, Șindrești, Unguraș. Populație: 4.941 locuitori (în 1970), 4.499 locuitori (în comună) (în 2002); 4.372 locuitori (în comună), 1.131 locuitori (în satul Dumbrăvița) (în 2011). Gospodării: 1.888 (în comună, în 2011). Etnii: 4.208 români, 17 maghiari, 11 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: dumbrăvițean, -ă, dumbrăvițeni, -e, (dumbrăvicean) / dumbrăvițeancă, dum-brăvițence, (dumbrăviceancă). Porecla locuitorilor: capre (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Dumbrăvicean, Dumbrăviceanu, Dumbrăvician (43 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Cetățean, David, Dobrican, Mureșan, Pricop, Trif. Manifestări tradiționale locale: Festivalul portului, cântecului și dansului de pe Fisculaș (obicei folcloric; luna iulie). Atestare documentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Dobrawycha, 1491 Dom-brawycza, 1566 Dobrawycza, 1601 Dobrovicza, 1828, 1851 Dobrawicza, 1913 Szakállasdombó (Suciu, 1967); 1909-1919 Dumbrăvița, Szakállasdombó (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Dumbrăvița (Alba, Arad, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, Hunedoara, Iași, Mehedinți, Suceava, Timiș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Dumbrăvița < apelativul dumbrăviță, art. ■ În perioada medievală, localitatea s-a numit tot Dumbrăvița (Dombrawycza, în magh.), ceea ce ne face să credem că denumirea provine de la un nume topic Dumbrava / Dumbrăvița < apelativul dumbrăviță, art., derivat din dumbravă „pădure tânără" (< sl. donbrava) + suf. dim. -ița (v. Frățilă, 2007: 183). De altfel, toponimul Dumbrăvița este frecvent în județul Maramureș: pădure în Bârsana, fânațe în Bogdan-Vodă, Dragomirești, Ieud, Strâmtura, Șieu, Vadul Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005). În teritoriile locuite de români sunt alte 11 localități cu acest nume.

Durușa

Zonare: Sat aparținător de comuna Valea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 4 kilometri sud-vest de Valea Chioarului; zonă de deal. Populație: 50 locuitori (în 1750), 168 locuitori (1877), 169 locuitori (1900), 180 locuitori (1920), 192 locuitori (1966), 102 locuitori (2001), 67 locuitori (în 2011). Gospodării: 61 case (numai 32 locuite) (în 2001). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: durușean, -ă, durușeni, -e / durușeancă, durușence. Porecla locuitorilor: huhurezi (< s. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița"). Nume de familie frecvente în localitate: Duruș. Atestare documentară: 1733 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1733 Durussa, 1750 Durusa, 1760 Durusa seu Duruse, cca. 1800 Durușa, 1850 Darutze, 1854 Durusza, Duruța (Suciu, 1967); 1909-1919 Durușa, Durusa (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n.fam. Duruș + suf. top. -a. ■ Prima atestare documenttară datează din anul 1733, dar acesta nu este anul întemeierii. Se știe, în schimb, că localitatea a fost înființată de un oarecare Duruș, iar neamul lui este, la începutul secolului al XXI-lea, cel mai numeros în sat. În județul Maramureș, în anul 2007 erau 154 de persoane cu numele Duruș și 70 de persoane cu numele Durus. După Iordan (1963: 56), numele provine din tema dur- (a face dur, a da de-a dura; a durăi, a durui), la fel ca și top. Durăitoarea (Fălticeni), La Durăitori (Vatra Dornei), Duruitoarea (Bacău), Durăul (Piatra Neamț), Muncelul Durei (Roman); sau Dealul Dura, top. în jud. Maramureș, în apropiere de Baia Mare. După Frățilă, numele derivă din Dur (hipocorastic de la Todur (=Tudor), cf. n.p. srb. Dura, Duro) + suf. -uș. Forma finală s-a obținut prin adăugarea sufixului toponimic -a.

Fărcașa

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în partea de vest a județului, în depresiunea Baia Mare, pe malul râului Someș, la 23 de kilometri de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Buzești, Fărcașa (reședință), Sârbi, Tămaia. ■ Localitatea Tămaia și Buzești au format o unitate administrativ-teritorială numită comuna Tămaia, până în anul 1952. Localitățile Fărcașa și Sîrbi au constituit comuna Fărcașa. Ambele comune făceau parte din plasa Ardusat, județul Satu Mare. Din 1952 se constituie comuna Fărcașa, alcătuită din toate cele patru localități și având ca reședință de comună localitatea Fărcașa (Fărcașa, 2004: 20). Populație: 3.782 lo-cuitori (în comună), 1.652 locuitori (în satul Fărcașa) (în 2002); 4.015 locuitori (în comună), 1.769 locuitori (în satul Fărcașa) (în 2011). Gospodării: 1.282 (în comună, în 2011). Etnii: 3.840 români, 28 maghiari, 62 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: fărcășean, -ă, fărcășeni, -e, (fărcășan) / fărcă-șeancă, fărcășence. Porecla locuitorilor: răstăuțe (< răstăuță "fidea, paste făinoase") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Fărcășan, Farcasan, Făr-cășanu (29 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Boloș, Bran, Ciurdaș, Crainic, Crișan, Ghiman, Mereuț, Onț. Personalități: Ion Boloș (n. 1949), prozator. Vol. Fântâna vulturilor (1978), Întoarcerea fiilor (1982), Călători ca apele (1986) etc. Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 villa valachalis Farkasazow (așezarea românească „(Valea) Seacă a lupului sau a lui Lupu”), 1470 Farkasazo, 1828 Farkas Aszó, 1851 Farkasaszó (Suciu, 1967); 1909-1919 Fărcașa, Farkasaszó (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Farcașa (Neamț), Fărcaș (Dolj), Fărcaș-Tău (sat desființat, jud. Bistrița-Năsăud), Fărcașele (Olt), Fărcașu de Jos și de Sus (Olt) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „După tradiția populară, nucleul inițial al așezării Fărcașa a fost în regiunea colinară dintre pârâurile Fărcășița și Bârsău. Pădurea de stejari înainta până aproape de Someș și camufla așezarea, oferindu-i posibilități mai bune de apărare în fața primejdiilor. Tot tradiția populară ne informează că văile apelor din această zonă au fost însoțite de drumuri de acces între diferetele așezări umane. Așa aflăm că în urmă cu mai multe sute de ani au poposit pe teritoriul localității căruțe de negustori. Apa, pășunile și pădurea i-a determinat pe aceștia să aleagă localitatea ca loc de popas. Întâmplarea a făcut că, peste noapte, i-a atacat o haită de lupi, omorându-le caii. Supărarea lor a fost atât de mare încât Pătru a hotărât că nu vor părăsi locul până nu vor stârpi lupii din împrejurimi. Așa au ajuns să-și construiască adă-posturi durabile, stabilindu-se definitiv aici. Întâmplarea cu lupii a făcut ca numele acestei așezări să rămână „La Lupi” sau Satul Lupilor și în traducere maghiară Farkasaszoo” (Făr-cașa, 2004:15-16).

Etimologie: Din n.fam. Farkas (< subst. magh. farkas „lup") + suf. top. -a. ■ Analizat individual, top. Fărcașa indică derivarea dintr-un antroponim Farcaș < apelativul magh. farkas „lup" (Drăganu, 1928: 69; v. și Iordan, 1983). Antroponimul este frecvent în județul Maramureș: Farcaș (662 de persoane cu acest nume de familie, în anul 2007), Farcas (328 de persoane), Fărcaș (68), Farkaș (91), Farkas (88). Sau, am putea presupune că denumirea satului vine de la un Lupu (inițial supranume, apoi prenume, devenit nume de familie), proprietar sau conducător al satului în perioada medievală, căruia autoritățile i-au maghia-rizat numele. Forma finală s-a obținut prin adăugarea sufixului toponimic -a. Pe de altă parte, atestările documentare (Farkasazow, Farkasaszó = unde Farkas < magh. farkas „lup" și aszó „albie seacă", deci „(Valea) Seacă a lupilor") ne solicită să luăm în serios legenda locală, ce relatează despre un nume topic La Lupi, de unde numele așezării, devenit ulterior Fărcașa.

Făurești

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe râul Cavnic, la 9 kilometri nord-est de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 819 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locui-torilor: făureștean, -ă, făureșteni, -e / făureșteancă, făureștence. Porecla locuitorilor: lunari (luna-n tău) (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Babiciu, Coroian, Cozma, Danciu, Ionce, Leș, Pașca. Personalități: Pamfil Bilțiu (n. 1939), folclorist. Vol. Poezii și povești populare din Țara Lăpușului (1990), Făt-frumos cel înțelept (1994), Sculați, sculați, boieri mari. Colinde din Maramureș (1996), Izvorul fermecat (1999), Folclor din Țara Maramureșului (2005) etc. ■ Ioan Leș (n. 1947), jurist, deputat, decan al Facultății de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu, ambasador al României în Venezuela, Jamaica, Haiti. Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Kawachfalva (Satul lui Covaci), 1424 Kowaczkapolnok (Copalnic-Covaci), cca. 1565 Kovaczfalwa, 1566 Kovács Kapalnak, 1567 Kovacz - Kapalnak, 1583 Kawachi Kapalnak, 1602 Faurest, 1650 Kovas-Kápalnak, 1639 Ko-vaczkapalnok, 1733 Feuresty, 1760 Kováts Kápolnok, 1854 Kovács Kápolnok, Făurești (Suciu, 1967); 1909-1919 Făurești, Kovácskápolnok (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Făurei (Brăila, Constanța, Ialomița, Neamț, Vrancea), Făureni (Cluj), Făurești (Vâlcea), Făuroaia (Mehedinți) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup făurești < n. fam. Faur + suf. -ești. ■ Cea mai veche atestare documentară (1405) reține denumirea de Kawachfalva, adică Satul lui Covaci sau Covăcești. Faptul că este vorba de o traducere în maghiară a denumirii Făurești (Satul lui Faur), ne de-monstrează atestarea din 1602 - Faurest, ceea ce înseamnă că numele propus de administrație nu s-a impus în rândul localnicilor și autoritățile au fost nevoite să revină la vechea denumire. Un alt nume al așezarii consemnat în documente este Kowaczkapolnok (Copalnic-Covaci), prin care se arată apartenența la comuna Copalnic-Mănăștiur. Antro-ponimul Covaci are la bază apelativul reg. covaci (cu variantele căuaci, căoaci, coaci, couaci), cu sensul de „fierar, potcovar, faur” (< sl. kovač, cf. alb. kovač, magh. kovács). Numele vechi, românesc, derivă din antroponimul Faur (< apelativul faur „fierar" < lat. faber, fabri, fabrum, Iordan, 1983; DOR). În județul Maramureș, în anul 2007 erau 290 de persoane cu acest nume de familie.

Fânațe

Zonare: Sat aparținător de comuna Cernești, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord); în trecut, cătun al satului Ciocotiș (Suciu, 1967). Lo-calizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, pe cursul mijlociu al râului Bloaja, la 2 kilometri de centrul comunei, la 34 kilometri de Baia Mare și 17 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 703 locuitori (în 1869), 759 locuitori (1930), 782 locuitori (1966), 722 locuitori (1992), 661 locuitori (în 2002), 665 locuitori (în 2011). Etnii: 738 români, 14 evrei, 4 țigani (în 1930). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: fânățean, -ă, fâ-nățeni, -e, (fănățean, fânățian) / fânățeancă, fânățence, (fănățeancă). Nume de familie derivate din numele localității: Fănățan, Fânățan, Fănățeanu, Fânățianu (226 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Botiș, Câmpean, Danciu, Marc. Monument istoric: Biserica de lemn “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1840). Atestare documentară: 1583 Fonácz (J. Kádár, cf. Iuga, 2012: 255). Denumiri (a.d.): 1909-1919 Fânațe, Fonácz (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Fânațe (Bihor, Bistrița, Cluj, Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. (La) Fânețe < subst. fânață, pl. fânațe. ■ Nu există atestări documentare vechi, deoarece, multă vreme, așezarea a avut rang de cătun. Potrivit tradiției locale, „localitatea a fost întemeiată, prin colonizare, de fiii voievodului Theodor Bota de Cernești, Mihail și Martin Bota. Familia Rad a fost prima venită aici de la Cernești, urmată de familia Bărbos, Botiș, Vasiac, Filip, Sabău și Mureșan” (Tămaș, 2014: 111). După toate aparențele, denumirea satului provine dintr-un nume topic de forma (La) Fânețe, derivat dintr-un apelativ fânață "teren pe care crește iarba pentru fân" < fânaț (< lat. *fenacium), la pl. fânațe. Forma locală cu -a după -n exclude explicația prin fâneață. Fânață se explică prin trecerea lui -e final la -ă după -ț dur (Frățilă).

Fântânele Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). ■ Prin anii 1653-1659 satul aparținea Domeniului Gherlei. Localizare: Localitate situată la 12 kilometri sud de Tg. Lăpuș și 56 de kilometri de Baia Mare, în apropiere de satul Rohia, pe Pârâul Porcului; zonă de deal. Populație: 100 locuitori (în 1630), 555 locuitori (în 1891), 601 locuitori (1923), 458 locuitori (în 1977), 247 locuitori (în 2011). Gospodării: 26 case (în 1630), 138 case (1977). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: fântânelean, -ă / fântâneleni -e; poienași (de la Poiana Porcului, vechea denumire). Nume de familie frecvente în localitate: China, Man, Manu, Zaharie. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Maria” (sec. XVIII). Atestare documentară: 1637 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1637 Disznopataka (Valea Porcului), 1733 Pojana Porcului, 1750 Pojana (Poiana), 1760 Disznópatak, 1854 Disznópatak, Poiana Porcului, 1964 Fântânele (Suciu, 1967); 1909-1919 Poiana Porcului, Disznópataka (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Poiana Porcului. ■ Din 1964 se numește Fântânele. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Fântânele (Alba, Arad, Bacău, Bistrița, Buzău, Cluj, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Galați, Gorj, Iași, Mureș, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman, Vaslui) (Indicator, 1974). Etimologie: Din s. fântânea, dim. cu suf. -ea (< lat. -ella) de la fântână „puț" (< lat. fontana). ■ Se spune că, „la început, satul s-a numit Poiana Lăpușului, nume ce-l deosebea de Poiana Botizii (zona Lăpuș) și Poiana Blenchii (jud. Sălaj)” (Butian, 2004: 87) – deși nu există niciun document care să ateste această denumire. Mai târziu, „un notar ungur i-a dat numele (de Poiana Porcului) după pârâul Porcului” (Ibidem). Prima atestare documentară (1637) Disznopataka (= Valea Porcului) pare a confirma ipoteza că denumirea așezării provine de la un hidronim. Ulterior, satul a fost notat, în documente, Poiana Porcului și Valea Porcului. Numele ar putea proveni de la ocupația locuitorilor de creștere a porcilor în libertate (și nu de la porcii mistreți, pe care localnicii îi numeau gligani < bg. gligan). Denumirea oficială actuală datează din timpul regimului comunist (cea veche fiind considerată „nepotrivită sau ofensatoare”) și derivă dintr-un apelativ fântânea.

Ferești

Zonare: Sat aparținător de comuna Giulești, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la confluența Cosăului cu Mara, la 3 kilometri sud de Berbești; zonă de deal. Populație: 453 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: fereștean, -ă, fereșteni, -e / fereșteancă, fereștence. Porecla locu-itorilor: capre șute (Bilțiu-Dăncuș, 2005); breni / mreni (Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Fereștean, Ferestian (166 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Moiș, Țiplea. Monument is-toric: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (1700). Personalități: Ștefan Vișovan, cercetător științific la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu". Vol. Monografia toponimică a Văii Izei (2005), Toponimia Țării Lăpușului (2008). Atestare documentară: 1402 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1402 Feyrfalva (Satul lui Feyr / Feyer), 1405 Feyerfalwa, Feyerfalua, 1418 Feyerfalwa utraque, 1423 Belafalwa (Satul lui Bela), 1458 Feherfalw, 1480 Fejerfalwa, 1828 Fejiresty, 1851 Fehérfalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Ferești, Fejérfalva (Moldovan, Togan). ■ În 1402 Feyrfalva, 1361 proprietatea cneazului Stan dictus Feyr similiter Olahus și a cneazului Locovoiu (Filipașcu, 1940: 91). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ferești (Alba, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup ferești < n.fam. Feier „Albu” (< magh. fehér „alb”) + suf. rom. -ești. ■ „De la Stan, numit Feyr, se numește satul Ferești; numele familiei Fejér provine în anul 1413, ca Alb de Fejérfalva” (Mihaly, 1900: 67). În alt loc, același Mihaly de Apșa echivalează: „Bela = Fejér = Alb; Belafalva = Fejérfalva = Ferești” (p. 361). Precizarea era necesară, de-oarece în diplomele maramureșene așezarea e notată, atât Feyerfalwa, cât și Belafalwa. Radu Popa (1970: 83) reia ideea: „Numele satului (Feyrfalva - Ferești) semnifică satul lui Fejyr, Albu sau Bâlea”. Și asta deoarece antroponimul românesc Albu a fost maghiarizat și transformat în Feher, cu variantele Feyer, Fejer (< magh. fehér „alb”). În schimb, Iordan (1983) afirmă că n. top. Ferești < Fer(u). Referitor la antroponim, Pătruț (1984: 125) admite același etimon: formele de plecare sunt Fer, Feru, Fera (prenume). În ceea ce îl privește pe cel care a dat numele satului (un oarecare Albu, devenit Fejer, de unde Ferești), e evident faptul că acesta nu a fost întemeietorul localității: „Numele vine de la cneazul Stan Albu de pe Valea Cosăului, numit într-un document ulterior și Bâlea-Belea. Toponimul Ferești vine deci de la o traducere de cancelarie în limba maghiară a numelui stăpânitorului de sat, adoptat de localnici în această formă lipsită, în limba română, de sens. Nu poate oglindi întemeierea satului de către Stan Albu, în acest caz localnicii i-ar fi spus Albești sau Bâleni" (R. Popa, 1970: 22, la note). Numele anterior al satului nu se cunoaște.

Fericea

Zonare: Sat aparținător de comuna Valea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Dealului Prisnel, la vest de Valea Chioarului, la granița cu județul Sălaj; zonă de deal. Populație: 463 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: fericean, -ă, fericeni, -e / fericeancă, fericence. Porecla locuitorilor: brumați (< subst. brumă „chiciură” < lat. bruma) (DRAM, 2015) („Se face referire la comunitatea numeroasă de țigani care trăiește în localitate. Prin extensie, cu intenție ironică, apelativul a fost atribuit de țăranii satelor învecinate tuturor locuitorilor din Fericea”, Felecan, 2013: 108). Nume de familie derivate din numele localității: Fericean, Ferician (150 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Paraschiva” (1887). Atestare docu-mentară: 1733 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1733 Felicsa, 1750 Fericsa, 1760 Perivoj seu Fericse, cca. 1800 Feritse, Ferice, 1850 Feritze, 1854 Fericse, Ferice (Suciu, 1967); 1909-1919 Fericea, Fericse (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ferice (Bihor), Fericet (Alba) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. (La) Ferice (< subst. dial. ferice „ferigă") + suf. top. -a. ■ Dacă nu este o eroare de transcriere, atestarea din anul 1733 reține forma Felicsa, de unde am putea presupune că la bază a stat un antroponim Felicia (< lat. Felicia, fem. de la Felicius < lat. felix, felicis „fericit”). Același lat. felix, felicis a dat rom. arh. ferice „fericit”, și care, într-o pe-rioada premedievală, putea deveni foarte bine antroponim, ceea ce ar justifica formele Fericsa, Fericse, Ferice, sub care localitatea este atestată în documente începând cu anul 1750. Pe de altă parte, denumirea satului ar fi putut deriva dintr-un nume topic de genul La Ferige. În aceeași ordine de idei, Iordan (1963: 67) propune: Fericea, identic cu Feriga (Muscel), Ferigele (Gorj). De asemenea, Vișovan (2008: 99) e de părere că oiconimul derivă din subst. dial. ferice „ferigă", cf. top. Ferice, fânațe în Libotin.

Fersig

Zonare: Sat aparținător de comuna Satulung, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în lunca Someșului, la sud de Satulung, între Șomcuta și Pribilești; zonă de câmpie. Populație: 742 locuitori (în 2011). Dia-lect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: fersigan, -ă, fersigani, -e / fersigancă, fersigance. Porecla locuitorilor: ciori. Nume de familie derivate din numele localității: Fersigan (6 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Arie naturală protejată (de interes național): Pădurea de stejar pedunculat Bavna (cu vârsta de peste 150 de ani) (L. 5/2000). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Feyerzek, Fejerszek (Domeniul lui Albu), 1603 Feierzek, 1639 Fejer Széék, 1647 Fejer Szek, Fejerszek, 1750 Ferszig, 1760 Fejérszek, cca. 1800 Fersigu, 1854 Fejérszék, Fersig (Suciu, 1967); 1909-1919 Fersig, Fehérszék (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n.fam. Feier „Albu“ (< magh. fehér „alb”) + magh. szék „reședință, sediu”. ■ Vasile Radu (Satele, 2005: 80) afirmă că oiconimul Fersig provine din maghiară și are la bază două elemente: fehér „alb” și szék „scaun, bancă; reședință, sediu, loc”. Altfel spus, denumirea satului derivă dintr-un nume de persoană Feher, Feyer, Fejer (< magh. fehér „alb”), care îl traduce pe rom. Albu. Autoritățile maghiare au notat proprietatea cneazului Albu în forma Feyerzek (Fejerszek, Feierzek)  adică Domeniul lui Albu sau Reședința lui Albu , iar localnicii pronunțau Fersig, variantă preluată ulterior și de oficialități (Ferszig, în 1750; Fersigu, în 1800). E de presupus că Feher / Albu nu a fost întemeietorul satului, ci doar un stăpân.

Finteușul Mare

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Bârsăului, între Satulung, Remetea Chioarului și Șomcuta; zonă de câmpie. Populație: 639 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: finteușean, -ă, fin-teușeni, -e / finteușeancă, finteușence. Porecla locuitorilor: pițiguși (< subst. pițiguș „pițigoi") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Finteușan (107 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Chira, Coteț, Criste, Dragoș. Personalități: Andrei Grobei (1900-1987), dascăl, jurnalist, folclorist. Atestare documentară: 1231 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1231 Finteus, Fenteus, 1566 Felsö-Fentős, Felsö-Fenthös (Finteușul de Sus), 1603 pagus Felsöfentheos, 1750 Finteus Mare, 1760 Nagy Fentös (Finteușu Mare), cca. 1800 Finteușul Mare, 1850 Fintyeselu, 1854 Nagy Fentös, Fintieșelu-Mare (Suciu, 1967); 1909-1919 Finteușul-mare, Nagyfentös (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n.fam. Finta > Fintea, Finteș + determinantul Mare. ■ „Până la mijlocul veacului al XVI-lea a fost proprietatea urmașilor lui Drag, iar de atunci a aparținut districtului Cetății de Piatră. Numelui comunei vine de la numele de familie Finta, boieri vechi în acest județ" (Dariu Pop, 1938: 51). La fel și Constantinescu (1963): din Finta > Fintea, Finteș (DOR: 274), respectiv Pricop (2011: 25): „De la fam. Finta, cu diminutivul Fenteuș, familie de boieri vechi”. Iar Finta, Fintea, derivă din magh. finta „pieziș, strâmb" (Iordan, 1983; DOR). Nu de aceeași părere este Vasile Radu, care susține că oiconimul este derivat din apelativul finteuș „ridicătură” (< magh. fentes „colină, loc înalt, înălțime”) (Satele, 2005: 83), situație în care ar fi vorba despre un nume topic, însă termenul nu pare a fi atestat. Între 1566 și 1750, localitatea a purtat numele de Finteușul de Sus, după care i s-a adăugat determinantul Mare.

Finteușul Mic

Zonare: Sat aparținător de comuna Satulung, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Bârsăului, la 2 kilometri est de Satulung; zonă de câmpie. Populație: 1.189 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: finteușean, -ă, finteușeni, -e / finteu-șeancă, finteușence. Porecla locuitorilor: vrăbii. Nume de familie derivate din numele localității: Finteușan (107 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Belbe, Varga. Atestare documentară: 1231 (Suciu). Denu-miri (a.d.): 1231 Finteus, Fenteus, 1566 Also-Fentös (Finteușul de Jos), 1750 Kis-Fento (Finteușul Mic), 1760 Kis Fentös, cca. 1800 Finteușul Mic (Suciu, 1967); 1909-1919 Finteușul-mic, Kisfentös (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din top. Finteuș (vezi supra) + determinantul Mic.

Firiza

Zonare: Sat aparținător de municipiul Baia Mare, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe Valea Firizei, la poalele Ignișului, în amonte de lacul de acumulare Firiza, la 17 kilometri nord de Baia Mare; zonă de munte. Populație: 1.132 locuitori (sf. sec. XIX) (Monografie, 1972: 161); 745 locuitori (în 2011). Gospodării: 281 case (sf. sec. XIX) (Monografie, 1972: 161). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: firizean, -ă, firizeni, -e, (firizan) / firizeancă, firizence, (firizancă). Porecla locuitorilor: tășcari (< subst. reg. tașcă „geantă de piele sau din pânză, în care se țin diferite obiecte, tutunul, banii”) (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Nume de familie derivate din numele localității: Firizan, Firisan (71 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1824). Atestare documentară: 1329 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1329 Felsö-Fernezely (Ferneziul de Sus), 1411, 1430 Fernezely, 1828 Felsö Fernezély, Cirizany, 1851 Felsö-Fernezely (Suciu, 1967); 1909-1919 Firiza, Felsöfernezely (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Firiza de Sus. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Firizoni (sat des-ființat, contopit cu localitatea Valea de Brazi, jud. Hunedoara), Firizu (Mehedinți) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Firiza. ■ Inițial au fost două localități cu numele Firiza: Firiza de Sus și Firiza de Jos. Ulterior, Firiza de Jos și-a schimbat numele în Ferneziu și a devenit sub-urbie, apoi cartier al orașului Baia Mare, iar Firiza de Sus (denumită frecvent, în documente, Ferneziu de Sus), a devenit Firiza. Denumirea ar putea veni de la hidronimul Firiza, numit astfel, probabil, în relație cu exploatarea lemnului în zonă (Firiza, adică locul unde se taie lemnul cu firizul; un fel de gater). Iordan e de părere că numele localității e derivat de la n. fam. Firiza, cf. n. fam. Firez < magh. fürész „ferăstrău de mână" (< germ. Führsäge), împrumutat, în Ardeal, sub forma firiz (Iordan, 1983; DOR: 274).

Frâncenii Boiului

Zonare: Sat aparținător de comuna Boiul Mare, zona Chioar, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri est de Boiul Mare; zonă de deal. Populație: 59 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: frâncenaș, -ă, frâncenași, -e, (frâncean, frâncenar). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (1757). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 (Kis) Zalnapatak, 1603 Frinkfalva (Satul lui Frânc), 1650 Fringfalva, 1639 Frinkffalva, 1733 Fran-csen, 1750 Frenczeny, cca. 1800 Frînceni, 1850 Fruntsény, 1854 Frinkfalva, Frînceni (Suciu, 1967); 1909-1919 Frânceni, Frâncenii-Boiuui, Frinkfalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Frâncenii de Piatră (Sălaj), Frâncești (Gorj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup frânceni < n.fam. Frânc (< s. frânc „nume generic dat odinioară, la noi, occidentalilor de origine latină” < lat. francus; dublet al lui franc, din fr. franc) + suf. -ean, -eni + determinantul Boiului (vezi supra). ■ La 1566 localitatea se numea Salna Mică (Kis Zalnapatak, în magh.), la fel ca și alte două sate aflate la mică distanță: Salna Mică, în prezent Românești (Nagy Szalmapathak), respectiv Sălnița (poss. Szalnapataka). Denumirea derivă de la un hidronim, care ar putea indica zăcăminte de sare sau se referă la un izvor de apă minerală. Din anul 1603, numele așezării se schimbă în Satul lui Frânc(u) / Frâncești, ceea ce înseamnă că acest Frâncu a fost doar un stăpân al satului, nicidecum în-temeietorul său. Din secolul al XVIII-lea, localitatea devine Frânceni, după numele comun al locuitorilor săi (frâncean, frânceni). De altfel, la nici 20 de kilometri sud, în județul Sălaj, există o altă localitate cu un nume asemănător, Frâncenii de Piatră, cu care ar fi putut avea, la un moment dat, un proprietar comun. După Iordan (1963: 270), numele așezării derivă dintr-un nume de persoană Frânc(u) < s. frânc „italian; dalmațian; levantin; european", frecvent ca nume de familie (Iordan, 1963: 270). În județul Maramureș sunt atestate variantele Frănc, Franc, Frânc, Frâncău, Frâncu (64 de persoane cu aceste nume de familie, în 2007). Antroponimul provine din apelativul frânc < lat. med. francus, „designând pe franco-italienii din coloniile de la Marea Neagră (Pera, Cafa etc.)" (DOR: 277); „occidental de limbă romanică (în special italian sau francez)" (Iordan, 1983); "orice populație romanică occidentală". La fel cum turcii numeau frenk („francez") pe toate popoarele romanice, ba chiar și pe europeni. Într-o altă perioadă, pentru români, toți occidentalii erau nemți (Graur, 1972: 12). Determinantul Boiului apare în documente pentru prima dată la începutul secolului al XX-lea și indică apartenența la com. Boiul Mare; în plus, pentru a se diferenția de localitatea Fâncenii de Piatră - situată în prezent în jud. Sălaj, însă la sfârșitul secolului al XIX-lea (mai exact, din anul 1876 până după Primul Război Mondial) cele două localități au făcut pate din același comitat (Solnoc -Dăbâca).

Gârdani

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). ■ În 1476, localitate făcea parte din comitatul Solnocul de Mijloc. După 1918, a aparținut de plasa Cehu Silvaniei. În perioada 1940-1988 a fost sat aparținător de comuna Sălsig; între 1988-1989 a făcut parte din comuna Ulmeni; între 1989-2004 revine la comuna Sălsig. Din 2004 este comună (Gârdani, 2007: 31). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe malul râului Someș, la 33 de kilometri de Baia Mare; zonă de câmpie și deal. Localități componente: Gârdani. Populație: 90 locuitori (în 1715), 144 locuitori (1720), 625 locuitori (1850), 710 locuitori (1880), 878 locuitori (1890), 945 locuitori (1910), 1.632 locuitori (2002); 1.151 locuitori (2011). Gospodării: 128 case (în 1850), 155 (în 1880), 196 (în 1890), 208 (în 1910), 491 (în 2011). Etnii: 72 români, 9 maghiari, 9 germani (în 1715); 657 români, 34 maghiari, 1 german (în 1880); 1.105 români, 3 maghiari (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: gârdălean, -ă, gârdăleni, -e / gârdăleancă, gârdă-lence. Porecla locuitorilor: cărășei („Porecliți cărășei de către locuitorii satelor vecine, pentru că toamna, după terminatul lucrărilor agricole, mergeau în masă, în localitatea Cărășeu, jud. Satu Mare, la tăiat și decojit nuiele" (Gârdani, 2007: 138), din care confecționau coșuri, pe care le comercializau). Nume de familie derivate din numele localității: Gârdălean, Gărdălean, Gârdelean (65 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ardelean, Călăuz, Cirțiu, Dumitraș, Moldovan. Monument istoric: Castelul Blomberg (sec. XIX). În 1780, „contele Blomberg primește ca danie de la împăratul Imperiului Habsburgic, Iosif al III-lea, un domeniu în Gârdani de 500 de hectare teren și 1.500 de hectare de pădure. În același an, a început construcția castelului Blomberg, care s-a terminat în 1821. În jurul aestei proprietăți, gârdălenii au pus bazele unei noi așezări” (Gârdani, 2007). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Ardanfalwa, Ardnfalwa, Hardanfalva, Kardanfalwa, 1470 Kordanfalwa, 1543 Ghardanffalwa, 1549 Gardanfalwa, 1570 Gerdanfalwa, 1612 Gardanfalva, 1733 Gerdány, 1750 Gardány, 1850 Giardány, 1854 Gardanfalva, Gîrdani (Suciu, 1967); 1909-1919 Gârdani, Gardánfalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Gârda (sat desființat, înglobat în satul Roșia Montană, Alba), Gârda-Bărbulești (Alba), Gârda de Sus (Alba), Gârda Seacă (Alba), Gârde (Alba), Gârdești (Teleorman, Vaslui), Gârdoaia (Mehedinți) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup gârdani < n.fam. Gârdan (cf. srb. Grdan, bg. Gărdan < adj. sl. gŭrdŭ „mândru") + suf. -i (în loc de suf. -ești). ■ În primele atestări documentare sunt consemnate variantele Ardanfalwa, respectiv Ardnfalwa (1424), ceea ce i-a determinat pe autorii monografiei satului să precizeze: unde ardan „grăsun (vier castrat)”. „Satul de atunci s-ar fi numit satul grăsunilor. Gârdălenii de azi nu-și amintesc ca locuitorii altor sate să-i fi poreclit vreodată grăsuni" (Gârdani, 2007: 126-127). În realitate, poate fi o greșeală (intenționată) de transcriere (Ardanfalwa = Gardanfalwa), cum s-a întâmplat frecvent în perioada respectivă (vezi Brugia = Dragia pentru Drăghia sau Lupsafalwa = Kupsafalwa, pentru Cupșeni etc.). Pornind de la acest aspect, în monografie se lansează ipoteza că satul Gârdani ar putea fi unul și același cu cetatea Arăniești, azi dispărută: „Istoricul maghiar Ianos Kadar (în Mo-nografia comitatului Solnok-Dăbîca) pomenește că pe la 1241, odată cu invazia tătarilor, un cătun cu nume românesc, Arăniești („pământ răscolit"), locuit de șapte familii (dintre care una cu numele Crăciun, iar alta Gârdălean), ar fi dispărut după această dată” (Gârdani, 2007: 126-127). Apoi: „Despre o localitate Arăniești ne vorbește o dipomă maramureșeană din 30 aprilie 1383: voievodul Balc devine stăpân al „cetății Arăniești, aflat în districtul Sălajului" (Ibidem). În sprijinul ipotezei e invocată o afirmație a istoricului Radu Popa: „Satele de pe domeniul Arăniești, cetate de pământ dispărută, se aflau pe malul de vest al Someșului, la actualul hotar dintre jud. Sălaj și Maramureș" (Radu Popa, cf. Gârdani, 2007: 126-127). Cetatea Arăniești se afla, într-adevăr, la hotarul dintre jud. Sălaj și Maramureș, însă pe malul de est a Someșului, între Benesat și Năpradea, în satul Cheud, numit în do-cumentele maghiare Aranyosvár, adică Cetatea Arăniești. Din vechea fortăreață feudală se mai păstrează și azi câteva ruine. În aceeași lucrare sunt analizate și celelalte variante cu care e notat numele de către scribii cancelariilor maghiare (Kardanfalwa, Kordanfalwa, Gardanfalwa): „Semnificația denumirilor istorice ar putea fi legată de forma reliefului satului, sau de activități militaro-strategice desfășurate aici: gordan "movilă sub care se află un mormânt străvechi"; kordan „loc strâmt, drum îngust"; gârdă „loc de trecere"; gardă „oșteni de pază" (Gârdani, 2007: 126-127). ■ De fapt localitatea se numea Satul lui Gârdan (Gardanfalva, în magh.). Așa cum n. fam. Gârda a devenit oiconim în jud. Alba (Gârda, Gârda – Bărbulești, Gârda de Sus, Gârda Seacă, Gârde), dar și cele două sate cu numele Gârdești din jud. Teleorman și Vaslui. Iordan (1983) asociază numele de familie Gârda și Gârdea cu bg. Gărda, iar Constantinescu (1963) susține: Gârd sau Grăd < sl. gŭrdŭ „mândru", de unde numele Gârdul, Gârde, Gârdea, Gârdani și Gârdăneasa (DOR: 287). În județul Maramureș, erau (în anul 2007) 46 de persoane cu numele de familie Gârda, Garda. Antroponimele Gârdan sau Gardan nu sunt atestate; în schimb, într-o diplomă din 1459 (deci cam din aceeași perioadă cu prima atestare documentară a satului Gârdani), care vorbește despre hotarele Sighetului, se pomenește toponimul Gordonpataka, adică Valea Gardanului (Mihaly, 1900: 599). Prof. Vasile Frățilă, analizând etimologia unor toponime de pe Valea Târnavei (Fața Gârdanului; Gârdan „pădure"; Gârdanu „o văgăună"; Podu Gârdanului „pod peste valea Gârdanului") afirmă că numele de persoană Gârdan provine de la numele de localitate (cf. satul Gârda, jud. Alba + suf. -an) sau direct de la n. pers. Gârdan, pentru care cf. srb. Grdan, bg. Gărdan (< adj. sl. gŭrdŭ „mândru") (Frățilă, 2004: 38). Sufixul -i este desinența care indică pluralul, în loc de suf. -ești.

Giulești Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Marei, la 49 de kilometri nord de Baia Mare și 15 kilometri sud de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Berbești, Ferești, Giulești (reședință), Mănăstirea. Populație: 4.167 locuitori (1970), 3.366 locuitori (în comună) (în 2002); 3.113 locuitori (în comună), 1.088 locuitori (în satul Giulești, în 2011). Gospodării: 1.200 (în comună) (în 2011). Etnii: 3.019 români, 3 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: giuleștean, -ă, giuleșteni, -e / giuleșteancă, giuleștence. Porecla locuitorilor: pupeze (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969; Bilțiu-Dăncuș, 2005; AER, 2010) („Sunt percepuți ca foarte povestitori, vorbăreți, asemenea păsării care a devenit celebră prin scrierile lui Ion Caragiale”, Felecan, 2013:114). Nume de familie frec-vente în localitate: Bârlea, Feier, Rednic, Godja. Personalități: Atanasie Rednic (1722-1772), episcop al Bisericii Române Unite cu Roma (1765-1772). ■ Ilie Lazăr (1895 -1976), jurist, om politic, deputat PNȚ, deținut politic în închisorile comuniste. ■ Vasile Lazăr (1897 - ?), prefect al jud. Maramureș (octombrie 1944-martie 1945). Monument istoric: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (sec. XIX). Arie naturală protejată (de interes local): Râul Mara, pe o lungime de 9,4 kilometri (HCL nr. 22/30.09.2008). Atestare documentară: 1349 (Mihaly; Filipașcu; Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1349 villa Gylafalva, Gyalafalva (Satul lui Gyula), 1349 Gyulafalwa, 1355 Gyukahaza, Gywlahaza, 1385 Gywlafalva, 1480 Dyulafalwa, 1622 Giulaffalva, 1828 Gyulafalva, Zsulyesty, 1851 Gyulafalva (Suciu, 1967); 1909-1919 Giulești, Máragyulafalva (Moldovan, Togan). ■ În 1349 Gyulafalva, împreună cu comunele azi dispărute Nyres (Nireșel, situată pe locul numit azi Valea Mare) și Kopach (Copăcel sau Copăceni) erau proprietatea lui Giula din Giulești (Filipașcu, 1940: 91). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Giulești (Bihor, Neamț, Suceava, Vâlcea), Giuleștii de Sus (Vâlcea), Giuleștii din Deal (Neamț), Giuleștii din Vale (Neamț) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: „Au venit patru frați: But, Gyula, Fery, Săpânțeanu.(...) Gyula o coborât până la râul Mara și acolo s-o așezat. Acolo lângă apă e un loc căruia îi zice Schitu Giulești" (AER, 2010: 30). Etimologie: Din n. grup giulești < n. fam. Giula (< magh. Gyula „Iulius", forma masculină de la Iulia < lat. Iulia) + suf. rom. -ești. ■ Legenda spune că numele satului a fost dat după numele fiicei lui Dragoș, Giulia (AER, 2010: 30). Ipoteza nu trebuie înlăturată cu totul, deoarece forma consemnată în documente (Gyala-falva, Gyula-falwa) redă magh. Giulia, în rom. Iulia. Totuși, potrivit cutumelor din epocă, fetele nu dețineau proprietăți. Gyula ar putea fi rom. Giula sau Giulea, care, după Iordan (1983), provine din magh. Gyula „Iulius" cu suf. -ea < a. Nu e exclus ca numele proprietarului satului să fi fost chiar Iuliu, varianta lui Iulian, forma masculină de la Iulia, care reproduce numele latin Iulia (< Iulius, fiul lui Enea). Istoricii admit că satul era mult mai vechi de anul 1349 (prima atestare), ceea ce înseamnă că Giula nu era întemeietorul satului: „Satul a fost întărit anterior tatălui și fratelui lui Giulea, care se numeau Dragoș și Dragomir" (R. Popa, 1970: 21, la note). Iar Mihaly de Apșa este și mai explicit: „Deoarece moșia Giulești a rămas lui Dragoș de la predecesorii săi, adică din moși-strămoși, numirea moșiei se va trage de la un propritariu care trăia înainte de sec. XIV” (Mihaly, 1900: 42). Oiconime cu acest nume întâlnim în toate regiunile românești, cu preci-zarea că cele din sud (satul Giulești, jud. Vâlcea, dar și cartierul Giulești din București) au la bază un alt etimon (< n. fam. slav).

Glod

Zonare: Sat aparținător de comuna Strâmtura, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Slătioara (afluent al Izei), la poalele masivului Sermeteș, la 11 kilometri sud-vest de centrul comunei; zonă de munte. Populație: 632 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: glodean, -ă, glodeni, -e, (glodan) / glodeancă, glodence. Porecla locuitorilor: afumați (Bilțiu-Dăncuș, 2005; AER, 2010). Nume de familie derivate din numele localității: Glodan, Glodean, Glodeanu (549 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Crăciun, Petreuș, Tămaș. Personalități: Mihai Pop (1907- 2000), folclorist; doctor în științe filologice al Universității din Bratislava; doctor docent în știin-țe filologice al Universității din București; director al Institutului de Etnografie și Folclor; președinte al Societății Internaționale de Etnografie și Folclor; membru al Academiei Americane de Studii Sociologice; membru al Academiei Române; laureat al Premiului Inter-național Herder (1967). ■ Ioan Petreuș (1945-2002), Ștefan Petreuș (n. 1940), interpreți de muzică populară. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” 1700); Cimitirul evreiesc (sec. XVIII). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe versantul stâng al Izvorului Cald: La Borcut (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1418 (R. Popa; Tomi); 1680 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1680 Glod, 1715 Glocz, 1828 1851 Gloód, Glood (Suciu, 1967); 1909-1919 Glod, Glód (Moldovan, Togan). ■ Localitate atestată 1418, ca possessio a lui Bogdan, fiul lui Ioan din Dolha sub numele Mochyar (mocsár = glod, noroi, în magh.) (Tomi, 2005: 42). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Glod (Alba, Dâmbovița, Prahova, Sălaj), Glodeni (Dâmbovița, Gorj, Mureș, Vaslui), Glodenii Gândului (Iași), Glodu (Bacău, Algeș, Suceava, Vâlcea), Glodurile (Buzău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din subst. glod „noroi, mâl". ■ Despre Glod, „comună iobăgească, proprietatea nobililor din Șieu” (Filipașcu, 1940: 88), se admite că provine dintr-un nume topic sau direct din apelativul glod, cu sensul de „noroi, mâl" < cf. magh. galád „murdar". „Acest nume s-a dat satului după natura locului. Aici sunt multe izvoare și numeroase locuri mocirloase, cu glod” (Roșca, 2004: 85). După Tomi (2005), satul este înregistrat în documente și cu denu-mirea Mocsár, „o traducere a cuvântului rom. glod” (Radu Popa, 1970).

Groape

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Lăpuș, la vest de Tg. Lăpuș, între Ră-zoare și Preluca Veche; zonă de deal. Populație: 53 locuitori (1831), 102 locuitori (1923), 102 locuitori (1977), 76 locuitori (în 2011). Gospodării: 19 case (1882), 30 case (1977). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Apostoli” (1830). Atestare documentară: 1638 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1638 Groppa, 1650 Gropa, cca. 1800 Groapele, 1850 Grope, 1854 Grópa, Groapa (Suciu, 1967); 1909-1919 Groapa, Groppa (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Groapa. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Groapa Rădăii (Mureș), Groapa Tufei (Vrancea), Groapa Vlădichii (Suceava), Gropanele (Dolj), Gropeni (Brăila, Suceava, Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Conform tradiției, satul a fost întemeiat de familia Nechita din Preluca, mai târziu venind aici ceva coloniști din ținutul Chioarului, printre care familiile Rus și Roman, ai căror moștenitori existau în sat și pe la 1900” (Butian, 2004: 89).

Etimologie: E foarte posibil ca numele satului să derive dintr-un nume topic Groapă (< ape-lativul groapă „cavitate în pământ" – cuvânt autohton, preroman, Philippide, Vraciu, Rosetti, Russu, TILR, Miklosich; cf. alb. gropë; i.-e. *ghrebh „a zgâria, a scurma, a săpa"). După Iordan (1963: 29), cu sensul de „depresiune", dar poate avea și înțelesul de „mormânt". Forma la pl. (Groape) se înregistrează doar după anul 1800. Potrivit legendei, satul s-a format prin colonizarea unor familii de chioreni.

Groși

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la confluența pârâului Chechiș cu râul Lăpuș, în zona suburbană a mun. Baia Mare, la 5 kilometri sud; zonă de deal. Localități componente: Groși (reședință), Ocoliș, Satul Nou de Jos. Populație: 2.905 locuitori (în 1970), 2.533 locuitori (în comună) (în 2002); 2.857 locuitori (în comună), 1.315 locuitori (în satul Groși) (în 2011). Gospodării: 1.450 (în comună, în 2011). Etnii: 2.706 români, 43 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: groșean, -ă, groșeni, -e, (groșan) / groșeancă, groșence. Porecla locuitorilor: iepuri (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Grosan, Groșan, Groșanu (353 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ardusătan, Horje, Lupan, Rus, Zoicaș. Personalități: Dumitru Fărcaș (n. 1938), Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj. ■ Dumitru Dobrican (n. 1945), instrumentist. ■ Anton Rohian (n. 1953), politician, prefect al jud. Maramureș (martie 2013 - martie 2016). Așezământ monahal: Mănăstirea ortodoxă Ha-bra, cu hramul „Învierea Domnului” (1996). Atestare documentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Thwkes, Thukes (Groși), 1614 Teökes (Groși), 1828, 1851 Tökés, Groschi (Suciu, 1967); 1909-1919 Groși, Tökes (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemă-nătoare: Groș (Hunedoara), Groșani (Argeș, Prahova), Groșeni (Teleorman), Groși (Alba, Arad, Argeș, Bihor, Neamț, Timiș, Vâlcea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Groși (< subst. gros „butuc", pl. groși). ■ După Gustav Kisch (1929), top. Groși este sinonim cu Bușteni și este derivat din apelativul gros „butuc" (Kisch, 1929: 97-98, cf. Iordan, 1963: 317). În documente, denumirea așezării apare în forma Thukes, Teökes (< magh. tökés), care este o traducere din românescul „gros", care înseamnă buș-tean, butuc gros (Dariu Pop, 1938: 52). După Vasile Frățilă, numele provine din apelativul gros, groși „trunchi de arbore; arbori izolați după defrișare, butuc”. Deci, la bază ar putea sta un nume topic Groși (< subst. gros, groși „trunchi de copac; buștean, butuc gros" < lat. grossus); cf. top. În Groși, pădure în Săcel. Și asta în ciuda faptului că, în prezent, pe raza localității nu există nici măcar un pâlc de copaci. Însă, se știe, cu certitudine, că în jurul orașului Baia Mare, în vechime, era o pădure seculară, care a fost tăiată în timp.

Groșii Țibleșului

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord); până în 2003, când a devenit comună, a fost sat aparținător de com. Suciul de Sus. Localizare: Localitate situată la poalele Munților Țibleș, pe valea Suciu, la 80 de kilometri de Baia Mare și 22 de kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de munte. Localități componente: Groșii Țibleșului. Populație: 2.095 locuitori (în 2011). Gospodării: 800 (în 2011). Etnii: 1.921 români, 101 maghiari, 34 romi (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: groșean, -ă, groșeni, -e, (groșan) / groșeancă, groșence. Porecla locuitorilor: cocostârci (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Grosan, Groșan, Groșanu (353 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bechiș, Bozga, Bud, Miholca, Pop. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului, Cultura Suciul de Sus și grupul Lăpuș (punct „Tăușor”). Arie naturală protejată (de interes local): Peștera Ponorul Jitelor (HCL nr. 32/22.08.2005); de interes național: Revervația Arcer - Țibleș - Bran (L. 5/2000). Atestare documentară: 1594 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1594 Teokeös (Groși), 1662 Tokés, 1733 Gross, 1750 Grosch, 1760 Tökés, 1850 Gross, 1854 Tökés, Gros (Suciu, 1967); 1909-1919 Groși, Tökes (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Groși. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Groș (Hunedoara), Groșani (Argeș, Prahova), Groșeni (Teleorman), Groși (Alba, Arad, Argeș, Bihor, Neamț, Timiș, Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Potrivit tradiției, cel dintâi care s-a stabilit aici ar fi venit trecând munții din Maramureș. Îl chema Bud Ioan, zis Cioranul și se cunoaște cu precizie că și-a durat casă pe actuala grădină a cetățeanului poreclit Cioropic. Dorind să-și construiască casă pe acest teren, el a fost împiedicat în intenția sa de un ulm (după alții, un stejar) cu o grosime neobișnuită, care crescuse aici. Soluția rezolvării acestei probleme neprevăzute a constat în tăierea ulmului, însă nu chiar de la pământ, ci cu aproximativ un metru mai sus. Din ulm și-a făcut casă cioplită din secure și a fost așezată chiar pe trunchiul rămas, care i-o servit drept masă. Se pare că tot Bud Ioan Cioranul ar fi dat, fiind uimit de grosimea neobișnuită a ulmului, numele de Groși așezării omenești ce începea să prindă viață" (Iuga, Filip, 2009: 48).

Etimologie: Din Groși (vezi supra) + determinantul Țibleș. ■ Până în secolul al XX-lea, localitatea s-a numit Groși. Determinantul Țibleșului i s-a adăugat pentru a se diferenția de com. Groși, din apropiere de Baia Mare. „Denumirea localității, Groși (Tökes „gros”), provine cu siguranță de la acele păduri de stejar sau ulm, ori chiar fag ce înconjurau așezarea și în care se găseau, după tăiere, cioate foarte groase" (Iuga, Filip, 2009: 29). Și mai departe: „Tö-kes reprezintă corespondentul său în limba maghiară. Populația românească a folosit, bine-înțeles, denumirea românească, cea maghiară nereușind să se impună" (Ibidem). ■ Al doilea termen, Țibleș, atestat într-o diplomă din anul 1435, în forma Cybles havasa = Muntele Țibleș, ar proveni, după Mihaly (1900: 411), „de la Cybele magna deum mater”, cu referire la Cybela, „Marea Mamă a zeilor”, zeița naturii și a fertilității, al cărei cult era practicat în templele din munți. În schimb, Drăganu, (1928: 27) este de părere că toponimul ar putea avea, la bază, un antroponim: „Probabil tot un nume de persoană este și enigmaticul nume al Țibleșului, rostit Țâbleș (munte și apă)”. Și aduce ca argument lucrarea aceluiași Mihaly de Apșa: „O familie nobilă Czébel este atestată din Visk pe la 1752 (cf. Mihaly, 1900: 517)” (Drăganu, 1928: 27). Ideea e preluată și dezvoltată de Pătruț: „Țibleș este un derivat rom. cu suf. -eș. Masiv muntos, râu și nume de persoană (după părerea mea). Numele este derivat față de Țiblea. Existența unui antroponim Țiblea este confirmată de Țiblescu, nfam. (cf. DOR: 397). Țiblea este format din tema Țib- + suf. -e-“ (Pătruț, 1980: 136-137).

Handalul Ilbei

Zonare: Sat aparținător de comuna Cicârlău, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Igniș, la 10 kilometri vest de Cicârlău; zonă de deal. Populație: 397 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: ilban, -ă, ilbeni, -e / ilbancă, ilbence. Atestare documentară: 1909. Denumiri (a.d.): 1909 Handal, Ilbabánya (Mina Ilba) (Suciu, 1967; Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Handal, Hăndal, Ilba Handal.

Etimologie: Din Handal (< subst. reg. handal „colonie de muncitori mineri”) + Ilba (vezi infra). ■ Denumirea localității, Handal, derivă dintr-un substantiv handal, handaluri, pentru care Bârlea (1924) notează sensul de „partea mai întărită (sau mai înaltă) a unui orășel”. Drăganu (1933: 28) oferă o altă explicație: „loc unde se taie sare". La fel Vișovan (2008), referindu-se la toponimele Handal, fânațe în Costeni, Lăpușul Românesc, Vima Mică: „Credem că, în zonă (Lăpuș, n.n.), a circulat apelativul handal cu sensul de loc unde se taie sarea". Aceeași soluție etimologică propune și Adelina Emilia Mihali (2015 : 96) referindu-se la vechea denumire a localității Baia Borșa. Noi presupunem că, de fapt, există și un al treilea sens pentru apelativul handal (var. hăndal), prin extinderea de la „ocnă de sare; loc unde se taie sarea" la „exploatare sau perimetru minier", dar mai degrabă la sensul de „colonie de mun-citori mineri”. În județul Maramureș, în afară de cele trei toponime identificate de Vișovan în Țara Lăpușului, există alte patru nume topice, cu excepția oiconimul Handalul Ilbei, care cuprind termenul analizat: strada Handal, în Ocna-Șugatag, la periferie, în partea de sud-vest, spre Hoteni; Borșa-Handal, denumirea veche pentru Baia Borșa; Handal, cartier în orașul Cavnic, care a găzduit un ansamblu de locuințe ale minerilor, precum și administrația minei Cavnic, respectiv Nistru-Handal, „colonii de muncitori, așezate între zăvoaiele satului Nistru” (Meruțiu, 1936); la 1851, localitatea Nistru se numea Misztbánya Handal. Cu excepția localității Ocna-Șugatag, celelalte patru (Handalul Ilbei, Borșa-Handal, Nistru-Handal și Cavnic) sunt foste așezări miniere, însă niciuna nu s-a ocupat de prelucrarea resurselor saline, ci a minerurilor neferoase. Și toate cinci se referă la cartiere muncitorești, nu la perimetre miniere. În ceea ce privește etimologia termenului, Drăganu (1933) opinează : „Hăndalul din Maramureș și apelativul hăndal „loc unde se taie sare", derivă din germ. săs. han (= hauen) + Dal (= Thal)" (Drăganu, 1933: 281).

Hărnicești

Zonare: Sat aparținător de comuna Desești, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Marei, la poalele Gutâiului, la 3 kilometri nord-est de Desești; zonă de deal. Populație: 542 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: hărniceștean, -ă, hărniceșteni, -e, (hărnicean) / hărniceșteancă, hărniceștence. Porecla locuitorilor: cai (Papahagi, 1925). Monumente istorice: Casa Iurca (1800); Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (cca. 1700). Atestare documentară: 1360 (Mihaly; Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 Hwrniachfalwa (Satul lui Harnic = Hărnicești)), villa olachalis Hernichhaza, 1364 Hernyachfalva, 1389 Hernech, 1415 Hernechfalwa, 1459 Hernych, 1472 Hernyczfalwa, 1828 Hernécs, Herničesty, 1851 Hernecs (Suciu, 1967); 1909-1919 Hărnicești, Hernécs (Moldovan, Togan). ■ În 1390 Hernicshaza villa olachalis, proprietatea lui Dragoș, fiul lui Giula (Filipașcu, 1940: 91). ■ „Localitatea a fost dăruită la 1360 românului Dragus, pentru serviciile aduse regelui Ludovic, mai ales la restaurarea țării Moldovei" (Dermer, Marin, 1935: 113).

Etimologie: Din n. grup hărnicești < supranumele Harnic(ul) + suf. -ești. ■ Filipașcu (1940: 73) adaugă numele acestei localități pe lista celor despre care afirmă că este o „numire fără niciun înțeles, creat de redactorii diplomelor maramureșene. Istoricul Radu Popa (1970), păstrează aceeași linie atunci când remarcă faptul că „onomasticul Harnic lipsește din Maramureș". Este adevărat, dar oiconimul putea să derive dintr-un supranume Harnic, Harnicul (< apelativul harnic „care muncește mult" < sl. *harĭnŭ + suf. -nikŭ), așa cum a opinat Nicolae Iorga: „Nume românesc, singurul adevărat și serios, vine, nu de la hărnicia locuitorilor (...), ci de la un Harnicul oarecare, strămoș cu adevărat harnic" (Iorga, 1906: 75). Acesta putea fi întemeietorul satului sau un voievod local, care a contribuit direct la dez-voltarea edilitară a așezării.

Hideaga

Zonare: Sat aparținător de comuna Satulung, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, în lunca Someșului, la 3 kilometri nord de Satulung; zonă de câmpie. Populație: 630 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: hidegan, -ă, hidegani, -e, (hidigan) / hidegancă, hidegance. Porecla locuitorilor: huhurezi (< subst. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița"). Nume de familie derivate din numele loca-lității: Hidigan (65 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Personalități: Dragoș Teofil (1874-1934), avocat, politician, deputat; consilier politic a lui Vasile Lucaciu. Atestare documentară: 1475 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1475 Hidegkuth, 1566 Hidegkwth, Hidegkut, Hydegkwtt, 1603 pagus Hidegkut, 1733 Higyaga, 1750 Hidag, 1760 Puszta Hidegkut, cca. 1800 Hideaga, 1850 Hidegkut, Higyáka, 1854 Puszta Hidegkut, Higiaga (Suciu, 1967); 1909-1919 Hideaga, Pusztahidegkút (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n. top. magh. Hidegkuth > Hideg + suf. top. -a. ■ Potrivit atestărilor do-cumentare, localitatea era notată, în special în primele secole, în forma Hidegkuth, Hidegkwth. De unde deducem că la baza denumirii satului ar putea fi un nume topic vechi, anterior, de genul „(La) Fântâna Rece”, pe care autoritățile maghiare l-ar fi tradus prin Hidegkuth, din magh. hideg „rece” și kút „fântână” (v. Mihaly, 1900: 46; Iordan, 1963; Radu, Satele, 2005: 92). După Frățilă, forma actuală a oiconimului se poate explica din magh. Hídága < hid „pod” + ág „pârâu, apă curgătoare” (cf. Hídága, atestat la Kiss Lajos, I, 593).

Hoteni

Zonare: Sat aparținător de comuna Ocna-Șugatag, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. ■ „A fost un timp îndelungat numai un cătun neînsemnat" (Dermer, Marin, 1935: 114). Localizare: Localitate situată între Ocna-Șugatag și Hărnicești, pe valea Marei, la 2 kilometri lateral de șoseaua Baia Mare - Sighet, la 22 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Populație: 326 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: hotenar, -ă, hotenari, -e, (hotean). Porecla locuitorilor: plugari (Bilțiu-Dăncuș, 2005); cuci (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969). Nume de familie frecvente în localitate: Hotea, Pop. Ma-nifestări tradiționale locale: Tânjaua de pe Mara (obicei agrar). Manifestare ce are loc la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai. În esență, are în prim-plan sărbătorirea celui care a ieșit primul la arat, în anul respectiv. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mi-hail și Gavril” (1657). Atestare documentară: 1360 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 Zalatina (Slatina), 1555 Hottynfalwa (Satul lui Hotin / Hotea), 1715 Hotinke, 1828 Hotyeny, 1851 Hotinka (Suciu, 1967); 1909-1919 Hoteni, Hotinka (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Hotești (sat desființat, înglobat în satul Trei Sate, jud. Mureș), Hotin (sat desființat, înglobat în satul Drăgoiești, jud. Gorj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup hoteni < n. fam. Hotea + suf. -eni. ■ Denumirea veche a satului, de la 1360, Slatina (Zalatina, în magh.) are legătură cu zăcămintele de sare situate între Hoteni și Ocna-Șugatag. Începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, denumirea localității, consemnată în actele oficiale, este Satul lui Hotin (Hottynfalwa, în magh.). Bănuim că așezarea purta acest nume cu mult înainte de această dată și că a fost întemeiată de un oarecare Hotin sau Hotea. Antroponimul Hotea este frecvent în zona Mara-Cosău, prepon-derent în localitățile Desești, Ocna-Șugatag, Giulești, dar mai cu seamă în Hoteni, unde este dominant (1.915 persoane cu acest nume, în județul Maramureș, în 2007, cf. DFN). După Iordan (1983), n. fam. Hotea, cf. bg. Hoti. Constantinescu (1963) propune o temă hot- pentru antroponimele Hotea și Hotin: n. fam. Hotin < antroponimul Hot + suf. -in sau din Fotin, transformat prin fonetica ucr. în Hotin (DOR: 298). Iar n. fam. Hot, fie din substantivul dialectal hot „bucium", fie din sl. hota „voință", cf. și numele dalmațiene Hote, Heten, Hotimir; de unde Hote, Hotea (Maramureș) > Hoteni, Hotești (idem). Din anul 1828, denumirea satului se schimbă în Hoteni, după numirea comună a locuitorilor: hotean, hoteni, adică „locuitori din satul lui Hotea”.

Hovrila

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 7 kilometri sud de Șomcuta Mare; zonă de deal. Populație: 280 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: hovrilean, -ă, hovrileni, -e / hovrileancă, hovrilence. Porecla locuitorilor: măgari (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Achim. Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 Hovrila, 1733 Bourila, 1750 Vovrila, 1760 Hovrilla, cca. 1800 Hovrila, 1854 Hovrilla, Hovrila (Suciu, 1967); 1909-1919 Hovrila, Hovrilla (Moldovan, Togan).

Etimologie: Posibil din Gavrilă, cu transformarea lui G în H, ca în ucraineană (v. Drăganu, 1933: 458). Referindu-se la oiconimul maramureșean Hovrila, Petrovici (Toponimice slave..., 1960, p. 41-63, în special p. 44, cf. Frățilă) arată că „e posibil ca și Hovrila (forma maghiară Hovrilla) să provină de la populația maghiară care are obiceiul să numească locurile cu numele de persoană simple, fără sufix, procedeu ce se întâlnește și la români”. Slavistul român mai susține că „individul cu acest nume a putut fi un ucrainean, dar populația care a numit localitatea a fost de altă limbă, căci ucrainenii ar fi întrebuințat un sufix pentru derivarea unui toponim dintr-un nume de persoană”.

Iadăra

Zonare: Sat aparținător de comuna Mireșul Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la sud-est de Mireșul Mare, între Stejera și Tulghieș, în lunca Someșului; zonă de câmpie și deal. Populație: 900 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: iedărean, -ă, iedăreni, -e, (iederan) / iedăreancă, iedărence, (iedereancă). Porecla locuitorilor: cuci. Nume de familie derivate din numele localității: Iederan (23 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bonaț, Borota, Butean, Dale, Fătul, Pop, Prună. Atestare documentară: 1475 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1475 Jeder, 1566 Jeder, Kis-Jeder, Kisjeder, Nagyjeder, 1603 Kiszeder, Nagyzeder, 1733 Jedera, 1750 Iadora, 1760 Jeder seu Judeca, cca. 1800 Iadăra, 1850 Jadera, 1854 Jeder, Iedera (Suciu, 1967); 1909-1919 Iadăra, Jeder (Moldovan, Togan). ■ „În 1424 se pomenește despre două comune: Iadăra Mare și Iadăra Mică. În 1848 a fost pustiită de honvezii lui Kossuth" (Dariu Pop, 1938: 56). ■ Variante ale numelui localității: Ieder. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Iedera de Jos, Iedera de Sus (Dâmbovița) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. (La) Iederă (< subst. iederă „plantă agățătoare”) > Iedera > Ieadara < Iadăra. ■ Deși în documentele istorice apar două sate cu numele Iadăra, se presupune că însemnările se referă la una și aceeași localitate (probabil rezultată din fuziunea celor două). Denumirea e invariabilă: Ieder(a). În opinia lui N. Drăganu (1933: 446), Iadăra, ung. Ieder, pentru care cf. rom. iederă < hedera. La fel, pentru top. Iadăra, vale în Aspra (zona Lăpuș), Drăganu propune ca bază de pornire același apelativ iederă (Hedera felix). Vasile Radu (Satele, 2005: 94) acceptă etimologia: „oiconimul Iadăra provine din rom. iederă”. Totuși, la bază trebuie să fie un nume topic, de genul „La Iederă”, loc unde s-a constituit vatra satului, de unde Iedera, iar apoi, prin rostire dialectală, Iadăra. Iedera este o plantă agățătoare, cu frunze verzi (< lat. hedera).

Iapa

Zonare: Sat aparținător de orașul Sighetul Marmației, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la 5 kilometri vest de Sighet, pe șoseaua Sighet - Satu Mare; zonă de deal. Populație: 1.292 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: iepan, -ă, iepeni, -e / iepancă, iepence. Porecla locuitorilor: prunari (ALRRM, 1969). Nume de familie derivate din numele localității: Iepan (201 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Personalități: Vida Gherman (1800-1854), învățător în Iași, unde a avut ca elevi pe Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alexandri și Costache Negruzzi. Publică Gramatica practică româno - franțuzescă, spre folosul tinerimei românești. La Viena, Gherman Vida a descoperit manuscrisul Cronicii lui Gh. Șincai, pe care l-a cumpărat la licitație, în 1834, obținând dreptul de a-l publica. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Ungurească și pe Valea Șugăului (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de cărbune (lignit). Atestare documentară: 1406 (Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1406 Kabalapathaka (Valea Iepei), 1424 Kabolapatak, 1429 Kabolapathaka, 1459 Lopatak, Lopa-thaka (Valea Calului), 1543 Lwpathaka, 1828 Kabala Patak, Japa, Kobilec, 1851 Kabalapatak (Suciu, 1967); 1909-1919 Iapa, Kabolapatak (Moldovan, Togan). ■ 1406 Kapalpathaka, 1459 Lopataka, în anii 1406 și următorii proprietatea nobililor români Stan, Teodor, Opriș, Ioan, Seneslau și Clemente, fiii cneazului Dragoș Feir (Filipașcu, 1940: 85). ■ Variante ale numelui localității: Ciarda Iapa (< magh. csarda „han”, deci Hanul Iepei). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Iapa (vechea denumire a satului Dealu Frumos, jud. Alba; sat desființat, înglobat în satul Bărtășești, jud. Bacău; vechea denumire a satului Luminiș, jud. Neamț; vechea denumire a satului Fântânele, jud, Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Valea Iepei < Iapa (< s. iapă). ■ Vechea denumire a satului a fost Valea Iepei, pe care autoritățile vremii au tradus-o prin Kabalapathaka. O vreme, pe la mijlocul secolului al XV-lea, dar și mai târziu, denumirea se schimbă în Valea Calului (Lo-patak, în magh.), după care, din secolul al XIX-lea, se revine la vechiul nume. Toponimul Pârâul Iepei este anterior satului și trebuie să aibă la originea numelui o întâmplare, de-venită legendară, care, însă, nu s-a păstrat.

Ieud Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, la poalele Munților Țibleș, pe valea Izei, la 44 de kilometri de Sighet și 25 de kilometri de Vișeul de Sus; zonă de deal. ■ „La Ieud a fost o cetățuie. Tot aici a fost cândva o mănăstire. Mai demult, din această zonă se exploata sare" (Dermer, Marin, 1935: 107). Localități componente: Ieud. Populație: 4.535 locuitori (în 1970), 4.223 locuitori (în 2002); 4.318 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.389 (în 2011). Etnii: 4.116 români (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: ieudean, -ă, ieudeni, -e / ieu-deancă, ieudence. Porecla locuitorilor: oi buhate, buhai (= taur) (Bilțiu-Dăncuș, 2005); buhaiu-n turnul bisericii (Papahagi, 1925); ovăsari (ALRRM, 1969). Nume de familie derivate din numele localității: Ieudean, Ieudian (132 de persoane cu aceste nume, în Ma-ramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Chindriș, Dăncuș, Dun-ca, Hotica, Hrușcă, Ilea, Iusco, Mariș, Pleș. Personalități: Victor Mihalyi (1841-1918), mitro-polit greco-catolic al Ardealului. ■ Ioan Mihaly de Apșa (1844-1914), fondator al Asociației pentru cultura poporului român din Maramureș. A contribuit la înființarea și susținerea Preparandiei din Sighetul Marmației. Vol. Diplome maramureșene din secolul XIV și XV (1900); membru corespondent al Academiei Române. ■ Petre Bilțiu-Dăncuș (1863-1907), în-vățător, culegător de folclor. ■ Vasile Meșter (1875-1965), prefect al jud. Maramureș (aprilie 1920-mai 1921). ■ Ion Bilțiu-Dăncuș (1892-1952), activist unionist, profesor, jurnalist, autor al monografiei Un sat maramureșean, Ieudul. ■ Traian Bilțiu-Dăncuș (1899-1975), artist plastic. Autor al lucrărilor Am fo și-oi si, Pereche maramureșeană, Mulsul măsurii la Săpânța, Biserica din Șes-Ieud, Pastorală maramureșeană, Legenda Cingălăului etc. ■ Gheorghe Dăncuș (1906-1967), editor, inițiator și conducător de instituții literare; director al Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. ■ Ștefan Hrușcă (n. 1957), solist vocal. ■ Marian Ilea (n. 1959), prozator, dramaturg; membru USR. Vol. Desiștea (1990); Ariel (1997), premiul USR la secțiunea dramaturgie; Povestiri din Medio Monte (1998); Vacek (2000), premiul Asociației Scriitorilor București; Casa din Piața Gorki (2002); Medio Monte (2005), premiul Liviu Rebreanu al Academiei Române. ■ Ștefan Doru Dăncuș (n. 1968), poet, editor; directorul Grupului Media Singur. Vol. Dormi în pace, Doamne. Antidiavolul (1996), Povești pentru Gabriella (2009), Bărbatul la 40 de ani (2010) etc. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „La mănăstire”). Monumente istorice: Cimitirul evreiesc (sec. XVIII); Biserica de lemn (din Vale) (1717); Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (din Deal) (sec. XVII), patrimoniu UNESCO; Troiță (1935). Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Sf. Trei Ierarhi” (2003). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvorul din Grădina Păcurii (Izvorul lui Viliuț) și Izvoul lui Pojor (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de petrol. Atestare do-cumentară: 1365 (Mihaly; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365 Jood, 1385 Jod, 1419 Kenesiatus volahorum nostrorum regalium in possessione Iood, 1427 poss. Yod, 1469 Joodh, Jwdh, 1828 Joód, Jend (= Jeud), 1851 Jóod (Suciu, 1967); 1909-1919 Ieud, Jód (Moldovan, Togan). ■ În 1385 Jod, în 1419 Kenesiatum Volahorum Nostrorum regalium (Filipașcu, 1940: 88). Legenda întemeietoare: „Balcu și Gorzu o fo fondamentu în satu aista. Șî bătrânii ziceau că ei o zinit din țara Tălianului, că de-acolo sîntem noi" (Ion Dunca, 73 ani, Ieud, 1922, cf. T. Papahagi, 1925: 312). ■ „Pentru Ieud circulă următoarea tradiție: strămoșii umblau, pentru așezarea satului, după un loc cu apă; unul dintre ei, rătăcind în păduri, a strigat: aici ie ud!; sau audz apă curgătoare?, la care unul ar fi răspuns: ieu aud!" (T. Papahagi, 1925: 156, la note). Etimologie incertă: Posibil dintr-un antroponim Ieud(i), atestat în perioada medievală (cu et. nec.). ■ Istoricul Mihaly de Apșa a propus, ca etimologie pentru top. Ieud, o derivare dintr-un antroponim: „Jood = Ieud, din nume personal Eudochiu” (Mihaly, 1900: 75). Roșca (2004) găsește pertinentă ipoteza și plusează: „De la numele de persoană a trecut asupra moșiei, văii, iar de la vale și-a luat numele și localitatea”. E drept că în diplomele maramureșene, numele Ieud sau Ieudi (în maghiară Iodi, Iody, Ioody) apare de câteva ori: Un Ieudi Lazăr („Lazarus Iodi") este atestat într-o diplomă din 14 oct. 1488 (v. Mihaly, 1900: 493); apoi Ieudi Toma („Tomas Iody" - 11 feb. 1490, cf. Mihaly, 1900: 599), respectiv Ieudi Mihai („Iodi Mihai" - 24 mai 1593, cf. Mihaly, 1900: 638). Iar Al. Filipașcu, în Istoria Maramureșului (1940) vorbește despre un oarecare Petru Joódy, fisc comitatens, care adresează o scrisoare, la 7 septembrie 1796, unui agent din Viena. Pentru acest antroponim, Roșca propune următoarea soluție: „Prin diftongarea lui e, din Eudochiu, a apărut Ieudochiu, accentul s-a deplasat de pe partea finală a numelui pe partea inițială a lui, iar prin apocapă (fenomen fonetic frecvent în graiul maramureșean) a devenit Ieud" (Roșca, 2004: 97). Referitor la soluția Eudochiu, Vișovan (2005) e de părere că „hipocoristicele sunt întâlnite extrem de rar în calitate de nume de localități". „Obținerea lui Ieud din Eudochiu prin apocapă este improbabilă. Chiar dacă acest fenomen fonetic este specific graiului maramureșean, el se semnalează în cazul numelor de persoană la vocativ" (Vișovan, 2005). În concluzie, „numele localității Ieud continuă mai degrabă un apelativ al cărui sens s-a pierdut și care trebuie să aibă o vechime foarte mare în limbă, încadrându-se în categoria elementelor lexicale de substrat" (Ibidem). Drăganu (1933: 391, la note) crede că Ieud < n.pers. Iov + suf. top. magh. -d, deși în alt loc a propus magh. Iod. Evident, legenda notată de Papahagi („ieu aud”) dezvoltă o etimologie populară.

Ilba

Zonare: Sat aparținător de comuna Cicârlău, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). ■ „La sfârșitul secolului al XVI-lea, și în secolul al XVII-lea, Ilba făcea parte din proprietatea lui Rakoczy și aparținea, împreaună cu Cicârlăul, domeniului Ecsed, care se întindea, spre vest, până la Carei" (Ilba, 2012: 13). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Igniș, pe malul Someșului, la 5 kilometri nord-vest de Cicârlău; zonă de câmpie. Populație: 364 locuitori (în 1784), 638 locuitori (1850), 921 locuitori (1900), 1.029 locuitori (1930), 1.220 locuitori (în 2011). Etnii: 564 români, 28 maghiari, 25 evrei, 13 germani (în 1850). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: ilban, -ă, ilbeni, -e / ilbancă, ilbence. Nume de familie derivate din numele localității: Ilban (180 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Arie naturală protejată (de interes național): Rozeta de piatră (L. 5/2000). Resurse minerale: Zăcăminte de minereuri complexe (polimetalice). Atestare documentară: 1490 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1490 Iloba, Yloba, 1493 Illubabanya, 1555 Ilowa, 1828 Iloba, 1851 Iloba (Suciu, 1967); 1909-1919 Ilba, Iloba (Moldovan, Togan). ■ Dr. Andrei Gheorghe Latiș notează că numele satului Ilba „...în 1490 se scria Iloba, iar la 1493 Iluba Banya, deci era deja o exploatare minieră aici și aparținea domeniului feudal al Seinilor" (Latiș, Maramureșul și ținuturile sătmărene - monografie, Baia Mare, 1966, vol. III, p. 192-193, cf. Ilba, 2012: 11). Legenda întemeierii: „Prima vatră s-a aflat pe locul numit azi Pârâul Tâlharilor, la intrarea în Ilba, dinspre Cicârlău. Din cauza nesiguranței zilnice, locuitorii s-au mutat în alt spațiu, situat în partea de nord, pe deal, sub liziera pădurii, loc cunoscut de locuitorii actuali sub denumirea Satul Pustiu. Așezarea era formată din 25 de case și avea biserică din lemn și cimitir, care s-au format pe marginea unui pârâu, numit Pârâul Bisericii (...). Treptat au strămutat așezarea lor în spațiul ce se numește acum Ulița Gării. Acestea s-au petrecut prin anii 1520-1550" (Andrei Todoruț, preot local, cf. Ilba, 2012: 12-13). Fostă localitate minieră: „În 1493 este scrisă Illubabánya (Minele Illuba). În vremuri de demult în această localitate se scotea cel mai curat aur nativ. Cariera de andezită este exploatată de sute de ani. Szirmai scrie că în Ilba este apă de minereu care „preface fierul în aramă" și că se găsesc copaci pietrificați în pâraiele de acolo" (Dariu Pop, 1938: 57). ■ „La Ilba s-au exploatat, cu mijloace rudimentare, încă din secolul al XVI-lea, zăcăminte de minereuri cu bogat conținut de aur, metal prețios care era furnizat Monetăriei din Baia Mare" (Ilba, 2012: 15).

Etimologie incertă, probabil dintr-un antroponim maghiar (*Iloba). Și Kiss Lajos (Toponimie și istorie, 1928, p. 34, la note) este de părere că toponimul are o origine antroponimică < n. pers. Iloba (cf. Frățilă).

Inău

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Inău, între Dealul Pietriș și Muntele Șatra, la 10 kilometri nord de Târgu-Lăpuș; zonă de deal. Populație: 368 locuitori (1830), 601 locuitori (1900), 490 locuitori (1977), 251 locuitori (în 2011). Gospodării: 54 case (în 1770), 156 case (1977). Etnii: 554 români, 9 maghiari, 13 evrei (1882); 510 români, 11 evrei (1930); 299 români, 10 țigani (2002). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: inăuan, -ă, inăuani, -e / inăuancă, inăuance. Porecla locuitorilor: tâlhari (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Horvat, Thira. Personalități: Viorel Thira (n. 1936), preot, publicist. Vol. Fără personalități îi frig în istorie (2007), Graiul în satul Inău (2010), Praf de stele (2012) etc. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1687). Atestare documentară: 1584 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1584 Ewneömezeö (Câmpul lui Ene), 1589 Wneöpatak, 1615 Unömezeö, 1733 Iuno, 1750 Inou, 1760 Unömezö, 1854 Unömezö, Ineu (Suciu, 1967); 1909-1919 Inău, Únömezö (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Inău (Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din antrop. Ene (din top. Câmpul lui Ene) > Ieneu, Ineu, Inău. ■ O localitate cu nume asemănător se află în județul Sălaj, lângă Zalău, atestată 1387 în forma Ineu, apoi, 1733 Inou, 1854 Inó, Ineu. Analizând etimologia acestui oiconim, Chendea-Roman (2006: 189) susține că ar deriva din antroponimul Ion, prin hipocoristica Ene, maghiarizată Enö. În județul Arad, se află localitatea Ineu, cu rang de oraș, atestată 1214, în forma Villa Ieneu, a cărei etimologie tot spre un antroponim Ene s-ar îndrepta. Localitatea din județul Maramureș este atestată 1584 în varianta Ewneömezeö, unde Ewneö ar fi echivalent cu rom. Ene, iar mezeö < magh. mezö „câmp”, deci Câmpul lui Ene. Evoluția firească a fost Ieneu, Ineu, Inău. Alte ipoteze: istoricul Kadar (1901) a afirmat că denumirea ar deriva de la cuvântul maghiar tinö „junincă” sau tinök „pășune pentru vite”, iar pentru Resmeriță (1924), de la numele plantei in (Butian, 2004: 90). Gustav Kiss (Siebenbürgen, p. 161) derivă numele din magh. ünő < sl. unǔ.

Izvoarele

Zonare: Sat aparținător de comuna Cernești, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Bloajei, sub Șatra Pintii, la sud-est de Cavnic, la 14 kilometri de centrul comunei; zonă de deal. Populație: 49 locuitori (în 2002), 48 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: izvorean, -ă, izvoreni, -e / izvoreancă, -e. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Ioan Evanghelistul” (1803); Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1928). Atestare documentară: 1770 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1770 predium Blosa, 1831 Blozsa, 1850 Blosa, 1854 Blossa, Valea Blosii, 1964 Izvoarele (Suciu, 1967); 1909-1919 Bloaja, Balázsszeg (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Bloaja. ■ Se numește Izvoarele din anul 1964. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Izvoare (Botoșani, Dolj, Harghita, Neamț), Izvoarele (Alba, Bihor, Buzău, Constanța, Dâmbovița, Galați, Gorj, Hunedoara, Iași, Ilfov, Mehedinți, Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vrancea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din subst. izvor „fântână" (< sl. izvorŭ), la pl., art. ■ Legenda spune că „așezarea a fost fondată de Andrei și Luka Kozmucza (Cosmuța) care, dobândind locul printr-o donație, s-au stabilit aici venind de la Cernești în anul 1770" (Tămaș, 2014: 133). Deși nu există dovezi în acest sens, povestea e credibilă. Satul nou înființat și-a luat numele după pârâul Bloaja, nume românesc, pe care autoritățile îl notează Blosa, Blozsa, Blossa. După Frățilă, numele Bloaja trebuie văzut în relație cu toponimele Bleoju (pârâu), Blojoanea (pădure), Bloju (munte, pășune și pădure), toate în județul Caraș Severin, care provin din antrop. Bleoju, Bloju, Blojoanea și care își au originea într-un apelativ bloj, cu var. bleoj, cunoscut în Banat cu sensul de „om prost, murdar”. În Țara Hațegului, Bloju este numele unei practici în legătură cu agricultura, ceea ce în alte părți sunt paparudele. În DFNFR sunt înregistrate variantele: Bleoaju (10), Bleoajă (12), Bleoaje (8), Bleoj (15), Bleoju (468), Blioja (5), Bliojiu (7), Blioju (191); în Maramureș, e atestat Bloj (8). Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în timpul regimului comunist, denumirea oficială se schimbă (prin decretul 799 / 1964) în Izvoarele (< apelativul izvor „fântână" < sl. izvorŭ), în condițiile în care în alte 16 județe din țară existau oiconime cu acest nume. Însă nici în prezent localnicii nu înțeleg care a fost rațiunea acestei schimbări, motiv pentru care în vorbirea curentă folosesc în continuare vechea denumire, Bloaja.

Întrerâuri

Zonare: Sat aparținător de comuna Coaș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord); în 1954, cătun al satului Coruia. Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, sub Culmea Prelucii, la sud-vest de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 90 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Monument istoric: Biserica de lemn “Sf. Apostoli Petru și Pavel” (sec. XVIII). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Caselor: Izvorul Borcut și Izvorul din Braniște (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1954 (Suciu). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Întregalde (Alba), Întreșugag (sat desființat, Alba), Între Dealuri (sat desființat, Dâmbovița) (In-dicator, 1974).

Etimologie: Din numele topic Între Râuri > Întrerâuri, prin aglutinare. ■ După al Doilea Război Mondial, era doar un cătun al satului Coruia, motiv pentru care nu a fost atestat în documente. Nici în prezent populația localității nu depășește 100 de locuitori. S-a dezvoltat în ultimii ani mai mult ca zonă rezidențială pentru orășeni. Denumirea preia numele topic Întrerâuri (< Între + Râuri) și se referă probabil la izvoarele din zonă, nicidecum la râurile Cavnic și Lăpuș, ce curg prin apropiere.

Jugăstreni

Zonare: Sat aparținător de comuna Vima Mică, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la granița cu județul Sălaj, la sud-vest de Vima Mică; zonă de deal. Populație: 43 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: jugăstrean, -ă, jugăstreni, -e, (jugrăstan) / jugăstreancă, jugăs-trence. Nume de familie derivate din numele localității: Jugrăstan, Jugreștan, Jugreștean (15 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Biserica de lemn “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1861). Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 pagus Gygasztra, 1650 Csugasztra, 1662 Czugasztrafalva, 1633 Gugasztrafalva, Zsugásztra, Csugászttra, 1733 Dzugastrény, 1750 Zsugesztreny, 1760 Sugestreni, cca. 1800 Jugăstreni, 1954 Csugasztra, Jugăstreni (Suciu, 1967); 1909-1919 Jugăstreni, Zsugásztra (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Jugastru (Mehedinți), Jugastru Nou și Jugastru Vechi (Mehedinți) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup jugăstreni < n. top. Jugastru sau Jugastra (< subst. jugastru „arbore") + suf. -eni. ■ Pe parcursul secolului al XVII-lea, așezarea se numea oficial Jugastra (Gygasztra, Czugasztrafalva, Zsugásztra, în magh.) și avea la origine, cu certitudine, un nume topic de tipul (La) Jugastru. Denumirea derivă din apelativul rom. jugastru „arbore cu lemn alb și tare, cu scoarța roșiatică" (Acer campestre) (< lat. *jugaster < jugum „jug", DEX, MDA; mai demult, jugurile se făceau preponderent din lemn de arțar, Scriban). Începând cu secolul al XVIII-lea, satul își schimbă numele în Jugăstreni, după numirea comună a locuitorilor (jugăstrean, jugăstreni, adică „locuitori din satul Jugastra”).

Larga

Zonare: Sat aparținător de comuna Suciul de Sus, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Țibleș, pe malul pârâului Larga, la 3 kilometri est de Suciul de Sus; zonă de deal. Populație: 345 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: lărgan, -ă, lărgheni, -e / lărgancă, lărghence. Porecla locuitorilor: huhurezi (< subst. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița"). Nume de familie frecvente în localitate: Bozga. Monument istoric: Biserica de lemn “Sf. Dumitru” (1771). Atestare doc.: 1610 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1610 Larga, Szeocz Larga valachalis, 1733 Longaszada, 1760 Tágfalva (Satul Larga), 1830 Lárzseny (Lărgheni), 1854 Lárga, Larga (Suciu, 1967); 1909-1919 Larga, Tágfalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Larga (Bacău, Gorj, Mureș; dat desființat, jud. Cluj), Larga-Jijia (Iași), Largu (Buzău; sat desființat, jud. Neamț), Valea Largă (Alba, Buzău, Dâmbovița, Mureș, Prahova) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. (Valea) Largă > Larga (< adj. larg, -ă). ■ De remarcat faptul că, în cinci județe din România există localități cu numele Valea Largă, iar în Bacău, Gorj și Mureș (dar și în Cluj, până în sec. XX) sunt așezări cu numele Larga. Putem aprecia faptul că, inițial, acestea din urmă, aveau la bază un nume topic asemănător sau chiar identic cu Valea Largă. Nu e neobișnuit ca, în modificarea unui oiconim să se renunțe la apelativ și să se păstreze determinantul în forma articulată (vezi Spria, Strâmbu, Aspra etc.). La 1610, așezarea se numea deja Larga; în mod ciudat, autoritățile i-au păstrat denumirea, cu o singură excepție: într-un document din 1760 e notată Tágfalva < magh. tág „larg” + falva „sat”. Într-un alt document (din anul 1830) denumirea pare a fi Lărgeni (Lárzseny), după numirea comună a locuitorilor. Însă de la jumătatea secolului al XIX-lea, se revine la denumirea de Larga (< adj. larg, -ă „întins, vast” < lat. largus).

Lazul Baciului

Zonare: Sat aparținător de orașul Sighetul Marmației, regiunea Maramureș; în 1956, cătun al satului Vad. Localizare: Localitate situată între Sighet și Vadul Izei, la 3 kilometri sud de municipiu; zonă de deal. Populație: 603 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: lăzean, -ă, lăzeni, -e / lăzeancă, lăzence. Atestare documentară: 1956 (Suciu). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Laz (Alba, Arad), Lazuri (Alba, Arad, Bihor, Dâmbovița, Gorj, Satu Mare, Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. Lazul (< apelativul laz < ucr. laz) + n.fam. Baciu. ■ Așezarea a avut multă vreme rangul de cătun, așa că nu a figurat în documente. Denumirea satului provine dintr-un nume topic Lazul Baciului, dat de locuitorii din Vadul Izei probabil anterior înființării localității. Toponimicul Laz, Lazuri (< apelativul laz „teren despădurit, curătură", sinonim cu runc, arsură, oaș, prisacă, tăietură sau poiană) este frecvent în Maramureș și Transilvania, iar oiconime având la bază asemenea termini se găsesc în alte șapte județe din țară. În ceea ce privește determinantul Baciului, acesta este un antroponim de forma Baci, Baciu, Bacia, Băcilă (113 persoane cu aceste nume de familie, în județul Maramureș, în 2007) derivat din apelativul baci „mai-mare peste păcurari la stână; vătav" (cuvânt autohton, după Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș și Vraciu).

Lăpuș

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Lăpuș, pe malul Lăpușului, la 59 de kilometri de Baia Mare și 12 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Localități componente: Lăpuș. Populație: 3.626 locuitori (în 1970), 3.828 locuitori (în 2002); 3.709 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.528 (în 2011). Etnii: 3.528 români, 21 maghiari (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: lăpușean, -ă, lăpușeni, -e / lăpușeancă, lăpușence. Porecla locuitorilor: pițiguși (= pițigoi) (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele locali-tății: Lăpușan, Lapușan, Lăpușeanu, Lăpușneanu (377 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bolchiș, Buda, Filip, Giurgiu, Muțiu, Pașca, Pitiș, Toma, Tulici. Târg săptămânal de mărfuri (marți). Sit arheologic: Necropolă, epoca bronzului (punct: „Podul Hotarului”, „Podanc”, „Podancul Mare”, „Gruiul Târgului”). Monument istoric: Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1697). Așezământ monahal: Mănăstirea ortodoxă Ruoaia, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” (1995). Atestare documentară: 1505 (Suciu); 1393 (Dragusfalva), într-un document întocmit cu ocazia împărțirii moșiei în cadrul familiei Bánffy, între stăpânii locului și anume Petru, Gheorghe și Ladislau, fiii lui Ștefan și Ladislau, respectiv Ștefan, fiii lui Dionisie (Pașca, 1997: 23). Denumiri (a.d.): 1505 Lapos, 1548 Olah-Lapos, 1616 Oláh-Lápos, 1662 Oláhlápos, 1750 Ola Lapos, 1850 Lepusu rumuneszk, 1854 Oláh-Lápos, Lapușu-Romănesc (Suciu, 1967); 1909-1919 Lăpușu-românesc, Oláhlápos (cu cătunul minier Păduroi, Rojahida) (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Lăpușul Românesc. Lo-calități cu nume identice sau asemănătoare: Lăpuș (sat desființat, înglobat în satul Miheșu de Câmpie, jud. Mureș), Lăpușani (Argeș), Lăpușna (Mureș), Lăpușnic (Hunedoara), Lăpușnicel (Caraș-Severin), Lăpușnicul Mare (Caraș-Severin), Lăpuștești (Cluj) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: „Se spune că satul a fost pe Gura Râului. Era un om cu doi boi negri care se culcau acolo; biserica din dâmb s-a făcut pe locul unde se culcau. Și s-a început să se facă apoi case și așa a crescut satul. Satul a fost numai de români și s-a chemat Lăpușul Românesc, pentru că erau numai români" (AER, 2010: 30).

Etimologie: Din hidronimul Lăpuș (pentru etimologie, vezi supra). ■ După Coriolan Suciu (1967), localitatea e atestată în 1505 cu numele Lăpuș, iar începând cu anul 1548 denumirea se schimbă în Lăpușul Românesc (Oláh-Lápos, în limba maghiară), spre a se diferenția de Lăpușul Unguresc (în prezent, Târgu-Lăpuș). Numele provine, evident, de la hidronimul Lăpuș (atestat documentar din anul 1070)  râu ce izvorește din Munții Țibleșului și se varsă în Someș, după un parcurs de 112 kilometri. Vasile Pașca (1997), autorul unei lucrări monografice despre această localitate, susține că prima atestare documentară datează din anul 1393, sub denumirea de Dragusfalva: „După Iosif Kadar (Szolnok - Doboka Vármegye monográphiája, Dej, 1900-1905), numele (satului) l-ar fi luat de la întemeietorul său, unul Dragoș, deși noi nu ne aliem la aceată ipoteză. Dacă întemeietorul satului s-ar fi numit Dragoș, ne-am aștepta, de bună seamă, să ne întâlnim cu acest nume de-a lungul istoriei acestei așezări, precum și în continuare în viața satului Lăpușul Românesc. Or, această menționare până azi nu s-a găsit; nici în amintirea poporului, nici în documente numele de Dragoș sau al descendenților acestuia nu este pomenit. Mai degrabă considerăm adoptarea acestui nume de către primii locuitori ca o referire la locul de unde au descins, folosindu-se de acest nume ca o pavăză împotriva unora care ar încerca să se amestece în viața lor. Or, în acea vreme, numele de Dragoș reprezenta ceva, era un simbol, un nume de voievod, iar urmașii săi erau investiți cu dregătorii” (Pașca, 1997: 24). Și mai departe: „Deci, vreunul din cnezii de vale (...), poate din Bârsana, împreună cu ortacii săi, trecând munții, și-au făcut sălașuri la Gura Ruoii, eveniment ce s-ar fi putut întâmpla în perioada 1350-1370, perioadă deosebit de frământată în relațiile cnezatelor și voievodatelor de vale, existente în această parte de țară” (Pașca, 1997: 24-25). Autorul monografiei mai precizează că de-numirea Dragusfalva, menționată la 1393, „nu este identică cu Drăghia, așa cum apare în Dicționarul lui Suciu”; iar „Drăghia a apărut în documente în 1586, sub numele de Drăghie” (Ibidem, p. 32-33). Și totuși, Drăghia e atestată 1393 cu numele Dragusfalva.

Lăpușel

Zonare: Sat aparținător de comuna Recea, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Lăpuș, între Recea și Hideaga; zonă de câmpie. Populație: 1.146 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: lăpușean, -ă, lăpușeni, -e / lăpușeancă, lăpușence. Porecla locuitorilor: bivoli. Nume de familie derivate din numele localității: Lăpușan, Lapu-șan, Lăpușeanu, Lăpușneanu (377 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ardelean, Buciuman, Cotețiu, Măgurean, Mociran. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Ciurgău”, „Mociar”). Atestare documentară: 1760 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1760 Hagymás Lápos, cca. 1800 Hășmașu-Lăpușu, 1850 Hesmás Lápos, 1854 Hagymás-Lápos, Hășmaș-Lăpuș (Suciu, 1967); 1909-1919 Hășmaș-Lăpuș, Hagymáslápos (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Hășmaș-Lăpuș. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Lăpuș (sat desființat, înglobat în satul Mi-heșu de Câmpie, jud. Mureș), Lăpușani (Argeș), Lăpușna (Mureș), Lăpușnic (Hunedoara), Lăpușnicel (Caraș-Severin), Lăpușnicu Mare (Caraș-Severin), Lăpuștești (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din hidron. Lăpuș (vezi supra) + suf. -el. ■ Până la începutul secolului al XX-lea, satul se numea Hășmaș-Lăpuș, după care denumirea oficială s-a schimbat în Lăpușel (< hidronimul Lăpuș + suf. -el). Topononimicul Hășmaș îl mai întâlnim în jud. Sălaj (satul Hășmaș, a.d. 1325 possessio seu villa Hagmás), jud. Bistrița-Năsăud (satul Hășmașu Ciceului, a.d. 1405 Haghmas), jud. Arad (comuna Hășmaș, a.d. 1588 Hagimas), respectiv Munții Hășmaș, în Carpații Orientali (numiți și Hăghimaș, după notarea maghiară: Hagymás). Chende-Roman (2006: 178) îl asociază cu apelativul magh. hagyma, cu sensul de „ceapă, arpagic, bulb”, care a dat în rom. termenul regional hajmă „ceapă verde”. După Frățilă, magh. Hagymás provine din magh. hagymas „cu ceapă; teren pe care este sau s-a cultivat ceapă” < magh. hagyma „ceapă” + suf. adj. -(a)s.

Lăschia

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe râul Cavnic, la 31 kilometri sud-est de Baia Mare, 20 de kilometri sud-vest de Cavnic și 29 de kilometri nord-vest de Târgu-Lăpuș; zonă de deal. Populație: 221 locuitori (în 1750), 406 locuitori (1850), 551 locuitori (1900), 490 locuitori (în 2011). Gospodării: 68 case (în 1850). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: lăschian, -ă, lăschieni, -e / lăschiancă, lăschience. Porecla locuitorilor: șălatre (< subst. reg. șălatră „salată") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Lăscăian, Lăscăianu, Lăschian (40 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Filip, Pașca. Monument istoric: Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (1868). Atestare documentară: 1543 (Kádar, 1901; Suciu, 1967). Denumiri (a.d.): 1543 Lachkonia, 1566 Laczkonya, 1567 Laczkoniak, 1613 Latzkina, 1650 Laczkina, 1733 Lezkény, 1750 Leczkie, cca. 1800 Latzkonya, 1850 Leszkia, 1854 Lacz-konya, Leschia, 1913 Lacháza (Suciu, 1967); 1909-1919 Leschia, Laczház (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Leschia, Lăscăia. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Lăscud (Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Lascu (< magh. Latskó „Ladislau"). ■ Se pare că localitatea a avut la un moment dat un stăpân cu numele Lascu, de la care s-a dat și numele moșiei – Lasconia. Cu această denumire apare satul în primele documente, care datează din secol. al XVI-lea (Lachkonia, Laczkonya, Laczkoniak). În opinia lui Frățilă, variantele maghiare s-ar putea să transcrie un rom. Lăscoana (< Lascu + suf. -oane = soția lui Lascu sau posesia / moșia lui Lascu. Numele de familie Lasc(u) este același cu Lațcu, Latzko și derivă din magh. Latskó „Ladislau" (Iordan, 1983). Așa se explică de ce în secolele XVII și XVIII, numele satului se notează Latzkina, Laczkina, Lezkény și care evoluează, din 1750, în Leczkie, adică Leschie, iar mai târziu Leschia, devenit, prin pronunție dialectală, Lăschia. ■ În jud. Mureș există un sat cu un nume asemănător, Lăscud, format tot din n.fam. Lascu, dar cu suf. magh. -d, care indică posesia, adică Satul lui Lascu.

Leordina

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Vișeului, la 20 kilometri de Vișeul de Sus; zonă de deal. Localități componente: Leordina. Populație: 2.642 locuitori (1970), 2.593 locuitori (în 2002); 2.547 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.014 (în 2011). Etnii: 2.423 români, 5 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: leordean, -ă, leordeni, -e / leordeancă, leordence. Nume de familie derivate din numele localității: Leordean, Leordeanu, Leordian, Leorgyan (664 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Urda, Leordean, Petrovai, Mircea, Nistor, Vancea, Tăut, Șofronici, Găvriluț, Țiplea, Pașcu, Găborean. Atestare documentară: 1411 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denu-miri (a.d.): 1411 Lewrgyna, Leorgina, Leurgyna, Leorgyna, 1450 Ordonafalva, 1451 Leordina, 1473 Lywrdyna, 1489 Leordena, 1828, 1851 Leordina (Suciu, 1967); 1909-1919 Leordina (Moldovan, Togan). ■ În 1411 Leorgya, proprietari Toma și preotul David, ginerii lui Mihai din Dolha (Filipașcu, 1940: 86). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Leorda (fostă localitate, contopită cu orașul Comănești, jud. Bacău; sat în jud. Botoșani), Leordeni (sat desființat, înglobat în satul Popești-Leordeni, București; sate în Argeș și Mureș), Leordișu (sat desființat, jud. Iași), Leordoasa (Dolj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din antrop. Leorda (< subst. leordă, var. a lui leurdă „usturoi sălbatic") + sufix -in + suf. top. -a. ■ Prima ipoteză referitoare la etimologia satului Leordina a fost lansată de Mihaly de Apșa, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în celebra lucrare Diplomele maramureșene: „Leordina din leurda, aiu sălbatic, cuvânt probabil dacic” (Mihaly, 1900: 239). Drăganu (1933: 394) se alătură: „din rom. leurdă, leordă, leoardă”. Filipașcu (1940: 20) îl citează pe Mihaly: din cuvântul dac leorda „aiu sălbatic". Iar Marian Nicolae Tomi (2005: 31) conchide: Leordina este un „nume care ar putea deriva de la leurdă/leordă, o plantă erbacee comestibilă, având flori albe și cu gust de usturoi care crește și pe aici și (pe) care au folosit-o oamenii în alimentație”. Evident, o derivare directă din apelativul leordă e puțin probabilă. Putem accepta, însă, un nume topic care să conțină termenul leordă sau leordină, acesta din urmă cu sensul de leurdar sau leordiș, adică „loc unde crește leurda”. Cu atât mai mult cu cât în Maramureș, în afară de leurdă / leordă „plantă cu miros de usturoi” (Allium ursinum) (cuvânt autohton, cf. alb. hudhër, hudër „usturoi", după Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș și Vraciu), mai sunt consemnate formele leordacă „bujor alb” (Platanthera bifolia) (Borza, 1968: 133), respectiv leurdină „gherghină, gheorghină” (Dahlia variabilis) (Țiplea, 1906). De aceiași părere este și Frățilă (Leordina < leurdină, s.f., termen atestat în Banat, Trasilvania și Maramureș, cu sensul de dalie). În plus, un afluent al pârâului Băiuț, care se varsă în râul Lăpuș, poartă numele de Leorda. Sunt, deci, suficiente motive ca un nume topic de genul Leordina să fi dat numele satului amplasat la confluența văii Ruscovei cu valea Vișeului. ■ A doua ipoteză pornește de la atestarea din 1450, unde e consemnată (pentru prima și ultima dată) forma Ordonafalva, care, la prima vedere, pare a conține o afereză de la Leordena + magh. falva („sat, localitate”). Cu toate acestea, Radu Popa crede că este vorba despre un antroponim: „Pentru originea numelui de Leordina, menționăm forma Ordonafalva, sub care apare satul în 1450, când este pomenit și un Mihai Orda" (Popa, 1970: 90). Ideea este împărtășită și de autorul unei lucrări monografic despre Leordina: „Acest nume de sat are în structura sa rădăcina / radicalul urdă / ordă, cuvânt dacic (cf. I. Russu) și astfel are semnificația de Satul lui Urda: Ordonafalva” (Leordean, 2006:15). De aici și până la elaborarea unei etimologii populare nu a fost decât un pas: „Cei de la Cuhea, atunci când veneau după cincizecime, de-a lungul Văii Spinului, în zona Leordina  Ruscova  Petrova, spuneau că merg în «satul lui Urda», «la Urdină» (adică locul unde se face urda), statornicindu-se cu timpul această denumire, Laurdină, Leordina, pentru satul de pe cursul inferior al râului Vișeu, denumire legată de îndeletnicirea localnicilor de a face urdă și brânză, cam pe la 1320-1370” (Leordean, 2006: 15). Singurul argument în favoarea acestei ipoteze, propuse de istoricul Radu Popa, este că, într-adevăr, în Leordina, numele de familei Urda este ceva mai frecvent decât în alte localități din Maramureș. În opinia prof. Vișovan, forma Ordonfalva este mai degrabă una coruptă, rezultat al unei transcrieri greșite în documente. Cei care „văd” aici n.fam. Urda trebuie să motiveze și prezența particulei -on. ■ Referitor la faptul că oiconimul ar putea deriva dintr-un antroponim, ar trebui poate să luăm în considerare forma atestată Leorda, nume derivat din apelativul leordă, var. a lui leurdă „plantă" (v. Iordan, 1983; DOR: 309), cu un sufix -in + suf. top. -a; de unde și satele Leorda (în Bacău și Botoșani), respectiv Leordeni (în jud. Argeș și Mureș).

Libotin

Zonare: Sat aparținător de comuna Cupșeni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Lăpușului, la 58 de kilometri de Baia Mare, pe valea Rotunda, sub Țibleș, între Cupșeni și Rogoz; zonă de deal. Populație: 1.097 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: libotean, -ă, liboteni, -e / liboteancă, libotence. Porecla locuitorilor: căpăi (< subst. căpău, var. de la capău „copoi") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Libotean, Liboteanu, Libotyan (364 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN); prin derivarea Libotin > Libotinean > Libotean. Nume de familie frecvente în localitate: Boga, Bota, Filip, Perța. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Dâmbul Crucii”, „Podoroiul Mare”). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1671). Atestare documentară: 1488 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1488 Lybathon, 1584 Libotin, 1594 Lybotyon, 1598 Libathon, 1630 Lajbaton, 1637 Libaton, 1650 Libatin, 1733 Libotyan, 1805 Libáton, 1830 Libányész, Libotyn, 1854 Libáton, Libatin (Suciu, 1967); 1909-1919 Li-botin, Libaton (Moldovan, Togan).

Etimologie: Probabil dintr-un antroponim de forma *Libot, având la bază un antroponim de origine slavă derivat cu suf. posesiv -in, cu sensul de „Satul lui Libot”. Un antroponim Ljubota (format din rad. ljub + suf. -ota) este înregistrat de Milica Grkovič (1977). Forma Libaton, Lybathon (< Libotin) se datorează fenomenului de armonie vocalică specific limbii maghiare, care redă suf. -in prin -on, cf. Martin > Marton (Frățilă).

Lucăcești

Zonare: Sat aparținător de comuna Mireșul Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Someșului, la 4 kilometri nord de Mireș; zonă de câmpie. Populație: 607 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: lucăcean, -ă, lucăceni, -e / lucăceancă, lucăcence. Porecla locuitorilor: gâște. Nume de familie frecvente în localitate: Lucăcean. Personalități: Ioan Dragoș (n. 1955), poet. Vol. Cavalerul triunghiului (1997), Acestea sunt amănuntele (1998) etc. Atestare documentară: 1403 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1403 Lucachfalva (Satul lui Lucaci), 1475 Lukaczfalwa, 1750 Lukuczesty, 1760 Lutchepsen, cca. 1800 Lukácsfalva, Lucăcești, 1850 Lukátsfalva, Lukatsestyi, 1954 Lukácsfalva, Lucăcești (Suciu, 1967); 1909-1919 Lucăcești, Lukácsfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Lucăceni (Timiș), Lucăcești (Suceava) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup lucăcești < n.fam. Lucaci(u) (< magh. Lukacs, srb.-cr. Lukač, v. DOR: 97; Iordan, 1983; derivat, la rândul său, din n. fam. Luca, nume biblic, din lat. Lucas, hipoc. din Lucanus, etnic < Lucania, sau Lucinus, cf. DOR) + suf. -ești.

Lunca la Tisa

Zonare: Sat aparținător de comuna Bocicoiul Mare, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe malul Tisei, la granița cu Ucraina, la est de Bocicoiul Mare și la nord de Rona de Jos. ■ „Comună tăiată în două de Tisa și de noul hotar al Maramureșului” (Dermer, Marin, 1935: 95). Populație: 714 locuitori (în 2011). Etnii: localitate cu populație prepon-derent de etnie ucraineană. Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: luncan, -ă, luncani, -e. Nume de familie frecvente în localitate: Boiciuc, Iuras-ciuc, Lazarciuc, Pauliuc, Smuleac, Voloșciuc. Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe malul Tisei, la 2 kilometri est de localitate (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1439 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1439 Lonka (Lunca), 1442 vila olachalis Lonka filiorum Georgy Pank Valachorum de Krachonfalva, 1448 Lompka, 1828, 1851 Kis Lonka (Lunca Mică), Luh (Suciu, 1967). ■ În 1442 Villa Olachalis Lonka (Filipașcu, 1940: 86). ■ La 1442 „a fost donată unor domni români din Crăciunești" (Dermer, Marin, 1935: 95). ■ Variante ale numelui localității: Lonca, Lunca. Localități cu nume identice sau asemănătoare: peste 100 de localități cu acest nume, în toate regiunile țării.

Etimologie: Din top. Lunca (< subst. luncă) + la + Tisa (vezi infra). ■ Localitatea a purtat denumirea de Lunca (evident, dintr-un nume topic), de la înființare, până în secolul al XX-lea, când i s-a adăugat determinantul la Tisa, pentru a se deosebi într-un fel de cele peste o sută de oiconime din țara noastră care cuprind, în diferite combinații, toponimul Lunca (termen provenit din apelativul luncă „regiune inundabilă a unei văi; câmp, fânațe" < sl. lonka). În zona Lunca - Bocicoi, râul Tisa se revarsă frecvent în anotimpurile ploioase. Partea de sat din dreapta Tisei (azi în Ucraina) se numește Luh (< ucr. lug „luncă", cu g>h) (= Lunca), denumire pe care o regăsim și într-un act din 1851, referitor la Lunca la Tisa.

Mara

Zonare: Sat aparținător de comuna Desești, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Marei, la poalele Gutâiului; zonă de deal. Populație: 917 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: măran, -ă, măreni, -e / mărancă, mărence; locuitorilor din Mara li se mai spune și crăceșteni (după Crăcești, numele vechi al localității). Porecla locuitorilor: mâți (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969): „Crâceșten'ii îs mâț, d'ipce-s mulți oameni cu ot'ii albi" (Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Măran, Maran (121 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bohotici, Costin, Paul, Tupiță. Arie naturală protejată (de interes național): Mlaștina Vlășinescu; Rezervația Creasta Cocoșului; Cheile Tătarului (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe malul stâng al unui afluent al Văii Hopșia; în locul numit Vărărie; pe Valea Măriasca (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de cărbune (lignit). Atestare documentară: 1415 (Mihaly, Filipașcu). Denumiri (a.d.): În 1415 Karachfalva, proprietatea lui Giula din Giulești și a familiei Tupița (1670) (Filipașcu, 1940: 91). ■ 1415 Karachfalva (Mihaly, 1900, cf. Iuga, 2012:357). ■ 1444 Karatzonfalwa (Belay, cf. Iuga, 2012: 357), 1471 Karachyonfalwa (idem), 1555 Kran-czyonfalwa (idem), 1715 Karachfalva (idem). ■ 1909-1919 Crăcești, Krácsfalva (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Crăcești. ■ În 1964 (prin decretul 799/1964) denumirea de Crăcești se modifică în Mara.

Etimologie: Din hidron. Mara. ■ Satul de la poalele Gutâiului „pare a fi întemeiat la sfârșitul veacului al XIV-lea, poate în legătură cu dispariția treptată a învecinatului Copăcești” (R. Popa, 1970: 75). Denumirea veche a localității (Crăcești, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea), i-a intrigat pe cei care i-au cercetat originile. Filipașcu (1940: 73) a adău-gat-o pe lista localităților din Maramureș a căror numire nu are niciun înțeles. Radu Popa (1970: 75) spune că satul este situat la izvoarele Marei, „unde valea se desface în două fire (se crăcește)" și respinge originea antroponimică: „onomasticul Crăcea lipsește din Maramureș". Se pare că, totuși, numele de familie Crăcea este atestat în județul Maramureș (e drept, doar 2 persoane cu acest nume, în anul 2007; respectiv alte 2 cu numele Cracea) și ar putea deriva dintr-un supranume sau o poreclă. ■ Termenul ar putea fi o variantă stâlcită (de către autorități) a n. fam. Crăciun. În sprijinul acestei ipoteze vin atestările din 1444, 1471 și 1555, unde se distinge limpede antroponimul Crăciun (Karachyonfalwa, adică satul lui Crăciun; la fel ca și Karachonfalwa, pentru oiconimul Crăciunești). Din secolul XVI, această denumire nu mai apare în documente. Cu timpul, localnicii au preluat varianta autorităților (Krachfalva), dezvoltând o etimologie populară: apelativul crac, craci „piciorul de la coapsă până la călcâie; cele două părți ale ițarilor; creangă, ramură; ramificația unei ape curgătoare” (< bg. krak), s. cracă „creangă”, vb. a se crăci „a se crăcăna” sau chiar numele de familie Crăcea, de unde Crăcești. Numele vechi al satului trebuie să fie, totuși, Crăciunești. ■ Ca supranume, Cracea este atestat și în localitatea Săncel, jud. Alba, putând avea originea într-un rad. Crač-/Crač (extras din numele Crăciun) + suf, -ea. Milica Grkovič (1977), înregistrează numele Krač, pe care îl crede un hipocoristic din Kračun (Frățilă). ■ În ceea ce privește denumirea recentă, Mara, aceasta se referă la hidronimul omonim, care își are izvoarele în apropiere, sub Gutâi. Termenul pare a fi de origine indo-europeană, străvechi, de la tema *mar-, cu sensul de „apă” (pentru detalii, vezi etimologia termenului Maramureș).

Măgureni

Zonare: Sat aparținător de comuna Cernești, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Copalnic, la poalele Măgurii Preluca, la 4 kilometri de centrul comunei, la 32 de kilometri de Baia Mare, 20 de kilometri de Tg. Lăpuș. Populație: 248 locuitori (în 2002), 244 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: măgurean, -ă, măgureni, -e, (măguran) / măgureancă, măgurence. Nume de familie derivate din numele localității: Măguran, Maguran, Măgurean, Magurean, Măgureanu (400 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Florian, Giur-giu, Manciu, Medan, Roman. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, în partea de nord a masivului Preluca: în Gura Izvorului (Apa Neagră) și în Valea Babii (Nădișan, 2012). ■ Depozit de dolomită. Atestare documentară: 1583 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1583 Magura, 1609 Kapolnak-Magura (Copalnic-Măgura), 1733 Magureny, 1750 Magureny, cca. 1800 Măgureni, 1850 Magurény, 1854 Magura, Măgureni (Suciu, 1967); 1909-1919 Măgureni, Nagyhegy (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Măgureni (Brăila, Hunedoara, Ilfov, Prahova, Vâlcea), Măguri (Cluj, Timiș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup măgureni < din top. Măgura (< subst. măgură „movilă, colină", cuvânt autohton) + suf. -eni. ■ „După tradiție, satul a fost întemeiat de familia Medan" (Tămaș, 2014: 126), probabil înainte de secolul al XV-lea. Denumirea derivă de la top. Măgura, ținând cont de faptul că localitatea este situată la poalele Măgurii Preluca. Potrivit lui Drăganu (1928: 123), „din punct de vedere etimologic, numele acestui sat este născut din vechiul nostru apelativ măgură «deal înalt», «munte», pe care-l găsim destul de des în textele vechi și tot mai rar în cele mai noi”. Toponimul este frecvent, atât pe teritoriul țării noastre, cât și în țările limitrofe (Magurka, în Valahia moravă; Magura în Slovacia; Megura, în Basarabia etc.) (Drăganu, 1933: 203). Numele vechi al satului se pare că a fost Măgura, din top. Măgura (< apelativul măgură „deal înalt și lin, rotund, izolat, de regulă, acoperit cu păduri; movilă, colină", cuvânt autohton, cf. alb. magullë „movilă", după Philippide, Rosetti, Rusu, Brâncuș și Vraciu). Începând din anul 1733, denumirea se schimbă în Măgureni, după numirea comună a locuitorilor (măgurean, măgureni, adică „locuitori din satul Măgura”).

Mănăstirea

Zonare: Sat aparținător de comuna Giulești, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Marei, la 2 kilometri est de Giulești; zonă de deal. Populație: 143 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: mănăstirean, -ă, mănăstireni, -e / mănăstireancă, mănăstirence. Nume de familie derivate din numele lo-calității: Mănăstireanu (5 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (sec. XVII). Atestare documentară: 1913 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1913 Gyulamonostor, cătun al satului Giulești (Suciu, 1967). ■ Variante ale numelui localității: Giuleștii-Mânăstirii, Mânăstire. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Mănăstire (Alba), Mănăstirea (Buzău, Cluj, Dâmbovița, Iași), Mănăstireni (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic (La) Mănăstire, având drept bază apelativul mănăstire, cu sensul de „așezământ religios" (< sl. monastyrĭ).

Mânău

Zonare: Sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri vest de Ulmeni, în lunca Someșului; zonă de câmpie. Populație: 1.100 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: mânăuan, -ă, mânăuani, -e / mânăuancă, mânăuance. Po-recla locuitorilor: diboli (= bivol) (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Gyorgy, Mureșan, Oros, Stan, Topan, Vicsai. Resurse minerale: Izvor de apă minerală, la hotarul dintre Mânău, Ariniș și Someș-Uileac, în apropiere de amenajarea piscicolă de la Ariniș: La Feredeu (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1423 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1423 Mono, 1545 Mano, 1549 Monoo, 1564 Monno, 1733 Mano, 1850 Münö, 1854 Mono, Minou (Suciu, 1967); 1909-1919 Mânău, Monó (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Mănău.

Etimologie: Din n.fam. Man (< scr. Man) + suf. -ău (< magh. -o). ■ Denumirea satului, notată în actele oficiale, a fost Mano / Mono, unde Man pare a fi un nume de persoană, iar -o este un sufix maghiar care a dat în rom. -ău, la fel ca și la Bârgău, Cicârlău, Coltău, Inău, Sarasău etc. În jud. Maramureș sunt 1.271 de persoane cu numele de familie Man (cf. DFN, 2007). După Iordan (1983), n.fam. provine din scr. Man, cf. gr. Manos, bg. Mano. Formele Mânău, Mănău provin din pronunția dialectală. Frățilă este de părere că toponimul ar avea originea într-un antroponim slav Manov, devenit (sub influenția ucraineană) Manou, apoi în rom. Mânău.

Merișor

Zonare: Sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe culoarul Someșului, între Bușag și Bârgău, la 13 kilometri vest de Baia Mare; zonă de câmpie. Populație: 205 locuitori (în 1784), 256 locuitori (1871), 294 locuitori (1900), 304 locuitori (1910), 235 locuitori (1992), 265 locuitori (în 2011). Gospodării: 49 (în 1784), 72 (în 1910), 97 (în 1992). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: merișorean, -ă, merișoreni, -e / merișoreancă, merișrence. Atestare documentară: 1493 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1493 Mo-nosthory (Mănăștiur), 1512 Monosthor, 1648 Monostor, 1828, 1851 Monostor, 1913 Szamos-monostor (Mănăștiur pe Someș) (Suciu, 1967); 1909-1919 Mănăștiur, Monostor (Moldovan, Togan). ■ Cătun contopit cu satul Bârgău (1954) (Suciu, 1967). ■ Numele vechi: Mănăștiur. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Merișor (Mureș, Hunedoara, Covasna), Merișoru (Dâmbovița, Mureș), Merișoru de Munte (Hunedoara) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din apelativul merișor „arbust cu fructe comestibile". ■ Numele vechi a localității s-ar putea să derive dintr-un nume topic (La) Mănăstire, în magh. Monostor, întors în limba română în varianta Mănăștiur. Odată cu instalarea administrației române, la începutul se-colului al XX-lea, denumirea localității se schimbă în Merișor, derivat din apelativul merișor, cu sensul de „arbust de munte, cu fructe comestibile" (Vaccinium vitis idaea) (< subst. măr „pom" (< lat. melus, pentru melum) + suf. -ișor).

Mesteacăn

Zonare: Sat aparținător de comuna Valea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la granița cu județul Sălaj, la sud de Valea Chioarului; zonă de deal. Populație: 349 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: mestecănean, -ă, mestecăneni, -e, (mestecărean) / mestecăneancă, mestecănence, (mestecăreancă). Porecla locuitorilor: toș-măgari / toșmăji (< s. toșmaj „tăiței") (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Gheție, Hossu. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului, sec. III-IV, sec. VII-IX (punct „La Parhon”, „Valea Caselor”). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Nyires (Mesteacăn), 1470 Nyrfalwa, 1543 Kys Nyires (Mesteacănul Mic), 1733 Mesteyaka, 1750 Mesztekan, 1760-62 Meztyeken, 1800 Kis Nyires, Mestăcînu, 1850 Mesztakenu, 1854 Kis Nyires, Mesteacăn (Suciu); 1909-1919 Mesteacăn, Kisnyires (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Mesteacăn (Botoșani, Caraș-Severin, Dâmbovița, Hunedoara, Neamț, Satu Mare), Mesteacănu (Sălaj, Vrancea), Mestecăniș (Suceava), Mesteceni (Suceava) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Mesteacăn < subst. mesteacăn „arbore cu scoarța albă". ■ Prima atestare documentară (din secolul al XV-lea) consemnează denumirea de Mesteacăn / Mestecăniș, care trebuie să fi fost un nume românesc, tradus în maghiară (Nyres < magh. nyir „mesteacăn" + suf. adj. -(e)s), și care trebuie să fi avut legătură cu un nume topic. Începând cu anul 1543, în acte apare sporadic denumirea de Mesteacănul Mic (Kys Nyires, în magh.), spre a se diferenția de o altă localitate cu nume asemănător, situată nu departe, pe malul Someșului, tot în ținutul Chioarului  Mireșul Mare (Nagy Nyires, adică Mesteacănul Mare). Din 1733, numele satului apare frecvent în limba romană, cu grafie maghiară: Mesteyaka, Mesztekan, Meztyeken, Mesztakenu etc. Denumirea derivă din apelativul mesteacăn „arbore cu scoarța albă" (Betula verrucosa) (< lat. mastichinus < mastihi „mastică"). Oiconim frecvent în toate regiunile țării.

Mireșul Mare

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Someșului, la 29 de kilometri sud de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Dăneștii Chioarului, Iadăra, Lucăcești, Mireșul Mare (reședință), Remeți pe Someș, Stejera, Tulghieș. Populație: 5.773 locuitori (1970), 5.130 locuitori (în comună) (în 2002); 4.766 locuitori (în comună), 1.431 locuitori (în satul Mireșul Mare) (în 2011). Gospodării: 1.697 (în comună, în 2011). Etnii: 4.527 români, 10 maghiari, 66 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: mireșean, -ă, mireșeni, -e, (mirișean, mirișan) / mireșeancă, mireșence. Porecla locuitorilor: corbi. Nume de familie derivate din numele localității: Mirișan, Mirisan (61 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Butean, Mărieș, Pop. Personalități: Ion Pop (n. 1941), poet, critic literar, eseist, traducător; profesor universitar, director al Centrului Cultural Român din Paris. Premiul USR și Premiul B.P. Hasdeu al Academiei Române pentru vol. Jocul poeziei (1985). Membru corespondent al Academiei Române. Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 officiolatus Nagynyires, 1639 Nagy Nyires, 1647 Nagy Nyres, 1760 Nagy Nyires, cca. 1800 Mireșu, 1850 Mireșul Mare, 1854 Nagy Nyires, Mireșul-Mare (Suciu, 1967); 1909-1919 Mireșu-mare, Nagynyires (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Mireș (Bistrița-Năsăud), Mireșul de Jos (vechea denumire a satului Mireșul Mic, jud. Prahova), Mireșul Mare (Prahova), Mireșul Mic (Prahova) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din forma oficială magh. Nagy Nyres, prin hiperurbanism > Mireșul Mare. ■ E curios faptul că localitatea e atestată abia din anul 1603, în condițiile în care multe sate din zonă, mai puțin însemnate, figurau deja în documente de circa două secole. Probabil denu-mirea românească a fost Mesteacăn / Mestecăniș, iar autoritățile au tradus termenul în maghiară (Nyres), căruia, prin secolul al XVI-lea, i-au adăugat determinantul Mare (Nagy Nyires), evident, în raport cu satul Mesteacăn (com. Valea Chioarului), care a devenit Kys Nyires, adică Mesteacănul Mic. După Iordan (1963: 80-81), care trimite la Drăganu, denu-mirea provine din magh. nyires „mestecăniș", prin hiperurbanism. „De altfel Drăganu (1928: 34) afirmă lămurit că numele satului Mireș sună, în vorbirea localnicilor, Mńireș” (Ibidem). Vasile Radu (Satele, 2005: 109) întărește ideea: „Oiconimul Mireșul Mare este o formă maghiară adaptată limbii române din forma oficială magh. Nagy-Nyres”. Situații asemănătoare s-au petrecut în județele Bistrița-Năsăud și Prahova.

Mocira

Zonare: Sat aparținător de comuna Recea, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). ■ A aparținut domeniului Baia Mare încă de la începutul secolul al XV-lea. În anul 1411 devine proprietatea despoților sârbi; în 1592 ajunge în proprietatea Direcției minelor din Baia Mare; în 1602 devine proprietatea lui Ștefan Szabo și Farkas, ca donație, iar în cele din urmă, proprietatea baronului Bethlen (Monografia, 1972: 162). Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, la sud de Baia Mare, între Cătălina și Recea; zonă de câmpie. Populație: La sfârșitul secolului al XIX-lea avea 169 de case și 780 de locuitori (Monografia, 1972: 162); 955 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: mociran, -ă, mocireni, -e / mocirancă, mocirence. Porecla locuitorilor: porodicari (< subst. reg. Porodică „roșie") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Mociran, Mocirean (409 persoane cu aceste nume, în Mara-mureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Băban, Brehaița, Brânzei, Filip, Gherasim, Herman, Pavel, Potcoavă. Personalități: Gheorghe Brânzei (n. 1951), deputat (1992-1996), director BNR Maramureș. Monument istoric: Școala Generală (1930). Atestare documentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Hidegkuth, 1828 Hidegkut, Mocira, 1851 Hidegkút, 1913 Láposhidegkút (Suciu, 1967); 1909-1919 Mocira, Láposhidegkút (Moldovan, Togan). ■ „S-a scris Hydegkwt, ceea ce înseamnă ungurește: Fântâna (izvorul) Rece" (Dariu Pop, 1938: 62).

Etimologie: Din n. top. Mocira < subst. mociră „loc apătos, mlăștinos". ■ În documentele din secolul al XV-lea, denumirea satului Mocira (Hidegkuth) este identică cu cea a localității Hideaga (Hidegkuth). De precizat faptul că distanța dintre cele două așezări este de circa 10 kilometri, deci ușor puteau avea un proprietar comun, cu numele Hidegcuti, atestat în Mara-mureș. Cu toate acestea, bănuim că denumirea veche, românească, a fost Mocira, iar numele maghiar (Hidegkuth), nu a reușit să se impună. Numele satului e derivat dintr-un nume topic Mocira sau La Mociră / În Mociră și provine din apelativul mociră „loc apătos, mlăștinos, noroios; mocirlă" (< ucr. Močera, Frățilă).

Mogoșești

Zonare: Sat aparținător de comuna Satulung, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, în lunca Someșului, între Hideaga și Pribilești, la 2 kilometri nord-vest de Satulung; zonă de câmpie. Populație: 805 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: mogoșean, -ă, mogoșeni, -e / mogoșeancă, mogoșence. Porecla locuitorilor: porci. Nume de familie frecvente în localitate: Buie, Coste. Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Maghafalw, Mogosfalwa (Satul lui Mogoș), 1603 Mogosfalva, 1603 Magosfalu, Mogosest, Magosfalwa, 1750 Mogosesty, 1760 Magasfalva seu Mogosesty, 1800 Magosfalva, Mogoșești, 1850 Mogosestyi, 1854 Magosfalva, Magoșești (Suciu, 1967); 1909-1919 Mogoșești, Magosfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau ase-mănătoare: Mogoșești (Argeș, Dâmbovița, Dolj, Iași, Ilfov, Olt, Vâlcea), Mogoșești-Siret (Iași), Mogoșoaia (București) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup mogoșești < n.fam. Mogoș + suf. -ești. ■ Denumirea satului este derivată dintr-un nume de persoană Mogoș, care provine din magh. mogos, mogus, magos, magas „înalt" (DOR: 324), de unde apelativul rom. mogoș „înalt" (Iordan, 1983). Numele s-a dezvoltat probabil dintr-o poreclă sau supranume. În județul Maramureș, sunt 24 de per-soane cu numele de familie Mogoș, respectiv 16 persoane cu numele Mogos (cf. DFN, 2007). Mogoș putea fi întemeietorul satului, deoarece în documente nu apare o altă denumire alternativă și, în plus, forma rom. Mogoșești e consemnată încă de la începutul secolului al XVII-lea. În apropiere de Baia Mare există un toponim cu numele Mogoșa, munte, a cărui nume putem bănui că s-a format din apelativul românesc mogoș, cu art. encl. -a. După Frățilă, toponimul ar putea proveni din antroponimul Moga (vezi atestarea din 1566, Maghafalw), derivat su suf. -oș.

Moisei

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, la poalele Munților Rodnei, în lunca râului Vișeu, a Izvorului lui Dragoș și a Izvorului Negru, la 136 de kilometri de Baia Mare, la 5 kilometri de Borșa și 7 kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. Localități componente: Moisei. Populație: 2.490 locuitori (1870), 3.567 locuitori (1900), 5.240 locuitori (1930), 6.624 locuitori (1966), 8.961 (1992), 9.023 locuitori (în 2002); 9.264 locuitori (în 2011). Gospodării: 3.347 (în 2011). Etnii: 2.475 români, 1.093 evrei, 2 unguri, 4 germani (în 1900); 3.998 români, 1.201 evrei, 9 unguri, 6 germani, 26 ucraineni (în 1930); 8.956 români, 2 unguri, 2 germani, 1 ucrainean (în 1992); 8.851 români, 3 romi (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locui-torilor: moiseian, -ă, moiseieni, -e, (moisean) / moiseiancă, moiseience. Porecla locuitorilor: oveșeri (< ovăz), gâlcoi (= cu gâlci, cu noduri) (Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Moisan, Moisean (24 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Tomoiagă, Coman, Hojda, Ivașcu, Ti-miș, Grad, Horj, Mihali, Fluțar, Ciuban, Pop, Vlașin, Roșca, Ștețcu. Monumente istorice : Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a fostei mănăstiri „Izvoru Negru” (1600); Stâl-pii de piatră ai „Drumului Crucii” (sec. XVII); Casa de lemn a martirilor asasinați în 1944; Monumentul martirilor români de la Moisei (1972). Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. De la întemeierea sa, în 1672 (de către protopopul Mihai Coman), mănăstirea de la Moisei și-a desfășurat activitatea neîntrerupt până în pre-zent. An de an, pe data de 15 august (de Sfânta Maria) procesiuni de pelerini pornesc, de pe toate văile, spre Moisei. Arie naturală protejată (de interes național): Revervația (științifică) Pietrosu Mare; relief glaciar (L. 5/2000). Atestare documentară: 1365 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365 Moyse, 1450 Mayze, 1453 Kenesiatus Moyzey, 1465 do-minium Mayzen, 1463 nobilitas de Moyzen, 1495 Mayzyn, 1828, 1851 Mojzén, Moiszey, 1913 Mojszén (Suciu, 1967); 1909-1919 Moiseiu, Majszin (Moldovan, Togan). ■ 1365 Moyse, 1453 Kenesiatum, 1465 Dominium, 1468 Nobilitas, proprietatea nobililor din Borșa și Vișauă (Filipașcu, 1940: 86). ■ „Localitatea a fost dăruită în 1365 lui Balc-Vodă. În hotarul comunei se află Izvorul lui Dragoș, unde se zice că a poposit Dragoș-Vodă în drumul său spre Moldova" (Dermer, Marin, 1935: 99). ■ Variante ale numelui localității: Moiseiu. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Moisești (Mehedinți) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n.fam. Moise (< ebr. Mōsheh) + suf. -i (în loc de -ești). ■ Cei care au studiat chestiunea originii numelui localității Moisei admit că la bază stă un nume de persoană Moise și că acesta ar fi fost întemeitorul satului: „În monografia Moiseiului întocmită de ingi-nerul silvic Coman Artur, se spune că Tit Bud, cândva vicarul Maramureșului, susține greșit că numele Moisei vine de la Moise Coman, care ar fi trăit mult mai târziu (secolul al XVI-lea), când deja era Moiseiul. Dar tot dânsul arată mai târziu în lucrare că numele Coman apare din 1346. Deci concluzionăm că numele Moisei vine de la prima familie de locuitori care ar fi putut fi un Moise Coman” (Coman, 2004: 11). Și mai departe: „Numele localității vine de la Moise, un fiu al comunei. Deci părerea vicarului Maramureșului, Tit Bud, este corectă că Moiseiul vine de la Moise Coman” (Coman, 2004: 12). Aceeași părere a fost exprimată și de Constantinescu (1963): n.fam. Moise < ebr. Mōsheh < rad. egipt. ms(w) „fiu", de unde Moise, Moiseiu (în Maramureș), dar și Moisil, Moisiuc (DOR: 113). Iordan (1983) susține că n. fam. Moise este, la origine, nume biblic. În județul Maramureș, sunt 32 de persoane cu numele de familie Moise, respectiv 7 cu numele Moisei (DFN, 2007). Sufixul -i este desinența care indică pluralul, în loc de suf. -ești. În altă parte, antroponimul Moise a dat oiconimul Moisești (jud. Mehedinți). După Frățilă, -i final nu indică pluralul; Moisei ar fi, mai degrabă, un derivat din Moise + suf. -ei, sub influența numelor calendaristice Andrei, Matei, Timotei (pentru care vezi Constantinescu, DOR, p. LVIII).

Nănești

Zonare: Sat aparținător de comuna Bârsana, regiunea Maramureș. ■ În perioada medievală, făcea parte din domeniul Waralia (Subcetate), împreună cu Oncești și Valea Stejarului. Localizare: Localitate situată pe valea Izei, între Oncești și Bârsana; zonă de deal. Populație: 672 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: năneștean, -ă, năneșteni, -e / năneșteancă, năneștence. Porecla locuitorilor: hribe-coapte (< s. hribă „ciupercă") (Bilțiu-Dăncuș, 2005); hribe (Roșca, 2004); hribari (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Năneștean, Nănestean, Nănăștean (64 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Godja, Nemeș. Personalități: Gheorghe Mihai Bârlea (n. 1951), poet, politician, senator; prefect al județului Maramureș (octombrie 1997 - octombrie 2000); membru fondator al Fundației Academia Civică. Premiul pentru debut (vol. Din penumbră) la Salonul Național de carte de la Cluj (1998). Membru USR. ■ Vasile Bârlea (n. 1951), pictor-restaurator. ■ Echim Vancea (n. 1951), membru fondator al Cenaclului Alexandru Ivasiuc, membru al Asociației Măiastra; director al Editurii Echim. Vol. Fotografie după un original pierdut (1990), Doctor fără arginți (1997), Abatere de la dialog (1998) etc. Atestare documentară: 1412 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1412, 1414 Nanfalua (Satul lui Nan), 1490 Nanfalwa, 1828 Nánfalva, Nonești, 1851 Nánfalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Nănești, Nánfalva (Moldovan, Togan). ■ 1412 Nanfalva (Filipașcu, 1940: 92). ■ 2 oct. 1412 Nanfalva "Satul lui Nan" (Roșca, 2004). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Nănești (Bacău, Vrancea), Nănești-Deal (Bacău), Nănești-Vale (Bacău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup nănești < n.fam. Nan + suf. -ești. ■ Forma în care e consemnat în documentele istorice, Nanfalva, adică Satul lui Nan (deci Nănești), ne demonstrează că la origine este un antroponim rom. Nan, devenit nume de familie (Drăganu, 1933: 394; Iordan, 1963: 171; Roșca, 2004; Vișovan, 2005). Nan este un nume de familie frecvent în județul Maramureș, în zona Rona de Jos (551 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). Numele provine din antroponimul Anania (nume calendaristic < ebr. Chanania) (Constantinescu, 1963; Mihaly, 1900: 303), cf. bg. Nano, gr. Nan(n)os, Nan(n)u (Iordan, 1983). În Maramureș este atestat și apelativul regional nan, cu sensul de „persoană de statură mică; pitic" (< lat. nanus, -a „pitic, cal mic"), care a dezvoltat porecle și supranume, și se putea ușor transforma în nume de familie. Oiconimul derivă de la un cneaz cu numele Nan: „În secolul al XV-lea, familia nobilă Nan deținea domenii întinse în Săpânța, Vișeu, Rona de Jos etc." (Vișovan, 2005).

Negreia

Zonare: Sat aparținător de comuna Șișești, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). ■ „Această comună mică a fost, pe vremuri, stațiune minieră, și a aparținut orașului Baia Mare. În veacul al XVIII-lea trece în proprietatea fiscului, până în 1848" (Dariu Pop, 1938: 63). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Gutâi, la 5 kilometri est de Șișești, la 16 kilometri de Baia Mare; zonă de munte. Populație: 451 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: negreian, -ă, negreieni, -e, (negrean) / negreiancă, negreience. Porecla locuitorilor: huhurezi (< subst. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița") (AER, 2010). Nume de familie derivate din numele localității: Negrean, Negreanu (99 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bud, Breban, Chere-cheș, Făt, Gherman, Horgoș, Hoban, Pintea, Todorca. Atestare documentară: 1648 (Suciu); 1569 (Muntean). Denumiri (a.d.): 1648 Negreffalva, 1828, 1851 Nyegrefalu, Nyigresst, 1913 Nyegerfalu (Suciu, 1967); 1909-1919 Negreia, Nyegrefalu (Moldovan, Togan). ■ „Anul în care este menționat într-un document este 1569 (Nigrefalw), când este consemnat în conscripția din acel an, alături de 15 sate din zonă, aparținând de domeniul Băii Mari” (Muntean, 2006: 40). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Negrea (Galați), Negreni (Argeș, Bacău, Botoșani, Cluj, Gorj, Olt, Sălaj, Teleorman, Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda înte-meierii: Satul Negreia a fost întemeiat prin roire (Muntean, 2006: 40). La începuturile existenței sale, vechea vatră a satului Negreia a fost în poienile despădurite ale Pădurii Ne-gre (Ibidem). După anul 1683, satul s-ar fi mutat în actuala vatră a satului. În 1683 a avut loc un atac al turcilor asupra localității Negreia, când majoritatea locuitorilor ar fi fost luați în robie (Muntean, 2006: 41). Extinderea satului înspre munte a fost posibilă datorită defrișărilor de pădure, folosindu-se ca materie primă pentru făcutul cărbunilor (idem, p.42).

Etimologie: Din n.fam. Negrei (< Negr- + suf. -ei) + suf. top. -a. ■ Referitor la originea numelui satului s-a emis ipoteza că la bază ar fi un toponimic Muntele Negru sau Pădurea Neagră, ori un nume topic *Neagra / La Neagra. Potrivit legendei, satul și-a luat numele de la „poiana și muntele Negru situat la poalele masivului Mogoșa” (Pricop, 2011: 26). Într-o altă accepțiune, „numele localității, în forma maghiarizată Nyegrefalu, în românește, Satul Negru, este determinat de așezarea satului în perimetrul Pădurii Negre (Silva Nigra, în lat.). O supoziție referitoare la originea denumirii localității ar fi proveniența de la cuvântul latin nigra „negru", la care s-a adăugat cuvântul maghiar falu „sat". În tradiția satului, denumirea așezării vine de la faptul că locuitorii, îndeletnicindu-se cu făcutul cărbunelui, erau cu fețele înnegrite, din această cauză li se spuneau oamenii negri" (Muntean, 2006: 45). Dacă numele vechi al localității era Satul Negru (în „forma maghiarizată Nyegrefalu”), autoritățile l-ar fi tradus, cu certitudine, prin Feketefalu, la fel ca și în cazul localității Ocoliș. Dincolo de legende, să notăm faptul că prima atestare documentară (1648) apare în forma Negreffalva, care se traduce prin Satul lui Negre (Negrei) / Negrea, adică Negrești. Cele două antro-ponime sunt frecvente în zona Chioar: 790 de persoane cu numele Negrea (în jud. Maramureș, în 2007, cf. DFN), respectiv 128 de persoane cu numele Negre. Numele de per-soane derivă din adj. negru (< lat. niger, -gra, -grum) cu suf. -ea (Iordan, 1983; DOR: 334; Pătruț, 1984: 96). Din anul 1851 este atestată varianta rom. Negrești (Nyigresst, în transcriere maghiară). Un oiconim frecvent la nivel național este Negreni (9 localități), raportat la Negrea sau la antroponimul Negreanu (< Negr(e) + suf. -eanu).

Nistru

Zonare: Sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Nistrului, la poalele Munților Igniș, la 7 kilometri nord de Tăuții-Măgherăuș, la 10 kilometri de Baia Mare; zonă de munte. Populație: 1.136 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: nistrean, -ă, nistreni, -e / nistreancă, nistrence. Nume de familie frecvente în localitate: Babici, Ghișe, Săsăran. Nume de galerii miniere: Domnișoara, Etel, Zgalma Iószef, Bonkaten Mihály și István, Andrei Florian, Peter Pál, Aurora, Mina Galbena, Toții Sfinții, Tyrsa, Sf. Mihai (Szinkulics, 2009: 10). Resurse minerale: Zăcăminte de minereuri complexe (polimetalice) și de cupru. Atestare documentară: 1555 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1555 Miszt, 1828 Miszt Bánya, 1851 Misztbánya Handal, 1913 Misztbánya (Suciu, 1967); 1909-1919 Nistru, Misztbánya (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Nistria (Neamț) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din s. nistru „apă mare curgătoare, ce șerpuiește într-o luncă". ■ Din secolul al XVI-lea, până în secolul al XX-lea, localitatea s-a numit Miszt Bánya, adică Baia Domnișoarei, unde apelativul baia are sensul de exploatare minieră. „Prefixul misz- sau miszt- (din Misztbánya) este explicat de la o ipotetică antreprenoare de mină, de naționalitate engleză (< eng. miss „domnișoară"), nume regăsit în desemnarea altor galerii sau filoane" (Szinkulics, 2009: 6). Abia în perioada interbelică e consemnată denumirea actuală: „Nistru-Handal. Astfel se numesc coloniile de muncitori, așezate între zăvoaiele satului Nistru. Aceștia nu slujesc la proprietarii de moșie, nici la județ, ci trăiesc numai din lucrările în legătură cu minele" (Meruțiu, 1936). Toponimul Nistru ar putea fi pus în relație cu apelativul nistru „apă mare curgătoare, ce șerpuiește într-o luncă largă, cu multe brațe moarte, bălți și lacuri, luncă uscată" (Porucic, 1931: 75, cf. Iordan, 1963: 95, la note), de unde hidronimul Nistru, curs de apă ce izvorește din Ucraina, traversează Republica Moldova și se varsă în Marea Neagră, numit în antichitate Tyras.

Oarța de Jos

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în zona Dealurilor Asuajului, pe valea Oarța, la 74 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Oarța de Jos (reședință), Oarța de Sus, Orțâța. Populație: 2.005 (1970), 1.412 locuitori (în comună) (în 2002); 1.243 locuitori (în comună), 520 locuitori (în satul Oarța de Jos) (în 2011). Gospodării: 598 (în comună, în 2011). Etnii: 1.185 români, 9 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: orțean, -ă, orțeni, -e, (orțan) / orțeancă, orțence, (orțancă). Nume de familie derivate din numele localității: Orțan (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bodone, Marchiș, Pop, Rob. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului, sec. VII-IX (punct „Vâlceaua Rusului”, „Alac”). Atestare documentară: 1391 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1391 Trywarcha (Trei Oarțe), 1475 Warcza (Oarța), Alsowarcza (Oarța de Jos), 1489 Varcza, 1543 A (Isó) Varcza, 1557 A (Isó) Varcha, 1569 Alsowarza, 1733 Oarcza, 1750 Felső also arcza, 1760 Alsó Várcza, 1850 Vár-cza din zsosz, 1854 Alsó Varcza, Varța de Jos (Suciu, 1968); 1909-1919 Oarța-de-jos, Asóvárcza (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din antrop. Oarța + de + Sus. ■ La sfârșitul secolului al XVI-lea, în Țara Codrului existau deja trei localități cu numele Oarța, ceea ce înseamnă că ele au fost întemeiate cu mult înainte de prima lor atestare documentară și a avut loc cel puțin o roire a populației dintr-o localitate cu numele Oarța spre Orțâța (Oarța Mică). De la sfârșitul secolului al XV-lea, pentru a se diferenția, se adaugă determinantele de Jos, respectiv de Sus. Referitor la originea denumirii, Pătruț (1980) respinge ipoteza lui Kniezsa, care propune origine maghiară a top. Oarța, iar cel maghiar ar fi de origine slavă; în schimb, e de părere că Oarța ar fi „un antroponim (derivat din tema Oar- + suf. -ț + -a), de la care provine numele localităților Oarța de Jos, Oarța de Sus și Orțița” (Pătruț, 1980: 104).

Oarța de Sus

Zonare: Sat aparținător de comuna Oarța de Jos, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Codrului, pe valea Oarței, la 6 kilometri vest de Oarța de Jos și 4 kilometri est de Bicaz; zonă de deal. Populație: 581 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: orțean, -ă, orțeni, -e, (orțan) / orțeancă, orțence, (orțancă). Nume de familie derivate din numele loca-lității: Orțan (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Andreicuț, Bota, Costinaș, Morar, Mureșan, Pop, Tămășan. Personalități: Traian Rus (n. 1947), profesor de istorie. Vol. Povestiri din Țara Codrului (2015). ■ Andrei Andreicuț (n. 1949), mitropolit ortodox al Mitropoliei Clujului. Sit arheologic: Așezare, neolitic, epoca bronzului (punct „Giile Botii”, „Oul Făgetului”, „Mânzata”, „Făget”, „Măgura”). Atestare documentară: 1391 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1391 Trywarcha (Trei Oarțe), 1475 Warcza (Oarța), Felsewarcza (Oarța de Sus), 1489 Varcza, 1533 F(első) Vártza, Felsewwarcza, 1543 Fewlsewarcza, 1549 Felseo Varcza, 1557 F(első) Varcha, 1569 Felse-warcza, 1733 Oarcza de szúsz, 1750 Felső also arcza, 1760 Felső Varcza, 1850 Vártza din Szusz, 1854 Felső Várcza (Kis Várcza), Varțuța (ar putea fi un derivat rom. cu suf. -uț, fem. -uța, specific graiurilor nordice, nu neapărat un reflex al lui Orțița – Vasile Frățilă) (Suciu, 1968); 1909-1919 Oarța-de-sus, Felsövárcza (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Oarța (vezi supra) + de + Sus.

Ocna-Șugatag

Zonare: Comună, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Cosăului, la 59 de kilometri de Baia Mare și 18 kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Breb, Hoteni, Ocna-Șugatag (reședință), Sat-Șugatag. Populație: 4.564 (1970), 4.207 locuitori (în comună) (în 2002); 3.853 locuitori (în comună), 1.242 locuitori (în satul Ocna-Șugatag) (în 2011). Gospodării: 1.546 (în comună, în 2011). Etnii: 3.310 români, 300 maghiari, 81 romi, 7 ucraineni (în co-mună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: ocnean, -ă, ocneni, -e / ocneancă, ocnence. Porecla locuitorilor: șogăi (< subst. reg. șogău, var. a lui șagău „lucrător în minele de sare" < magh. sóvágo, din só „sare” + vágo „tăietor”) (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Nume de familie derivate din numele localității: Ocneanu (16 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Gherman, Nemeș, Puț, Tămaș. Personalități: Marga Barbu (1929-2009), actriță de teatru și film (seria Haiducii, Bietul Ioanide, Comoara din Carpați etc.). ■ Marin Slujeru (n. 1954), poet. Vol. Pauza de lectură (1999), Tresăriri (2002), Târziu în iunie (2003) etc. Târg săptămânal de mărfuri și animale (joi). Arie naturală protejată (de interes local): Tăurile și turbăria de la Hoteni (HCL nr. 04/26.01.2006); Râul Mara, pe o lungime de 2,9 kilometri (HCL nr. 50/19.08.2008); de interes național: Pădurea Crăiasca (L. 5/2000). Resurse minerale: Zăcă-minte de sare gemă. Atestare documentară: 1355 (Mihaly; Suciu). Denumiri (a.d.): 1355 fodinae salium (mine de sare), 1360 Zalatyna Sugatagfalva (Satul Slatina Șugatag), 1360 Sugatagfolwa (Satul Șugatag), Swgathakfalwa, la începutul secolului al XV-lea Sugatagou, 1419 Sugatag, 1431 Swgathagh, 1440 Swgathac, 1461 Swgathakfalwa, Sugathagh, 1472 utraque Swgathak, 1583 Sugatagh, 1828 Akna Sugatagh (Ocna-Șugatag), 1851 Sugatag (Suciu, 1968); 1909-1919 Ocna-Șugatag, Aknasugatag (Moldovan, Togan). ■ În 1360 Za-latyna, proprietatea lui Dragoș, fiul lui Giula. Forma proprietatea nobililor din Giulești și se numea La-Sare (Filipașcu). ■ Variante ale numelui localității: Ocna-Șugătag. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ocna Dejului (Cluj), Ocna de Sus (Harghita), Ocna Mureș (Alba), Ocna Sibiului (Sibiu), Ocnele Mari (Vâlcea), Ocnișoara (Alba), Ocnița (Dâmbovița, Vâlcea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Ocna (< subst. ocnă „mină; salină") + Șugatag (< magh. sóvágó „tăietor de sare” + germ. Tage “zilier”). ■ Istoricii susțin că, în perioada medievală, locația se numea „La sare”, după un nume topic (regiunea e bogată în zăcăminte de sare) și constituia un domeniu aflat în stăpânirea nobililor din Giulești. De aceea, în mod firesc, primele docu-mente rețin denumirea de Slatina, la care se adaugă Șugatag (care numea probabil colonia muncitorilor ce lucrau la exploatarea sării). Cu timpul, rămâne doar denumirea Șugatag și abia la începutul secolului al XIX-lea numele localității se modifică în Ocna-Șugatag. Top. Ocna derivă din apelativul ocnă „mină; salină" (< sl. okno „fereastră" < sl. oko „ochi"). „Pentru Șugătag, probabil că avem a face cu ung. sovago + germ. Tage, mai ales că Sat-Șugătag e considerat ca fiind locuit de oameni lucrători cu ziua, care nu sunt nemneși" (T. Papahagi, 1925: 156, la note). Mai precis, sovago derivă din magh. só „sare” + magh. vágó „tăietor”, adică „tăietor de sare”, iar Tage < germ. Tage „zile”, cu sensul extins de „plătit cu ziua; zilier”. Deci Șugatag ar avea înțelesul de „satul tăietorilor de sare plătiți cu ziua”.

Ocoliș

Zonare: Sat aparținător de comuna Groși, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, la 3 ki-lometri sud de Groși; zonă de câmpie. Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: ocolișean, -ă, ocolișeni, -e, (ocolișan) / ocolișeancă, ocolișence. Porecla lo-cuitorilor: lupi. Nume de familie derivate din numele localității: Ocolișan (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Câmpan, Cerneștean, Lupan, Moje. Atestare documentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Fekethefalw, 1566 Feketefalw, 1601 Honolis (= Okolis), 1725 Feketefalu, Akolis, 1828 Fekete-Falu, Okolist, 1851 Feketefalu (Suciu, 1968); 1909-1919 Ocoliș, Feketefalu (Moldovan, Togan). ■ „Comună străveche românească, despre care se scrie în actele vechi începând de la 1411, când se numea Feketefalw, adecă Satul Negru" (Dariu Pop, 1938: 66). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ocoliș (Alba), Ocolișel (Cluj), Ocolișu Mare (Cluj, Hunedoara), Ocolișu Mic (Cluj, Hunedoara) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din subst. ocol „ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele”, respectiv „curtea casei țărănești” + suf. -iș. ■ La început se pare că așezarea s-a numit Satul Negru sau mai precis Satul lui Negru, ceea ce autoritățile maghiare au notat Fekethefalw. Mai târziu, pe la 1600, a apărut denumirea rom. de Ocoliș, care a circulat în paralel cu vechea denumire până la începutul secolului al XX-lea, când administrația românească a renunțat la denumirea maghiară Feketefalu. În privința top. Ocoliș, părerile sunt unanime: derivă din apelativul rom. ocoliș „loc îngrădit” (Pătruț, 1984: 49; Frățilă, 2007; Vișovan, 2008). În Maramureș, apelativul ocol are dublu înțeles: „ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele”, respectiv „curtea casei țărănești” și derivă din sl. okolǔ „cerc, arie, tabără" (< sl. kola „roată"). După Dariu Pop (1938) apelativul ocoliș ar avea mai degrabă sensul de „ocolire” (< vb. a ocoli < subst. ocol), ceea ce ar presupune la origine un nume topic Ocoliș, anterior întemeierii satului: „Semnificația numirii românești de Ocoliș este pe deplin justificată. Artera principală, spre Ardeal, dela Baia Mare, chiar acolo unde este comuna, trebuia să facă o mare ocolire, sau un respectabil ocoliș, din cauza râului Lăpuș" (p. 66).

Odești

Zonare: Sat aparținător de comuna Băsești, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord); până în 1997 a aparținut de com. Băița de sub Codru. Localizare: Localitate situată pe valea Tămășești, la poalele Munților Făgetului, lângă Culmea Codrului, la 17 kilometri de Cehu Silvaniei, la nord de Băsești; zonă de deal. Populație: 406 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: odeștean, -ă, odeșteni, -e / odeșteancă, odeștence. Nume de familie derivate din numele localității: Odeșteanu (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Blidar, Chiș. Personalități: Vasile Blidar (1911-1958), partizan anticomunist. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1832). Atestare do-cumentară: 1205 (Petri Mori); 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Odafalwa, 1475 Vadazfalwa, 1543 Wodafalwa (Satul lui Vodă), 1549 Vadafalwa, 1569 Wadaffalwa, 1629 Vadaffalva, 1733 Odesti, 1850 Nogyestye, 1854 Vádfalva, Vogieștie (Suciu, 1968); 1909-1919 Odești, Vadafalva (Moldovan, Togan). ■ 1205 Vodă, Vod (Petri Mori, cf. Odobescu, 1973).

Etimologie: Din n. grup odești < n.fam. Vodă (< subst. vodă „voievod" < sl. (voje)voda) + suf. -ești (în împrumuturile vechi magh., -v- se pronunța ca -ṷ- semivocalic, deci ṷodești < ṷodă + suf. -ești, Frățilă). ■ Atestarea din 1424 (Odafalwa, adică Satul lui Odă = Odești) ar putea indica faptul că la origine se află un antroponim, însă nu e limpede care e numele aflat la originea oiconimului. Acesta poate fi Vodă, Hodea sau Hodiș, nume atestate. Hodiș (38 de persoane cu acest nume de familie, în Maramureș, în anul 2007; derivat din tema Hod, cf. magh. hod „castor”, DOR: 296) putea deveni Hodeș, iar cu suf. -ești dădea Hodești, prin afereză, Odești. Numele Hodea este mai frecvent (62 de persoane). În schimb, numele de familie Vodă / Voda are o frecvență redusă (10 persoane), însă îl recomandă toate atestările documentare de după 1475: Vadazfalwa, Wodafalwa, Vadafalwa, Vadaffalva, Vádfalva, Vo-gieștie. Odobescu (1973) trece în revistă toate ipotezele exprimate despre etimologia denumirii satului: „Petri Mori îl pune în legătură cu termenul magh. vadasz „vânător". Drăganu pornește de la apelativul rom. vodă „voievod" sau magh. vad „sălbatic". Locuitorii traduc Vadafalva prin „sat sălbatic". Voda (Vod, Vada, Vad, forme atestate) se pare că a fost nume de persoană, plus suf. -ești a dat Vogiești, formă atestată, apoi Uodești, Uădești, cum pronunță și azi majoritatea locuitorilor și, în fine, forma oficializată, Odești”. Antroponimul Vodă derivă din apelativul vodă „voievod" (Iordan, 1983; DOR) < sl. (voje)voda.

Oncești

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. ■ Așezare dacică atestată de cercetările arheologice efectuate în 1964-1965, conduse de H. Daicovici (Roșca, 2004). Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Izei, la 15 kilometri sud-est de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Oncești. Populație: 1.549 locuitori (în 2002); 1.549 locuitori (în 2011). Gospodării: 580 (în 2011). Etnii: 1.497 români (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: onceștean, -ă, onceșteni, -e / onceșteancă, onceștence. Porecla locuitorilor: fală mare (Bilțiu-Dăncuș, 2005); couaci (var. a lui căuaci „fierar") (ALRRM, 1969); nănași (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Drăguș, Godja, Grigor, Iura. Sit arheologic: Așezare, Hallstatt (punct “Bolteni”), e-poca bronzului (punct “Pe corni”), Latène, epoca medievală (punct “Cetățeaua”). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în nord-estul localității: La Borcut (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1360 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 possessio olachalis Waralia (împreună cu Nănești și Valea Porcului), 1405 Vanchukfalua, Vanchikfalva, Van-chokfalua (Satul lui Vancea), 1408 Varalya alio nomine Vanchokfalva, 1414 Vanchfalwa, 1427 Wanchykfalwa, 1434 Wanchfalua, 1459 Wanchwfalwa, 1463 Wanchakafalwa, 1605 Váncsfalua, 1828 Vancsfalva, Wančičesty, 1851 Váncsfalu (Suciu, 1968). 1909-1919 Oncești, Váncsfalva (Moldovan, Togan). ■ „Ținutul Onceștenilor, în secolul al XIV-lea, se numea Sub-cetate sau Váralya" (Filipașcu, 1940: 19). ■ „Împreună cu Nănești și Valea Porcului forma ținutul Cetății, care în 1360 era proprietatea lui Oancea, fiul lui Lupu Stan” (Filipașcu, 1940: 92). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Oncești (Alba, Bacău, Dâmbovița, Ilfov), Onceștii Vechi (Bacău), Onciu (Galați) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup oncești < n.fam. Oancea sau Vancea + suf. -ești. ■ Majoritatea cercetătorilor susțin că numele localității s-a format de la un antroponim Oancea, in-terpretând atestarea (în limba maghiară) Vanchukfalua, prin „Satul lui Oancea”: din Onciu, Oancea, Onciuc (Drăganu, 1933: 392); din Oancea sau Onciu < Ion (Iordan, 1963: 172); de la Oancea + suf. -ești (Roșca, 2004). Iar Filipașcu (1940: 92) identifică un oarecare Oancea, fiul lui Lupu Stan, în proprietatea căruia se afla satul la 1360: „După acest Oancea comuna și-a schimbat numele în Oncești (Varalya alio nomine Vanchkfalva)”. Numele de persoană Oancea derivă din (I)Oana sau (I)Oan + suf. -cea (Iordan, 1983). În județul Maramureș sunt 184 de persoane cu acest nume de familie (DFN, 2007). ■ În schimb, Vișovan (2005), susține că numele sub care satul apare în documente (Vanchukfalua, Vanchikfalva, Vanch-falwa, Wanchfalua) avea semnificația de „Satul lui Vancea”; iar „acest Vancea a fost, fără îndoială, cneazul eponim al localității”.

Orțița

Zonare: Sat aparținător de comuna Oarța de Jos, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Codrului, între Oarța de Jos și Oarța de Sus; zonă de deal. Populație: 142 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: orțâțean, -ă, orțâțeni, -e / orțâțeancă, orțâțence. Nume de familie frecvente în localitate: Zaharie. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Cernuțel”). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1832). Atestare documentară: 1391 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1391 Trywarcha (Trei Oarțe), 1475 Warcza, Kezepwarcza (Oarța de Mijloc), 1489 Varcza (Oarța), 1543 Kewzepsewvarcza (Oarța de Mijloc), 1549 Keozepseo Warcza, 1557 K. Varcha, 1569 Keozepwarza, 1671 Kis-varcza (Oarța Mică = Orțița), 1733 Oarzele, 1760 Kis Vártza, 1850 Varczucza, 1854 Közép-Várca, Varțuța (Suciu, 1968); 1909-1919 Orțâța, Középvárcza (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Oarța de Mijloc. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Orțișoara (Timiș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. Oarța (vezi supra) + suf. -ița. ■ Localitatea era înființată înainte de 1391. Prima denumire a fost Oarța (Varcza), apoi, între 1475 și 1569, Oarța de Mijloc (Kezepwarcza), iar din 1671 s-a numit Oarța Mică sau Orțița (Kisvarcza). Varianta Varțuța indică formarea cu suf. -uța, iar Orțița, cu suf. -ița, de la Oarța. Nu este imposibil ca Varțuța, de la 1854, să indice faptul că limba maghiară nu putea reda pe rom. â/î, din suf. -ița, notându-l cu -u- în loc de -î- (Frățilă). E posibil ca locuitorii care au întemeiat Orțița să fi fost originari din Oarța (de Jos sau de Sus).

Peteritea

Zonare: Sat aparținător de comuna Vima Mică, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în sudul județului, pe valea Lăpușului, la 3 kilometri nord-est de Vima Mică, la 71 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 249 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: peteritean, -ă, peteriteni, -e / peteriteancă, peteritence. Porecla locuitorilor: scocari (< subst. scocar „consumator de lapte acru") (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Nechita, Rus, Tuns. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII). Atestare documentară: 1467 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1467 Paprathmezeu, 1579 Podradosmező, Peterite, 1586 Peterthely, 1615 Peterit, 1646 Peterffalua, 1624 Petterie, 1630 Peterite, 1733 Petyerika, 1750 Peterita, 1760 Peteritye, 1850 Petritye, Petritya, 1854 Péteritye, Peterice (Suciu, 1968); 1909-1919 Peteritea, Petörét (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Petrești.

Etimologie: Din antroponimul magh. Peter + suf. -it + suf. top. -a. ■ În două documente medieval (din 1467 și 1579), numele așezării pare a fi Câmpul Popii (Paprathmezeu, unde pap = preot, rath < magh. rét „fânațe, livadă” > subst. rom. rât „câmp necosit”, iar mezeu < magh. mező „câmp”; respectiv Podradosmező, unde Podrados este totuna cu Patros „părinte”). Fie acesta este numele vechi a localității, ceea ce înseamnă că la bază se află un nume topic, fie este o aluzie la numele întemeietorului, Petru (nume biblic). Cert este că după 1579 în acte apare, invariabil, numele Peterite, iar populația locală folosea denumirea de Petrești. După toate probabilitățile, întemeietorul a fost român și avea numele de Petru (< lat. Petrus, nume creat pentru a traduce pe ebr. kepha „stâncă, piatră", DOR: 132) sau Petre (formă de vocativ a lui Petru, cf. Iordan, 1983), iar autoritățile maghiare l-au tradus prin Peter (< germ.-magh. Peter, DOR: 133). „Înainte cu mult de 1586, Petru Man din Șieu întemeiase, în Țara Lăpușului, satul Peteritea, unde, la acel an, mai trăiau și dețineau averi și alți maramureșeni: Tecla Man din Șieu și Hapsia Balea din Ieud" (Tomi, 2005: 57). Despre un voievod local cu numele Petru vorbește și Mirescu (2006): „În cazul cneazului Petru din Petrești se poate face o apropiere între numele cneazului și numele păstrat al satului  Petrești (Peteritea)" (p. 20). Toate aceste antroponime sunt atestate în Maramureș: Petre (73 de persoane cu acest nume de familie, în 2007), Pătru (7 persoane), Petrus (113), Petruș (374), Peter (958), Peteri (10).

Petrova

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Vișeului, la poalele Munților Maramureșului, la 24 de kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. Lo-calități componente: Petrova. Populație: 3.061 locuitori (1970), 2.693 locuitori (în 2002); 2.525 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.022 (în 2011). Etnii: 2.414 români, 15 romi, 20 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: petrovan, -ă, petroveni, -e / petrovancă, petrovence. Porecla locuitorilor: ciupercari (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Nume de familie derivate din numele localității: Petrovan (1.134 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007), Petrovai (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bilașcu, Dohotar, Ileș, Mihalca, Palcuș, Petrovai, Savu. Persona-lități: Adrian Dohotaru (1939-1995), ziarist, poet, dramaturg, ministru secretar de stat în Ministerul de Externe. ■ Ioan Petrovai (n. 1949), poet. Vol. Pasărea cu ochii-n lună (1996), Multiculturalism în Țara Maramureșului (2008). Târg săptămânal de mărfuri și animale (sâmbăta). Monument istoric: Casa Mihalca (sec. XVIII). Așezământ monahal: Mănăstire ortodoxă cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (2000). Atestare documentară: 1411 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Petrowa, 1451 Pethrowa, 1460 Peterman, Petermanfalva, 1471 Petherwa, 1828, 1851 Petrova (Suciu, 1968); 1909-1919 Pătrova, Petrova (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Pătrova. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Petrovaselo (Timiș) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: „Din Dolha, de dincolo de Tisa, de acolo au venit cei 12 copii care au înființat cele 12 sate nemeșești din Maramureș, printre care și Petrova. Cel care a venit aici se chema Pătru" (AER, 2010: 30).

Etimologie: Din antrop. Petru + suf. -ova. ■ Primele ipoteze aduc în discuție originea antică (dacică sau romană) a numelui localității. Astfel, Mihaly de Apșa, la 1900, este de părere că Petrova se traduce prin „Satul lui Petru", ca Ruscova, Neagova etc. „Dar poate fi și anticul Petrodava” (Mihaly, 1900: 239). Intervențiile ulterioare reiau ipoteza: „Poate din dacicul Petro-dava" (Dermer, Marin, 1935: 96; dar și Filipașcu, 1940: 20). Vasile Bologa (1981) ia în calcul posibilitatea ca etimologia propusă de D. Cantemir, în Descrierea Moldovei (1716), din lat. petrovas „păstrăvi", să se potrivească și localității de pe Valea Vișeului. În atestările docu-mentare, oiconimul apare în formele Petrova și Peterva, care traduc pe Petru sau Petre. De altfel chiar și legenda locală vorbește despre un întemeietor Pătru. De aceeași părere este și Drăganu: „din Petre” (1933: 392). Și Petre și Petrov provin din antroponimul Petru (< lat. Petrus, nume creat pentru a traduce pe ebr. kepha „stâncă, piatră", DOR: 132). Originea oiconimului Petrova ar putea fi și antroponimul Petru + suf. -ova, după toponimele românești terminate în -ova (cf. Bacova, Ciacova, Stanciova etc., în jud. Timiș, v. Frățilă, 2007: 21; sau Ruscova, în jud. Maramureș), care indică o denumire inițială de forma Petrovár „cetatea lui Petru”. (Pentru numele de locuri formate cu suf. -ov, vezi Vasile Frățilă, Nume de locuri din Banat formate cu sufixul -ov, în Studii de toponimie, Cluj, Ed. Dacia XXI, 2011, p. 170-190). În opinia lui Vișovan, se poate admite și un ucr. Petrovo Selo, prin renunțarea, în timp, la determinant și adaptarea la limba română.

Piatra

Zonare: Sat aparținător de comuna Remeți, regiunea Maramureș; în 1956, cătun al satului Remeți (Suciu, 1968). Localizare: Localitate situată pe valea Tisei, la granița cu Ucraina, la vest de Remeți; zonă de deal. Populație: 379 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație preponderent de etnie maghiară. Atestare documentară: 1956 (Suciu). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Piatra (Argeș, Bistrița, Constanța, Dâmbovița, Hunedoara, Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic Piatra (< apelativul piatră "rocă solidă" < lat. petra).

Plopiș

Zonare: Sat aparținător de comuna Șișești, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Gutâi, la sud de Șur-dești, la 7 kilometri sud-est de Șișești; zonă de deal. Populație: 522 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: plopișean, -ă, plopișeni, -e / plopișeancă, plopișence. Porecla locuitorilor: ciormani (< ciorman „vierme din fructe") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Plopișan (6 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bontoș, Puț. Personalități: Iustinian Chira (n. 1921), episcop ortodox al Maramureșului și Sătmarului. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1798), patrimoniu UNESCO. Atestare documentară: 1583 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1583 Plopis, 1591 Kloppys (= Ploppys), cca. 1800 Ploppis, Ploptișu, 1850 Ploppis, Plopiș (Suciu, 1968); 1909-1919 Plopiș, Nyárfás (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemă-nătoare: Plop (Hunedoara), Plopana (Bacău), Plopeasa (Buzău), Plopeni (Constanța, Prahova, Suceava, Vaslui), Plopi (Brăila, Buzău, Cluj, Hunedoara, Ilfov, Mehedinți, Sucea-va, Teleorman, Vaslui), Plopiș (Harghita, Sălaj), Plopoasa (Vaslui), Plopșor (Dolj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic (La) Plopiș < apelativul plopiș „pădure de plopi" (< subst. plop „specie de arbore" (< lat. *ploppus = pop(u)lus) + suf. -iș). ■ Toponimul Plopiș este frecvent în Maramureș (fânațe în Baba, Sălnița, Vima Mică etc.). Faptul că în atestările documentare nu apare o altă denumire alternativă, dovedește că numele satului este vechi, forma românească fiind acceptată chiar și de către autoritățile străine. Ploptișu (1800) reflectă pronunțarea locală cu palatalizarea lui -p- urmat de -i-. Nyárfás (1909) este o traducere în maghiară: nyár „plop" + suf. adj. -(a)s, însemnând „teren acoperit cu plopi" (Frățilă).

Poiana Botizii

Zonare: Sat aparținător de comuna Băiuț, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Țibleș, pe valea Botizei, la 92 de kilometri de Baia Mare, la 12 kilometri sud-est de Băiuț; zonă de munte. Populație: 235 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: poienar, -ă, poienari, -e, (poienaș). Porecla locuitorilor: afinari (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Nume de familie derivate din numele localității: Poienar, Poienaru, Poienaș, Poinar (300 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Arie naturală protejată (de interes național): Peștera cu Oase (în secolul al XIX-lea, în această locație s-au descoperit oase de Ursus speloeus) (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Poienii (4 surse); izvorul nr. 3 se mai numește Izvorul Pulsatoriu sau Fântâna Țâșnitoare (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de minereuri complexe (polimetalice) și cuprifere. Atestare documentară: 1344 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1344 Batiz, 1750 Pojana Zselér, 1760 B(atiz) Poján, 1830 Batispojána, 1835 Botiz Polyán, 1850 Polyán, Poiana Batizului, 1854 Batiz-Polyán, Poiana-Batizului (Suciu, 1968); 1909-1919 Poiana-Botizei, Rákosfalva (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Poiana (< subst. poiană „luminiș în pădure") + Botiza (vezi supra). ■ După unele surse, localitatea s-a întemeiat prin roirea unei părți a populației maramureșene din Botiza (Mirescu, 2006: 25). De remarcat este faptul că satul lăpușean Poiana Botizii este atestat la 1344, în timp ce localitatea maramureșeană Botiza este atestată abia în 1373. Și totuși, legenda pare a avea un sâmbure de adevăr, din moment ce, în secolul al XVIII-lea, satul e notat cu numele de Poiana Jeler (Pojana Zselér, în magh.), unde apelativul reg. jeler (< magh. zseller „răzéș“ < germ. Siedler „colonist“) are sensul de „țăran dependent; sau om așezat pe pământul altuia, colonist”. Începând cu 1760, în documente apare doar denumirea de Poiana Botizului. Poiana este sinonim cu livadă, cu sensul de „curătură", adică „teren defrișat", la fel ca și runc, arsura (sau arșița), oaș, prisacă, tăietură, laz etc. (v. Iordan, 1963: 22-26).

Poienile Izei

Zonare: Comună, regiunea Maramureș; până în 1995, când a devenit comună, a fost sat aparținător de com. Botiza. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, la poalele Munților Lăpuș (vârful Văratic), pe valea Șieului; zonă de munte. Localități componente: Poienile Izei. Populație: 1.028 locuitori (în 2002); 940 locuitori (în 2011). Gos-podării: 460 (în 2011). Etnii: 927 români (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: poienar, -ă, poienari, -e, (poienaș). Porecla locuitorilor: lingurari, duboși (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Poienar, Poienaru, Poienaș, Poinar (300 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Giurgi, Ilieș, Muntean, Petreuș. Monumente istorice: Biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1700), patrimoniu UNESCO. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Lutoasă: Borcutul din Țărmure și Borcutul lui Mozoc Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de petrol. Atestare documentară: 1430 (Mihaly; Filipașcu; R, Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1430 Sajo-Polyana (Poiana Șieului), Polyana (Poiana), 1431 Polyana, 1453 Polyanfalva, 1605 Sajo Poiana, 1828, 1851 Sajó Polyána, Pojana, 1913 Sajómező (Câmpul Șieului) (Suciu, 1968); 1909-1919 Poieni, Sajómezö (Moldovan, Togan). ■ 1430 Sajo-Polyana, 1458 Polyanfalva, proprietatea lui Ioan-Vodă din Rozavlea și a nobililor din Șieu (Filipașcu, 1940: 88). ■ Numele istoric este Poiana Șieului (atestat în documente începând din 24 nov. 1430 Sayo-Polyana) (Mihaly, 1900: 281). ■ Un timp a purtat numele Poienile Glodului. „Și în prezent mai sunt oameni în Maramureș care folosesc acest nume" (Roșca, 2004: 105). ■ Denumirea veche: Poienile Glodului (până în 1968). ■ Variante ale numelui localității: Poieni, Poeni, Poienile Glodului, Poienile Șieului.

Etimologie: Din Poiana (< subst. poiană „luminiș în pădure"), la pl., art. + determinantul Iza. ■ Numele inițial al așezării trebuie să fi fost Poiana, după un nume topic derivat din apelativul poiană „curătură, tăietură, laz, runc”, ce indica faptul că terenul a fost defrișat, iar pe locul respectiv s-a întemeiat satul. Apoi, i s-a adăugat determinantul Șieului, fiind propri-etate a nobililor din localitatea Șieu. În secolul al XX-lea, pentru o vreme a purtat numele de Poiana Glodului (după numele satului Glod, care se află în apropiere), iar din 1968, de-numirea oficială a devenit Poienile Izei, după hidronimul Iza. În legătură cu etimologia hidronimului, istoricii maramureșeni Mihaly (1900: 39) și Filipașcu (1940: 21) susțin că „este de origine dacică: Pons Ises provine în antichitate”. La fel și Grad (2000): „Tradiția populară orală locală din Săcel arată că denumirea râului (Iza) a fost dată de dacii liberi din aceste locuri și derivă din cuvintele a izi, care înseamnă a ieși, a se ivi sau a izui, a schimba cursul apei prin izuire, adică prin ridicarea unui obstacol în calea cursului normal” (p. 21). Verbul izui ar putea fi derivat din iaz (< sl. iazǔ) + suf. -ui (> iezui > izui), așa cum propune prof. Frățilă (v. DRAM, 2015). Drăganu (1933: 390) crede că este vorba de un hipocoristic al ru-sescului Izjaslav, Izaslav (cf. și n. top. Izjaslavlj, la Miklosich).

Poienile de sub Munte

Zonare: Comună, regiunea Maramureș; este cea mai mare comună din județ, atât ca întindere, cât și ca număr de locuitori. Localizare: Localitate situată în partea de nord-est a județului Maramureș, în depresiunea Poienile de sub Munte, pe valea Ruscovei, pe malurile râurilor Rica și Cvasnița, la 32 de kilometri de Vișeul de Sus și 64 de kilometri de Sighet; zonă montană. Localități componente: Poienile de sub Munte. Cătune: Luhei de Sus, Luhei de Mijloc, Luhei de Jos, Cvasnița (905 locuitori, în 2002), Ivancic (309 locuitori), Penteia (224 locuitori), Misica (208 locuitori), Uloha (202 locuitori), Pasișnei (241 locuitori), Zarica, Soloteaney, Potocina, Putuk-Pulskey, Obcina, Zafantul, Hleneșcia, Zacvasnița, Cornadți, Arseții (Beuca, Zereniuc, 2007: 10). Populație: 1.964 locuitori (în 1784), 1.854 lo-cuitori (în 1806), 5.226 locuitori (în 1910), 6.298 locuitori (în 1956), 7.651 locuitori (în 1966), 7.912 locuitori (1970), 10.033 locuitori (în 2002); 10.073 locuitori (în 2011). Gospodării: 159 (în 1711), 287 (în 1791), 3.057 (în 2011). Etnii: 307 români, 36 maghiari, 9.254 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: poienar, -ă, poienari, -e, (poienaș). Nume de familie frecvente în localitate: Benzar, Beuca, Buciuta, Bucurici, Hanțig, Mașnița, Miculaiciuc, Oncea, Popovici, Rusnac. Personalități: Alexa Beuca (n. 1937), scriitor. Vol. Pe plai înalt (1979), Bujorul roșu (1980). Târg săptămânal de mărfuri și animale (miercuri). Monumente istorice: Biserica de lemn ucraineană „Schimbarea la față” (1788); Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1700). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvorul de pe Valea Poienilor, două izvoare pe Valea Cvasnița și trei izvoare pe Valea Lutoasă (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1411 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Polyna (Poiana), Rwskapolanya (Poiana Rusului), 1457 Polyana, 1600 Ruszkouapojana, 1604 Poyana, 1828 Ruszkó Polyana, 1851 Ruskó Polyána (Suciu, 1968). ■ În 1411, Ruskopolyana, proprietatea lui Ioan Vodă (Filipașcu, 1940: 87). ■ Denumiri atestate documentar: Polyna (1411), Rowszkopolana (1411), Ruszkovapolyana (1600), Ruszpolyana (1784-1787), Ruszkopolyana (1792-1876), Polyana și Ruszko Polyana (1800-1821), Rusz-Polyanay (1858-1873), Ruszkopolyanska (1873-1877) (Beuca, Zereniuc, 2007). ■ Denumirea maghiară, Hovoșmezo „poiana cu zăpadă”, a fost folosită în timpul ocupației austro-ungare, între anii 1900-1918 (Beuca, Zereniuc, 2007: 24). ■ Denumirea ucraineană, folosită frecvent de localnic: Poliane. ■ Denumirea istorică: Rowszkopolana. ■ Prima denumire dată de localnici, după înființarea așezării: Poiana lui Dumnezeu. ■ Numele vechi: Poienile Rusului. ■ Denumirea de Poienile de sub Munte datează oficial din anul 1918 (Beuca, Zereniuc, 2007: 24). Legenda întemeierii: „Întregul teritoriu al văii Ruscova, de la vârful Copilaș și până la vărsarea râului Ruscova în râul Vișeu, a fost acoperit cu păduri seculare, unde au trăit și au hoinărit animale sălbatice. Pe locul unde astăzi este biserica veche a fost o mică poieniță. Pe această poieniță s-au așezat primii locuitori ai comunei de mai târziu. Așezarea a fost denumită mai întâi Brouvar Rowszkopolana lui Dragoș. Primii locuitori ai satului Poliane au fost rusnacii și huțulii de pe meleagurile Galiției (Poloniei). Numărul lor era redus, la început erau 12-13 suflete. Erau haiduci, fugari din Galiția, din pricina feudalilor lui Kazimir (...). Au găsit o poieniță pe care au botezat-o Poiana Domnului Dumnezeu, căci de pe poiană se vedea numai cerul Domnului. Pe acea poieniță haiducii s-au stabilit și și-au construit primele locuințe” (Beuca, Zereniuc, 2007: 21).

Etimologie: Din Poiana (< subst. poiană „luminiș în pădure") + de + sub + Munte (< apelativul munte < lat. mons, -tem). ■ Legenda care vorbește despre faptul că așezarea a fost întemeiată de „rusnacii și huțulii de pe meleagurile Galiției”, într-o poieniță din Munții Maramureșului, pare a avea suport în atestările documentare, unde apare frecvent de-numirea de Ruszkó Polyana, adică Poiana Rusului. După 1918, administrația românească a schimbat denumirea oficială a localității în Poienile de sub Munte, însă localnicii (majoritari ucraineni) folosesc forma scurtă: Poliane.

Posta

Zonare: Sat aparținător de comuna Remetea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe Dealurile Chioarului, la nord-est de Remetea Chioarului; zonă de deal. Populație: 370 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: postean, -ă, posteni, -e / posteancă, postence. Porecla locuitorilor: tâlhari (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Bucșe, Tibil. Personalități: Ioan Tibil (1883-1954), participant la Marea Unire, deputat în Parlamentul României. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Ilie” (1675); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1820). Atestare documentară: 1555 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1555, 1566 Puszta Fentös (Pusta Finteuș), 1603 pagus Pusztafew, 1699 Puszta Fenteos, 1647 Puzta Fenteos, Pusztafenteos, 1733 Puszta (Pusta), 1750 Puszta Finteus, 1760 Puszta Fentös, cca. 1800 Posta, 1850 Poszta, 1854 Puszta-Fentös, Pusta (Suciu, 1968); 1909-1919 Posta, Pusztafentös (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din top. Pusta (< subst. pustă „stepă” < magh. puszta „pustiu, deșert”). ■ Administrația maghiară obișnuia frecvent să adauge numelor vechi ale localităților din Ardeal, adj. pustiu, pustie, pentru a inocula ideea că regiunea a fost inițial nelocuită și localitățile au fost întemeiate de ei. Astfel, un cătun al Finteușului, din ținutul Chioar, a devenit Pusta Finteuș (Puszta Fentös, în magh.) (pentru Finteuș, vezi supra), apoi numai Pusta (vezi atestările din 1733, 1854), care s-a transformat în Posta (din 1800). Trecerea lui -u- la -o- putea să fie accidentală. Fără nicio legătură cu stațiile poștale de altădată.

Preluca Nouă

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord); în 1954, cătun al satului Preluca Veche (Suciu, 1968). Localizare: Localitate situată pe Culmea Prelucii, la sud de Coplanic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 298 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: prelucan, -ă, prelucani, -e / prelucancă, prelucence. Porecla locuitorilor: huhurezi (< s. huhurez „pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița") (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Prelucan (95 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Florian, Giurgiu, Mureșan. Monument istoric: Casă (1864). Atestare documentară: 1954 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1954 Preluca Nouă, 1968 Preluca Nouă (Suciu). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Preluca (Alba, Harghita, Neamț), Prelucele (Cluj), Preluci (Bacău, Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Preluca (vezi infra) + Nouă (< adj. nou „recent” < lat. novus, -a, -um).

Preluca Veche

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe Culmea Prelucii, la sud de Copalnic-Mănăștiur; zonă de deal. Populație: 396 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: prelucan, -ă, prelucani, -e / prelucancă, prelucence. Nume de familie derivate din numele localității: Prelucan (95 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Biserica „Sf. Nicolae” (1750). Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 pagus Prae-lukafalva, 1639 Praeluka, 1647 Preluka, cca. 1800 Preluca, 1850 Preluke, 1854 Preluka, Preluca (Suciu, 1968); 1909-1919 Preluca, Haragos (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Preluca. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Preluca (Alba, Harghita, Neamț), Prelucele (Cluj), Preluci (Bacău, Sălaj) (Indicator, 1974). Legenda înteme-ietoare: „Tradiția spune că Preluca Veche a fost întemeiată de doi oșteni (Florian și Nichita) care au primit ca danie acest teren" (Șainelic, 1986).

Etimologie: Din Preluca (< subst. prelucă „rariște, poiană mică înconjurată de dealuri, pe valea unei ape" < ucr. preluka) + determinantul Veche (< adj. vechi, veche „care există de mult timp" < lat. pop. veclus, vecla = vet(u)lus). ■ Localitatea s-a numit doar Preluca, de la întemeiere până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când denumirea oficială a devenit Preluca Veche, pentru a se diferenția de un cătun aflat în apropiere, care a primit statutul de unitate administrativ-teritorială și denumirea de Preluca Nouă. Cu certitudine, denumirea provine din numele topic Preluca, preluat după apelativul prelucă (< ucr. preluka < luka „pajiște, luncă"); cf. top. Preluca, masiv delimitat la sud și vest de defileul Lăpușului, iar în nord de un abrupt de falie, înalt de 200-400 m, care îl desparte de depresiunea Copalnic. „Preluca, în graiul local, este o poiană" (Vișovan, 2005).

Pribilești

Zonare: Sat aparținător de comuna Satulung, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe malul Someșului, între Mogoșești și Dăneștii Chioarului, la vest de Satulung; zonă de câmpie. Populație: 787 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: pribilean, -ă, pribileni, -e / pribileancă, pribilence. Porecla locuitorilor: ogari. Nume de familie derivate din numele localității: Pribilean, Pribilian (23 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Castelul Geza Teleki (sec. XIX). Castelul a fost construit de Geza Teleki, ca reședință de vară. În 1897, edificiul a fost supraetajat și modernizat. După al Doilea Război Mondial, familia Teleki a emigrat în străinătate, iar castelul a fost naționalizat. Resurse minerale: Izvor de apă minerală, în centrul satului, numit Izvorul din Baltă (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1405 (Su-ciu). Denumiri (a.d.): 1405 Pribyfalva, 1424 Pribelfalva, 1566, 1603 Pribilest, 1750 Pribilesty, 1760 Pribékfalva, cca. 1800 Pribérfalva, Pribilești, 1850 Pribilesty, 1854 Pribekfalva, Pri-bileștiea (Suciu, 1968); 1909-1919 Pribilești, Pribékfalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Pribilești (Vaslui), Priboaia (Argeș), Priboieni (Argeș), Priboiești (Mehedinți), Priboiu (Dâmbovița, Ilfov) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup. pribilești < antrop. Pribil + suf. rom. -ești. ■ Primele variante în care e atestat numele localității, datând din secolul al XV-lea,  Pribyfalva, Pribelfalva  par a indica o derivare dintr-un antroponim Pribel sau Pribil; pentru ca la 1603 să se consemneze deja denumirea de Pribilești. Nici Pribil și nici Pribilea (acesta din urmă propus de Radu Vasile, Satele, 2005: 118) nu sunt atestate în Maramureș. Însă existența unui oiconim cu același nume în nordul Moldovei dovedește existența, în trecut, a unui antroponim, devenit probabil nume de familie, de forma Prib(u), despre care Iordan (1983: 379) susține că este derivat din tema slavă prib-, existentă în antroponimie ca Priboje, Pribin etc. Radicalul Prib- este foarte răspândit în onomastica sârbă (cf. Priba, Priban, Pribe, Pribil, Pribilo, Pribisav, Pribislav etc.). Cu siguranță, el se găsește și în limbile slave de est (ucraineană, rusă). Numele slav Pribyl este atestat în pol. Przybyla, ceh. Přibyl, scr. Pribyl (Frățilă). Din aceeași temă prib-, cu suf. -il, s-a format și antroponimul Pribil, aflat la originea denumirii localității Pribilești.

Prislop Zonare: Sat aparținător de comuna Boiul Mare, zona Chioar, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată între Mesteacăn și Boiul Mare, între râul Lăpuș și Dealul Toporului, în nordul Podișului Boiu, la 3 kilometri de Boiul Mare și 43 de kilometri de Baia Mare; zonă deluroasă. Populație: 428 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: prislopean, -ă, prislopeni, -e, (prizlopean, prizlopan) / prislopeancă, prislopence. Porecla locuitorilor: ciori. Nume de familie derivate din numele localității: Prizlopan (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ile, Pop, Sava, Trif. Personalități: Teodor Mihali (1885-1934), politician, președinte interimar PNR (1919), primar al Clujului (1926-1931). Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Ograde”). Așezământ monahal: Schit greco-catolic cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1994-2004); aparține de Mănăstirea „Sf. Andrei și Grogore” din Roma. Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566, 1603 Priszlop, 1639 Kis Bony, 1647 Kis Bon, Kisbon, 1733 Prilob (= Prislop), 1760 Priszlopp, Kis Bung (= Kis Buny), cca. 1800 Kis Buny, Prislop, 1808 Kis Bunn, Bun, Buny, Priszlopul mik, 1850 Preszlop, 1854 Kis-Bun, Prislop (Suciu, 1968); 1909-1919 Prislop, Jóháza (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Prislop (Caraș-Severin, Sibiu), Prislopu Mare, Prislopu Mic (Argeș) (Indicator, 1974). Legenda întemeietoare: Din bătrâni se povestește că pe poziția actuală a satului se întindea un codru imens, care se sfârșea spre râul Lăpuș, unde se întindea pădurea Casele Zmeilor. Primele gospodării au început să apară la locul numit La Medeia. Cu timpul, satul s-a răsfirat pe văile și pe culmile din partea superioară (La Pruni, Pe Stan și Valea lui Deneș) (Prislop, 2004: 65). Etimologie: Localitatea s-a numit dintotdeauna Prislop. Faptul că pe parcursul secolelor XVII-XIX, în documente s-a notat și forma Kis Buny, se datorează subordonării față de comuna Boiul Mare (Nagy Buny, în magh.). Denumirea provine de la un nume topic Prislop, iar acesta derivă din apelativul prislop, cu sensul de „pas, șa”. Toponim frecvent în județul Maramureș: Prislop, vârf (1.323 m) în Munții Lăpușului; Prislop, pas (1.416 m) situat între Munții Maramureșului și Munții Rodnei, care face legătura între Maramureș și Moldova (Borșa – Iacobeni), prin DN 18; este cea mai înaltă trecătoare din România; Prislop, deal în Dragomirești, Glod, Nănești, Oncești, Poienile Izei, Săcel, Săliștea de Sus, Strâmtura, Valea Stejarului; Prislop, pârâu ce izvorăște de sub Mesteacăn, are o lungime de 5 kilometri, un bazin de 16 kmp și se varsă în râul Lăpuș, în amonte de localitatea Buteasa. Este un toponim de origine slavă: sl. Prěslopŭ, scr. Prěslopĭ, ucr. Pryslop (Miklosich, cf. Iordan și Drăganu). Petrovici (1970) aduce câteva precizări referitoare la acest toponim: „Prislop, de pe teritoriul României, e un nume de loc creat de români din apelativul prislop, prisloape «loc mai jos de trecere dintr-o vale în alta, peste un șir de munți sau de dealuri; pas, șa, cur-mătură», de origine slavă daco-moesică (sud-slavă orientală = bulgară), prěslopŭ, cu același sens ca apelativul românesc. (…) Acest apelativ românesc stă la baza toponimului Prislop. (…) Toponimele Prislop au fost împrumutate de maghiari de la români” (Petrovici, 1970: 225-236).

Răzoare

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). În 1553 aparține Ciceului, în 1608 ține de cetatea Gherlei, iar din 1613, de Chioar. Localizare: Localitate situată pe malul râului Lăpuș, la 3 kilometri vest de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 594 locuitori (1857), 779 locuitori (1923), 1.102 locuitori (1977), 1.299 locuitori (2002), 1.036 locuitori (în 2011). Gospodării: 32 case (în 1750), 293 case (în 1977). Etnii: 1.254 români, 5 maghiari, 1 german, 39 țigani (în 2002). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: răzorean, -ă, răzoreni, -e / răzoreancă, răzorence. Porecla locuitorilor: mășcani (= persoană originară sau locuitor din Mașca) (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Nechita, Ungur, Vele, Vlașin. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Dumitru” (sec. XVIII); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1731). Resurse minerale: Zăcăminte de minereu de fier și mangan; depozit de bentonită. Atestare documentară: 1500 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1500 Machkamezew, 1553 Macs-kamezew („Câmpul pisicilor”), 1637 Machyka Mezeö, 1733 Maska (Mașca), 1750 Macskamezö,1830 Máská, 1850 Matska Mezö, Maszka, 1854 Maxskamezö, Macicu (Suciu, 1968); 1909-1919 Mașca, Macskamezö (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Mașca. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Răzoare (Cluj, Mureș), Răzoarele (Constanța, Ilfov) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din subst. răzor „potecă între două ogoare" (< srb. razor „brazdă" < sl. razorati „a ara"). ■ Nu se cunoaște numele vechi a localității. Autoritățile maghiare au denumit satul Macskamezew sau Maska (< apelativul magh. macska „pisică”), pe care localnicii (majoritatea de etnie română) l-au pronunțat Mașca. După istoricul Kadar, numele satului derivă de la magh. vada macska „pisică sălbatică”, deoarece nobilul Vele, întemeietorul satului, ar fi găsit aici multe pisici sălbatice (Butian, 2004: 92). Abia după Unirea din 1918 s-a renunțat la această denumire și s-a optat pentru numele oficial de Răzoare, derivat din apelativul răzor „cărare, potecă servind drept hotar, între două ogoare".

Recea

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate suburbană, situată la 4 kilometri vest de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Bozânta Mică, Lăpușel, Mocira, Recea (reședință), Săsar. Populație: 5.591 locuitori (în comună) (în 2002); 6.000 locuitori (în comună); 1.187 locuitori (în satul Recea) (în 2011). Gospodării: 2.074 (în comună, în 2011). Etnii: 5.551 români, 233 maghiari, 64 romi, 7 ucraineni (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: răcean, -ă, răceni, -e, (recean) / răceancă, răcence, (receancă). Pore-cla locuitorilor: rațe (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Răcean, Răceanu, Recean (48 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Ardelean, Bud, Lar, Mădăras, Mociran, Sabău, Suciu. Personalități: Mihai Pavel (1827-1902), episcop greco-catolic de Gherla și Oradea. Atestare documentară: 1828. Denumiri (a.d.): 1828 Lenárdfalu, Récz, 1851 Lénárdfalu, 1913 Lénard-falva (Suciu, 1968); 1909-1919 Recea, Lénárdfalu (Moldovan, Togan). ■ A fost donată, în 1329, de regele Carol I Robert, orașului Baia Mare. Până în secolul al XIX-lea a fost proprietatea prefecturii minelor din Baia Mare (Monografie, 1972: 162). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Recea (Argeș, Bacău, Brașov, Buzău, Harghita, Iași, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Sălaj, Vaslui), Recea Mică (Sălaj), Recea Nouă (Brașov), Recele (Bistrița), Reci (Covasna), Reciu (Alba) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. Reci (Récse) „șanț", care indică o delimitare de hotar. ■ La prima vedere, oiconimul Recea face parte din categoria toponimelor care arată o însușire a locului, la fel ca și Aspra, Bistra, Crasna, Larga, Repedea, Strâmbu etc. În acest caz, numele ar deriva din adj. rece, cu sensul de „lipsit de căldură” (< lat. recens „proaspăt, recent”, probabil redus la *reces, DER). Ar putea fi vorba și despre un nume topic Recea, ca determinant al unui substantiv care, cu timpul, a devenit subînțeles, iar adjectivul a fost articulat (Valea Rece > Recea). Pornind de la constatarea că acest nume de localitate este destul de frecvent și semnalat în toate regiunile țării (preponderent în Transilvania și Moldova de Nord), Tudor Sălăjan (2005) emite ipoteza că la bază ar putea sta „un top. Reci (récse) „șanț", indicând o delimitare de hotar, referitor la formele de fortificație ale frontierelor specifice Evului Mediu". Localitatea a purtat și numele de Lénárdfalu (Satul lui Lenard), ceea ce indică un proprietar cu numele Lenard (38 de persoane cu acest nume de familie, în județul Mara-mureș, în 2007), probabil derivat din Leonard (< gr. Leonardos).

Remecioara

Zonare: Sat aparținător de comuna Remetea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord); în 1956, cătun al satului Remetea Chioarului (Suciu, 1968). Localizare: Localitate situată pe malul Lăpușului, la 3 kilometri sud de Remetea Chioarului, în apropiere de ruinele Cetății Chioarului; zonă de deal. Populație: 251 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: remeciorean, -ă, remecioreni, -e / remecioreancă, remeciorence. Monument istoric: Biserica de lemn „Nașterea Preacuratei” (sec. XIX). Atestare documentară: 1956 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1956 Remecioara, 1968 Remecioara (Suciu).

Etimologie: Din Remeți (vezi infra) + suf. -ioara.

Remetea Chioarului

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la poalele Dealurilor Chioa-rului, pe cursul mijlociu al râului Lăpuș, la 18 kilometri sud de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Berchez, Berchezoaia, Posta, Remecioara, Remetea Chioarului (re-ședință). Populație: 3.295 locuitori (în 1970); 3.003 locuitori (în comună) (în 2002); 2.834 locuitori (în comună); 1.109 locuitori (în satul Remetea Chioarului) (în 2011). Gospodării: 1.133 (în comună, în 2011). Etnii: 2.160 români, 359 maghiari, 236 romi, 5 ucraineni (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: remetean, -ă, remeteni, -e / remeteancă, remetence. Porecla locuitorilor: călugări (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Remetan, Remetean, Remetian (150 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Filip, Grebleș, Maxim, Rațiu, Todea. Manifestări tradiționale locale: Balul strugurilor (obicei tradițional maghiar ce se desfășoară în luna octombrie, la culesul strugurilor). Monumente istorice: Casa Maria Pop (1875); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII); clopotnița de lemn (sec. XVIII); capelă (sec. XVIII). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Remethe, 1603 Remete, 1760 Kővár Remete (Remetea Chioarului), 1850 Remetja, 1854 Remete, Remetea (Suciu, 1968); 1909-1919 Remetea, Kövarremete (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Remetea. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Remetea (Alba, Bihor, Harghita, Hunedoara, Mureș), Remetea Lungă (Timiș), Remetea Mare și Remetea Mică (Timiș), Remetea Oașului (Satu Mare), Remetea Pogănici (Caraș-Severin) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Remetea (< magh. remete „călugăr”) + determinantul Chioar (vezi supra). ■ Așezarea s-a numit Remetea (Remethe, în magh.), iar din 1760 primește determinanatul Chioarului (Kővár Remete), pentru a se diferenția de Remeți pe Someș, o altă localitate din zona Chioar. Numele provine din apelativul magh. remete „pustnic, sihastru, călugăr” (Fră-țilă, 2007: 266). Drăganu consideră că top. magh. Remethe ar fi fost preluat de unguri din lat. eremita, cu același sens de „călugăr” (Frățilă, 2007: 270). „Toponimul Remetea este specific doar regiunilor Banat, Crișana și Transilvania, acolo unde a existat populație catolică. Toate formele documentare ale acestor localități redau apelativul maghiar remete care, prin transformarea în sistemul toponimic românesc în nume de localitate, a primit sufixul topo-nimic -a. Rezultă că oiconimul relevă existența lăcașurilor de cult și a călugărilor în această zonă” (Frățilă, 2007: 329-330). În Maramureșul din dreapta Tisei, exista o localitate cu numele Remetea (în 1465, Remethe), despre care se știe că era proprietatea călugărilor pauliciani și a nobililor români din Săpânța (Filipașcu, 1940). ■ Cu toate acestea au existat și opinii potrivit cărora numele de Remetea provine din lat. eremit „pustnic, sihastru", de unde a fost preluat în limba maghiară sub forma remete (Moldovan, 1997). La fel și Ionescu (1994): „Termenul *râmeț (s. m.), pl. *râmeți este moștenit direct din limba latină (< eremitus < eremita, -ae) în epoca dacoromană (sec. II-VI, VII); el a fost împrumutat și în maghiară, remete „pustnic, sihastru”. Cu alte cuvinte, magh. remete provine din rom. *râmeț(i), și nu rom. *râmeț(i) din magh. remete, cum se susține îndeobște, ceea ce înseamnă că toate toponimele românești Remetea, Rimetea, Remeți au avut la început forma Râmeț(i) și au fost apoi maghiarizate”. Dănilă (2003) aduce contraargumente: „O hartă a distribuirii oiconimelor Remetea (și variantele) pe teritoriul României ne arată că acestea se întâlnesc numai în Banat și Ardeal. (...) Absența oiconimului Remetea din Muntenia, Oltenia, Moldova, sudul Banatului și chiar din Dobrogea, unde au fost semnalați eremiți în secolele IV-V, (...) este un indiciu clar că lat. eremitus n-a pătruns în straturile populare ale latinei dunărene și că nu reprezintă deci o moștenire latinească în limba română” (Dănilă, 2003). În concluzie, *Râmete nu poate proveni decât din magh. remete „sihastru, pustnic” (Ibidem).

Remeți

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe malul râului Tisa, la granița cu Ucraina, la 23 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Piatra, Remeți (reședință), Teceul Mic. Populație: 2.895 locuitori (în 1970), 3.058 locuitori (în comună) (în 2002); 3.040 locuitori (în comună), 2.478 locuitori (în satul Remeți) (în 2011). Gospodării: 1.047 (în comună, în 2011). Etnii: Localitate întemeiată de români și ucrainizată după secolul al XV-lea. ■ După ce călugării ordinului Sf. Paul (care ar fi întemeiat loca-litatea) părăsesc mănăstirea, domeniile ei trec, pe la anul 1600, în stăpânirea nobilului György. Începând cu această perioadă se instalează în Remeți tot mai mulți ucraineni, astfel că la începutul secolului al XVIII-lea jumătate din populația satului era ucraineană, iar către secolul al XIX-lea documentele vorbesc numai de ucraineni (Vișovan, 2007: 45-46). ■ 571 români, 225 maghiari, 37 romi, 2.156 ucraineni, 4 germani (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: remețean, -ă, remețeni, -e, (re-mețian) / remețeancă, remețence. Porecla locuitorilor: rușneți (< s. rusneac „ucrainean”) (Bilțiu-Dăncuș, 2005); colorazi (derivat regresiv din Colorado, statul american originar pentru gândacii aduși în Europa împreună cu cartofii, Felecan, 2013: 112). Nume de familie derivate din numele localității: Remețean, Remețan, Remețian (99 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bilaniuc, Colopelnic, Dubovici, Dumnici, Macioca, Sofineti. Personalități: Vasile Sofineti (n. 1949), diplomat, ambasador al României în Iordania și Kuweit. Manifestări tradiționale locale: Obiceiuri de toamnă la ucraineni (luna octombrie). Monument istoric: Biserica veche ucraineană „Sf. Petru și Pavel” (sec. XV). Atestare documentară: 1363 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1363 Remete, 1465 Remethe, 1828 Remec, Reminth, 1851 Remete (Suciu, 1968). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Remeți (Bihor) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Remete(a) (vezi supra) + -i, din desinența de plural masculin. De notat faptul că localitatea a fost întemeiată de călugării ordinului Sf. Paul, care au zidit aici o mănăstire, în apropierea căreia s-a constituit satul.

Remeți pe Someș

Zonare: Sat aparținător de comuna Mireșul Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri sud de Mireș; zonă de câmpie. Populație: 621 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Nu-mele comun al locuitorilor: remețean, -ă, remețeni, -e, (remețian) / remețeancă, remețence. Porecla locuitorilor: lipitori. Nume de familie derivate din numele localității: Remețean, Remețan, Remețian (99 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Dorca. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, la 2 kilometri de sat: La Glodișor, La Băltoc, În Sărătură (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566, 1603 Remeczj, 1750 Remecz, 1760 Gyökeres, cca. 1800 Remeți, 1850 Remesz, 1854 Gyökeres, Remes (Suciu, 1968); 1909-1919 Remeți, Gyö-keres (Moldovan, Togan). ■ „Este interesant că cronicarii acestei comune îi scriu numele Râmeți" (Dariu Pop, 1938: 75): „Această carte o am cumpărat cu patru zloți, eu, Surducan Andrei dela Râmeți..." (notă pe o carte bisericească, tipărită la Blaj, la 1773). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Remeți (Bihor) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Remeți, pl. lui Remete (< magh. remete „călugăr”) + pe + Someș (cuvânt autohton, cf. Samus).

Repedea

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Poienile de sub Munte, la poalele Munților Maramureșului, la confluența râurilor Repedea cu Ruscova, la 29 de kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. Localități componente: Repedea. Populație: 3.602 locuitori (în 1970), 4.761 locuitori (în 2002); 4.716 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.514 (în 2011). Etnii: 90 români, 16 romi, 4.472 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru po-pulația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: repedean, -ă, repedeni, -e / repedeancă, repedence. Nume de familie frecvente în localitate: Bejera, Benzar, Cinar, Cu-rac, Hrezdac, Miculaiciuc, Popovici, Tudic. Manifestări tradiționale locale: Sărbătoarea narciselor (în ultima duminică din luna mai, în Poiana Narciselor). Târg săptămânal de măr-furi și animale (marți). Arie naturală protejată (de interes național): vârful Farcău - L. Vinderel - vârful Mihailecu (relief glaciar); Poiana cu Narcise Tomnatec – Sheleanu (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Tomnatec și pe versantul drept al Văii Repedea (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1913 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1913 Oroszkő (Suciu, 1968), 1968 Repedea (Suciu). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Repedea (Vrancea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din adj. repede „iute, rapid” (< lat. rapidus, rapide) + art. hot. -a, cu rol de substantivare a adjectivului. ■ Numele așezării provine de la hidronimul Repedea. Acesta din urmă e posibil să fi fost inițial un determinant al unui substantiv de genul vale. Ulterior, substantivul a devenit subînțeles, iar adjectivul a fost articulat (Valea Repede > Repedea). Deși în zonă se află populații compacte de ucraineni, se pare că denumirea hidronimului a fost dată de români. S-ar putea ca și așezarea să fi fost întemeiată de români, iar ulterior a fost ucrainizată. Dovadă că în Maramureșul din dreapta Tisei mai există o localitate cu numele Repedea (în 1457 Rypina), proprietatea familiei voievodale de Bilca (Filipașcu, 1940). Hidronimul și oiconimul Repedea (< adj. repede „iute, rapid” < lat. rapidus, rapide) sunt sinonime cu hidronimul și oiconimul Bistra (< ucr. bystryj „iute, repede").

Rodina

Zonare: Sat aparținător de comuna Ariniș, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord); în 1954, cătun al satului Asuajul de Jos (Suciu, 1968). Localizare: Localitate situată pe malul Sălajului, între Sălsig și Ariniș; zonă de câmpie. Populație: 182 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: rodinar, -ă, rodinari, -e. Porecla locuitorilor: t'iurcoi (< s. tiurcă „curcă"). Atestare documentară: 1954 (Suciu). De-numiri (a.d.): 1954 Rodina, 1968 Rodina (Suciu).

Etimologie: Din n.fam. Rodină, Rodina, nume de familie atestate în județul Maramureș (cf. bg. Rodina, Iordan, 1983; sau derivat din apelativul rodină „creație, facere, geneză; înte-meiere; neam, familie; moștenitor, succesor" < sl. rodiny, rus. rodiny „lehuzie", Scriban; sau din ucr. rodini, MDA). Sau dintr-un n. pers. *Rodin + suf. top. -a. Dar ar putea fi și o variantă a lui Rudina, cf. toponimele slave Rudan, Rudno, Rudenice, Rudnyky etc. (v. Miklosich, cf. Dră-ganu, 1933: 463), derivat din bg. rudna, cu sensul de „minereu fieros”, la fel ca și Rodna.

Rogoz

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Lăpuș, la 6 kilometri est de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 999 locuitori (în 1857), 1.124 locuitori (1923), 1.597 locuitori (2002), 1.324 locuitori (în 2011). Etnii: 1.595 români, 2 maghiari (în 2002). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: rogojean, -ă, rogojeni, -e / rogojeancă, rogojence. Porecla locuitorilor: broscari (DRAM, 2015) („Locuitorii din Rogoz obișnuiesc să prindă pui de baltă / broaște în fiecare primăvară și să consume pulpele / picioarele din spate ca pe o delicatesă, fapt care intrigă majoritatea populației din satele învecinate”, Felecan, 2013: 111). Nume de familie derivate din numele localității: Rogojan, Rogojean (651 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bodea, Chira, Ciocan, Filip, Herman, Perța, Șanta. Personalități: Alexandru Perța Cuza (n. 1946), meșter popular (autor a peste 2.500 de troițe de lemn). ■ Dan Bodea (n. 1947), poet și istoric; membru USR. Vol. Deipara (2009), Mediatrix (2012). Monument istoric: Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (sec. XVIII); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1661), patrimoniu UNESCO. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Borcutul de la Moară, Borcutul de la Vasalica lui Gavriluț și Borcutul de pe Coastă (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1488 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1488 Rogos, 1594 Rhogoz, 1598 Rogoch, 1854 Rogosz, Rogoz (Suciu, 1968); 1909-1919 Rogoz (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Rogoz (Alba, Bihor), Rogoz de Beliu (Arad) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic Rogoz (< subst. rogoz „plantă erbacee, Carex arenaria; iarbă ce crește pe baltă, asemănătoare cu trestia" < sl. rogozǔ „trestie"). „Numele satului provine de la rogoz, iarbă care crește pe întreg teritoriul satului” (Butian, 2004; vezi și Iordan, 1963: 97).

Rohia

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Breaza, pe Valea Rohiei, între afluenții Valea Ursului și Valea Părinciului, la 7 kilometri sud de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 511 locuitori (în 1836), 972 locuitori (1902), 1.060 locuitori (1930), 1.059 locuitori (1956), 1.012 locuitori (1977), 767 locuitori (2002), 670 locuitori (în 2011). Gospodării: 309 case (în 2002). Etnii: 1.043 români, 5 maghiari, 10 evrei, 2 țigani (1930); 766 români, 1 german (în 2002). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: rohian, -ă, rohieni, -e / rohiancă, rohience. Nume de familie derivate din numele localității: Rohian (124 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Cosma, Cupșa, Gherman, Pop, Martin. Monument istoric: Casă de lemn (1820). Așezământ monahal: Mănăstirea ortodoxă Sfânta Ana, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1923-1926). Amplasată la circa 900 m de centrul satului Rohia, mănăstirea a fost întemeiată în 1923 de către parohul Nicolae Gherman. Biblioteca, constituită la inițiativa starețului Justinian Chira (ulterior episcop ortodox al Maramureșului și Sătmarului), numără peste 25.000 de volume. Monahul Nicolae Steinhardt și-a petrecut aici ultimii ani din viață. Atestare documentară: 1325 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1325 poss. Ruhy, 1500 Rohy, 1584 Rohi, 1733 Rossia, 1750 Rohej, 1854 Rohi, Rohia (Suciu, 1968); 1909-1919 Rohia, Rohi (Moldovan, Togan).

Etimologie: Dintr-un nume topic Rohie (< subst. rovină „groapă, adâncitură") + suf. top. -a. ■ Referitor la etimologia acestui termen, reținem ipotezele enunțate de Birdaș: „Între primele și cele mai frecvente încercări de a explica etimologia satului Rohia este aceea care propune cuvântul slav rogǔ = corn, pisc de deal, drept originalul său (v. Kádár Joszef, 1091: 571). Al. Resmeriță (1924) consideră că la baza numelui acestui sat se află o plantă, rugul, de unde rughia. (…) Căutând semnificația unor cuvinte cu aceeași rădăcină - roh -, constatăm că rohav înseamnă „ciupit de vărsat", că rohai este „loc rău, rupt de apă", că Rohați este o localitate în Moldova, sau că prin rohmani, în credințele populare din Bucovina, se înțeleg „blajini", care au sediu subpământesc. Considerăm ca posibilă încadrarea etimologică a numelui satului Rohia în familia de cuvinte a lui rovină. Acesta, oricât de variate i-ar fi înțelesurile, îi are ca sinonim, așa cum arată Iorgu Iordan, pe acela de groapă (...). Ne apropiem de soluția noastră etimologică amintindu-ne că între localitățile din România care conțin radicalul Roh mai există, alături de Rohia și Rohați, una aflată în același județ Maramureș, dar pe o suprafață de câmpie, Rona de Jos (Rohina) sau în localitatea vecină Rohna (Rogna) (...). Acordăm mai multă încredere originii etimologice a Rohiei în vechiul slav rovina „groapă, mâncătură de teren", nu numai datorită faptului că relieful satului în cauză prezintă numeroase asemenea detalii, ci îndeosebi împrejurării, care ni se pare fundamentală, că un loc în hotarul acestei localități, în partea sa dinspre Boiereni, se numește Între Rohii. Originea acestui cuvânt străvechi, moștenit din vechea limbă indo-europeană, direct sau prin intermediar slavon, se găsește în radicalul reu, care avea semnificația de graben = groapă, șanț, ruptură" (Birdaș, 1994: 41-43). Cf. rohie „bubiță care apare uneori la copii pe cap și pe față, după naștere”, comp. cu scr. rohav „ciupit de vărsat” (DLR). Potrivit lui Vasile Frățilă, termenul putea să devină toponim, probabil, numai prin intermendiul unui antroponim (poreclă) Rohia „(cea) ciupită de vărsat”.

Românești

Zonare: Sat aparținător de comuna Boiul Mare, zona Chioar, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată între Boiul Mare și Vima Mică; zonă de deal. Populație: 68 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: româneștean, -ă, româneșteni. Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Nagy Szalmapathak, 1567 Zalnicapathaka, 1615 Romanist, Romanfalva, 1639 Romanffalwa, 1733 Romanest, 1750 Ruminests, 1760 Romenestyi, cca. 1800 Romănești, 1839 Ruminests, Rumunyesti, 1851 Románfalva, 1854 Románfalva, Romanești (Suciu, 1968). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Românești (Bacău, Botoșani, Dâmbovița, Dolj, Iași, Prahova, Satu Mare, Suceava, Timiș, Vrancea), Româneștii Noi (sat desființat, înglobat în satul Medieșu Aurit, jud. Satu Mare), Românești Vale (Botoșani) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup românești < antrop. Românu (nume etnic) + suf. -ești. ■ În documentele din secolul al XVI-lea, așezarea figurează cu denumirea de Valea Sălnița (Zalnicapathaka, în magh.), respectiv Valea Sălnița Mare (Nagy Szalmapathak – probabil greșeală de tipar la Suciu, pentru Szalna, întrucât szalma în maghiară însemnă „pai" < sl. salma – Frățilă), spre a se diferenția de satul Frâncenii Boiului (Kis Zalnapatak), aflat în apropiere, în timp ce satul Sălnița se numea oficial Szalnapataka. Începând cu anul 1615, localitatea își schimbă denumirea în Satul lui Românu / Românești (Romanfalva, Romanist), probabil după numele (sau supranumele) unui cneaz local, stăpân al satului. „Tema este, incontestabil, numele nostru etnic. Se pune numai întrebarea dacă putem să-i atribuim pretutindeni valoarea lui semantică actuală. În multe cazuri sensul lui trebuie să fie acela de „om neliber" (rumân, cum se spune în limba mai veche, atât populară, cât și oficială)" (Iordan, 1963: 299-300). Și, în continuare: „Suf. -ești ne trimite (...) la o tema personală: locuitorii satului respectiv sunt, teoretic, descendenții celui indicat în temă. Românești în-seamnă, deci, urmașii unui stăpân de sat, proprietar de moșie etc., Român(ul) sau Roman" (Iordan, 1963: 300). La fel și Frățilă (2007: 381): Românești < n. grup românești < antrop. Românu. Referitor la varianta Roman, Drăganu (1933: 77) precizează: „Fără a ne fi rămas din limba latină, numele de persoană Roman (...) este identic ca sens cu vlah, olah (...); era foarte obișnuit la români, cum era obișnuit și lat. Romanus, în Roma și Apulia".

Rona de Jos

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Ronei, la 13 kilometri est de Sighet; zonă de deal. Localități com-ponente: Rona de Jos. Populație: 2.574 locuitori (în 1970), 2.110 locuitori (în 2002); 1.776 locuitori (în 2011). Gospodării: 879 (în 2011). Etnii: 1.689 români, 15 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: rohnean, -ă, rohneni, -e, (rognean, rocnean) / rohneancă, rohnence, (rogneancă, rocneancă). Porecla locuitorilor: bote pălite (ALRRM, 1969). Nume de familie derivate din numele localității: Rohnean, Roh-nian, Rohnyan, Rognean, Rogneanu, Rochnean, Rochnyan, Rocnean (433 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); din n. top. Rohina, numele vechi al localității Rona de Sus, atestată astfel în 1373. Nume de familie frecvente în localitate: Marina, Tivadar, Ulici. Personalități: Ioan M. Bota (n. 1920), preot greco-catolic, istoric. Vol. Începuturile Culturii scrise în limba română (1999), Patrologia (2002) etc. ■ Laurențiu Ulici (1943-2000), critic literar, om politic, senator. Vol. Prima verba (1974), Biblioteca Babel (1978), Literatura română contemporană (1995) etc. Monument istoric: Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (sec. XVIII). Atestare documentară: 1360 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 Rona, 1373 Rohina, 1390 Also Rouna, Alsorowna (Rona de Jos), 1411 Rohyna, 1418 Rona, 1431 salisfodina Rona, 1469 Also Rohna, 1470 Also Rohna, 1828, 1851 Alsó Rhóna (Suciu, 1968); 1909-1919 Rona-de-jos, Alsóróna (Moldovan, Togan). ■ În 1390, Aso Rowna, proprietatea nobililor români de Săpânța (Filipașcu, 1940: 85). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Rona (Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din hidron. Rona (< magh. rona „neted, câmpie") + de + Jos. ■ „Prima amintire documentară care se referă la râul Rona ce-o brăzdează și care a dat numele localității este din 1353" (Bota, 2005: 12). În schimb, numele localității datează din anul 1360, în forma Rona, iar mai târziu, în variantele Rohina, Rohna, Rowna. Din 1390, numele satului devine Rona de Jos (Also Rouna, în magh.), spre a se diferenția de cealaltă localitate cu numele Rona. ■ În privința etimologiei top. Rona, au fost formulate două opinii. Prima se referă la un apelativ rona, cu sensul de „câmpie, loc neted”. Într-o intervenție din 1924, Nicolae Drăganu afirmă: „Forma Rona ne face să avem în vedere, pentru a explica acest nume topic, apelativul ung. róna „șes, câmpie”. Formele intermediare ale cuvântului unguresc au trebuit să fie *rovna, *rouna, *róna. Din *Rovna a putut să se nască, de o parte rom. Rogna, Rocna, (…) de altă parte ung. *Rouna > Rona (cf. formele vechi Rohina, a. 1373)” (N. Drăganu, în Dacomania, IV, 1924-1926, p. 1.075). Într-o altă lucrare, din 1933, Drăganu reformulează: de la sl. ravinŭ „șes, platou", care, împrumutat de maghiari, va fi devenit *rovina, apoi *rouna și, în sfârșit, rona "neted, câmpie". Ideea e preluată și de Iorgu Iordan (1963: 99). ■ A doua ipoteză e lansată tot de Drăganu: „Numele satelor Rona (Rogna, Rocna) din jud. Maramureș (...) ar putea fi identice la origine cu numele Rodnei din jud. Năsăud, numai întru cât în această regiune ar fi fost și băi de metal. Altfel, forma Rona ne face să avem în vedere, pentru a putea explica aceste nume topice, apelativul unguresc rona «șes, câmpie»” (Drăganu, 1928: 101). În alt loc remarcă asemănările dialectale dintre Rona și Rodna: „Numele Rodnei se mai rostește popular Rogna și Rocna, iar locuitorii ei se numesc rodneni, rogneni și rocneni" (Drăganu, 1933: 463). În acest caz, numele oiconimelor Rona și Rodna ar deriva din sl. rudna (cf. sl. ruda „metall"). „Trecerea de la -u- la -o- și -a- (-o- deschis) nu s-a putut face decât în limba ungurească (...). Astfel, în această limbă sl. Rudna s-a putut schimba în Rodna” (Drăganu, 1928: 100). De aceeași părere este și Iordan (1963: 99): Rodna, cu tema rudă „prăjină”, a avut într-o vreme și sensul de „mină” (poate numai au-riferă), cum arată rudar „țigan aurar”; cf. și etimonul sl. ruda „metal, minereu”. În schimb, istoricul maramureșean Alexandru Filipașcu (1940: 22) propune ca etimon lat. rudus, rodus și rondus „aramă nelucrată", iar apelativul se folosea „ca numiri pentru stațiunile miniere și metalurgice”. Problema este că nu se respectă condiția de bază pentru acceptarea acestei soluții etimologice, căci nu există mărturii despre „băi de metal” sau zăcăminte de aramă în zona Ronelor. Singura exploatare minieră era la Coștiui, de unde se extrăgea sare. În ceea ce privește localitatea Rodna, aici a funcționat, într-adevăr, o exploatare minieră de unde se extrăgeau minereuri feroase.

Rona de Sus

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. ■ În trecut, localitatea a aparținut de com. Bocicoiul Mare, ca și celelalte sate ucrainene, Crăciunești, Tisa, Lunca la Tisa (Rona de Sus, 2010: 54). Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Ronei, în apropiere de Tisa, la granița cu Ucraina, la 17 kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Coștiui, Rona de Sus (reședință). Populație: 2.900 locuitori (în 1905), 4.154 locuitori (1930), 4.773 locuitori (1966), 5.036 locuitori (1970), 4.698 locuitori (în comună) (în 2002); 3.855 locuitori (în comună), 3.225 locuitori (în satul Rona de Sus) (în 2011). Gospodării: 1.764 (în comună, în 2011). Etnii: Nobilii maramureșeni au adus aici un număr mare de ucraineni, mai ales după secolul al XV-lea. Azi satul e populat numai de ucraineni (Vișovan, 2007: 45). ■ 193 români, 313 maghiari, 3.213 ucraineni (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: rohnean, -ă, rohneni, -e, (rognean, rocnean) / rohneancă, rohnence, (rogneancă, rocneancă). Nume de familie derivate din numele localității: Rohnean, Rohnian, Rohnyan, Rognean, Rogneanu, Roch-nean, Rochnyan, Rocnean (433 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN); din n. top. Rohina, numele vechi al localității Rona de Sus, atestată astfel în 1373. Nume de familie frecvente în localitate: Albiciuc, Bodnariuc, Boiciuc, Hera, Lauriuc, Rusnac, Semeniuc, Țifrac. Personalități: Pavlo Romaniuc (n. 1953), poet, prozator; membru USR. Vol. (în limba ucraineană): Castelul păsărilor călătoare (1976), Drum fără întoarcere (1981), Cămașa lui Nesus (1997) etc. Arie naturală protejată (de interes național): Pădurea Ronișoara, revervație alcătuită dintr-o pădure seculară de goruni (L. 5/2000). Atestare documentară: 1360 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 possessio olachalis Felseurouna Stani filii Petri Olahy, Felseu Rouna, 1390 Felsew-Rowna, Felseu Rona (Rona de Sus), 1411 Rohnya, 1418 Rona, 1460 fodine (regales) Rona, 1495 Felso Rona, 1828, 1851 Felső Rhóna (Suciu, 1968); 1909-1919 Rona-de-sus, Felsöróna (Moldovan, Togan). ■ 14 mai 1360: Regele Ludovic cel Mare, fiul regelui Carol Robert, dăruiește Felsew Rowna nobilului român Stan, fiul lui Petru (cf. Filipașcu, 1940). ■ În 1360 possessio olachalis Felseurona, proprietatea lui Stan „Fily Petri Olahy"; ajungând o parte din comună în proprietatea nobililor din Petrova, aceștia au colonizat câteva familii rutene, ca iobagi (Filipașcu, 1940: 85). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Rona (Sălaj) (Indi-cator, 1974).

Etimologie: Din Rona (vezi supra) + de + Sus.

Rozavlea

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. ■ Capitală voievodală în 1355, când voievod de Maramureș era Ioan, fiul lui Iuga (Villa Iohanis Woyvode „Curtea voievodului Ioan") (Roșca, 2004: 107). Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe cursul superior al râului Iza, la 30 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități componente: Rozavlea (reședință), Sâlța. Populație: 3.611 locuitori (în comună) (în 2002); 3.085 locuitori (în comună), 2.816 locuitori (în satul Rozavlea) (în 2011). Gospodării: 1.293 (în comună, în 2011). Etnii: 2.994 români, 16 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: rozăvlean, -ă, rozăvleni, -e / rozăvleancă, rozăvlence. Porecla locuitorilor: cățeaua în loză (Papahagi, 1925); clopi (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Ardelean, Caia, Condrat, Dunca, Florea, Hodea, Mîrza, Orzac, Pe-trovan, Roșca, Tomșa, Vișovan. Târg săptămânal de mărfuri (marți). Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1716); clopotniță (sec. XIX). Atestare do-cumentară: 1373 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1373 villa Iohannis Woywode, 1390 Hrozawlla, Hrozallya, 1411 Rozaulya, Rozavlia, 1430 Rosallya, 1431 Ja-noswaydafalva, 1450, 1469 Rozaullya, Orozalya, 1473 Horozlaule, Harozlaulye, Horozavlye, 1488 Rhozallya, 1525 Rozanlye, 1828 Rozavlya, 1851 Rozavlya, Rozalia (Suciu, 1968); 1909-1919 Rozavlea, Rozália (Moldovan, Togan). ■ 1373 Villa Johannis Woyvodae, 1390 Hrozallya, proprietatea lui Ioan Vodă (Filipașcu, 1940: 88). ■ 30 aprilie 1390 Hrozallya (Mihaly, 1900: 98). Legenda întemeierii: „Se spune că odinioară, Maramureșul a fost locuit de oameni uriași. Cu timpul, dintre toți uriașii a rămas unul singur, bătrân, care avea o fiică pe numele Rozalia. Aceasta, plimbându-se pe malurile Izei, a văzut niște oameni minusculi, pe care i-a luat în poala hainei sale. Tatăl ei îi spune că acei pitici erau oameni din neamul dacilor, care vor stăpâni în viitor Maramureșul și să aibă grijă să nu le facă niciun rău. În poala hainei sale era un flăcău tare frumos care îi plăcu mult fetei de uriaș, ba chiar se îndrăgosti de el. Dragostea lor nu putea fi împlinită, el fiind mic de statură, ea uriașă. Atunci fata uriașului, Rozalia, îl rugă pe Dumnezeu s-o facă mai mică, iar pe flăcău ceva mai mare. Ruga i-a fost ascultată, s-a făcut nuntă și, din această legătură, s-au născut primii locuitori ai comunei, ce va primi numele mamei, adică Rozalia, devenită ulterior Rozavlea" (Caia, 2007: 21).

Etimologie: Din supranumele rom. Grovazu (< adj. grozav „puternic, violent, mare”) > (sub influența ucr.) Hrozavu > adj. pos. Hrozavja > Hrozavlea > (prin afereză) Rozavlea. ■ Forma în care este notat numele localității la 1373, Villa Iohannis Woywode, „sugerează că aici s-a aflat centrul domeniului fiilor lui Iuga” (R. Popa, 1970: 96), iar satul era în stăpânirea voievodului Ioan. După 1390, în actele oficiale apare denumirea Rozavlea, cu variantele Hrozawlla, Hrozallya, Rozaulya, Rozavlia, Orozalya, Rozalia. Deși în județ există un hidronim Roza (curs de apă care, împreună cu Sasul și Valea Boilor, formează pârâul Botiza), respectiv un antroponim Roza (11 persoane cu acest nume de familie, în județul Maramureș, în 2007), ipotezele referitoare la etimologia oiconimului au avut în vedere alte derivări. ■ Mihaly de Apșa a sugerat că numele satului provine din „sărbătoarea Rusalelor” (Mihaly, 1900: 239). Autorul unei monografii locale, de la începutul secolului al XXI-lea, este întru totul de acord cu această ipoteză: „I. Mihaly deduce toponimul Rozavlea de la sărbătoa-rea Rusaliilor, deducție care este cea mai credibilă" (Caia, 2007: 22). N. Roșca (2004: 107-108) se alătură celor ce susțin această idee: „Numele trebuie considerat din fam. Rozalia, Rosalia, Rozaura, Rusulina, Rusulia etc., care au la bază numele sărbătorii Rusaliilor” (Roșca, 2004: 107-108). Singurul care amendează teoria este prof. Vișovan: „Nu se poate nicidecum explica evoluția fonetică de la Rozalia, Rusalia etc., la Rozavlea, Hrozawlea. Aceeași obiecție este valabilă și pentru cei care, ignorând legile fonetice, propun derivarea toponimului Rozavlea de la Roza-Rozalina, protagonista unei frumoase legende culese în zonă" (Vișovan, 2005: 310-311). ■ A doua ipoteză este lansată într-un studiu geografic dedicat Maramureșului românesc și publicat în perioada interbelică: „Numele de azi, amintit abia la 1390, pare a fi slav fiind în legătură cu revărsările foarte dese ale Izei (rozavlete = sl. a se revărsa)" (Dermer, Marin, 1935: 103). Verificând soluția propusă, Vișovan constată că, „în limba slavă, vb. a se revărsa avea forma razlivatisja, iar de aici până la Rozavlea e o cale imposibil de parcurs" (Vișovan, 2005: 310-311). ■ În fine, a treia soluție propusă vizează derivarea dintr-un antroponim. „Forma maghiară Rozália se datorează unei etimologii populare. Forma veche era Rozávlja. În documente apare la 1390 sub forma Hroz(a)wlla, care trebuie citită Hrozavl’a. Și acesta este un adjectiv popesiv slav (ucrainean), format cu sufixul -j- din numele de persoană Hrozav (= Grozav), cu h în loc de g. După labiala v s-a dezvoltat, după cum era de așteptat, un l epentetic (ca în forma sârbească Radiml’a)” (Petrovici, art. Adjective popesive slave în -j- ca toponimice, pe teritoriul RSR, SCL, IV, 1953, p. 63-87, cf. Vasile Frățilă). Ideea e reluată: din n. pers. Grovaz, cu fonetism ucr. > Hrozavlea; iar cu afereză, prin căderea lui -h- (ca în Ristea < Hristea) a dat Rozavlea (Constantinescu, 1963: 289). La fel și Pătruț: „Hroz(a)wla, actual (după căderea lui h-) Rozavlea, provine din antroponimul Hrozav (cf. rom. Grozav)” (Pătruț: 1980: 130). În ciuda opoziției lui Caia (2007: 22) („Explicația (cu limba ucraineană) este o aberație; după părerea noastră, cuvântul grozav seamănă a cuvânt dacic, iar ucrainenii nu au fost prezenți pe valea Izei în perioada la care se referă Constantinescu."), problema e tranșată de prof. Vișovan: „Toponimul Rozavlea avea, fără îndoială, la bază, un nume de persoană. Majoritatea atestărilor trimit la un Grozavu, care trebuie să fi fost un supranume al unui important cneaz local, dacă nu chiar al voievodului Ioan. Acest voievod a colonizat un număr mare de ucraineni în Maramureș, o parte dintre ei fiind aduși în Rozavlea. Supranumele Grozavu, rostit de populația ucraineană cu „h" (Hrozavu), a stat la baza adjectivului posesiv Hrozavja, devenit în urma unor tran-sformări fonetice specifice limbii ucrainene, Hrozavlea (comp. Tereblea, Uglea etc.). Așa se explică prezența lui -h- și a lui -v- în majoritatea atestărilor de care dispunem. Așadar, inițial localitatea se numea satul voievodului Ioan, apoi Hrozavlea, adică satul (moșia) lui Grozavu. Nu e exclus ca supranumele Grozavul să-l fi primit voievodul Ioan chiar de la ucrainenii colonizați de el în localitate. Credem că aceste două denumiri au funcționat o vreme în pa-ralel, după care s-a impus denumirea Rozavlea. Populația românească n-a tradus denumirea, ci a preluat-o de la ucraineni, conservând-o ca atare” (Vișovan, 2005: 310-311).

Rus

Zonare: Sat aparținător de comuna Dumbrăvița, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 4 kilometri est de Dumbrăvița; zonă de câmpie. Populație: 647 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: rusean, -ă, ruseni, -e, (rusan) / ruseancă, rusence. Porecla locuitorilor: ciori (AER, 2010). Nume de familie derivate din numele localității: Rusan (23 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Cadar, Costin, Mureșan. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1815). Atestare documentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Orozfalwa (Satul Rusului), 1491 poss. Wolachalis Orozfalwa, 1566 Orosfalwa, 1828 Orosz-falu, Ross, 1851 Oroszfalu, Russ (Suciu, 1968); 1909-1919 Rus, Kékesoroszfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Rus (Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din supranumele Rusu(l) (< subst. rus, nume etnic). ■ Pe tot parcursul istoric, așezarea a avut denumirea de Satul Rusului (Orozfalwa, în magh.) sau Rus (Ross, Russ). Pătruț (1984: 22-23) ține să precizeze că numele satului nu provine „din rus, subst. și adj., ci dintr-un supranume Rusu(l)”. Tradiția locală confirmă: „În satul Rus, legendele spun că au fost șteampuri de măcinare și spălare a minereului adus de la Mogoșa, la care lucrau muncitori străini conduși de un rus sau ucrainean, de la care îi vine numele" (Pricop, 2011: 26). Supranumele, dar și numele de familie Rus provin din numele etnic rus (Iordan, 1983; DOR: 364). În județul Maramureș, este un nume de familie cu frecvență mare (3.730 de per-soane cu acest nume, în 2007).

Ruscova

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Vișeului, la poalele Munților Maramureșului, la 27 kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. Localități componente: Ruscova. Populație: 4.075 locuitori (în 1970), 4.854 locuitori (în 2002); 5.541 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.635 (în 2011). Etnii: 190 români, 5 maghiari, 182 romi, 5.011 ucraineni, 5 germani (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: ruscovean, -ă, ruscoveni, -e, (ruscovan) / ruscoveancă, ruscovence. Porecla locuitorilor: marhe bătrâne (marhă = vacă) (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Nume de familie derivate din numele localității: Ruscovan (64 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Botiz, Bumbar, Covaci, Moroz, Ostaș, Rohnean. Târg săptămânal de mărfuri (joi). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe Valea Drahmirov: Ciorna Vodă (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1373 (Mihaly; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1373 poss. Orosviz, 1390 Orozfalu, Orisfalw, 1411 Rwzko, Ruskova, Ruzkowa, 1473 Oroszfalu, 1480 Orozfalw, 1555 Rwskowa, 1828, 1851 Ruszkova, 1913 Visóoroszi (Suciu, 1968). ■ 1390 Orozfalu, 1411 Ruskova, proprietatea lui Ioan Vodă (Filipașcu, 1940: 87). ■ „A fost, la 1390, moșia lui Balc și Drag" (Dermer, Marin, 1935: 101). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Rusca (Caraș-Severin, Suceava, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Numele derivă din hidronimul Ruscova (Valea Rusului, Valea Ruscovă > Ruscova), dovadă fiind faptul că la 1373 localitatea se numea Apa Rusului (Orosviz, în magh.), apoi Satul Rusului (Orozfalu), iar din secolul al XV-lea Rusco (Ruzko) și Ruscova (Ruskova, Ruskowa, Ruszkova). Aceste denumiri indică prezența ucrainenilor în zona (numiți de români ruși), este de părere Vișovan.

Rușor

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate si-tuată între Copalnic-Mănăștiur și Cernești, pe malul Bloajei; zonă de deal. Populație: 272 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: rușorean, -ă, rușoreni, -e / rușoreancă, rușorence. Porecla locuitorilor: morcovi (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Rușoran, Rușorean (15 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1528 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1528 Dragumerfalwa (Satul lui Dragomir), 1543 Draghonafalva, 1566, 1603 pagus Dragamerfalva, 1677 Rusor, 1750 Ruschor, 1760 Ruszor, 1784 Russor, cca. 1800 Rușoru, 1805 Russzor, 1830 Rusor, 1850 Rusoru, 1854 Russor, Rușor (Suciu, 1968); 1909-1919 Rușor, Rószapataka (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Rușor (Hunedoara) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. Râușor (< subst. râu „apă curgătoare" + suf. -(u)șor). ■ S-ar putea ca așezarea să fi avut de la întemeiere numele de Rușor, de la un nume topic sau mai degrabă de la un hidronim Rușor (< Râușor < subst. râu „apă curgătoare" < lat. rivus). Prin secolul al XVI-lea s-a aflat vremelnic sub stăpânirea unui oarecare Dragomir, dovadă că în acte apare denumirea de Dragumerfalwa (Satul lui Dragomir). Însă ulterior (din 1677) se renunță la această denumire și se revine la numele de Rușor. Altfel nu se explică înlocuirea (fără precedent) a unei denumiri ce are la bază un antroponim, cu o altă denumire derivată dintr-un toponimic.

Sarasău

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Tisei, la granița cu Ucraina, la 7 kilometri vest de Săpânța; zonă de munte. Localități componente: Sarasău. Populație: 2.223 locuitori (în 1970), 2.416 locuitori (în 2002); 2.238 locuitori (în 2011). Gospodării: 798 (în 2011). Etnii: 2.089 români, 7 maghiari, 49 romi, 10 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: sărăuan, -ă, să-răuani, -e, (sărăoan) / sărăuancă, sărăuance. Porecla locuitorilor: gușați (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Bledea, Dudaș, Ierima, Oros. Personalități: Iosif Man (1817-1876), jurist, avocat, prim-pretor, deputat în Parlamentul de la Budapesta, președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, inițiator al Societății de lectură Dragoșiana. ■ Găvrilă Mihalyi (1872-1955), prefect al jud. Maramureș (ianuarie 1922 - aprilie 1926; noiembrie 1933 – septembrie 1935); subprefect în perioada 1919-1920. Vol. Reflexii asupra diplomelor maramureșene din secolele XIV-XV (1934). ■ Petru Mihalyi (1880-1951), deputat; prefect al jud. Maramureș (iulie 1936-iulie 1937). ■ Abraham Adler (1916-2003), muzicolog evreu; supravițuitor al Holocaustului. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Zăpodie”, „Lazul Mare”), așezare fortificată, epoca medievală (punct „Cetatea”). Monumente istorice: Casa Mihaly (sec. XVIII); Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1600); Casa Iurca (sec. XIX); Casa Man (sec. XIX). Atestare documentară: 1345 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1345 Kenezyatus de Zorwazou, Zarwazow, 1360 Zarvassov, 1398 Zarusszou, 1418 Zarwazo, 1457 nobiles wolahy de Zarwazo, 1672 Szarvaszó, 1828, 1851 Sarasew Sarwasi (Suciu, 1968); 1909-1919 Sarasău, Szarvaszó (Moldovan, Togan). ■ În 1345 Kenesyatum de Zorwazou, proprietatea fiilor lui Solovăstru Vodă (Filipașcu, 1940: 85). ■ Variante ale numelui localității: Sărăsău.

Etimologie: Din n. top. Sarasău < magh. szárazaszó „valea seacă” < magh. száraz „sec, uscat” + magh. aszó „albie (seacă)” (Frățilă).

Sat-Șugatag

Zonare: Sat aparținător de comuna Ocna-Șugatag, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Marei, între Hărnicești și Giulești, la 50 de kilometri de Baia Mare și 20 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Populație: 1.187 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: șugătean, -ă, șugăteni, -e / șugăteancă, șugătence. Porecla locuitorilor: lupi („pentru ce-s mai apucători, mai pribegi", Papahagi, 1925). Nume de familie frecvente în localitate: Bledea, Hotea, Mesaroș, Pop, Puț. Personalități: Tit Bud (1846-1917), preot și culegător de folclor; vicepreședinte al Societății ASTRA din Maramureș timp de trei decenii (1887-1917) și vicepreședinte al Aso-ciațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. Vol. Poezii populare din Ma-ramureș (1908). Monument istoric: Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1642). Ates-tare documentară: 1360 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1360 Zalatyna, villa olachalis Sugatagfalva, Swgathakfalwa, 1365 Sugatagh, 1459 Sugathagh, 1472 utraque Swgathak (Sat-Șugatag și Ocna-Șugatag), 1828 Sugatagh, 1851 Sugatag (Suciu, 1968); 1909-1919 Sat-Șugatag, Falusugatag (Moldovan, Togan). ■ În 1360 Villa olachalis Su-gatagfalva, proprietatea lui Dragoș, fiul lui Giula (Filipașcu, 1940: 92). ■ Variante ale numelui localității: Sat-Șugătag.

Etimologie: Din Sat (< subt. sat „așezare rurală" < lat. fossatum) + Șugatag (vezi supra, Oc-na-Șugatag).

Satul Noul de Jos

Zonare: Sat aparținător de comuna Groși, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 4 kilometri sud de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 1.055 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Porecla locuitorilor: pureci. Nume de familie frecvente în localitate: Băban, Băbuț, Bolte, Hauși, Pașca, Sas. Atestare documentară: 1828 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1329 (?), 1828 Also Újfalu (Satul Nou de Jos), Satunow Dye Szusz (= Zsosz), 1851 Also Ujfalu (Suciu, 1968); 1909-1919 Satu-nou-de-jos, Alsóújfalu (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Sat (vezi supra) + Nou (< adj. nou „făcut de curând" < lat. novus) + de + Jos (< adv. jos „așezat la vale" < lat. deo(r)sus). ■ E posibil ca cele două localități numite Satul Nou (de Sus și de Jos) să fi purtat acest nume de la întemeiere. Numele s-a raportat la ce-tatea Baia Mare, care avea deja o vechime apreciabilă. Probabil satele au fost înființate în legătură cu activitatea minieră din zonă, fiind colonii de muncitori.

Satul Noul de Sus

Zonare: Sat aparținător de orașul Baia-Sprie, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 5 kilometri sud-est de Baia Mare, la sud de satul Tăuții de Sus; zonă de câmpie. Populație: În 1908 era o localitate mică, românească, cu 134 de case și 624 de locuitori (monografia lui Borovszky Samu, cf. Baia-Sprie, 2014: 98); 1.093 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Personalități: Vasile Costin (1938-1999), arhiepiscop ortodox; rector al Institutului Teologic Universitar din București (între 1982-1988). Monument istoric: Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1775). Atestare documentară: 1828 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1329 (?), 1828 Felsö Újfalu (Satul Nou de Sus), Satunow Dye Szusz, 1851 Felso Újfalu (Suciu, 1968); 1909-1919 Satu-nou-de-sus, Felsöújfalu (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Sat (vezi supra) + Nou (vezi supra) + de + Sus (< adv. sus „ridicat" < lat. su-ssu(m), forma vulgară de la sursum).

Satulung

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, pe valea Bârsăului, la 13 kilometri sud de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Arieșul de Pădure, Fersig, Finteușul Mic, Hideaga, Mogoșești, Pribilești, Satulung (reședință). Populație: 5.751 locuitori (în 1970), 5.409 locuitori (în comună) (în 2002); 5.837 locuitori (în comună), 1.461 locuitori (în Satulung) (în 2011). Gospodării: 1.927 (în comună, în 2011). Etnii: 4.382 români, 93 maghiari, 1.159 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Porecla locuitorilor: ciori (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Buciuman, Dragoș, Mărieș, Mureșan. Personalități: Ioan Groșan (n. 1954), prozator, dramaturg; membru USR. Marele premiu al Primăverii studențești pentru piesa Școala ludică (1978); Premiul de debut al USR pentru Caravana cinematografică (1985); premiul pentru proză al revistei Astra pentru Trenul de noapte (1989); premiul pentru proză al USR pentru O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992). Monument istoric: Castelul Teleki (1740-1780). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Hosszufalu (Satul Lung), 1603 Hoszufalva, 1603 Hossufalău, 1607 Hozzufalwa, 1733 Hoszufalu, 1750 Hoszszufalu, 1760 Hosszufalva, cca. 1800 Hosufalău, 1850 Hosszufaleu, 1854 Hosszufalva, Hosufalău (Suciu, 1968); 1909-1919 Satulung – Chiorean, Kövarhaszszúfalu (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Hosufalău. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Satu Lung (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Satu (vezi supra) + Lung (< adj. lung „care are o lungime mare" < lat. longus) > Satulung (prin aglutinare). ■ Documentele consemnează traducerea în limba maghiară a numelui românesc: Satu Lung, devenit Satulung (Hosszufalu, în magh.; preluat de români, înainte de 1600, în forma Hosufalău). „Este o traducere care indică realitatea, deci felul cum este satul: satul lung” (Radu, Satele, 2005: 126). După 1918 s-a revenit la numele românesc al localității, spre diferență de alte sate din Transilvania care au menținut suf. -falău (< magh. falu „sat”). La începutul secolului al XX-lea a mai avut denumirea de Satulung Chiorean (Kövarhaszszúfalu, în magh.), în condițiile în care în județul Cluj mai există o localitate cu nume identic.

Săbișa

Zonare: Sat aparținător de orașul Seini, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Someș, la poalele Munților Igniș, la 4 kilometri est de Seini; zonă de deal și câmpie. Populație: 875 locuitori (în 2002), 858 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: săbișean, -ă, săbișeni, -e / săbișeancă, săbișence. Atestare documentară: 1493 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1493 Sebespathak (Valea Sebeșului), 1828, 1851 Sebeș Patak, Sebespatak, 1913 Kissebespatak (Suciu, 1968); 1909-1919 Săbișa, Sebespatak (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Săbiș (< top. Sebeș) + suf. top. -a. ■ Denumirea satului provine din numele topic sau hidronimul Valea Sebeșului (Sebespathak, în magh.), unde apelativul sebeș provine din magh. sebes „iute, repede, grăbit" (Iordan, 1963: 122). Este sinonim, deci, cu Bistra și Repedea. Graur (1972: 103) pune în legătură apelativul cu magh. szép (comparativ Szebb) „frumos" sau magh. sebes „repede". Deci numele vechi, românesc, al localității, ar putea fi Repedea (< Valea Repede), tradus de autoritățile maghiare prin Sebespathak, de unde doar Sebeș, devenit prin transformări dialectale Săbiș (+ suf. top. -a) > Săbișa.

Săcălășeni

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la confluența pârâului Chechiș cu râul Lăpuș, la 11 kilometri sud de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Coruia, Culcea, Săcălășeni (reședință). Populație: 16 locuitori (în 1566), 340 locuitori (1750), 435 locuitori (1830), 772 locuitori (1900), 2.228 locuitori (în comună) (în 2002); 2.299 locuitori (în comună), 840 locuitori (în satul Săcălășeni) (în 2011). Gospodării: 1.208 (în comună, în 2011). Etnii: 632 români, 20 evrei (în 1850); 2.161 români, 8 maghiari, 77 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: să-călășean, -ă, săcălășeni, -e / săcălășeancă, săcălășence. Porecla locuitorilor: broaște (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Berciu, Conțiu, Rad, Tarța, Trif. Monument istoric: Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (sec. XVII). Atestare documentară: 1405 (Suciu, 1968). Denumiri (a.d.): 1405 Zakalosfalwa (Satul lui Sacaloș), 1475 Zakalusfalva, 1566 poss. Zakalosfalw, 1603 pagus Szakalosfalva, 1639 Szakallosffalva, 1647 Szakalosfalua, 1733 Szakállosfalu, 1750 Szekelesén, 1760 Szakélasfalva, 1850 Sze-keleseny, 1854 Szakállosfalva, Săcălășeni (Suciu, 1968); 1909-1919 Săcălășeni, Szakállosfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Săcălău de Câmpie (vechea denumire a satului Zau de Câmpie, jud. Mureș), Săcălășești (Neamț) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup săcălășeni < din n.fam. Sacaloș (< magh. sakálos „bărbos”) sau din n.fam. Săcăluș (< subst. arh. săcăluș „tun mic, primitiv” < magh. szakallás < vsl. sokolǔ „tun”) + suf. -eni. ■ Până în anul 1750, localitatea se numea Satul lui Sacaloș (Szaka-losfalva), după care în documente s-a notat denumirea de Săcălășeni (Szekeleseny), adică „oamenii din satul lui Sacaloș” sau „urmașii lui Sacaloș”. „Privitor la etimologia oiconimului Săcălășeni, acesta a fost explicat de către Gustav Kiss ca provenind din magh. sakálos «bărbos» (Kiss, 1929: 172). Această explicație a fost reluată de către Iorgu Iordan (1963: 315), care menționează numele satului ca sinonim, de origine maghiară, pentru „bărboși” (Radu, 2005: 20). În acest caz, apelativul a dat antroponimul Sacaloș, la început poreclă sau supranume. Radu Vasile propune însă o altă explicație: „Prima parte a oiconimului are la bază apelativul săcăluș «tun», deci sensul general, având în vedere și sufixul -eni, «tunari», cei care fac tunuri pentru Cetatea Chioarului. (...) Având în vedere structura oiconimului Săcălășeni, constat că este un derivat din numele de persoană Săcăluș (devenit ulterior nume de familie) cu sufixul -eni” (Radu, 2005: 20; vezi și Radu, Satele, 2005: 128). În județul Maramureș sunt atestate următoarele antroponime, față de tema în discuție: Sacală (20 de persoane cu acest nume de familie, în 2007), Sacalăș (26 de persoane), Sacalaș (15), Sa-calâs (19), Sacalâș (25), Sacalîș (53), Sacaloș (37)  probabil derivat din magh. sakálos „bărbos”; respectiv Săcăluș (9), Sacalus (5), Sacaluș (2), Săcălus (1), Săcaluș (1), Sacălus (1)  acestea din urmă derivate din apelativul săcăluș „tun”, cu sensul extins de „tunar”.

Săcel

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe cursul superior al râului Iza, la poalele Munților Rodnei, la 58 de kilometri de Sighet, la 23 de kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. Localități componente: Săcel. Populație: 1.210 locuitori (în 1822), 1.442 locuitori (1841), 1.957 locuitori (1880), 3.561 locuitori (1930), 4.319 locuitori (1970), 3.779 locuitori (în 2002); 3.500 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.388 (în 2011). Etnii: 1.710 români, 178 evrei, 1 maghiar (în 1880); 2.852 români, 7 unguri, 2 germani, 3 polonezi, 651 evrei, 44 țigani (1930); 3.353 români, 3 romi, 3 germani (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: săcelean, -ă, săceleni, -e, (săcean) / săceleancă, săcelence, (săceancă). Porecla locu-itorilor: boi încălțați (Bilțiu-Dăncuș, 2005); spâhe (cf. subst. șpâhă „iarbă mică, greu de cosit") (Papahagi, 1925); hoaspe (ALRRM, 1969); gușați (AER, 2010); oveșeri („Pământul Săcelului fiind puțin fertil, săcelenii cultivau mai puțin grâu, porumb sau alte plante mai pre-tențioase și mai mult ovăz, care crește inclusiv pe terenurile mai sărace și rezistă la clima de munte”, Roșca, 2003; Felecan, 2013: 113-114). Nume de familie derivate din numele localității: Săcelean (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Șușca, Mihali, Magdău, Grad, Bizău, Peter, Tomoiagă. Perso-nalități: Tănase Cocean (n. 1920), olar. ■ Elena Grad (n. 1935), istoric; autoarea monografiei localității: Săcel. Vatră de istorie și civilizație maramureșeană (2000). ■ Mircea Nicoschi (1953-2001), prefect al județului Sălaj (septembrie - decembrie 1996). Târg săptămânal de mărfuri și animale (sâmbăta). Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1909); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1902). Arie naturală protejată (de interes național): Peștera și Izvorul Albastru al Izei (L. 5/2000). Resurse minerale: Zăcăminte de petrol; șisturi bituminoase. Atestare documentară: 1453 (Mihaly; Filipașcu; Suciu). Denumiri (a.d.): 1453 Zachal, Keneziatus Kis Zachal, Kis Zachal, 1468 Szatzal, 1486 poss. Zachel, Zachol, 1495 Zachyall, 1828 Szatsal, 1851 Szacsal, 1913 Izaszacsal (Săcelul Izei) (Suciu, 1968); 1909-1919 Săcel, Izaszacsal (Moldovan, Togan). ■ 1453 Kenesiatum Kis Zachal (Filipașcu, 1940: 88). ■ În primele documente este menționat împreună cu Săliștea de Sus sub numele Keethzeleste „Două Săliști" (Mihali, 1900: 57-59). ■ „Localitatea e amintită la 1453 ca donațiune dată de Ioan Huniad unor viteji de ai săi pentru serviciile aduse în lupta contra turcilor" (Dermer, Marin, 1935: 106). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Săcel (Cluj, Harghita, Hunedoara, Sibiu), Săcele (Bra-șov, Constanța, Ilfov), Săcelu (Gorj) (Indicator, 1974). Legende întemeietoare: "Au venit oamenii de la Bogdan. Au fost niște căprari cu caprele. S-au așezat la Ciuroiu Popii. Au făcut un seci lângă apă. Satul are peste 400 de ani. Când a crescut populația au făcut o mănăstire mică în Dâmbu Mănăstirii" (AER, 2010: 30). ■ „Tradiția populară orală susține că Săcelul a fost, în timpuri îndepărtate, o a doua așezare mai mică  un sătucel  ridicat de sălișteni în urmă incendiilor comunei lor, Săliștea, de către niște popoare migratoare. Săliștenii se refugiază din calea năvălitorilor mai la răsărit, unde, în codrul des găsesc adăpost până la trecerea pericolului. Aici și-au făcut ei noi locuințe provizorii până să și le refacă pe cele distruse, arse, de năvălitori. Nici după ce s-au reîntors la vechea lor vatră nu le-au părăsit definitiv pe cele provizorii păstrându-le pentru alte vremuri grele sau folosindu-le când veneau la pășunat cu turmele de oi în timpul verii. Astfel și-au creat ei o a doua Săliște, căruia îi spuneau sătucel” (Grad, 2000: 22).

Etimologie: Din subst. sat + suf. dim. -uc > sătuc + suf. dim. -el > sătucel > sătcel (prin sincopare) > săcel. ■ Tradiția locală spune că Săcelul a fost întemeiat de sălișteni, pentru a se refugia în caz de pericol. Acest aspect se potrivește cu denumirea așezării: Săcel (numit în documente Zachal, Szatzal, Zachel etc.), adică un sat mic > *sătucel > *sătcel > săcel (Drăganu, 1933: 394; Pătruț, 1984: 53). La fel Roșca: de la sătuc (< sat + suf. -uc) > sătucel (sătuc + suf. -el); sătucel, prin apocapa grupului -tu- > Săcel (Roșca, 2004: 109); și Vișovan: „numele este un diminutiv de la apelativul sat, obținut prin sufixare succesivă, urmată de sincopare și o asimilare: sat + suf. dim. -uc > sătuc + suf. dim. -el > sătucel > sătcel > săcel” (Vișovan, 2005). La începutul secolului al XX-lea are denumirea, pentru o scurtă perioadă de timp, de Săcelul Izei.

Săliște

Zonare: Sat aparținător de comuna Băsești, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri vest de Băsești, la poalele Culmii Codrului; zonă de deal. Populație: 101 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: săliștean, -ă, sălișteni, -e / sălișteancă, săliștence. Nume de familie derivate din numele localității: Săliștean, Salistean (77 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Personalități: Dan Marinca (n. 1956), medic, politi-cian; prefect al jud. Maramureș (ianuarie 1992 - ianuarie 1993). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Kecskefalva, Kecskéfakva, 1470 Kechkefalva, 1475 Keczkesfalwa, 1543 Kechkesfalwa, 1549 Kecskésfalwa, 1570 Kechkesffalwa, 1642 Keczkes, 1733 Szelistye, 1760 Ketskésfalva, 1850 Szelistye, 1854 Kecskésfalva, Seliștie (Suciu, 1968); 1909-1919 Săliște, Kecskésfalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Săliște (Bihor, Cluj, Dolj, Hunedoara, Sibiu), Săliște de Beiuș (Bihor), Săliște de Vașcău (Bihor), Săliște de Pomezeu (Bihor), Săliștea (Alba, Argeș, Vâlcea), Săliștea-Deal (Alba), Săliștea Nouă, Săliștea Veche (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic Săliște (v. infra). ■ Numele vechi al localității, consemnat în documente (începând cu anul 1424), a fost Kecskefalva, unde kecske se traduce prin „capră”, iar falva prin „sat”, ceea ce înseamnă că la bază era un nume topic de genul „Poiana Caprelor (de pădure)”, adică a ciutelor. Nu departe se află un sat cu numele Ciuta (com. Bicaz). Până în trecutul nu foarte îndepărtat, Țara Codrului era o regiune dominată de păduri seculare și animale sălbatice. Din anul 1733 apare denumirea alternativă Săliștea (Szelistye), care devine nume oficial la începutul secolului al XX-lea.

Săliștea de Sus

Zonare: Oraș (din 2004), regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în sud-est depresiunii Maramureș, la 53 de kilometri de Sighet, pe Valea Izei, la poalele Munților Țibleș; zonă de deal. Localități componente: Săliștea de Sus. Populație: 1.624 locuitori (în 1886), 3.265 locuitori (1910), 4.239 locuitori (1947), 5.291 locuitori (1970), 6.100 locuitori (1992), 5.196 locuitori (în 2002); 4.893 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.987 (în 2011). Etnii: 4.795 români (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: săliș-tean, -ă, sălișteni, -e / sălișteancă, săliștence. Porecla locuitorilor: bonzari (< subst. bonzar "bondar, cărăbuș") (Papahagi, 1925; Bilțiu-Dăncuș, 2005; Roșca, 2004). Nume de familie derivate din numele localității: Săliștean, Salistean (77 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Chiș, Iuga, Vlad. Personalități: Găvrilă Iuga (1880-1940), doctor în drept, avocat, deputat în Parlamentul României Mari; prefect al jud. Maramureș (noiembrie 1928 - aprilie 1931). ■ Ion Iuga (1940-1993), poet, traducător. Vol. Tăceri neprimite (1969), Țara fântânilor (1971), Din Marmația (1977), Ieșirea din vis (1982) etc. ■ Dumitru Iuga (n. 1942), poet, etnolog. Vol. Cerb alb (1976), Mileniul provizoriu (1996). Târg săptămânal de mărfuri (marți). Monumente istorice: Casă (1740-1750); Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (a Nistoreștilor) (1680). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvorul Sulfuros și Fântâna Sărată (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de petrol. Atestare documentară: 1365 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365 Keethzeleste, 1486 Zelysthye, 1495 Zelisthe, Zelesthye, 1622 Szelestie, 1828, 1851 Felso-Szelistye, Selisty (Suciu, 1968); 1909-1919 Săliște, Felsöszelistye (Moldovan, Togan). ■ Situată pe ambele maluri ale Izei, era considerată ca două comune, având dealtfel două parohii; în 1365 Keetzeleste, proprietatea lui Bogdan-Vodă, apoi a descendenților lui Ștefan-Vodă (Filipașcu, 1940: 89). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Săliște (Bihor, Cluj, Dolj, Hunedoara, Sibiu), Săliște de Beiuș (Bihor), Săliște de Vașcău (Bihor), Săliște de Pomezeu (Bihor), Săliștea (Alba, Argeș, Vâlcea), Săliștea-Deal (Alba), Săliștea Nouă, Săliștea Veche (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic Săliște (< subst. regional săliște „sat pustiit; locul pe care a fost așezat un sat; vatra satului") + de + Sus. ■ Deși la 1365 apare în documente termenul de Keethzeleste (două Seliști), nu e clar dacă cea de-a doua localitate se referă la Săcel (despre care se știe că a fost întemeiată și populată tot de sălișteni), ori la localitatea cu același nume din dreapta Tisei. Mihaly (1900) crede că de fapt este vorba de două localități așezate de-o parte și de alta a râului Iza, care ulterior s-au contopit (Vișovan, 2005). Din 1851, denumirea satului se schimbă în Săliștea de Sus, „pentru a se individualiza de Săliștea de Jos, care fă-cea parte din Ierașul de Jos (azi, în Transkarpatia)” (Vișovan, 2005). Numele localității provine din apelativul săliște, cu sensul de „vatră de sat părăsită”. Termenul românesc este de origine slavă (< sl. selište „cort, locuință, curte" < selo „moșie, ogor"; cf. bg. selište), „fiind folosit în Evul Mediu, în Țările Românești, pentru a desemna satele „sparte” ai căror locuitori luau calea pribegiei, lăsând vetrele pustii” (Frățilă, 2007: 20). „În locurile cu acest nume, fie că astăzi sunt sau nu sate, au existat odinioară așezări omenești întemeiate, din care au mai rămas, de obicei, ruine încă vizibile" (Iordan, 1963: 258). Autorul unei lucrări monografice locale susține că, la un moment dat în istorie, satul a fost părăsit pentru o vreme de localnici, după ce a fost incendiat de năvălitori străini, timp în care săliștenii au ridicat un sat mai mic (Săcel) pentru a se adăposti (Chiș-Bloju, 2003: 31). În Transilvania sunt peste 10 localități cu numele Săliște, toate având aceeași etimologie.

Sălnița

Zonare: Sat aparținător de comuna Vima Mică, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Lăpușului, în sudul județului, la 3 kilometri vest de Vima Mică; zonă de deal. Populație: 259 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: sălnițean, -ă, sălnițeni, -e, (sălnicean) / sălni-țeancă, sălnițence, (sălniceancă). Nume de familie derivate din numele localității: Sălnicean, Sălnician (50 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Ates-tare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 poss. Szalnapataka, poss. nova Szalna, Szelnapathak, 1567 Zanicza, Zalniczapataka, Uj Szalna, 1583 Zelnicze, 1603 pagus Szelniczye, 1733 Szelnicsa, 1750 Szelnicza, 1760 Szelnicze, cca. 1800 Szelnytze, Sălnița, 1805 Szelnitze, 1850 Szelnyicza, 1854 Szelnyitza, Selnița (Suciu, 1968); 1909-1919 Selnița, Szelnicze (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n. top. Salna + suf. dim. -iță. ■ La 1566 existau trei localități vecine, situate la sud de râul Lăpuș, care, oficial, se numeau Zalnapatak / Zalniczapataka, adică Valea Salnei / Sălniței: Frâncenii Boiului, Românești și Sălnița. Spre a le diferenția, autoritățile vremii le-au mai numit și Salna Mare (Nagy Szalmapathak – Românești), Salna Mică (Kis Zalnapatak – Frâncenii Boiului) și Salna Nouă (nova Szalna și Uj Szalna – Sălnița). De unde rezultă că satul Sălnița s-a întemeiat prin colonizarea unor familii provenite fie din Românești, fie din Frâncenii Boiului. În privința denumirii, aceasta derivă fie dintr-un nume topic Salna (< sl. solǐna „sărată”), fie dintr-un hidronim Valea (Salnei) Sălniței, care ar putea indica prezența izvoarelor de apă minerală.

Sălsig

Zonare: Comună, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul râului Someș, la poalele Dealurilor Asuajului, la 38 kilometri de Baia Mare; zonă de câmpie. Localități componente: Sălsig. Populație: 1.544 locuitori (în 2002); 1.641 locuitori (în 2011). Gospodării: 543 (în 2011). Etnii: 1.407 români, 6 maghiari, 168 romi (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: sălsigan, -ă, sălsigani, -e / sălsigancă, sălsigance. Porecla locuitorilor: porci (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Sălsigan (4 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bancoș, Chirilă, Chiș, Dulf, Luca, Pop, Taloș, Zah. Personalități: Ștefan Bitan (n. 1929), eseist, traducător. Vol. Serghei Esenin (1969), Labiș – Albatrosul ucis (1970), Istoria literaturii universale. Secolul XX (1971). ■ Dorel Topan (n. 1963), pictor, scenograf (12 expoziții personale în perioada 2006-2013). Așeză-mânt monahal: Mănăstirea ortodoxă Făget, cu hramul „Înălțarea Domnului” (2000). Atestare documentară: 1387 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1387, 1451 Zelzegh, 1464 Zelteg, 1594 Zelek, 1555 Szélszeg, 1564 Zeliek, 1604 Zeelzegh, 1640 Zelszegh, 1715 Szelszgh, 1733 Szelszog, 1850 Szélszigu, 1854 Szélszeg, Selsig (Suciu, 1968); 1909-1919 Sălsâg, Szélszeg (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din magh. Selsig (< magh. szil „ulm” + magh. szeg „colț, unghi”), pronunțat dialectal Sălsig. ■ Se pare că numele satului Sălsig are aceeași origine cu numele localității Ulmeni, având aceeași rădăcină Ulm, din apelativul ulm „specie de arbori cu scoarța netedă” (< lat. ulmus). „În Solnocu de Mijloc, acolo unde identificăm și Ulmeniul, până în 1461, a existat și o localitate cu numele Ulmez, amintită și sub formele Elemed sau Elmezd” (Botiș, 2011: 16). Numele celuilalt sat, „situat la marginea comitatului”, a fost tradus în maghiară, devenind, conform pronunției sălăjene, Szel (< magh. szil „ulm”) + Szeg (< magh. szeg „colț, unghi; cui”), adică Selsig, pronunțat Sălsig (idem; vezi și Frățilă, 2007: 128, pentru etimologia oiconimului Sinersig, jud. Timiș). Același apelativ magh. szil „ulm” îl regăsim și în componența top. Sălaj (< magh. szillágy „ulmet”, derivat din szil „ulm” + -ágy „albie (râu)”, Drăganu, 1933: 418). Notarea din documente confirmă într-un fel ipoteza: Zelzegh, Szél-szeg, Zeelzegh, Szélszigu. Numele se referă probabil la un pâlc de ulmi, dintr-un colț de pădure (în Evul Mediu, regiunea era dominată de păduri seculare, despre care se relatează că înaintau până pe malul Someșului).

Săpânța

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la confluența râului Săpânța cu Tisa, la granița cu Ucraina, la 18 kilometri vest de Sighet și 82 kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Săpânța. Populație: 2.658 locuitori (în 1900), 3.727 locuitori (în 1930), 3.101 locuitori (1970), 3.267 locuitori (în 2002); 2.903 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.205 (în 2011). Etnii: 1.730 români, 817 evrei, 60 maghiari, 25 slovaci, 25 ruteni (în 1900); 2.668 români, 998 evrei, 18 unguri, 22 țigani, 13 ruteni (în 1930); 2.791 români, 4 maghiari, 5 ucraineni (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: săpânțean, -ă, săpânțeni, -e / săpânțeancă, săpânțence. Porecla lo-cuitorilor: tâlhari (Bilțiu-Dăncuș, 2005); rotari (Papahagi, 1925); bătăuși (ALRRM, 1969). Nume de familie derivate din numele localității: Săpânțan, Săpănțan (70 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Holdiș, Pop, Ștețca, Stan, Turda. Monumente istorice: Ansamblul de arhitectură și tehnică populară - complex de vâltori (sec. XIX); Cimitir evreiesc (sec. XVIII); Cimitirul Vesel (1935). Crucile din Cimitirul Vesel, sub formă de troițe, sunt viu colorate, având un fond albastru azuriu și conțin poeme cu tentă umoristică (uneori satirică) despre decedat. Parțial, opera meșterului local Stan Ioan Pătraș. Așezământ monahal: Mănăstirea ortodoxă Peri-Săpânța, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Lăcaș de cult construit (între anii 1995-2003) pe malul stâng al Tisei, la Săpânța, de către un grup de meșteri din Bârsana. Turnul bisericii măsoară 75 de metri. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvorul Coroana (principal), Izvorul Elisabeta și Izvorul Roșu (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1373 (Mihaly; Filipașcu; Suciu; R. Popa; Bologa). Denumiri (a.d.): 1373 Zapancha, 1389 Zaploncha, 1389 Zoponcha, 1390 Zaploncha, 1427 Chaponcha, 1450 Zoponcza, 1457 nobiles wolaky de Soponcza, 1461 Scoponcha, 1468 Zaploncza, 1482 Zplaponcza, 1492 Zaponcza, 1828, 1851 Szaploncza (Suciu, 1968); 1909-1919 Săpânța, Szaploncza (Moldovan, Togan). ■ Zapancha (într-un do-cument emis la 30 octombrie 1373 de Nicholaus canonic custode de Zagreb); Zapuncha și Zapponcha (7 octombrie 1383); Zapancha și Zaponcha (într-o diplomă din 2 februarie 1939); Zaponcha (într-un mandat al regelui Sigismund emis la 28 aprilie 1439); Zaponcha (într-un alt mandat al regelui Sigismund emis în același an, la 24 iunie); Saponcha (26 martie 1418); Zaponcha (15 iulie 1424); Zapancha (într-un fragment de diplomă provenind de la Conventul din Lelesz datat din perioada 1426-1430); Zapploncza (prima tentativă de maghiarizare a denumirii originale românești, care apare într-un document al Capitlului din Oradea, emis la 28 noiembrie 1442); Zapponcza, Zapponczathw și Zappancza (într-un mandat emis de regele Ladislau la 6 aprilie 1456); Zapponcza (12 februarie 1457); Zaploncza (9 noiembrie 1457); Zaponcza (28 februarie 1458); Zaponcza (într-o diplomă a Conventului din Lelesz, datată 17 octombrie 1459); Zapoloncza (într-un document dat de regele Matei Corvin tezau-rarului Emeric de Zapolya, la 5 februarie 1461; se remarcă încercarea de a se apropia toponimul de numele Zaploya); Zaponcza, Zaponcha, Zapuncza, Za(ploncza ex scitu fassi sunt sic et eomodo) (într-o diplomă emisă de regele Matei Corvin, la 23 aprilie 1465); Zaploncza (23 februarie 1468); Zaponcya (în 1492); Saploncza (în 1828-1851) (Bologa, 2002: 367-370). ■ În 1373 Zapancha, proprietatea lui Stan, Petru, Ilie, Mihai și Sandrin (Filipașcu, 1940: 85).

Etimologie: Din lat. sapinus „brad" (< rad. i-e. sappus „brad”) + suf. -ț + suf. top. -a. ■ Potrivit legendei, numele satului provine de la hidronimul Săpânța: „Când s-o făcut comuna, aici o fost pădure. Numele, după numele apei" (AER, 2010: 30). Tache Papahagi (1925: 156), autorul celebrei lucrări Graiul și folklorul Maramureșului, notează: „Pătura intelectuală maramureșeană se complace a deriva numirea Săpânța din latinescul sapientia (= înțelepciune)". Iar istoricul Radu Popa susține că „s-a produs derivarea numelui din verbul slav szpati „a împrăștia, a risipi", sugerând o așezare întemeiată pe prundișurile aduse de Tisa (J. Kniezsa, 1943), cf. și Petrovici (1924) notând sensul de nisipos (Dacoromania, IV, p. 1077). N. Iorga (1927) îl alătură numelui Sepeniț (o mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni", în Analele Academiei Române, secția istorie, seria III, tom VI, 1927, p. 70)" (Radu Popa, Observații privind vechimea și semnificația ca izvor istoric a unor toponime maramureșene, în Anuarul Marmația, III, 1977, p. 44, nota nr. 52, subsol, cf. Bologa, 2002). O ipoteză de altă factură aparține geologului Vasile Bologa: „Prezența toponimului Săpânța, considerat de noi a proveni din latinul sapinus „brad", originar după lingviștii francezi și germani dintr-un termen străvechi prelatin, probabil galic, trebuie avută în vedere în contextul conviețuirii îndelungate, în partea de nord a țării noastre, a triburilor tracice cu cele celtice, al unui proces de largă interferență și intensă influențare reciprocă între cele două etnii, nefiind altfel exclusă posibilitatea ca celții să fi preluat acest termen de la traci" (Bologa, 2002). Același Bologa, reia ideea în prefața lucrării Săpânța cea dreaptă ca bradul (autor Gheorghe Pop, p. 6-7): „Localitatea își trage numele, după opinia noastră, de la un vechi radical celto-galic, de origine indo-europeană, sappus = brad, din care s-a format francezul sapin = brad sau italianul zapinus = țapin (unealtă pentru manevrat buștenii); dovadă că, la obârșie, Valea Săpânței se numește Valea Bradului (de la radicalul traco-dacic bredh = brad)” (p. 367-370).

Săsar

Zonare: Sat aparținător de comuna Recea, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate suburbană, situată la 3 kilometri vest de Baia Mare; zonă de câmpie. Populație: 2.016 locuitori (în 2011). Etnii: „S-a încercat să se maghiarizeze, colonizându-se mai multe familii ungurești, dar nu s-a putut, întrucât, chiar după mărturia istoriografilor maghiari, la anul 1741 biserica reformată din Săsari a fost ocupată de valahi, fiindcă nu se mai găsea nici un ungur în sat" (Dariu Pop, 1938: 77). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: săsăran, -ă, săsărani, -e / săsă-rancă, săsărence. Porecla locuitorilor: țânțari (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Săsăran, Sasaran, Săsărean (817 persoane cu aceste nume, în Mara-mureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Băban, Cioci, Dobra, Gherasim, Ghișa, Pop, Roman, Rus, Săsăran. Personalități: Vasile Dobra (1943-2007), poet. Vol. Femei care m-ar fi putut iubi (1998), Fluier de zăpadă (1999), Geografia tristeții (2003). Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct “Dâmbul Morii”). Atestare documentară: 1327 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1327 Zazarbanya (Baia Săsar), 1347 Zazar Banya, Zazurbanya, 1376 Zazurbanya, 1410 poss. Zazar, 1475 Zazsar, 1733 Szaszar, 1750 Szeszár, 1850 Szászár, Szeszar, 1854 Szaszár, Săsar (Suciu, 1968); 1909-1919 Săsari (Zăzari), Zazár (Moldovan, Togan). ■ „Comună foarte veche, în 1410 este scrisă Zazar" (Dariu Pop, 1938: 77). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Săsarm (Bistrița-Nă-săud) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din rad. i.-e. *sar-, *ser- „apă; curgere", repetat (sar sar); prin asimilarea lui -r- în -ss- (din grupul consonantic -rs-) > Săsar. ■ Atestarea din 1327, Zazarbanya, dovedește faptul că, deja în secolul al XIV-lea, aici avea loc o activitate minieră intensă. Așezarea – la început, probabil, o colonie de mineri – și-a luat numele de la hidronimul Săsar, iar acesta (cf. Felecan, 2011) „putea avea la bază rădăcina i.-e. *sar-, *ser- „apă; curgere" (cf. sanscr. Si-sarti „curgere", lat. serum „lichid, zer"), repetat (sar sar), întocmai ca și Arar, fluviu galic menționat de Caesar. Și din punct de vedere fonetic forma Săsar poate fi explicată. Grupul consonantic -rs- s-a transformat, prin asimilarea lui -r-, în -ss-, scris, în epoca romană, și cu un singur -s-: -rs- > -ss-: lat. clas. deorsum > lat. pop. deossu(m) > rom. jos; sursum > sussu(m) > sus. (...) Sarsar a putut deveni cu timpul Sassar și apoi Sasar, formă din care a rezultat, în mod normal, Săsar, cu trecerea lui a aton la ă" (Felecan, 2011: 11-13).

Sâlța

Zonare: Sat aparținător de comuna Rozavlea, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe valea Izei; zonă de deal. Populație: 269 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: sâlțan, -ă, sâlțeni, -e. Atestare documen-tară: Localitate înființată în anul 2006, fost cătun al comunei Rozavlea.

Etimologie: Din hidronimul Sâlța sau n. top. (La) Sâlța, derivat din apelativul reg. înv. sâlță, cu sensul de „laț, cursă, capcană" (< ucr. sylice, dim. din silo „laț", Scriban; Candrea, cf. DER; MDA). Sau, așa cum opinează prof. Vișovan, ar putea fi vorba de ucr. selce „sătuc".

Sârbi (Budești)

Zonare: Sat aparținător de comuna Budești, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la poalele Munților Gutâi, pe valea Cosăului, la 7 kilometri nord de Budești; zonă de deal. Populație: 823 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: sârbean, -ă, sârbeni, -e / sârbeancă, sârbence. Porecla locuitorilor: prune sărate (Bilțiu-Dăncuș, 2005); prunari (Papahagi, 1925; AER, 2010) - „Sârbd'enii îs prunari, păntru că-s mulți pomi acolo, multă pomărie" (Papahagi, 1925: 315-316). Nume de familie frecvente în localitate: Demian, Giurgi, Marinca, Rednic. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, Josani (1665); Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1667). Atestare documentară: 1405 (Mihaly, 1900, cf. Iuga, 2012: 531); 1459 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1459 Zeer, Zenfalua, Zerfalwa, 1465 Zerpfalva, 1475 Syepfalwa, Szirpfalva, 1479 Ezzepfalwa, 1480 Zerfalva, 1828 Szérfalva, Sirby, 1851 Szerfalu (Suciu, 1968); 1909-1919 Sârbi, Szerfalva (Moldovan, Togan). ■ S-a format din contopirea satelor Balotești și Comârzana, pomenite în 1405. În 1459 Zeer, în 1465 Zerpfalva, iar în 1475 Szirpfalva (Filipașcu, 1940: 92). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Sârbi (Arad, Bacău, Bihor, Botoșani, Galați, Hunedoara, Sălaj, Vaslui, Vâlcea, Vrancea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din antrop. Sârb(u), nume etnic + suf. -i (în loc de suf. -ești). ■ Formele sub care apare denumirea localității în documente (Zeer, Zenfalua, Zerfalwa, Zerpfalva, Syepfalwa, Szirpfalva, Ezzepfalwa, Zerfalva, Szérfalva, Sirby, Szerfalu) traduc sau transcriu în grafia maghiară numele Sârbi sau Satul lui Sârb(u). Sufixul -i este desinența care indică pluralul, în loc de suf. -ești. Este evident că la origine se află un antroponim Sârb sau Sârbu, nume etnic. În județul Maramureș, 18 persoane au numele de familie Sârb și 11 persoane Sârbu (cf. DFN, 2007). De precizat că „până într-o epocă nu prea îndepărtată de a noastră, românii au cunoscut la sud de Dunăre o singură populație slavă, pe care o numeau sârbi, indiferent de adevărata ei origine etnică" (Iorgu Iordan, 1963: 263). În țara noastră sunt alte zece oiconime cu denumirea de Sârbi, având aceeași etimologie.

Sârbi (Fărcașa)

Zonare: Sat aparținător de comuna Fărcașa, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Someșului, între Fărcașa și Tămaia; zonă de câmpie. Populație: 514 locuitori (în 2002), 577 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: sârbean, -ă, sârbeni, -e / sârbeancă, sârbence. Porecla locuitorilor: păstăi (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Van-ci(u). Atestare documentară: 1424 (Makkai, cf. Iuga, 2012: 534); 1428 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1428 possessio Valahalis Tothfalu („posesiunea româneacă a lui Toth”), 1648 Olah Tootffalu, 1733 Aso-Thotfalu, 1828 Oláh Tóthfalu, Szirp, 1851 Oláh Tótfalu (Suciu, 1968); 1909-1919 Sârbi, Oláhtótfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Sârbi (Arad, Bacău, Bihor, Botoșani, Galați, Hunedoara, Sălaj, Vaslui, Vâl-cea, Vrancea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din antrop. Sârb(u), nume etnic, la pl.. ■ Încă în Evul Mediu așezarea avea populație majoritar românească și se afla în posesia unui oarecare Sârb(u), nume pe care autoritățile maghiare îl traduc Toth (< apelativul magh. tóth „slovac"). Astfel, denumirea satului e notată Tothfalu. Abia în anul 1828 apare pentru prima dată denumirea Sârbi, în grafia maghiară (Szirp), nume care va deveni oficial din 1918.

Seini

Zonare: Oraș (agroindustrial) (din 1989), zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Până în 1968, localitatea a aparținut de județul Satu Mare. Localizare: Localitate situată la poalele Munților Igniș, pe malul pârâului Seinel (afluent al Someșului), la 27 de kilometri de Baia Mare, în extremitatea vestică a județului Maramureș (la 42 de kilometri de Satu Mare); zonă de câmpie și deal. Localități componente: Săbișa, Seini (reședință), Viile Apei. Populație: 4.638 locuitori (în 1900), 4.991 locuitori (1931), 8.295 locuitori (1970), 10.105 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 8.987 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 7.501 locuitori (în orașul Seini) (în 2011). Gospodării: 3.077 case (în 2002), 3.383 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 7.011 români, 1.387 maghiari, 192 romi, 30 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: seinean, -ă, seineni, -e / seineancă, seinence. Nume de familie frecvente în localitate: Andercău, Ardelean, Bălan, Cătană, Csompa, Fage, Pop, Țîntaș. Personalități: Alexiu Berinde (1844-1923), preot (protopop), membru al mișcării unioniste. Târg de mărfuri și animale (în ultima zi de luni din lună). Sit arheologic: Așezare, neolitic, epoca bronzului (punct „Berenaș“), epoca medievală (punct „Dealul Cetății”). Monumente istorice: Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1882); Școala confesională românească (1860-1865); „Banca Sătmăreană” (sec. XIX); Judecătoria (azi Școala Generală nr. 1) (încep. sec. XX); Intreprinderea de drojdie seineană (1875); Sinagogă (1904); Biserica calvină (1796); Moara (1875); Oloiniță (1875); Biserica romano-catolică „Neprihănita Zămis-lire” (1421); Școala confesională romano-catolică (sec. XVIII); Hotel (încep. sec. XX); Casa Crăciun (azi Primăria orașului Seini) (încep. sec. XX). Arie naturală protejată (de interes național): Pădurea cu pini Comja (arborii formează numele poetului Mihai Eminescu) (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe versantul drept al Văii Jugăului, afluent al Someșului, la 4 kilometri nord-est de centrul orașului (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1334 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1334 Synir, 1335 Symir, Waralya, Zynyrwarallya, 1465 castrum Waral, 1490 castrum Zynyr, 1599 Waralia, 1808 oppidum Szi-nyérvárallya, 1828 Szinyir Várallya, Szejeny, 1851 Szinyér-Váralja, 1913 Szinérváralja (Suciu, 1968); 1909-1919 Săini, Szinyérváralja (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din hidron. (Valea) Seină (< adj. sein „sur, cenușiu, gri”) > Seinel > Seini (Sein + suf. -i). ■ Prima abordare etimologică îi aparține lui Dariu Pop (1938: 82): „Localitate foarte veche care își are numele de la pârâul Seinel. Seină se spune la o varietate de struguri vineți, apoi săin, vorbind de oi, înseamnă sur (oaie săină). Ambele ipoteze sunt favorabile relativ la originea numelui localității. Viile de la Seini au fost vestite totdeuna, puteau să aibă pe vremuri specialitatea struguri seini. Părăul Seinel izvorește și curge printre niște stânci negre, vărgate cu alb, ca și lâna oii sure...". Pop (2003) comentează: „După părerea lui Dariu Pop, localitatea a primit numele de la pârâul Seinel, care izvorește de la poalele Dealului Comja și străbate toată localitatea pe care ungurii au omonomizat-o în Sziner, ceea ce nu înseamnă nimic în limba maghiară” (p. 49). Hidronimul Seinel (un pârâu, afluent al Someșului) pare a fi o formă diminutivă de la Sein, derivat probabil dintr-un adjectiv sein, cu sensul de „sur, cenușiu, gri”, derivat din sl. sini „livid, vânăt” (după Scriban; Miklosich, Cihac, Tiktin, Conev, cf. DER). De aici, expresia oi seine (= cu lâna sură, albastre) sau struguri seini (= brumării). Numele vechi al hidronimului putea să fie Valea Seină sau Apa Seină, iar cu timpul s-a renunțat la apelativ, păstrându-se doar adjectivul (vezi cazurile Aspra, Larga, Strâmbu etc.). Forma diminutivă se datorează raportării la râul Someș. Nu e exclus ca numele vechii cetăți să derive din hidronimul Seinel, notat de scribii cancelariilor maghiare prin Synir, Szinyér, Szinér. Mai târziu, numele localității a devenit Seini, din Sein (< Seinel, prin desufixare) + suf. -i (ca efect al durificării consoanei finale, v. Pătruț, 1984: 41).

Sighetul Marmației

Zonare: Oraș, municipiu (din 1968), regiunea Maramureș. Reședință voievodală (în timpul lui Drag și Balc), comitat al Maramureșului, reședință a județului Maramureș, capitală de raion. ■ În 1352 primește privilegii cu caracter orășenesc (R. Popa, 1970: 58, la note). Localizare: Localitate situată în partea de nord-vest a depresiunii Maramureș, la altitudinea de 274 m, pe malul stâng al Tisei, la confluența Tisei cu Iza, la poalele Dealului Solovan, la granița cu Ucraina; zonă de deal. Localități componente: Iapa, Lazul Baciului, Sighetul Marmației (reședință), Șugău, Valea Cufundoasă, Valea Hotarului. Cartiere: Bogdan-Vodă, Cămara, Câmpul Negru, Dealul Cetății, Doboeș, Făget, Independenței, Teplița, Valea Ungurului, Unirii. Populație: 17.445 locuitori (în 1910), 24.219 locuitori (1956), 33.361 lo-cuitori (1970), 39.095 locuitori (1978), 41.220 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 37.640 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 33.122 locuitori (în orașul Sighetul Marmației) (în 2011). Gospodării: 16.285 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 28.634 români, 4.417 maghiari, 490 romi, 750 ucraineni, 57 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Numele comun al locuitorilor: sighetean, -ă, sigheteni, -e / sigheteancă, sighetence. Porecla locuitorilor: cizmari (DRAM, 2015). Personalități: Ioan Buteanu (1821-1849), prefect al Zarandului în anii 1848-1849; locțiitorul lui Avram Iancu. ■ Hollosi Simon (Simion Corbu) (1857-1918); în 1896, împreună cu Ferency Karoly, Reti Istvan și Thorma Janos, fondează o școală particulară de pictură în Baia Mare; aceasta va deveni o colonie artistică ce se alătura altor circa 40 de colonii existente în Europa secolului al XIX-lea. ■ Liviu S. Bordeaux (1896-1980), artist plastic, dascăl, director al Muzeului maramureșean din Sighet. ■ Francisc Nistor (1908-1997), directorul fondator al Muzeului Maramureșului din Sighet. Autor al albumelor de fotografii cu caracter etnografic: Creații și creatori populari din zona etnografică Mara-mureș (1967), Măștile populare și jocurile cu măști din Maramureș (1973), Poarta maramureșeană (1977) etc. ■ Elie Wiesel (n. 1928), prozator, profesor universitar la New York și Boston. A scris peste 30 de volume (romane, eseuri, piese de teatru). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1986). ■ Alexandru Ivasiuc (1933-1977), prozator, redactor-șef la Editura Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, director al Casei de filme 1. Vol. Vestibul, premiul pentru proză al USR (1967); Interval (1968), Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975) etc. Membru de onoare al Academiei Române. ■ Petru Forna (1944-2005), filolog, traducător, germanist, diplomat; ambasador al României în Austria (1997-1999). Manifestări tradiționale locale: Festivalul de muzică folclorică Am fo’ și-om fi (luna mai). ■ Festivalul de datini de iarnă Marmația (luna decembrie). Târg săptămânal de animale (miercuri). Târg mare, în prima zi de luni din fiecare lună. Sit arheologic: Așezare fortificată, Hallstatt (punct „Dealul Solovan”); așezare sec. XII-XIII (punct „Valea Mare”). Monumente istorice: Centrul istoric al orașului (sec. XVIII-XX); Ansamblul urban „Cămara Sării” (sec. XV-XIX), Vechea „Direcție a pădurilor” (azi Liceul „Leowey Klara”) (sec. XVIII); Liceul Pedagogic (1802); Primăria (azi Casa Armatei) (sec. XIX); Sinagogă (1902); Poșta (sec. XIX); Biserica Ucraineană „Înălțarea Sfintei Cruci” (1791-1807); Casa cu cariatide, la parter Librăria „Luceafărul” (1890); Vicariatul Ortodox Ucrainean (sec. XIX); Tribunalul Vechi (azi, Primăria și Judecătoria) (1893-1895); Banca Albina (1886); Închisoarea (azi, Muzeul Victimelor Comunismului) (1897); Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1892); Fabrica de Lapte (1913); Cazarma Militară (1825); Casa Florian Mihaly de Apșa (azi, Protopopiatul Greco-Catolic) (sec. XIX); Gara CFR (1893-1897); fosta Școală Normală (sec. XIX); vechea Fabrică de Perii „Părplast” (încep. sec. XX); pavilioanele vechi ale Spitalului Municipal (sec. XIX); Hotel Coroana (sec. XIX); Casa Brenner (1832); Mănăstirea Piariștilor (1730-1806); Biserica „Sf. Carol de Borromeo” (1730-1806); Banca Maramureșeană (sec. XIX); Liceul Ucrainean și Liceul Sportiv (1901); Farmacia Buzath (1875); Sediul Asociației pentru Cultura Poporului Român din Maramureș cu Preparandia (azi, sediu Acaterm) (1873-1875); Palatul Culturii (1913); Banca Națională (sf. sec. XIX); Sediul Lojei Francmasonice (1890-1910); Liceul „Dragoș Vodă” (1913); fosta Prefectură a Comitatului Maramureș (azi, Restaurantul „Curtea Veche” (1692); Biserica Reformată (sec. XIV-XV); Cimitir Evreiesc (sec. XVIII); Curia familiei Dunca (sec. XIX); Casa Wiesel (sec. XIX); Casa Mihaly de Apșa (1880). Arie naturală protejată (de interes național): Peștera din Dealul Solovan (L. 5/2000). Atestare documentară: 1334 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1334 plebanus de Dygnet (= Zyguet) Zyket, 1335 Ziget, 1346 Zyghet, 1349 Zigeth, 1392, 1397 oppidum Zygeth, 1429, 1459 civitas Zigeth, 1614 oppidum Zigett, 1720 Szigeth, 1838 Szigethum, Sibot, 1851 Szigeth, Szigit, Szihota (Suciu, 1968); 1909-1919 Sighetul-Maramurășului, Máramarosziget (Moldovan, Togan). ■ Pentru că era singura localitate urbană din Țara Maramureșului, localității Sighet i se zicea „oraș", fără a se menționa numele de Sighet. „Romanii ziceau Urbs , adică „oraș" în loc de Roma. Arabii au mai multe orașe cu numele Medina, care înseamnă „oraș", francezii numesc centrul Parisului Cité, englezii numesc centrul comercial al Londrei City, ambele însemnând la origine oraș" (Graur, 1972: 15). ■ Variante ale numelui localității: Sighet, Sighetu Maramurășului. ■ Prin decretul 799/1964, numele localității se modifică din Sighet în Sighetul Marmației. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Sighetul Silvaniei (Sălaj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Sighet (< magh. sziget „insulă", cu sensul lărgit de „loc înconjurat de ape” sau cuvântul dacic zeget-zegetusa „cetate, fortificație") + Marmația (vezi supra, la etimologia numelui topic Maramureș). ■ Dintre toate oiconimele din Maramureș, cele mai multe intervenții, din punctul de vedere al abordării etimologice, le-a avut Sighetul Marmației, fosta reședință voievodală și capitală a comitatului. Exegeții s-au situat într-una din cele două tabere care au pledat fie pentru originea maghiară a toponimului Sighet, fie pentru originea dacică. ■ N. Drăganu, în recenzia (apărută în Dacoromania) la lucrarea lui Tache Papahagi, Graiul și folclorul Maramureșului (1925), susține că numele Sighet provine din magh. sziget, cu sensul de „insulă". Dermer și Marin (1935: 28) aduc argumente suplimentare în acest sens: „Sighetul, a cărui traducere românească înseamnă „insulă", e de fapt înconjurat din toate părțile de apă. La sud-est curge pârâul Ronișoara, la nord Tisa, la sud Iza, la vest Iza și Tisa, care se unesc la podul de la Ciarda, în marginea de apus a orașului". În Istoria Mara-mureșului (1940), Alexandru Filipașcu sugerează același etimon maghiar: „Până în secolul al XIV-lea servea de loc de adunări și de târguri, din care cauză rutenii au numit-o Sihot. Ungurii, profitând de aspectul de insulă a Sighetului, fiind situat la confluența Izei cu Tisa și a Ronișoarei cu Iza, i-au dat numele Sighet, nume pe care l-au păstrat până azi” (Filipașcu, 1940: 93). Iorgu Iordan, în Toponimia românească (1963) susține că Sighet este sinonim pentru ostrov și provine din magh. sziget „insulă". Arheologul băimărean Carol Kacso afirmă și el că „numele localității este, evident, de origine maghiară, la fel ca și ale altor câteva așezări maramureșene, precum Ieud, Șieu, Șugătag, Virișmort, Sarasău, și ilustrează poziția sa între mai multe ape" (în Acta Musei, V, 2006: 188-190). În sprijinul adepților acestei ipoteze se poate nota numele topic bănățean Sighet „șes arabil între meandrele râului Aranca, în localitatea Sânnicolau Mare, jud. Timiș” (v. Frățilă, 2007: 75), a cărui denumire nu poate proveni decât din magh. sziget „insulă". ■ În deceniul șapte al secolului al XX-lea, pe fondul promovării de către autorități a unui curent naționalist, apar primele luări de poziție referitoare la originea dacică a termenului: „Apropierea de magh. sziget „insulă" (propusă de maghiari și preluată de cercetătorii români Bogrea, Drăganu, Iordan etc.) pare să fie o simplă etimologie populară”, susține Dimitrie Macrea (1977). Numele Sighet ar proveni „de la cuvântul dacic zeget-zegetusa „cetate, fortificație", cuvânt pe care, după părerea noastră, îl regăsim în a doua parte a numelui Sarmizegetusa” (Ibidem). Ideea a fost lansată pentru prima dată de Mihai Marina, într-un articol publicat în Magazin istoric: „Toponimul are origine dacică: particula zeget are înțeles de cetate, localitate, fortificație. Dacicul zeget - poate Zegethes - a devenit medievalul Zigheth" (Mihai Marina, 1976). Acesta respinge ipoteza ori-ginii maghiare a top. Sighet: „Orașul nu are și nu a avut niciodată înfățișarea unei insule, nefiind înconjurat de ape" (Mihai Marina, art. Sighet, cetate a dacilor și așezare a românilor, în „Magazin istoric”, nr. 12 / 1976: 30-32, cf. Roșca, 2004). În revista „Școala și viața" apare un articol în care e propusă originea latină a termenului: „Apelativul siget, seget nu este un împrumut, ci o moștenire din limba latină; etimonul lui Sighet ar fi seges, segetis, care a avut sensul de „semănături, recoltă, câmp cu semănături", sens care s-ar fi păstrat până astăzi în graiul maramureșean, în expresia mă duc la Sighet = mă duc după grâu" (Lupu Petrovan, art. Numele topic Sighetu Marmației, în „Școala și viața”, II, p. 15, cf. Roșca, 2004). Ideea a prins, astfel încât, câțiva ani mai târziu, geograful Grigore Posea scrie într-o lucrare despre județul Maramureș: „Se pare că însuși numele Sighet derivă de la zeget „cetate, fortificație" (se întâlnește și în componența denumirii Sarmizegetusa), sau de la lat. seges = semănătură, recoltă" (Jud. Maramureș, 1980: 11). Prof. Roșca (2004) susține și el că natura locului exclude posibilitatea provenienței top. rom. Sighet din apelativul magh. sziget „insulă". Iar numele provine din dacicul zeget „fortificație" (Roșca, 2004: 12). Din păcate, termenul zeget / zegetusa „cetate, fortificație" nu figurează printre cuvintele presupuse ca fiind de substrat (v. Brâncuș, 1983). ■ Din 1968, denumirii Sighet i s-a adăugat deter-minantul Marmației, un deziderat mai vechi al intelectualilor maramureșeni: „Prima dată figurează într-un document din 1346, sub numele de Zyget. Totuși, în decursul veacurilor, Sighetul poartă, într-o mulțime de documente oficiale, numele de Marmația (...). Cunoscând aceasta, ar fi de dorit să se revină la străvechea denumire, în locul Sighetului, de rezonanță și de proveniență străină" (Filipașcu, 1940: 93).

Slătioara

Zonare: Sat aparținător de comuna Strâmtura, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Slătioarei (afluent al Izei), la poalele Dealului Morii, la sud de Strâmtura, la 8 kilometri de centrul comunei; zonă de deal. Populație: 513 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: slătean, -ă, slăteni, -e / slăteancă, slătence (< n. top. Slatina, numele vechi al Slătioarei). Porecla locuitorilor: ciotormeni (< subst. ciotorman „gușat") (Bilțiu-Dăncuș, 2005); luna-n tău (Roșca, 2004); ciote (DRAM, 2015). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Borcutul din Șes, Borcutul de la Măgură, Fântâna Sărată (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1353 (Mihaly), 1430 (Filipașcu), 1431 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1431 Zlatyna, Zlatina, 1458 Zlathayfalva, 1514 Sospathaka, 1549 Zlatyna aloi nomine Soospathaka, 1555 Soospathak, 1828, 1851 Szatinka, 1913 Izasópatak (Suciu, 1968); 1909-1919 Slătioara, Izasópatak (Szlatinka) (Moldovan, Togan). ■ 1430 Zlatyna, 1458 Zlathayfalva, proprietatea fiilor lui Ioan Vodă din Rozavlea și a familiei Verdeș (Filipașcu, 1940: 89). ■ 14 mai 1353 Sospatakchu, traducere maghiară (Mihaly, 1900: 31). Localități cu nume identice sau ase-mănătoare: Slătioara (Olt, Suceava, Vâlcea), Slătioarele (Argeș, Ilfov, Vâlcea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din hidron. Slătioara < subst. slătioară „pârâu cu apă sărată" (< s. slatină „apă sărată, izvor sărat" + suf. dim. -ioară). ■ Încă în anul 1900, Mihaly de Apșa arăta că numele satului vine de la râul Slătioara, pomenit pentru prima dată la 1353, în traducerea maghiară Sospatak (Râul sărat, Slătioara) (Mihaly, 1900; vezi și Roșca, 2004: 124). Dealtfel, aceasta va fi și denumirea oficială a satului în perioada medievală: Sospathaka, Zlatyna, Zlathayfalva. Pârâul Slătioara izvorăște de la poalele Sermeteșului (1.306 m), trece prin localitățile Glod, Slătioara și se varsă în Iza între localitățile Strâmtura și Bârsana; are o lungime de 12 kilometri. Vișovan (2005) precizează că numele localității provine din apelativul dim. Slă-tioara, obținut din slătinioara, prin evolutia lui n’ > i semivocalic și însemnând „izvor, pârâiaș cu apă sărată" (< slatină „apă sărată, izvor sărat" + suf. dim. -ioară < lat. -eola)”.

Someș-Uileac

Zonare: Sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). ■ În anul 1387, satul Uileac aparținea domeniului cetății Aranyos (Petri Mor, Monografia județului Sălaj, cf. Oros, 2011: 30). ■ Reședință de comună (1945-1968) având în subordine satul Vicea și Arduzel (Botiș, 2011: 38). Localizare: Localitate situată la 17 kilometri de Cehu Silvaniei, la 9 kilometri vest de Ulmeni; zonă de câmpie. Populație: 780 locuitori (în 1869), 657 locuitori (1900), 849 locuitori (1930), 787 locuitori (în 2011). Etnii: 598 români, 47 maghiari și 12 germani (în 1900); 803 români, 34 maghiari și 12 evrei (în 1930). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Porecla locuitorilor: ciubărari. Nume de familie frecvente în localitate: Oros. Monument istoric: Biserica de lemn reformată (1699). Atestare documentară: 1383 (cu ocazia inspecției de hotar a localitățiilor Nadișul Ho-dodului, Bogdand și Corund) (Petru Mor, cf. Oros, 2011: 27; vezi și Suciu, 1968). Denumiri (a.d.): 1383 Ujlak, 1423 Vylak, 1462 Wylak, 1505 Vÿlak, 1549 Wÿlak, 1577 Uylak, 1620 Za-mosuylak (Someș-Uileac), 1629 Zamosuylak, 1750 Szilágyujlak (Sălaj-Uileac), 1760 Szamos Ujlak, 1854 Szamos-Ujlak, Uilac (Suciu, 1968); 1909-1919 Slătioara, Izasópatak (Szlatinka) (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Uilacu Hododului. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Someș-Guruslău (Sălaj), Someș-Odorhei (Sălaj); Uilac (Harghita), Uilacu de Câmpie (Bistrița Năsăud), Uileacu de Beiuș (Bihor), Uileacu de Criș (Bihor), Uileacu de Munte (Bihor), Uileacu Șimleului (Sălaj) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „După tradiția orală a locuitorilor, este posibil ca în părțile Văii Someșului și Sălajului să se fi așezat o parte din populația retrasă din fața năvălitorilor tătari, din timpul marii invazii din 1241-1242. Sau, urmașii sătenilor din părțile de vest ale Văii Sălajului s-au retras din fața ungurilor care pătrundeau în Transilvania, în sec. al XI-lea. Ar fi fost posibil, presupunem noi, ca satul să fi fost pe locul numit Boclava, denumire care a existat de-a lungul secolelor până la venirea ungurilor. Populația s-a refugiat din fața lor într-un loc mai adăpostit, în această mică depresiune dintre dealurile care înconjoară azi satul Someș-Uileac” (Oros, 2011: 28-29). „Primele locuințe s-ar fi făcut pe locul din spatele actualei biserici ortodoxe, unde există o poiană și pe Valea Pălăgii” (Oros, 2011: 28).

Etimologie: Din hidron. Someș (cuvânt autohton, cf. Samus) + Uileac (< magh. uj "nou" + magh. lak „locuință, domiciliu"). ■ Denumirea așezării, din secolele XIV-XVI (Satul Nou), este în ton cu legenda care vorbește despre statutul de coloniști pe care l-au avut întemeietorii. Administrația maghiară a tradus numele prin Ujlak, din magh. uj „nou" + magh. lak „locuință, domiciliu", sinonim cu magh. falva (Frățilă, 2007; Oros, 2011: 28), devenit, prin pronunție dialectală, Uileac. Din 1620, numele localității devine Someș-Uileac: „Toponimului Uileac i s-a atașat mai târziu hidronimul Someș, pentru a delimita zona din care face parte, spre deosebire de Uileacul Șimleului, din același comitat Solnocul de Mijloc” (Oros, 2011: 29). În afară de localitatea din Sălaj, oiconime cu numele Uileac mai sunt în Bistrița-Năsăud, Bihor și Harghita. În legătură cu top. Someș, Iordan (1963: 123) acceptă ipoteza lui Kisch (1929: 267) că este un toponimic care înseamnă „repede", la fel ca Bistrița sau Sebeș.

Stejera

Zonare: Sat aparținător de comuna Mireșul Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Delului Mare, la sud de Iadăra; zonă de deal. Populație: 44 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: stejerean, -ă, stejereni, -e, (stegerean) / stejereancă, stejerence, (stegereancă). Porecla locuitorilor: veverițe. Nume de familie derivate din nu-mele localității: Stegeran, Stegerean, Stejeran, Stejerean, Stejereanu (229 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Monument istoric: Biserica „Cuvioasa Paras-chiva” (1800). Atestare documentară: 1733 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1733 Stejzere, 1760 Stezer, cca. 1800 Sztezser, Stejera, 1835 Szteser, 1850 Sztezsár, Stezseru, 1854 Sztezser, Stăjer (Suciu, 1968); 1909-1919 Stejera, Jávorfalu (Moldovan, Togan).

Etimologie: Dintr-un nume topic de forma (La) Stejari, cf. stejar + suf. -iș (-et) > stejăriș, stejăret, de unde Stejări sau Stăjeri + suf. top. -a > (dial.) Stejăra, Stăjera = Stejera.

Stoiceni

Zonare: Sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). ■ Începând cu anul 1748, satul a fost anexat la hotarul localității Târgu-Lăpuș. Loca-lizare: Localitate situată sub Șatra Pintii, la 7 kilometri nord de Tg. Lăpuș, la poalele Muntelui Șatra pe Valea Stoiceni; zonă de deal. ■ „...Încă înainte cu 200 de ani s-a înființat o stațiune balneo-climaterică lângă satul Stoiceni, în munții Lăpușului, la 29 de kilometri de gara Gâlgău. Poziția minunată la altitudinea de 360 m, imensele păduri de brad peste care do-mină uriașele vârfuri ale Țibleșului, clima moderată, ferită de curenți și aerul ozonizat îi dau tot dreptul să devină o importantă stațiune climaterică. Centrul stațiunii îl formează Izvorul Tămăduirii, în splendidul parc, cu instalații de băi calde și reci, dușuri și masaj" (Țeposu, Câmpeanu, 1921: 92). Populație: 347 locuitori (în 1857), 416 locuitori (1900), 399 locuitori (1923), 359 locuitori (1977), 283 locuitori (2002), 255 locuitori (în 2011). Gospodării: 94 case (în 1900). Etnii: 296 români, 20 maghiari (în 1900). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: stoicenar, -ă, stoicenari, -e, (stoicenean). Nume de familie frecvente în localitate: Griguța, Petrehuș. Personalități: Grigore Leșe (n. 1954), muzicolog, interpret de muzică populară veche, autentică. Discuri: Cântec pastoral (1996), Cântece de cătănie, Horile vieții etc. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1860). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe Valea Glodului: Izvorul Tămăduirea (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1589 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1589 Sztojkafalva (Satul lui Stoica), 1733 Vall Stoicsan, 1750 Sztojcsen, 1825 Stojkafalva, 1850 Sztojtsén, Sztojcseny, 1854 Sztojkafalva, Stoiceni (Suciu, 1968); 1909-1919 Stoiceni, Sztojkafalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Stoicești (Dolj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup stoiceni < din antroponimul Stoica (< antrop. Stoi < sl. stoiti, cf. srb. Stoj + suf. -ca, DOR: 376) + suf. -eni. În județul Maramureș, 845 de persoane au numele de familie Stoica (cf. DFN, 2007). După Butian (2004), „numele satului provine de la întemeietorul său, Stoica Iuga” (p. 108). La sfârșitul secolului al XVI-lea, este atestat cu nu-mele de Satul lui Stoica (Sztojkafalva), iar din 1750 Stoiceni (Sztojcsen), după numele comun al locuitorilor.

Strâmbu-Băiuț

Zonare: Sat aparținător de comuna Băiuț, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la confluența văii Strâmbu cu Lăpuș, la 4 kilometri sud de Băiuț, la 82 de kilometri de Baia Mare; zonă de munte. Populație: 587 locuitori (în 2011). Gospodării: 240 (în 2002). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: strâmbean, -ă, strâmbeni, -e / strâmbeancă, strâmbence. Nume de familie derivate din nuele localității: Strâmbeanu (2 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Buda, Pop. Atestare documentară: 1835 (Iuga, 2012: 566); 1850 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1850 Sztrimbuj, 1854 Sztrimbuly, Strimbuiu. Sat întemeiat pe la 1730, în legătură cu exploatarea minelor de fier (Suciu, 1968); 1909-1919 Strâmbul, Horgospataka (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Strîmbu, Strîmbu Băiuțului. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Strâmbu (sat în jud. Cluj; vechea denumire a satului Dumbrava, Argeș; vechea denumire a satului Lunca, Buzău; vechea denumire a satului Măgura, Dâmbovița; vechea denumire a satului Ulmetu, Dâmbovița), Strâmba (20 de localități cu acest nume, majoritatea denumiri vechi sau sate desființate) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din hidron. Strâmbu (< s. adj. strâmb < adj. strâmb „curbat, încovoiat, răsucit" < lat. strambus, formă vulgară pentru strabus) + Băiuț (vezi supra). ■ Oiconime cu numele Strâmbu sau Strâmba se găsesc în toate regiunile țării, cu precizarea cu sunt denumiri vechi (ce datau până în a doua jumătate a secolului al XX-lea), ori sunt sate comasate, astfel încât li s-a schimbat numele. N. Drăganu (1928: 125) a afirmat că în toate aceste cazuri numirea s-a făcut „după configurația terenului”. În cazul așezării lăpușene, e posibil ca denumirea să provină din hidronimul Strâmbu (pârâu, afluent al râului Lăpuș), care inițial a fost deter-minantul unui apelativ. Ulterior apelativul a devenit subînțes, astfel încât Râul Strâmb > Strâmbu. De notat că, în Maramureșul din dreapta Tisei (azi, Transkarpatia), mai există o localitate cu numele Strâmba (Nagykirva, unde kriva < s. kriv, -a „strâmb, -ă”), în 1374 Krivahaza, proprietatea nobilului român Lodomir (Filipașcu, 1940).

Strâmtura

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, pe valea Izei, la 26 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități compo-nente: Glod, Slătioara, Strâmtura (reședință). Populație: 5.676 locuitori (în 1970), 4.211 locuitori (în comună) (în 2002); 3.652 locuitori (în comună), 2.507 locuitori (în satul Strâmtura) (în 2011). Gospodării: 1.542 (în comună, în 2011). Etnii: 3.549 români, 4 ucraineni (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: strâmturean, -ă, strâmtureni, -e / strâmtureancă, strâmturence. Porecla lo-cuitorilor: mari tâlhari (Bilțiu-Dăncuș, 2005); gâște, gâscani (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Strâmturean, Strămturean (38 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Botizan, Boroica, Gabrian, Hîrb, Lihet, Mintău, Orza, Ștef. Personalități: Aurel Brumaru (n. 1943), critic literar, eseist, traducător. Vol. Masca principelui (1977), Ființă și loc (1990). Târg săptămânal de mărfuri și animale (vineri). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1661). Așezământ monahal: Schit ortodox cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” (2003). Atestare documentară: 1326 (Mihaly; Suciu). Denumiri (a.d.): 1326 terra Zurduky, 1407 Zwrduk, 1408 Zwrwk, Surdok alio nomine Borzanfalva, 1411 Zurdug, Zwrdog, 1459 Swrdok, 1473 Zurdog, 1488 Zordok, 1828, 1851 Szurdok, Stremptura (Suciu, 1968); 1909-1919 Strâmtura, Szurdok (Moldovan, Togan). ■ 1411 Zwurdog, proprietatea lui Ioan-Vodă din Rozavlea (Filipașcu, 1940: 89). ■ „Zurduk = Strâmtura. Terra Szurduk înseamnă nu numai un sat, ci un ținut întreg, stătătoriu din mai multe sate” (Mihaly, 1900: 9). ■ La 1326, acest ținut, sub numele de Surduc, a fost dăruit de regele Ungariei, Carol I, unui cneaz maramu-reșean (Dermer, Marin, 1935: 103). ■ Abia după anul 1800 se revine la denumirea inițială, românească, Strâmtura, care provine din strâmtură „defileu, loc strâmt" (Vișovan, 2005). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Strâmtura (sat în jud. Suceava; sat des-ființat, Neamț; sat desființat, Vaslui) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un n. top. Strâmtura (< subst. strâmtură „strâmtoare, loc îngust, defileu, chei; trecătoare, pas" < lat. *strinctura, DLRM; din strâmt + suf. -ură, MDA). ■ Denumirea veche, românească, înainte de venirea maghiarilor, era Strâmtura și e un derivat de la un nume topic inițial. („Numele s-a dat după defileul Izei, deci după natura locului. Strâmtoarea Izei constituie sensul referențial al toponimului”, Roșca, 2004). Autoritățile străine au tradus denumirea prin magh. Surdok (< magh. szurdok „trecătoare, defileu în munți", Gustav Kisch, 1929), care a dat în rom. apelativul surduc „vale râpoasă și stâncoasă" (Porucic, 1931; Iordan, 1963: 131). După Suciu (1968), în anul 1326 așezarea se numea în documente Terra Zurduky. Însă istoricul Radu Popa nu este de acord cu acest aspect: „Nu poate fi identic cu Terra Zurduky, din 1326 și nici o parte a acesteia, deoarece sub numele de Zurduky („strâmtură, defileu") este desemnată, până în 1390, Bârsana" (R. Popa, 1970: 104). Cert este că localitatea apare sub denumirea de Surduc până la mijlocul secolului al XIX-lea. Din atestările documentare mai aflăm că, la 1408, satul se afla sub stăpânirea unui oarecare Borzan (Surdok alio nomine Borzanfalva). Revenirea oficială la vechea denumire are loc în secolul al XIX-lea. Oiconime cu acest nume au fost înregistrate în nordul Moldovei. Deasemenea, în Galiția s-a consemnat top. Stremtura, cu etimon românesc (Macrea, 1970: 15).

Stremț

Zonare: Sat aparținător de comuna Băsești, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Codrului, la 7 kilometri vest de Băsești; zonă de deal. Populație: 358 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: stremțean, -ă, stremțeni, -e / stremțeancă, stremțence. Nume de familie derivate din numele localității: Stremțan (7 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1410 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1410 Totfalu (Satul lui Tăut), 1474 Thothfalw, 1543 Thotfalw, 1569 Tothfalu, Totfalw, Tottfalw, 1595 Tothfalu, 1629 Tottffalu, 1733 Strentz, 1750 Strencz, 1760 Tótfalu, 1850 Sztremtz, 1854 Tótfalu, Stremț (Suciu, 1968); 1909-1919 Stremți (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Stremți. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Stremț (Alba) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din secolul al XV-lea și până în secolul al XVII-lea, așezarea s-a numit oficial Totfalu, din antroponimul magh. Toth (< apelativul magh. tóth „sârb, slovac, slav"). Acest nume putea să traducă un antroponim rom. Sârb(u), la fel ca și în cazul localității Sârbi (Fărcașa). Din anul 1733, în documente apare denumirea Stremț (Strentz, Strencz, Sztremtz). De remarcat faptul că aceeași situație se petrece și în cazul oiconimului Stremț din județul Alba: denumirea românească Nucet a fost tradusă prin magh. Diod (< magh. dió „nuc”), de unde atestările: 1332 sacerdos de Kiod / Diod, 1337 Gyod, 1340 nobiles de Dyod etc. (Suciu, 1968); iar din 1750 apare denumirea de Stremț (Stremtz). ■ Stremț, ca și numele localității omonime din județul Alba, este de origine slavă și anume: sremǐci, adică locuitori din Srěmc, în antichitate Sirmium, oraș în Moesia. “La venirea slavilor în Moesia, spune S. Pușcaru (DR, VIII, 306), numele vechi de orașe romane se păstrau, cf. Sirmium, Bononiae, Ratiaria, Serdicae etc., continuate în limba salvilor sub forma Srěm, Vidin, Arčar, Srědec etc., pe când în Ardeal nu avem astfel de nume”. Petrovici (Dacoslava, DR, X, 257), susține, la rândul său, că în “multe cazuri forma românească redă pluralul slav, de ex. Stremți (Alba, Sălaj) < *Sremǐci (sârb. Sremci “oameni originari din Srem, vechiul Sirmium”) și toponimicele terminate în -inți: Băcăinți, Binținți, Jeledinți (toate în jud. Hunedoara) < -inǐci”. Adăugăm că forma cu epenteza lui -t- între -s- și -r-, Stremț, este un fenomen foarte vechi, cf. hidronimul rom. Strei, care nu poate fi despărțit de galițianul Stryi, afluent al Nistrului. Toate numele menționate mai sus, ca și bg. Struma, Strumița, srb. Strumica etc., au ca punct de plecare un radical i.-e. *s(e)reu, cu epenteza lui -t-, obișnuită la traci, slavi și germani (Frățilă, 2011: 27-28).

Suciul de Jos

Zonare: Sat aparținător de comuna Suciul de Sus, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Țibleș, pe valea Suciului, la 4 kilo-metri vest de Suciul de Sus, la 62 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 1.073 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: sucean, -ă, suceni, -e / suceancă, sucence. Porecla locuitorilor: bulgari („Pântru că de acolo să gată țara; îs din jos de Lăpuș". Apelativul accentuează poziționarea sudică, în raport cu Țara Lăpușului, a localității Suciul de Jos, băștinașii fiind porecliți după etnicii din sudul României, DRAM, 2015: 419). Nume de familie frecvente în localitate: Bota, Cociș, Filip, Pop, Lazăr, Nechita, Oniga, Șanta. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Izvoriște”, „Gura Boii”, „Poduri pe Coastă”, „Pe Șes”). Atestare documentară: 1325 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1325 poss. Zuchtu (poate fi Dămăcușeni), 1335 Sculthu, 1381 Zeuchud, 1500 Asozewch, 1500 Alsoszewch (Suciul de Jos), 1594 Also-Szüchy, 1607 Also Zevch, 1618 Also Züchy, 1733 Also-Sucs, 1750 Also Szöcs, 1830 Szutsul din Zsosz, 1839 Alsó Szöts, Szutsu-gyin-zsosz, 1850 Szucsu din Zsosz, 1854 Alsó-Szöcs, Suciu de Jos (Suciu, 1968); 1909-1919 Suciu-de-jos, Alsószöcs (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n.fam. Suciu + de + Jos. ■ Din antroponimul Suciu, derivat din apelativul suci „blănar, cojocar" (< magh. szűcs „blănar”) (Iordan, 1983), nume de familie frecvent în zona Lăpuș (923 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). Din secolul al XVI-lea, primește determinantul „de Jos", pentru a se diferenția de localitatea Suciul de Sus.

Suciul de Sus

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord); a făcut parte din vechiul județ Someș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Lăpuș, la poalele Munților Țibleș, pe valea Suciului, la 15 kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Localități componente: Larga, Suciul de Jos, Suciul de Sus (reședință). Cătune și cartiere: Coasta, Arenești, Pleșa, Joseni, Ulița, Candela, Periac, Valea Malului, Copăcisa, Șerpoaia (N. Pop, 1997: 12). Po-pulație: 883 locuitori (în 1830), 1.346 locuitori (1869), 1.673 locuitori (1900), 4.098 locuitori (în comună) (în 2002); 3.868 locuitori (în comună), 2.450 locuitori (în satul Suciul de Sus) (în 2011). Gospodării: 1.582 (în comună, în 2011). Etnii: 1.529 români, 26 maghiari, 118 evrei (în 1900); 1.742 români, 9 unguri, 1 german, 75 evrei, 67 țigani (1930); 3.525 români, 6 maghiari, 175 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: sucean, -ă, suceni, -e / suceancă, sucence. Porecla locuitorilor: ciori (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Bizo, Bud, Burzo, Butean, Pașca, Pop, Ropan. Târg săptămânal de mărfuri și animale (miercuri). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe versantul stâng al Văii Suciu (Nădișan, 2012). Așezământ monahal: Mă-năstirea ortodoxă Breaza, cu hramul „Sfânta Treime” (1954-1958). Atestare documentară: 1325 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1325 poss. Zuchtu in campo superiori (proprietatea Suciu în câmpia de Sus), 1405 Zwech, 1514 Felseo Zöth, 1553 Felsewzewch (Suciul de Sus), 1618 Felseo Züchy, 1646 Felseö Szöcs, 1662 Felsöszöcs, 1733 Felsö Sucs, 1750 F(elsö) Szöcs, 1760 Felsö Szöts, 1830 Felsö Szöcs, 1850 Szucsu din Szusz, 1854 Felsö-Szöcs, Suciul de Sus (Suciu, 1968); 1909-1919 Suciu-de-sus, Felsöszöcs (Moldovan, Togan). ■ „În 1553, un anume Andreica din Vișeul de Sus întemeia în Țara Lăpușului satul Suciul de Sus și îndeplini acolo funcția de cneaz" (Tomi, 2005: 54). Legenda întemeierii: „Atât descoperirile arheologice, cât și mărturiile oamenilor transmise prin viu grai din generație în generație, ne conduc la concluzia că satul ar fi fost fondat pe locul numit Troian, un platou pe malul pârâului Strâmba, ca să se așeze mai târziu pe Coastă, în Pleșă și în Aronești, la gura Văii Caselor, locuri mai puțin izolate” (N. Pop, 1997: 12).

Etimologie: Din Suciu (vezi supra) + de + Sus. ■ „După documente ar rezulta că la început ar fi purtat numele de Scutu de Sus, care provenea de la poziția sa naturală. Fiind înconjurat de dealuri nu prea înalte, care erau acoperite cu păduri mari și întinse, acestea constituiau adevărate scuturi (lat. scutulum „scut mic”, scutum „scut; apărare”) și opreliști pentru dușmani, care greu se încumetau să le străbată, servind drept ascunzători în caz de necesitate” (N. Pop, 1997: 12). Atestarea „poss. Zuchtu in campo superiori” (1325), la fel ca și „poss. Zuchtu” (1325) pentru Suciul de Jos, par mai degrabă o transcriere defectuoasă (a aceluiași scrib), decât indicarea unei denumiri vechi de forma Scutu de Sus sau Scutu de Jos.

Șieu

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureș, pe valea Izei, la 37 de kilometri de Sighet; zonă de deal. Localități compo-nente: Șieu. Populație: 2.513 locuitori (în 2002); 2.348 locuitori (în 2011). Gospodării: 1.051 (în 2011). Etnii: 2.310 români (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: șieuan, -ă, șieuani, -e, (șeuan) / șieuancă, șieuance, (șeuancă). Porecla locui-torilor: guba-n biserică (Papahagi, 1925); arșăi (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Dunca, Florea, Man, Sas. Monument istoric: Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1760). Atestare documentară: 1373 (Mihaly; Filipașcu; R. Popa; Suciu). De-numiri (a.d.): 1373 Sayo, 1411 Sayow, 1420 Sajou, 1458 Sayo, 1828, 1851 Sajó, Sejeu (Suciu, 1968); 1909-1919 Șieu, Sajó (Moldovan, Togan). ■ 1373 Sayo, proprietatea lui Ioan Vodă din Rozavlea și a descendeților săi (Filipașcu, 1940: 89). ■ Variante ale numelui localității: Șaieu, Săieu. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Șieu (Bistrița), Șieu-Măgheruș (Bistrița), Șieu-Odorhei (Bistrița), Șieu-Sfântu (Bistrița), Șieuț (Bistrița) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din hidron. Șieu < magh. Sajo (< ung. só, saj „sare” + jó „apă, pârâu”), care traduce top. rom. Râul Sărat, Apa Sărată sau Slatina. ■ Potrivit legendei, „numirea Șieu e explicată în același sens (ca și Ieud): un altul rătăcit în pădure după apă ar fi strigat: Și eu (aud)" (Papahagi, 1925: 156). Evident, o etimologie populară. Pal Hunfalvi (1876) propune derivarea din magh. Sajo < ung. só sau sov, sav, saj „sare” + jó „apă”. Ipoteza e preluată de majoritatea cercetătorilor: „Sayo = Șieu = Sio, numit, probabil, după fântânele minerale ce se află pe Valea Șieului” (Mihaly, 1900: 87). „Șieu, de origine ungurească, derivând, cum a arătat mai întâi Hunfalvy, din ung. só sau sov, sav, saj „sare” + jó „apă, pârâu” (Drăganu, 1928: 35; Iordan, 1963: 126; Vișovan, 2005). De la Vișovan (2005) aflăm că „râul de la care și-a luat denumirea localitatea s-a numit Râul Sărat, Sărata sau Apa Sărată. Administrația maghiară a procedat la traducerea denumirii pe care apoi românii n-au mai transpus-o în limba lor prin traducere, ci prin adaptare fonetică”. Singurul care propune o altă ipoteză este N. Roșca (2004: 127-229), și anume de la cuvântul comun șiu „teren nisipos", prin dif-tongarea lui i în ie, iar în hiat i-e. Vasile Frățilă precizează: Explicației propuse de Roșca se opune, în primul rând, aria formei șioi, care se găsește prin sud-vest, Banat și Oltenia (vezi trimiterile din DLR, la hărțile ALR).

Șindrești

Zonare: Sat aparținător de comuna Dumbrăvița, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la est de Dumbrăvița și la sud de Șișești; zonă de câmpie. Populație: 567 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: șindreștean, -ă, șindreșteni, -e / șindreșteancă, șindreștence. Porecla locuitorilor: pureci (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Șindreștean, Sindreștean (119 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ciocotișan, Lăpușan. Atestare documentară: 1411(Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Sandorfalva (Satul lui Șandor), 1491 poss. wolachalis Sandorfalwa (posesie românească a lui Șandor), 1582 Sándorfalu, Zandor-falwa, 1828, 1851 Sándorfalu, Sandressty (Suciu, 1968). ■ Variante ale numelui localității: Sindrești, Șendrești.

Etimologie: Din n. grup șendrești < antrop. Șandru + suf. rom. -ești (> Șăndrești > Șendrești > Șindrești). ■ Potrivit atestărilor documentare, localitatea apare cu denumirea de Satul lui Șandru (Sandorfalva, în magh.), de unde Șandrești (cf. a.d. din 1851) și variantele (atestate) Șendrești, Șindrești. Antroponimul Șandru derivă din magh. Sándor „Alexandru" (nume calendaristic, cf. gr. Aleksandros < adj. „care protejează pe oameni” Iordan, 1983; DOR: 7).

Șișești

Zonare: Comună, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). ■ Până în secolul al XVII-lea, aparținea domeniului feudal Baia Mare, iar până la revoluția din 1848 a aparținut visteriei regale (Monografie, 1972: 160). Localizare: Localitate situată în depresiunea Baia Mare, la poalele Munților Gutâi, la 15 kilometri de Baia Mare și 5 kilometri de Baia-Sprie; zonă de deal. ■ „Un sat împrăștiat pe coastele dealurilor, care prezintă un relief foarte variat, o repetată alternanță de dealuri și văi. Casele sunt împrăștiate printre gră-dini, care sunt adevărate livezi de pomi roditori, deasupra cărora se ridică foarte mulți nuci mari, bătrâni. Casele sunt scunde, clădite din lemn pe talpă de stejar, cu ușorii și grinzile toate din stejar, cu acoperișuri înalte, de obicei din paie. Au ferestre mici și în fața casei o prispă pe talpă de stejar" (Meruțiu, 1936: 41). Localități componente: Bontăieni, Cetățele, Dănești, Negreia, Plopiș, Șișești (reședință), Șurdești. Populație: La sfârșitul secolul al XIX-lea, avea 182 de case de lemn, cu o populație de 956 locuitori (Monografie, 1972: 160); 5.623 locuitori (în 1970), 5.479 locuitori (în comună) (în 2002); 5.289 locuitori (în comună), 1.431 locuitori (în satul Șișești) (în 2011). Gospodării: 1.928 (în comună, în 2011). Etnii: 5.167 români, 7 maghiari (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: șișeștean, -ă, șișeșteni, -e / șișeșteancă, șișeștence. Porecla locuitorilor: cai (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Șișeștean, Șișeștian, Sises-tean (187 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume de familie frecvente în localitate: Bonto, Cionte, Șișeștean, Tentis. Personalități: Vasile Lucaciu (1852-1922); supranumit Leul de la Șișești. A fost preot și un lider al mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania și unul dintre artizanii făuririi României Mari. ■ Ioan Șișeșteanu (1936-2011), episcop greco-catolic de Maramureș (1994-2011). Monumente istorice: Biserica Unirii Tuturor Românilor „Adormirea Maicii Domnului” (1890); Pavilionul Unirii Tuturor Românilor (sec. XIX); Foișorul „Izvorul Românilor” (sf. sec. XIX); Casa de lemn Vasile Lucaciu (1837); Școala Vasile Lucaciu (1905). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Laczfalwz, 1688 Latz-falu, 1828 Latzfalu, Sissesti, 1851 Láczfalu (Su-ciu, 1968); 1909-1919 Șișești, Laczfalu (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Șișești (Mehedinți), Sisești (fostă localitate, contopită cu mun. Tg. Jiu, Gorj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup șișești < antroponim Șiș + suf. -ești. ■ Legenda spune că „la început (satul Șișești) s-a numit Făgești, a fost pădure de fagi, făget mult. După aceea i-a dat numele de Șișești" (AER, 2010: 30). În realitate, în documente apare denumirea Laczfalwz, adică Satul lui Vasile. Acest Vasile pare, totuși, un stăpân vremelnic și nu un întemeietor, din moment ce, la 1828, e consemnată denumirea Sissesti, posibil de la un antroponim Siser sau Șiser, n.fam. atestate în județul Maramureș (11 persoane cu numele Siser, respectiv 13 persoane cu numele Șiser, Șișer, Siszer, cf. DFN 2007). Constantinescu (1963: 370) indică, pentru oiconimele oltenești Șișești și Sisești, un antroponim Sis sau Șiș, cf. Sisinie și Sisoe (nume biblic) sau subst. șiș „pumnal” (< tc. șiș). După Frățilă, denumirea localității ar putea proveni, probabil, de la un hipocoristic Șiș (de la Șisman sau Siser, scris Sis, rostit însă, conform limbii maghiare, Șiș) + suf. -ești. Numele Șisman este atestat în Maramureș (42 de persoane).

Șomcuta Mare

Zonare: Oraș (din 2004), zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 22 de kilometri sud de Baia Mare, pe malul pârâului Bârsău, la poalele Dealurilor Chioarului; zonă de deal și câmpie. Localități componente: Buciumi, Buteasa, Ciolt, Codrul Butesii, Finteușul Mare, Hovrila, Șomcuta Mare (reședință), Vălenii Șomcutei. Populație: 8.523 locuitori (în 1970), 7.708 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 7.565 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 3.888 locuitori (în orașul Șomcuta Mare) (în 2011). Gospodării: 3.503 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 6.103 români, 111 maghiari, 1.057 romi (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: șomcutean, -ă, șomcuteni, -e / șomcuteancă, șomcutence. Porecla locuitorilor: mâți (= motan, pisoi) (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Șomcutean, Șomcutan, Șomcutean, Somcutean (274 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Butean, Costin, Mărieș, Pop, Talpoș. Personalități: Vasile Ilea (1891-1969), doctor în medicină, director al Spitalului de boli psihice din Sighet, președinte al Despărțământului ASTRA Sighet; prefect al jud. Maramureș (iunie 1932-noiembrie 1933). ■ Domokos Szilagyi (1938-1976), traducător, critic literar; membru al USR. Vol. Sajtoertekezlet (1972), premiul USR. Târg săptămânal de mărfuri și animale (luni). Monumente istorice: Curia familiei Nyilvan (sec. XIX); „Banca Chioreană” (sec. XIX); Biserica „Sf. Apostoli” (1892); Curia Teleki (sec. XIX); Biserica romano-catolică „Sf. Vasile” (1895); Sediul Districtului Chioar (azi, Unitatea militară de jandarmi) (1861); Cazino (sec. XIX); Tribunalul de plasă (sec. XIX). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, pe versantul drept al Văii Bârsăului (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1358 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1358 Somkuth (Fântâna Cornului), 1405 Somkwth, 1566 Somkut, 1603 pagus Somkut, 1603 Senkat, 1639 Som Kuth, 1750 Somkuta, 1760 Nagy Somkut (Șomcuta Mare), cca. 1800 Șuncuta Mare, 1854 Nagy Somkut, Șomcuta Mare (Suciu, 1968); 1909-1919 Șomcuta-mare, Nagysomkút (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Șomcutul Mic (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din magh. Somkút (< magh. som „corn" + magh. kut „fântână”, care ar traduce top. rom. Fântâna Cornului) + suf. top. -a + determinantul Mare. ■ "În 1405 se scrie Somkwth, ceea ce s-ar putea traduce Fântâna Cornului. Mai sigur este însă că arhaicul nume al localității a fost Fântâna Cornii (a lui Cornea), fiindcă în localitate e o parte de loc căreia i se spune și astăzi Corneasa și mai este și un izvor căruia îi spun localnicii Fântâna Cornesii (Corneasa = soția lui Cornea). Poate că astfel i s-a spus mai demult și această denumire a fost tradusă nepotrivit în ungurește. Ar fi recomandat ca localitatea aceasta să-și reprimească vechiul nume, lepădându-se de numele actual, unguresc" (Morariu, 1937). Într-adevăr, denumirea actuală, Șomcuta, provine din magh. Somkút (< magh. som „corn" + magh. kut „fântână") (Iordan, 1963: 66; Graur, 1972: 54; Radu, Satele, 2005: 131) + suf. top. -a. Din 1760, denumirea localității devine Șomcuta Mare, pentru a se diferenția de Șomcutul Mic, sat lângă Dej (a.d. 1356, Somkuth).

Șugău

Zonare: Sat aparținător de orașul Sighetul Marmației, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la 8 kilometri sud de Sighet, la vest de comuna Vadul Izei; zonă de deal. Populație: 704 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: șugăuan, -ă, șugăuani, -e / șugăuancă, șugăuance. Atestare documentară: 1913 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1913 Sugó (Suciu, 1968). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Șugău (sat desființat, înglobat în satul Huisurez, Neamț) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele topic Șugău, pârâu ce izvorăște de sub vârful Piatra Neagră (1.057 m), are o lungime de 10 kilometri, un bazin de 55 kilometri (Ujvari, 1972: 231) și se varsă în Iza, la nord de localitatea Vadul Izei (< subst. regional șugău „apă curgătoare peste care poți trece cu piciorul; vâlcea, vale" < magh. sugó).

Șurdești

Zonare: Sat aparținător de comuna Șișești, zona Chioar, subzona Fisculaș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Gutâi, între Baia-Sprie și Cavnic, la 5 kilometri sud-est de Șișești; zonă de deal. Populație: 1.385 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: șurdeștean, -ă, șurdeșteni, -e / șurdeșteancă, șurdeștence. Porecla locuitorilor: foi (AER, 2010); lupi (DRAM, 2015). Nu-me de familie frecvente în localitate: Bud, Coroian, Costin, Crăciun, Dan, Făt, Șchiop. Personalități: Constantin Dipșe (1917-2010), pictor (12 expoziții personale, în perioada 1956-2009), autor de fresce bisericești. Manifestări tradiționale locale: Udătoriul (obicei agrar, asemănător cu Tânjaua de pe Mara, ce are loc în luna aprilie; e sărbătorit primul om care a ieșit la arat în anul respectiv). Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII); Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1766), patrimoniu UNESCO. Atestare documentară: 1411 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1411 Swrgyanfalwa, 1491 possessio wolachalis Swryanfalwa, 1566 Swrganfalwa, 1828, 1851 Sürgyefalu, Surgessti, 1913 Dioshalóm (< magh. diós “nucet” < dio(fa) “nuc” + magh. halom “colină, movilă”, deci Movila Nucet) (Suciu, 1968); 1909-1919 Șurdești, Dióshalom, mai înainte Sürgyefalu (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din n. grup. șurdești < antrop. Surdu (< subst. adj. surd „care nu aude bine” < lat. surdus) + suf. -ești. ■ Oiconimul are la bază un antroponim Surdu. La începutul secolului al XV-lea, deja autoritățile maghiare au denumit localitatea Swrgyanfalwa, adică Satul Surdean, unde surdean, surdeni „locuitor din satul lui Surdu”. În județul Maramureș sunt 21 de persoane cu numele de familie Surd și Surdu (cf. DFN, 2007). Din atestarea din 1491 aflăm că satul are populație majoritar românească. Apare în actele oficiale Surdești începând cu anul 1851. Forma Șurdești este dialectală și este un rezultat al asimilației, grație denumirii localităților limitrofe (Șișești, Șindrești).

Tămaia

Zonare: Sat aparținător de comuna Fărcașa, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe malul Someșului, între Sârbi și Buzești; zonă de câmpie. Populație: 997 locuitori (în 2002), 974 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: tămâián, -ă, tămâieni, -e, (tămăian) / tămâiáncă, tămâience. Porecla locuitorilor: gâște (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Tămâian, Tămăian, Tamaian, Tamâian, Tămîian (236 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bușecan, Fârte, Marchiș. Atestare documentară: 1231 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1231 Thoman, 1424 Thomanyan, 1461 Thomonya, Thaman, 1828, 1851 Tomány, Tamány, Tomagi, 1913 To-mány (Suciu, 1968); 1909-1919 Tămaia, Tománya (Moldovan, Togan). Legenda întemeierii: „Legenda care circulă cu privire la această localitate menționează că locul satului a fost ales de Toma, care împreună cu oamenii săi coborau cu plutele pe Someș de mai multe ori pe an, cu sare, de la Ocna Dejului, la Satu Mare și chiar mai departe, în Ungaria. Locul satului fiind cam la jumătatea drumului dintre Dej și Satu Mare, a fost ales ca loc definitiv de viață a acestora. Toma devine jude al localității a cărui denumire provine de la numele acestuia” (Ghe. Iacob, Monografia istorică a localității Tămaia, lucrare de licența, 1973, p. 17, cf. Fărcașa, 2004: 15).

Etimologie: Din antrop. Tama(i) (derivat din Tamaș < magh. Tamás = Toma) + suf. -a. ■ Așa cum spune legenda, la originea denumirii localității este un nume de persoană Toma (< ebr. Thomas „geamăn" DOR: 163). În documentele oficiale, numele satului apare notat Thoman, Tomány (din tema Toma), dar și varianta Thaman, Tamány, din tema Tama, derivat din Tamaș < magh. Tamás = Thoma, cf. Tămaia, n. top. (DOR: 163). În județul Maramureș sunt 625 de persoane cu numele de familie Toma, 203 persoane cu n.fam. Tomai, 616 persoane cu n.fam. Tamas și 558 de persoane cu n.fam. Tamaș (cf. DFN, 2007).

Tămășești

Zonare: Sat aparținător de comuna Ariniș, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri vest de Ariniș, pe valea Tămășești; zonă de câm-pie. Populație: 252 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: tămășean, -ă, tămășeni, -e / tămășeancă, tămășence. Porecla locui-torilor: porci (DRAM, 2015). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Egerbegh, 1475 Egerbeth, 1549 Egeorbek, 1569 Egerbeg, Egerbegy, 1604 Egerbegy, 1733 Temasestj, 1850 Tamasasty, 1854 Egerbegy, Tămășești (Suciu, 1968); 1909-1919 Tămă-șești, Egerbegy (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Tămașa (Sălaj), Tămășești (Gorj, Hunedoara; fostă localitate, în componeneța orașului Videle, Teleorman) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup tămășești < n.fam. Tamaș, Tămaș (< magh. Tamás „Toma" < ebr. Thomas „geamăn") + suf. -ești. Nume de familie frecvente în județul Maramureș: Tămas (108 persoane), Tamaș (558), Tămaș (571), Tamas (616). Primele atestări trimit la magh. eger „arin” + magh. (b)egy < vigy „vale cu apă”, deci Valea Arinilor (Kisch, Siebenbürgen, p. 107, cf. Frățilă).

Tăuții-Măgherăuș

Zonare: Oraș (din 2004), zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 8 kilometri vest de Baia Mare, la poalele Munților Gutâi, pe valea Băița; zonă de deal. Localități componente: Băița, Bozânta Mare, Bușag, Merișor, Nistru, Tăuții-Măgherăuș (reședință), Ulmoasa. Populație: 8.427 locuitori (în 1970), 6.713 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 7.136 locuitori (cu localitățile apar-ținătoare), 2.761 locuitori (în orașul Tăuții-Măgherăuș) (în 2011). Gospodării: 2.958 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 5.891 români, 847 maghiari, 68 romi, 5 ucraineni, 10 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: tăuțean, -ă, tăuțeni, -e / tăuțeancă, tăuțence. Nume de familie derivate din numele localității: Tăutan. Nume de familie frecvente în localitate: Crâncău, Jentea, Moisa, Pop, Săsăran, Tămaș. Personalități: Miklos Tothfalusi-Kis (1650-1702), tipograf. Manifestări tradiționale locale: Cununa de Sânzâiene (obicei folcloric; luna iunie). Monumente istorice: Biserica romano-catolică „Sf. Lorinc” (1875); Biserica reformată (sec. XIV-XV); Casa Maniu (1920-1930); Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1815); Școala Românească (1885-1890); Biserica ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1560-1830). Arie naturală protejată (de interes național): Arboret de castan comestibil (L. 5/2000). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, în pădurea de pe Dealul Dura, între Baia Mare și Tăuții-Măgherăuș, în locul numit Apa Sărată (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1490 (Suciu). Denumiri (a.d.): Pentru Tăuți: Tăuții de Jos, sat contopit în Tăuții-Magherăuș: 1440, 1490 Thotfalw, 1614 Misz-tottfalu (Tăuții Domnișoarei), 1733 Alsó-Thotfalu (Tăuții de Jos), 1828, 1851 Misztótfalu, Tótze (Suciu, 1968); 1909-1919 Tăuții-de-jos, Misztótfalu (Moldovan, Togan). ■ Pentru Magherăuș: 1490 Monyoros, 1493 Kysmonyoros, Nyghmonyoros, 1648 Mizthotfalu, 1750 Magyaros, 1760 Kis Tótfaluc, 1828 Misz Mogyoros, 1851 Mogyorós, 1913 Miszmogyorós (Suciu, 1968); Măgheruș, Misztmogyorós (Moldovan, Togan). ■ Tăuții de Jos: „În anul 1490 se scrie Totfalu, însemnând „sat de slovaci”. Este interesant de reținut despre această comună că în anul 1647 s-a proclamat republică liberă și independentă. Are o biserică foarte veche, din veacul XIV, care este a reformaților" (Dariu Pop, 1938: 90). ■ Variante ale numelui localității: Mă-gheruș. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Tăuți (Alba, Cluj), Tăutești (Bo-toșani, Iași, Suceava) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup tăuți (< tăut + desinența de pl. -i) + Măgherăuș (< top. magh. Mo-nyorós < subst. magh. mogyorós „plin de aluni" < magh. mogyoró „alun”). ■ Tăuții de Jos și Măgherăuș, inițial două sate distincte, s-au contopit la începutul secolului al XX-lea și au format comuna Tăuții-Măgherăuș (Crâncău, 2011); a primit statutul de localitate urbană un secol mai târziu. Localitatea Tăuți se numea, în sec. al XV-lea, Satul lui Toth (Thotfalw, în magh.) < magh. Tóth „slovac (și slav, în general)" (Iordan, 1963: 175). Pentru denumirea în limba română, -i este desinența care indică pluralul, în loc de suf. -ești. „Slovacii participanți la mișcarea husită (sec. XV) și refugiați din calea persecuțiilor au întemeiat aici satul Tóutfalu, de la numele lor Toutok, cărora românii le-au zis touți = slovaci” (Bolchiș Tătaru, 2013: 12-13). Interesant este faptul că, la 1648, așezarea era numită în documente Mizthotfalu, iar mai târziu Misztótfalu, adică Tăuții Domnișoarei, după numele satului Nistru, care la 1555 era notat în documente Miszt, iar după 1828 - Miszt Bánya (pentru detalii, vezi supra). ■ Satul Măgherăuș e posibil să fi avut denumirea veche, românească, de Aluniș. Aceasta a fost tradusă de autorități, în maghiară, prin Monyorós, provenit din magh. mogyorós „plin de aluni" (Kisch, cf. Iordan, 1963: 50) < magh. mogyoró „alun” < forma veche și dialectală monyoró, monyaró, sau poate chiar *manyaró (Petrovici, 1970). „Terenul va fi fost cândva acoperit cu tufișuri de alun, ceea ce a dus la aluniș, devenit substantiv propriu Aluniș, unde s-au așezat câteva case, devenind un cătun” (Bolchiș Tătaru, 2013: 20). Forme atestate: Monyoros, Magyaros, Misz Mogyoros, Mogyorós. Forma Măgheruș din Mogyorós, „trebuie explicată prin tendința pe care au avut-o intelectualii români din Ardealul, dinainte de Unire, de a apropia forma toponimelor românești de forma oficială (ungurească sau austriacă)” (Petrovici, 1970: 153, la note).

Tăuții de Sus

Zonare: Sat aparținător de orașul Baia-Sprie, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată de-a lungul văii Săsarului, între Baia Mare și Baia-Sprie, la poalele Ignișului; zonă de deal (în partea de nord). Populație: „În 1839, Tăuții de Sus avea 800 de suflete” (Baia-Sprie, 2014: 92). „Are vreo 1.000 de locuitori, aproape toți români" (Meruțiu, 1936: 41); 3.093 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: tăuțean, -ă, tăuțeni, -e / tăuțeancă, tăuțence. Nume de familie derivate din numele localității: Tăut, Tăutan, Tăutu (348 de per-soane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Personalități: Anton Pop (n. 1942), prefect al jud. Maramureș (august 1990 - ianuarie 1991). Monumente istorice: Biserica ro-mano-catolică „Tăierea capului Sf. Ioan” (sec. XIV); Biserica de piatră „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1773). Resurse minerale: Zăcăminte de cărbune (lignit). Atestare documentară: 1400 („Printr-un document din 1329, Carol Robert acordă judelui primar al orașului Baia Mare și Baia-Sprie, dreptul de a popula teritoriul împădurit existent între cele două orașe, în scopul de a sprijini dezvoltarea exploatărilor miniere din această zonă. S-au pus astfel bazele așezării Tăuții de Sus,” Baia-Sprie, 2014: 92). Denumiri (a.d.): Sat înglobat orașului Baia-Sprie; 1400 Tothfalu alio nomine Gerod, 1408 Gyrolth, 1828 Girod Tóthfalu (Tăuții lui Gerod), 1851 Girod-Tótfalu (Suciu, 1968); 1909-1919 Tăuții-de-sus, Giródtótfalu (Moldovan, Togan). ■ Tăut „Cândva se numea Tăuții lui Girod sau Gerod; într-o vreme se numea Tăuții cu Smântână, mai târziu Tăuțișori. În scripte se pomenește dela anul 1336, pe când era în posesiunea familiei Gerod. În anul 1408 comuna a fost vândută unui cetățean din urba Baia Mare, cu numele Omechim, care a destat-o (donat-o?) spitalului din Baia Mare. În anul 1687 intră în posesiunea ordinului minoriților, cu obligațiunea să întrețină anual 6 oameni săraci" (Dariu Pop, 1938: 91). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Tăuți (Alba, Cluj), Tăutești (Botoșani, Iași, Suceava) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Tăuți (vezi supra) + determinantul de Sus (pentru a se diferenția de localitatea Tăuții de Jos, care s-a unit, în 1906, cu Măgherăuș și a format Tăuții-Măgherăuș). S-a numit și Tăuții lui Girod (Girod Tóthfalu, în magh.), de la antroponimul, atestat în Mara-mureș, Giro (6 persoane cu acest nume de familie, în 2007), la care s-a adăugat sufixul posesiv magh. -d.

Târgu-Lăpuș

Zonare: Oraș (din 1968), zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord) ■ Devine un sat cu târg pe la sfârșitul secolului al XVI-lea (1598), ca apoi, la mijlocul secolului al XVII-lea să se transforme în comună mare cu târg. Din anul 1885 târgurile săptămânale se țin joia (Butian, 2004: 59-60). În perioada interbelică a făcut parte din județul Someș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Lăpuș, pe malul râului Lăpuș, la 48 kilometri sud de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Boiereni, Borcut, Cufoaia, Dămăcușeni, Dobricul Lăpu-șului, Dumbrava, Fântânele, Groape, Inău, Răzoare, Rogoz, Rohia, Stoiceni, Târgu-Lăpuș (reședință). Populație: 1.158 locuitori (în 1831), 1.638 locuitori (1857), 1.921 locuitori (1880), 2.451 locuitori (1900), 12.929 locuitori (1970), 13.339 locuitori (1978), 13.355 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 11.744 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 5.367 locui-tori (în orașul Târgu-Lăpuș) (în 2011). Gospodării: 400 case (în 1857), 4.674 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 4.953 români, 798 maghiari, 5 germani, 83 țigani (2002); 9.787 români, 1.285 maghiari, 101 romi (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: lăpușean, -ă, lăpușeni, -e / lăpușeancă, lăpușence. Nume de familie frecvente în localitate: Bel, Bellu, Bodea, Boga, Buda, Hereș, Marton, Nechita, Pașca, Sas, Tuns. Târg săptămânal de mărfuri și animale (joi). Sit ar-heologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Eghereș“). Monumente istorice: Biserica re-formată (sec. XVIII); Școala Veche (1858); Biserica romano-catolică (1831); Primăria veche (sec. XIX). Resurse minerale: Șisturi bituminoase. Atestare documentară: 1291 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1291 poss. Laps, 1315 terra Lapus, 1393 aufrifodina et urbara in Lapus, 1500 Joseplapos, 1506 Lapos, 1553 Magyarlapos, 1598 oppidum Magyar Lapos, 1602 Unger-Lapos, 1607 Josep-Lapos, 1608 oppidum Josip-Lapos, 1611 Josiplapos, 1612 Magiar-Lapos, 1615 Joszip-Lápos, 1659 Magyar-Josip-Lápos, 1733 Magyar Lápos, 1750 Lapusu, 1779 Lapus-unguresc, 1850 Lepusu ungureszk, 1854 Magyar-Lápos, Lăpușu-Unguresc (Suciu, 1968); 1909-1919 Lăpușu Unguresc, Magyarlápos (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Lăpușul Unguresc, Târgul Lăpușului.

Etimologie: Din Târg (< subst. târg "oraș mic" < sl. trŭgŭ) + Lăpuș (vezi supra). ■ La început (sec. XIII-XIV), localitatea a fost notată Lăpuș, după numele râului care o străbate. Din anul 1500 și până în 1659 a purtat numele de Lăpușu lui Iosif (Joseplapos, în magh.), probabil după numele unui stăpân al satului. Din anul 1553, în documentele oficiale, apare și de-numirea de Lăpușul Unguresc (Magyarlapos)  în contrapondere cu Lăpușul Românesc  și abia administrația românească îi schimbă denumirea în Târgu-Lăpuș, în secolul al XX-lea. De altfel, în ultimele trei secole, în această localitate s-au ținut târguri săptămânale pentru întreaga zonă a Lăpușului, fapt care justifica pe deplin noua denumire. De menționat că, dintotdeauna, populația localității a fost majoritar românească, iar denumirea de Lăpușul Unguresc a fost impusă de autoritățile maghiare.

Teceul Mic

Zonare: Sat aparținător de comuna Remeți, regiunea Maramureș. ■ În 1329 primește privilegii cu caracter orășenesc (R. Popa, 1970). Localizare: Localitate situată pe malul Tisei, între Remeți și Piatra; zonă de deal. ■ „Târgușor pe malul Tisei; centru unei plase din Maramureș; locuitori români n-are; e loc de bâlciuri" (Țiplea, 1906: 185). Populație: 183 locuitori (în 2011). Numele comun al locuitorilor: teceuan, -ă, teceuani, -e / teceuancă, teceuance. Porecla locuitorilor: viespari (Bilțiu-Dăncuș, 2005). Atestare documentară: 1389 (Mihaly; Suciu). Denumiri (a.d.): 1389 Kis-Techu, 1828, 1851 Tétső, 1913 Kistécső (Teceul Mic) (Suciu, 1968). ■ Variante ale numelui localității: Huta.

Etimologie incertă. În monumentala lucrare Diplomele maramureșene, Mihaly de Apșa lansa ipoteza că denumirea așezării ar proveni de la apelativul teuton „persoană care face parte dintr-un ordin monahal, cavaleresc german” (< fr. teuton): „Din mai multe motive pre-supunem că întemeierea oppidelor Teceu și Huszt erau cavalerii teutoni, călugări militari îm-brăcați în manta albă cu cruce neagră” (Mihaly, 1900: 6). Mai departe: „Numele Técsö = Teutcsh, ne aduce aminte pe cavalerii teutoni” (la fel ca și numele vechi germane Huszt, cu ocne de sare și mine de marmură și Wasser, râu lângă Vișeu, cu urme de mine antice de metal) (Ibidem). Câteva decenii mai târziu, informația e reluată într-o lucrare dedicată Ma-ramureșului: „Localitatea (Teceu) a fost întemeiată de cavalerii teutoni a căror existență în Maramureș e dovedită la 1213" (Dermer, Marin, 1935: 93). Replica a venit din partea lui Marian Nicolae Tomi, profesor de istorie la Liceul „Bogdan-Vodă” din Vișeul de Sus, autorul lucrării Maramureșul Istoric în date: „1213. O diplomă, falsă, pusă în circulație de Kémény Joszef în 1855, ar fi ateastat prezența în acest an a cavalerilor teutoni în Maramureș; fapt neconfirmat documentar până azi, însă a rămas bine înrădăcinat în mintea multor oameni, chiar și a celor provenind din mediile intelectuale ale Maramureșului, dar cu siguranță, nu în cele cu formație istorică. Totul este o frumoasă legendă" (Tomi, 2005: 13). Istoricul Radu Popa (1970: 107) este de părere că localitatea Teceul Mic a fost întemeiată „poate încă din veacul XIV, de locuitorii Teceului”. Cu alte cuvinte, de locuitorii din Teceul Mare, localitate în dreapta Tisei (azi, în Ucraina), care în anul 1329 era atestat ca oraș regal colonizat de sași, iar în 1389 era notat Nog-Techeu și era propietatea magistrului Drag (cf. Filipașcu, 1940). În opinia lui Vasile Frățilă, denumirea ar putea proveni din n. pers. ucr. Teačev > magh. Técsö (vezi Kiss Lajos, II, 627).

Tisa

Zonare: Sat aparținător de comuna Bocicoiul Mare, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată pe malul Tisei, la 9 kilometri est de Sighet; zonă de deal. Populație: 1.255 locuitori (în 2011). Etnii: Întemeiat și locuit inițial numai de români, satul Tisa începe, cu timpul, să fie populat de ucraineni, maghiari, și, mai târziu, de evrei și nemți (Vișovan, 2007). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: tisan, -ă, tiseni, -e / tisancă, tisence. Nume de familie derivate din numele localității: Tisan (6 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Ar-delean, Botici, Pipaș, Tivadar. Sit arheologic: Așezare, epoca migrațiilor (punct „Lazuri”). Monument istoric: Conacul Szaploncsay Zoltan (1848-1849). Atestare documentară: 1374 (Mihaly; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1374 Veresmart, 1374 Veresmarth, 1385 Weresmarth, 1412 Verusmarthy, 1828 Veresmort, Mikowo, 1851 Veresmart, 1964 Tisa (Suciu, 1968); 1909-1919 Virișmort, Tiszaveresmart (Moldovan, Togan). ■ În 1385 Weresmarth, proprietatea pretorului român Cândea, străbunul familiei Batin din Berbești și Bârsana (Filipașcu, 1940: 84). ■ Numele ucrainean al satului este Mykovo (> Micu, Myko, Mykula, Nikolai), iar cel maghiar Veresmarth (> magh. veres „roșu" + marth „mal"). Românii, locuitori ai satului, cât și cei din satele din jur nu folosesc în mod obișnuit numele actual oficial al localității (Tisa), ci pe cel maghiar, transformat fonetic: Virișmort" (Vișovan, 2007). ■ Numele vechi: Virișmort, în traducere Malul Roșu (magh. Veresmarth, Tiszaveresmart). ■ Din 1964 (prin Decretul 799/1964) denumirea de Virismort se modifică în Tisa. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Tisa (Arad, Bacău, Hunedoara, Prahova), Tisa Nouă (Arad), Tisa Silvestru (Bacău) (Indicator, 1974) - nu toate localitățile au aceeași etimologie.

Etimologie: Din hidronimul Tisa (cuvânt autohton). ■ Prof. Ștefan Vișovan (2007) este de părere că denumirea consemnată în documentele istorice (Veresmart), ar fi „o traducere a vechii denumiri românești: Malul Roșu“. Apelativul mal (cuvânt autohton, cf. alb. mall „munte”) ar putea avea sensul de de „țărm" (dat fiind că în apropiere se afla albia Tisei), și atunci se referă la mal cu sensul de „pământ, lut"; sau ar putea avea sensul arhaic de „deal, măgură, colină sau munte". Argumente găsim la Iorgu Iordan (1963: 32): „După cum o dovedește Densusianu, sensul original a lui mal, care se mai păstrează încă regional, este munte, deal, ridicătură de pământ, și cu el trebuie să contăm în toponime, atunci când locurile respective sunt dealuri și movile". În timp, denumirea maghiară a fost transformată fonetic de români, în forma Virișmort. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, auto-ritățile române modifică denumirea localității în Tisa, după numele râului ce curge în apropiere. Se consideră că hidronimul Tisa provine dintr-un termen autohton, prelatin: „Tisia, Pathisus, Parthiscus, Titza > rom. Tisa" (Vraciu, 1980: 178). O primă intervenție pe această temă o găsim la Mihaly de Apșa: „Râul ce naște în munții noștri (...) e numit prin Strabo, contemporanul împăratului Tiberiu, Parisus, iar prin Pliniu Maior, contemporanul împăratului Vespasian, Patissus. Jordanis vorbind despre legațiunea lui Priscus la curtea lui Attila, îl numește Tisia. Numele Tisa, având sunetul analog cu Porolissum, Potaissa, Tiasson, se presupune a fi de origine dacică” (Mihaly, 1900: 19). Nicolae Drăganu (1933: 400-401) trece în revistă și alte intervenții: „Tomaschek îl socoate de origine traco-dacă (...). Pârvan îl socoate scitic ori celtic. Și după Milich, ar fi, în ultimă analiză, un element traco-dac". Savantul bulgar Georgiev consideră că etimonul dacic al Tisei a fost *Tibisio, derivat din radicalul indoeuropean *thib- “nămolos”, radical pe care îl regăsim și în numele Timișului cu transformarea lui -b- în -m- (apud Frățilă, Toponimie și dialectologie, 2011: 22). Tot Georgiev opinează că *Tibisio și-a schimbat genul în *Tibisia. După Dan Slușanchi (Tisa-Timiș-Prahova, în Studii de tracologie, I, București, 1976, p. 158): „Etimologia propusă de Georgiev (*Tibisia, *Ti(u)isia, *Tisia) ar putea fi întemeiată, printr-un intermediar “panonic”, mai ales în ce privește schimbarea genului, în sensul că etimonul primar dacic al numelui Tisei (*Tibisio-) poate să fi fost șters datorită influenței “panonice” (*Tibisia > Tiwisia > Tisia) pe fâșia superioară a cursului acestui râu, pe unde par a fi pătruns și toponimele în Pa-: Patavissa și Paralissum (…). Generalizarea numelui Tisia pentru tot cursul râului – afirmă Dan Slușanschi, în opoziție cu fostul ei afluent, trebuie considerată relativ târzie” (V. Frățilă, op. cit., 23).

Tohat

Zonare: Sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată între Ulmeni și Sălsig, pe malul stâng al Someșului, în aval de strâmtorile Țicăului, la 18 kilometri de Cehu Silvaniei, 35 kilometri de Baia Mare; zonă de câmpie. Populație: 182 locuitori (în 1784), 240 locuitori (în 1835), 318 locuitori (în 1900) 65 gospodării (în 1900), 365 locuitori (1930), 270 locuitori (în 2011). Gospodării: 34 gospodării (în 1784), 96 case (1966). Etnii: 360 români, 1 maghiar, 4 evrei (1930). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: tohătean, -ă, tohăteni, -e, (tohătan) / tohăteancă, tohătence. Porecla locuitorilor: rațe (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Tohătan, Tohatan, Tohotan (256 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Chiș, Tohătan. Per-sonalități: Petre Dulfu (1856-1953), scriitor și pedagog. Vol. Isprăvile lui Păcală (1894), Gruia lui Novac (1913), Povestea lui Făt-Frumos (1919) etc. Atestare documentară: 1423 Fekonda-Thohath (Petri Mór, Monografia județului Sălaj, Budapesta, 1901-1904, vol. IV, p. 675, cf. Sălăjan, 2000: 37); 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Thohath, 1441 Thoatk, 1461 villa valachalis Tohat alias Fikonda (satul românesc Tohat numit și Feconda), Fekonda, 1475 Thohad, 1533 Tohát, 1549 Thohatth, 1569 Tohatt, 1733 Tóhát, 1854 Tohát, Tuhat (Suciu, 1968); 1909-1919 Tohat, Tóhát (Moldovan, Togan). ■ Numele alternativ: Feconda.

Etimologie: Din magh. Tohat (< magh. tó „lac, tău” + hát „dos, spate”) (Kisch, Siebenbürgen, p. 57; v. si Kiss Lajos, II, p. 55a). În județul Maramureș e atestat numele de familie Tohat (24 de persoane cu acest nume, în 2007, cf. DFN). Accidental, la mijlocul secolului al XV-lea, apare denumirea Feconda (< adj. fecund < lat. fecundus), probabil cu sensul de „(teren) roditor, fertil”, ceea ce corespunde realității (satul se află în lunca Someșului). „Feconda  nume cu adânci rădăcini în ideea de fertilitate, în credințele și ceremoniile vechilor popoare” (Sălăjan, 2000: 37).

Trestia

Zonare: Sat aparținător de comuna Cernești, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe valea Bloajei, în apropiere de Ciocotiș, la 7 kilometri de centrul comunei, la 40 de kilometri de Baia Mare și 22 de kilometri de Tg. Lăpuș; zonă de deal. Populație: 692 locuitori (în 1930), 643 locuitori (1956), 742 locuitori (1977), 743 locuitori (în 2002), 748 locuitori (în 2011). Etnii: 672 români, 13 evrei, 7 țigani (în 1930). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: trestian, -ă, trestieni, -e / trestiancă, trestience. Nume de familie derivate din numele localității: Tres-tian, Trestianu (2 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Danciu, Horgoș, Șovrea. Monument istoric: Biserica „Sf. Arhangheli” (1868). Atestare documentară: 1603 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1603 pagus Kötelesmezeö, 1609 Koeteles Meszzeo, 1733 Trestia, 1760 Kotély Mezö (Câmpul Co-nacului), cca. 1800 Köteles-Mezö, Trestia, 1854 Kötelesmezö, Trestiea (Suciu, 1968); 1909-1919 Trestia, Kötelesmezö (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemă-nătoare: Trestia (Buzău, Hunedoara, Sălaj, Vrancea), Trestiana (Iași), Trestieni (Buzău, Ilfov), Trestioara (Buzău, Gorj, Prahova) (Indicator, 1974).

Etimologie: Denumirea românească Trestia datează din 1733 și ar putea proveni dintr-un nume topic, derivat din apelativul trestie, cu sensul de „plantă erbacee din familia gramineelor; nadă" (< sl. trĭstĭ, trŭstĭ).

Tulghieș

Zonare: Sat aparținător de comuna Mireșul Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). ■ „Pe la 1560 se menționează că Tulghieșul apar-ținea de voievodatul lui Dan. La 1601, satul Tulghieș aparținea voievodului Mariaș din Mireșul Mare” (Sălăjeanu, 2006: 29). Localizare: Localitate situată în Podișul Someșan, la 30 de kilometri de Baia Mare, între Mireșul Mare și Șomcuta Mare; zonă de câmpie. Populație: 688 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: tulgheșean, -ă, tulgheșeni, -e, (tuljeșean) / tulgheșeancă, tulgheșence, (tuljeșean-că). Porecla locuitorilor: mânzălăi (< subst. mânz). Nume de familie frecvente în localitate: Bârle, Bonaț, Lazăr, Leș, Sălăjeanu. Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1405 Twlges, 1424 Thelges, 1475 Thewlges, 1566 Tölgyes, Thölgyes, 1603 Tölgyes, cca. 1800 Tulgiesu, 1850 Toldiesu, 1854 Tölgyes, Toldieș (Suciu, 1968); 1909-1919 Tolgieș, Szamostölgyes, mai înainte Tölgyes (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Tulgheș, Tolgieș. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Tulgheș (Harghita) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. magh. Tölgyes (< magh. tölgy „specie de stejar”). ■ Numele vechi al satului ar putea fi același cu Stejera, derivat dintr-un nume topic de forma La Stejari (Ste-jăriș), pe care autoritățile l-au tradus în limba maghiară. După Gustav Kisch (1929), oiconimul Tulghieș se explică etimologic din magh. Tölgyes, care la rândul său provine din apelativul maghiar tölgy „specie de stejar” (cf. Radu, Satele, 2005: 136). În jud. Harghita există o localitate cu nume identic, având probabil aceeași etimologie.

Țicău

Zonare: Sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la sud de Ulmeni, în apropiere de Defileul Someșului; zonă de câmpie. Populație: 914 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: țicăuan, -ă, țicăuani, -e / țicăuancă, țicăuance. Atestare docu-mentară: 1543 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1543 Czÿkofalva, 1549 Chÿkofalwa, 1555 Czikfalva, Csykofalva, 1570 Chÿkoffalwa, 1583 Chikofalwa, 1850 Czikeu, 1854 Csikó, Țicău (Suciu, 1968); 1909-1919 Țicău, Czikó (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din antrop. Țicău (< subst. țicău „vârf de munte, stâncă ascuțită"). ■ La originea denumirii ar putea fi un antroponim Țicău, Țiclău (provenit din apelativul țicău) sau un nume topic La Țicău (având originea în același substantiv). Pentru top. Țicău (cartier în Iași), Constantinescu (1963: 397) indică antroponimul Țicu, cf. alb. Tsiko, în timp ce Iorgu Iordan (1983: 469) derivă numele aceluiași toponim din antroponimul Țicău, cf. bg. Tsikov. În actele oficiale apare varianta Chikofalwa, adică Satul lui Țicău, motiv pentru care pledăm în favoarea soluției antoponimice. ■ Apelativul regional țicău are sensul de „vârf de deal; loc izolat, ascuns" și este derivat din țic „vârf de deal" (< s. ciucă „măgură"), sau este var. a lui țiclă, țiclău „stâncă foarte ascuțită, vârf de deal, pisc, culme". În județul Maramureș sunt numeroase toponime cu acest nume: Țâcla, deal în Băiuț; Țâclău, deal în Baba; Țiclei, deal în Rohia; La Țiclu, deal în Cupșeni (Vișovan, 2008); toponim în Odești (Codru): Țicleu, deal alungit între două pâraie care se întâlnesc (Odobescu, 1973); și Rohia (Lăpuș): Țiclei (Țiglău, Ciclău, Țicui, Chicera) „numele unui bot de deal așezat între Valea Ursului și Valea Parâncului” (Birdaș, 1994: 46). Dumitru Loșonți trece în revistă toate soluțiile etimologice: țiclău „pisc, vârf de munte, stâncă ascuțită”, din magh. csúcs (Cihac), din magh. szikla, prin intermediar săsesc (Drăganu, Graur) sau direct (Drăganu, Tamás, DEX), raportat la acest etimon maghiar (Pușcariu), considerat „obscur” (Philippide), derivat din țiclă (Candrea, DLR) sau lăsat fără etimologie (CADE); e derivat românesc din țiclu, cu suf -ău, cf. sinonimul *piclău (Loșonți, 2000: 99-100). Să mai notăm că între Benesat și Țicău, Someșul trece printr-un defileu stâncos.

Ulmeni

Zonare: Oraș (din 2004), zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în sud-vestul depresiunii Baia Mare, pe malul râului Someș, la poalele Măgurii Prisaca (Țicău) din Dealurile Chioarului, la 45 de kilometri de Baia Mare și 17 kilometri de Cehu Silvaniei, la granița cu județul Sălaj; zonă de deal. Localități componente: Arduzel, Chelința, Mânău, Someș-Uileac, Tohat, Țicău, Vicea, Ulmeni (reședință). Populație: 7.287 locuitori (în 1970), 7.153 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 7.270 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 1.389 locuitori (în orașul Ulmeni) (în 2011). Gospodării: 2.377 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 3.764 români, 1.664 maghiari,1.571 romi (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: ulmenean, -ă, ulmeneni, -e, (ulmean) / ulmeneancă, ulmenence, (ulmeancă). Porecla locuitorilor: pișcari (< s. pișcar „țipar") (DRAM, 2015); dezbrăcinați. Nume de familie frecvente în localitate: Covaciu, Dulf, Pop. Personalități: Florica Bud (n. 1957), poet. Vol. Iubire, sunt un obiect nezburător (1992). Alergând spre sine (1995) etc. Târg săptămânal de mărfuri și animale (miercuri). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1720). Resurse minerale: Izvor de apă minerală, numit Borcutul din parc (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1405 (Petri Mor, 1902; Suciu, 1968). Denumiri (a.d.): 1405 Silelmed, Sylelmed, 1409 Klelmed (= Silelmed), 1413 Sÿlelmed, 1450 Sülelmed, 1461 Sylelemed, 1549 Sÿwlelmeth, 1593 Sewlelmed, 1733 Sulelmegyul, 1750 Schülemed, 1760 Sülelmed, 1850 Silimegy, 1854 Sülelmed, Șilimegi (Suciu, 1968); 1909-1919 Șilimeghiu, Sülelmed (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Șilimed’i. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ulmeni (Buzău, Ilfov, Teleorman), Ulmenii - Pământeni (sat desființat, înglobat în satul Ulmeni, Ilfov), Ulmenii (sat desființat, înglobat în satul Buia, Sibiu) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din numele de grup ulmeni < antrop. Ulmu (< subst. ulm „specie de arbori cu scoarța netedă" < lat. ulmus) + suf. -eni. ■ Se presupune că denumirea veche a localității era în legătură cu un nume topic referitor la ulmi, pe care autoritățile l-au tradus Sylelmed, Sü-lelmed, Sewlelmed, Sulelmegyul, Silimegy, care ar proveni din magh. szel (sö) „margine, periferie” și lat. ulmus, „ulm”, cuvânt care ar putea fi în legătura cu magh. szilfa (Petri Mor, 1902, cf. Botiș, 2011: 15). După altă opinie, „cea mai veridică variantă ar putea fi explicația conform căreia numele localității ar avea ca origine vb. sül, care corelat cu maghiarul szilfa, are legătură cu solul nisipos arid din aria satului” (Botiș, 2011: 16). Singura constantă din cele două ipoteze este prezența apelativului magh. szilfa, cu sensul de „ulm”. Cu timpul, localnicii au adaptat fonetic denumirea în Șilimed’i sau Șulmed’i. Odată cu venirea administrației românești, denumirea localității a devenit Ulmeni (posibil denumirea ante-rioară celei maghiare), însă localnicii, influențați de numele maghiar, continuă și azi să pronunțe Șulmeni (cf. Șulmed’i < magh. Sulelmegy).

Ulmoasa

Zonare: Sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Igniș, la nord de Baia Mare; zonă de munte. Populație: 173 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: ulmoșan, -ă, ulmoșeni, -e / ulmoșancă, ulmoșence. Nume de familie frecvente în localitate: Lupșa. Atestare documentară: 1909 (Suciu; Moldovan, Togan). Denumiri (a.d.): 1909 Ulmoasa, cătun al orașului Baia Mare (Suciu, 1968), 1968 Ulmoasa (Suciu); 1909-1919 Ulmoasa, Szilas, mai înainte Ulmásza, cătun al Băii Mari (Moldovan, Togan).

Etimologie: Dintr-un nume topic (La) Ulmoasa, derivat din adj. ulmos, -oasă (< s. ulm + suf. -os). Așezarea se află situată într-o zonă de munte, cu păduri de foioase.

Unguraș

Zonare: Sat aparținător de comuna Dumbrăvița, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la nord de Dumbrăvița și la sud de Baia-Sprie; zonă de deal. ■ „E un sat românesc cu aproape 100 de case așezate la sud-vest de Șișești" (Meruțiu, 1936). Populație: 488 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: ungurușean, -ă, ungurușeni, -e, (ungureșean, ungurășean, ungurenaș) / ungurușeancă, ungurușence, (ungureșeancă). Porecla locui-torilor: raci (AER, 2010). Nume de familie derivate din numele localității: Ungurușan (7 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Atestare documentară: 1463 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1463 Kekes, 1491 Magyarkekes, 1566 Kekes Hungarica, 1828 Ma-gyar-Kékes, Ungurast, 1851 Kékes, Magyarkékes (Suciu, 1968); 1909-1919 Unguraș, Ma-gyarkékes (Moldovan, Togan). ■ Denumirea veche: Chechișul Unguresc. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ungurași (Cluj) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup ungurași „locuitori din (Chechișu) Unguresc” (< subst. ungur, nume etnic + suf. dim. -aș). ■ Potrivit primelor atestări documentare (1405, respectiv 1463), localitățile ce azi se numesc Chechiș și Unguraș au purtat aceeași denumire  Chechiș (pentru evoluția etimologică, vezi supra). Tot din secolul al XV-lea, satul Unguraș a fost numit de autorități Chechișul Unguresc (Magyarkekes sau Kekes Hungarica) pentru a se diferenția de Chechișul Românesc (Olahkekes). Cu timpul, localnicii renunță la apelativ și păstrează determinantul, de unde unguraș (din ungur, nume etnic), adică „locuitori din (Chechișul) Unguresc” > oiconimul Unguraș.

Ungureni

Zonare: Sat aparținător de comuna Cupșeni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată în depresiunea Lăpuș, la poalele Munților Țibleș, la est de Cupșeni, la 72 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 1.267 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: ungurean, -ă, un-gureni, -e, (unguran) / ungureancă, ungurence. Nume de familie derivate din numele loca-lității: Ungurean, Unguran, Ungurian, Ungureanu (278 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Buda, Podină, Ungur. Personalități: Ioan Buda (n. 1956), prefect al jud. Maramureș (august 2003 - octombie 2004). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (sec. XVIII). Atestare documentară: 1584 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1584 Ungurfalva, 1627 Ungarfalva, 1733 Ungureny, 1767 Budafalva, 1850 Ungurény, 1854 Ungurfalva, Ungureni (Suciu, 1968); 1909-1919 Ungureni, Budafalva (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Ungureni (Argeș, Bacău, Botoșani, Dâmbovița, Dolj, Galați, Gorj, Ilfov, Olt, Prahova, Vrancea) (In-dicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup ungureni < antrop. Ungur (< subst. ungur „maghiar" < sl. ongrinǔ; nume etnic) + suf. -eni. ■ Ungur este un nume de familie frecvent în zona Săcălășeni - Copalnic - Lăpuș (1.293 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). Nu e sigur dacă acest Ungur este întemeietorul satului (Ungurfalva) sau un proprietar din secolul al XVI-lea. De altfel, în 1767, satul era condus de un oarecare Buda, de unde denumirea Satul lui Buda (Budafalva). De la începutul secolului al XVIII-lea, denumirea se schimbă în Ungureni (Ungureny), după numirea comună a locuitorilor (ungurean, ungureni), adică „locuitori din satul lui Ungur”. De menționat că, dintre cele 12 localități cu numele Ungureni din teritoriile românești, doar satul lăpușean este situat în Ardeal, celelalte 11 aflându-se în regiunile extracarpatice și unde ungurean are sensul de „român din Transilvania”.

Urmeniș

Zonare: Sat aparținător de comuna Băița de sub Codru, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la valea Urmenișului, la 5 kilometri est de Băița de sub Codru; zonă de câmpie. Populație: 325 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: urminișean, -ă, urminișeni, -e / urminișeancă, urminișence. Porecla locuitorilor: prunari (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din nu-mele localității: Urminișan (25 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bancoș, Zah. Atestare documentară: 1391 (Su-ciu). Denumiri (a.d.): 1391 Ewrwynys, Örvényes, 1484 Erwenes, 1475 Hermenyes, 1543 Ewrmenÿes, 1549 Eormenÿeos, 1569 Eormenyes, 1570 Eormenÿes, 1595 Eőrményes, 1850 Irminyis, 1854 Örményes, Ormeniș (Suciu, 1968); 1909-1919 Urminiș, Örményes (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Urminiș. Localități cu nume identice sau ase-mănătoare: Urmeniș (Bistrița-Năsăud), Ormeniș (Alba, Brașov, Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din top. magh. Örményes (< magh. örmény „armean"). ■ În țara noastră sunt cinci oiconime cu numele Urmeniș / Ormeniș, toate situate în Transilvania și având, se pare, aceeași etimologie, propusă de Iorgu Iordan, din top. magh. Örményes, derivate din apelativul magh. örmény „armean" (Iordan, 1963: 267). Alte propuneri, mai puțin concludente, sunt derivate din magh. ör „paznic, îngrijitor" + magh. ménes „herghelie", respectiv derivat din magh. őrveny „vârtej" (Vaida, 2012: 10-11). În toate cele cinci spețe, avem de a face cu un proprietar (nicidecum întemeietor) de etnie armeană sau cu o persoană căruia i se zicea Armeanul.

Vad

Zonare: Sat aparținător de comuna Copalnic-Mănăștur, zona Chioar, subzona Fisculaș, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Aparținea de Cetatea Chioarului. Localizare: Localitate situată la 3 kilometri nord-est de Copalnic-Mănăștiur, pe valea râului Cavnic, înainte de punctul de confluență al acestuia cu râul Bloaja; zonă de deal. Populație: 242 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locui-torilor: vădean, -ă, vădeni, -e / vădeancă, vădence. Porecla locuitorilor: vrăbii (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Vădean, Vadean (48 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Costin, Șimon. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului (punct „Știurdina”, „Poduri”), Hallstatt (punct „Poduri”). Atestare documentară: 1424 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1424 Re-wkapolnok (Copalnic-Vad), Revtapoly, 1427 Recapal, 1549 Raykapalnok, 1566 Kwkapolnok (= Revkapolnok), Rév Copalnic, 1602 Vad, 1609 Recapalnuk, 1630 Rekekoponok, 1650 Re-Kapálnok, 1669 Rév-Kapálnok, 1679 Vád, cca. 1800 Váád, Vadu, 1750 Vad, 1760 Váad, 1954 Váád, Vadu (Suciu, 1968); 1909-1919 Vad, Révkápolnok (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Copalnic Vad. Localități cu nume identice sau asemănă-toare: Vad (Brașov, Cluj, Neamț), Vadu (Constanța, Hunedoara, Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Dintr-un nume topic Vad (< subst. vad „locul unde apa unui râu e mai mică, malurile sunt joase și se poate trece prin apă cu carul" < lat. vadum „vad; fundul mării"). Dat fiind faptul că satul a aparținut mereu de comuna Copalnic-Mănăștiur, autoritățile l-au denumit în documente Copalnic Vad (Rewkapolnok). Din 1679 e notat cu numele românesc Vad.

Vadul Izei

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, la confluența râurilor Mara și Iza, la 6 kilometri sud de Sighet, la 49 de kilo-metri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Vadul Izei (reședință), Valea Stejarului. Populație: 2.843 locuitori (în 1970), 2.856 locuitori (în comună) (în 2002); 2.659 locuitori (în comună), 2.187 locuitori (în satul Vadul Izei) (în 2011). Gospodării: 970 (în comună, în 2011). Etnii: 2.554 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect maramu-reșean. Numele comun al locuitorilor: vădean, -ă, vădeni, -e / vădeancă, vădence. Porecla locuitorilor: dobași („băstinașii, unii țigani, cântau la instrumente, fiind foarte buni mu-zicanți”, Ivanciuc, 2006); cujmați (Bilțiu-Dăncuș, 2005); ciotormeni (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969); iobagi (pe motiv că, în vechime, din Vadul Izei ar fi primit mai puține familii diplome nobiliare decât din localitățile vecine, Roșca, 2004). Nume de familie derivate din numele localității: Vădean, Vadean (48 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Arba, Ananie, Ardelean, Bledea, Borlean, Fodoruț, Teleptean, Vârsta. Personalități: Gheorghe Covaci Cioată (1926-1999), instrumenttist. Monument istoric: Casa de lemn Kazar (sec. XVIII). Arie naturală protejată (de interes local): Ursoi, rezervație geologică (HCL nr. 3/20.03.2006); Râul Mara, pe o lungime de 2,4 kilometri (HCL nr. 24/2008). Atestare documentară: 1345 (Joódy, cf. Iuga, 2012: 648); 1383 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1383 Farkasrev (Vadul Lupului sau Vadul lui Lupu), 1397 Rew (Vad), 1418 Farkasrew, 1419 Farkasfev, 1435 Farkasrewe, 1459 Farkasryw, Farkasfalu, Farkas Ryw, 1480 Farkasreve, 1828 Farkas Rév, Vad Brodi, Farkasréw (Suciu, 1968); 1909-1919 Vad, Farkasrév (Moldovan, Togan). ■ În 1383 Farkasrév, în 1459 Farkasfalu, proprietatea lui Balcu din Vad și a fratelui său Ioan Codrea, fiii lui Vladimir (Filipașcu, 1940: 92). ■ 27 iunie 1383 Farkasrev (Vadul lui Lupu sau Vadul Lupului) (Roșca, 2004). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Vad (Brașov, Cluj, Neamț), Vadu (Constanța, Hune-doara, Mureș) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. top. Vad (vezi supra) + Iza (vezi supra). ■ Numele vechi, românesc, al localității a fost Vad. Potrivit lui Mihaly de Apșa (1900), la sfârșitul veacului al XIV-lea satul era stăpânit de un oarecare Bylk - Vâlc - Lupu. De aici denumirea dată de autorități: Vadul Lupului (Farkasrév, în magh.), iar mai târziu Satul lui Lupu (Farkasfalu). Radu Popa (1970: 22) constată că „numele românesc al satului este Vad, iar cel maghiar este Vadul Lupului”. Cum în localitate etnicii români au fost dintotdeauna majoritari, la începutul secolului al XX-lea se revine la vechea denumire, Vad, la care, ulterior, se adaugă determinantul Iza, cu referire la hidronimul cu același nume.

Valea Chioarului

Zonare: Comună, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Reședință de comună din 1950. Localizare: Localitate situată la poalele Dealului Pri-saca, pe cursul superior al pârâului Bârsău, la 35 de kilometri sud de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Curtuiușul Mare, Durușa, Fericea, Mesteacăn, Valea Chioa-rului (reședință), Vărai. Populație: 195 locuitori (în 1750), 713 locuitori (1909), 800 locuitori (1989); 2.025 locuitori (în comună); 574 locuitori (în satul Valea Chioarului) (în 2011). Gos-podării: 888 (în comună) (în 2011). Etnii: 1.803 români, 3 maghiari, 174 romi (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: vălean, -ă, văleni, -e / văleancă, vălence. Porecla locuitorilor: găureni (< Gaura, denumirea veche a localitătii) (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Blaga, Costin, Lupșe, Sima. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (sec. XVIII). Resurse minerale: Depozit de bentonită. Atestare documentară: 1561 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1561 Gawora, Gawra, 1566 Gawra, 1603 pagus Panza (= Gaura), 1639 Gawra, 1647 Gauora, 1850 Gaure, 1854 Gaiera (= Gaura), Gaura (Suciu, 1968); 1909-1919 Gaura, Kövargara (Moldovan, Togan). ■ Numele vechi: Gaura. Legenda întemeierii: „Se zice că demult de tot satul nu se afla pe locul acesta, ci era băgat în pădurile și văgăunile dispuse în partea de răsărit a satului. Intrarea și ieșirea din sat se făcea pe un drum mai bunicel, care cu timpul s-a transformat în actualul drum al țării. Drumul acela străbătea dealul calcaros ce despărțea satul nostru de satul Mesteacăn printr-o gaură săpată în piatră, precum un tunel. Deci, ca să vină la noi, tre-cătorii spuneau că merg la gaură și de aici i-a rămas denumirea satului nostru” (Vasile Sfara, 87 ani, Valea Chioarului, nr. 3, cf. Zah, 2001: 43).

Etimologie: Din Vale (< subst. vale „depresiune” < lat. vallis) + Chioar (vezi supra). ■ Numele vechi a localității este Gaura și provine dintr-un nume topic (vezi legenda întemeierii). Autoritățile maghiare nici măcar nu au tradus această denumire (Gawora, Gawra, Gawra, Gawra, Gauora, Gaure). Porucic și Loșonți au arătat că Gaura și o seamă de derivate de la acesta sunt toponime frecvente (Gaura, Găurile, Găuricea, Găurușa, Găureana, Găureanca, Găureni, respectiv Gaura Dumii „fund de laz”, Gaura lui Șofron, „un fel de groapă”, Gaura Mânzului „adâncitură”, Gaura Vântului „șa pe vârful dealului” etc.) și că derivă din apelativul gaură „deschidere naturală între două înălțimi, cu coste abrupte și apropiate" (Porucic, cf. Iordan, 1963: 27); „adâncitură în teren, groapă, găvan, văgăună” (Loșonți, 2000: 140). Auto-ritățile române (în secolul al XX-lea) au considerat necesar să schimbe denumirea satului cu sinonimul parțial Vale, la care au adăugat determinantul Chioarului, după numele regiunii. În opinia lui Radu Vasile, modificarea nu a fost oportună, pe motiv că documentele „dovedesc vechimea de peste 500 de ani a oiconimului românesc (Gaura) și inutilitatea schimbării sale de către administrația românească în Valea Chioarului. În țara noastră există numeroase denumiri de sate formate de la apelativul gaură. Oiconimul Valea Chioarului este o creație artificială a administrației românești care nu comunică nimic sub raport istoric” (Radu, Satele, 2005: 142-143).

Valea Cufundoasă

Zonare: Sat aparținător de orașul Sighetul Marmației, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la periferia mun. Sighet, în partea de sud-vest; zonă de deal. Populație: 502 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vălean, -ă, văleni, -e / văleancă, vălence.

Etimologie: Din Vale (vezi supra) + determinantul Cufundoasă (< adj. Cufundos, -oasă „adânc" < cufunda < lat. confundare).

Valea Hotarului

Zonare: Sat aparținător de orașul Sighetul Marmației, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la periferia municipiului Sighet, în prelungirea satului Iapa, pe Valea Păs-ăilor; zonă de deal. Populație: 1.417 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vălean, -ă, văleni, -e / văleancă, vălence. Localități cu nume identice sau asemănătoare: Valea Hotarului (Argeș, Buzău) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Vale (vezi supra) + Hotar (< subst. hotar „graniță" < magh. határ < germ. dial. hotter „gard de nuiele impletite").

Valea Neagră

Zonare: Sat aparținător de municipiul Baia Mare, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). În trecut a fost cătun al satului Firiza. Localizare: Localitate situată pe Valea Neagră, afluent al pârâului Firiza, la poalele Munților Gutâi, pe drumul ce duce spre stațiunea Izvoare, la 17 kilometri nord de Baia Mare; zonă de munte. Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: vălean, -ă, văleni, -e / văleancă, vălence. Atestare documentară: 1490 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1490 Fekethewpathak (Valea Neagră), 1909 Valea Neagră, Feketepatak (Suciu, 1968); 1909-1919 Valea-neagră, Feketepatak, cătun al Băii Mari (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Valea Neagră (vechea denumire a satului Lumina, Constanța) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Vale (vezi supra) + determinantul Neagră (< adj. negru, neagră < lat. niger, -gra, -grum).

Valea Stejarului

Zonare: Sat aparținător de comuna Vadul Izei, regiunea Maramureș. ■ „În decursul vremurilor, satul a aparținut de Oncești, Bârsana, Giulești și acum de Vadul Izei” (Hotea, 2005: 20). Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, la 5 kilometri de centrul comunei, la 12 kilometri de Sighet; zonă de deal. Populație: 433 locuitori (în 1869), 398 locuitori (1881), 571 locuitori (1910), 623 locuitori (în 1977), 620 locuitori (în 2002), 472 locuitori (în 2011). Gospodării: 205 case (în 2002). Etnii: 333 români, 47 germani (evrei), 2 ruteni (în 1881); 539 români, 32 evrei (în 1910). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vălean, -ă, văleni, -e / văleancă, vălence. Porecla locuitorilor: gătejeni (< subst. gătej „vreasc") (Bilțiu-Dăncuș, 2005); halarip (= dans țigănesc); porceni (< Valea Porcului, denumirea veche a localității) (Roșca, 2004). Nume de familie frecvente în localitate: Michnea, Ilieș, Muntean, Filimon, Bocșa, Godja, Ulici, Pop, Hotea, Vancea. Monument istoric: Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1806). Atestare documentară: 1360 (Mihaly, 1900, cf. Iuga, 2012: 654); 1387 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1387 Dyznopataka (Valea Porcului), 1390 Dyznopatak, 1414 Dyznopathaka, 1415 Patak, 1460 Disnopataka, 1474 Dyznofalwa, Disznofalva, 1488 Dyznopathaka, 1828 Disznó Patak, Walye Porkuluj, 1854 Disznópatak, 1964 Valea Stejarului (Suciu, 1968); 1909-1919 Valea Porcului, Disznópataka (Moldovan, Togan). ■ În 1390 Dyznopatak (Filipașcu, 1940: 92). ■ Denumirea veche: Valea Porcului („Satul s-a numit Valea Porcului, dar nu cu sensul de porc sălbatic (mistreț) cum eronat se afirmă în unele lucrări, deoarece, în limbajul local, porcilor de pădure li se spune gligani”, Hotea, 2005: 17). ■ Din 1964 (prin Decretul 799/1964) denumirea de Valea Porcului se modifică în Valea Stejarului. Localități cu nume identice sau asemă-nătoare: Valea Stejarului (sat desființat, înglobat în satul Stanciova, Timiș; sat desființat, înglobat în satul Urzica, Vâlcea) (Indicator, 1974). Legenda întemeierii: „Există o legendă locală potrivit căreia satul nostru s-ar fi format din familia unui porcar din Oncești, acesta fiind iobag al unui nemeș din Oncești, care a fost trimis în această vale pentru a hrăni porcii cu ghindă și jir” (Hotea, 2005: 17). ■ „Se spune că odată, demult tare, înainte să-i puie la sat numele de Valea Porcului, trăié on porcar, cel care păzé porcii. Într-o zî, vede cum vine-o scroafă la turmă, cu botu’ plin de fărină. Porcaru’ se uită mirat la ié. „Măi, ce să fie?” Scroafa în tătă zua viné. Când o fost odată porcaru’ s-o luat după scroafă să vadă că di unde vine și unde mere. S-o tăt dus, s-o tăt dus, tăt pă urmele ii. Și cum s-o luat după ié, o văzut că să duce pă Valea Cetățî, cum îi zâcem noi. Și-o văzut că să bagă în pământ, într-o văgăună. Ca o cameră era. Ce-o văzut, tare s-o mirat că era să pice jos de spaimă. O văzut saci cu fărină, cupe pline cu bani, berbințe cu bani de aor, cum era demult. El ce-o făcut? I-o cârtit una la scroafă și s-o dus și-o-mplut mânecile cu bani di aor. Amu era grele de bani, câț’ o pus în mâneci. Și râdé de să prăpădé, că amu-a si gazdă și n-a mai sta el la porci veci, că numa cu cocia s-a preumbla și cu caii și de tăte a avé și-a da și la copii. Da omu’, pé lacom, noroc la bani n-o avut și s-o bucurat pré iute. Când să iasă afară, ușa s-o zăvorât și el acolo-o rămas zălog. De-atunci o căpătat numele satului Valea Porcului” (Maria Munteanu, 51 de ani, Valea Stejarului, 2000, cf. Bilțiu, 2007: 246-247).

Etimologie: Din Vale (vezi supra) + Stejar, la gen. (< subst. stejar „specie de arbore" < sl. stežerŭ). ■ Denumirea veche a satului era Valea Porcului, care și-a luat numele de la Pârâul Porcului (Vișovan, 2005), astfel încât, în documente apărea varianta tradusă în maghiară: Dyznopataka. „Fosta denumire Valea Porcului se datora uneia dintre principalele ocupații ale locuitorilor, mai exact creșterea porcilor în libertate, pe dealurile și în pădurile din apropierea localității” (Felecan, 2013:114). Din anul 1964, autoritățile românești au schimbat denumirea, printr-un decret, în Valea Stejarului, „după întinsele păduri de stejari care acoperă, în cea mai mare parte, dealurile de deasupra satului” (Hotea, 2005: 20).

Valea Viseului

Zonare: Sat aparținător de comuna Bistra, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la confluența Vișeului cu Tisa, la granița cu Ucraina; zonă de munte. Populație: 1.491 locuitori (în 2011). Etnii: Localitate cu populație preponderent de etnie ucraineană; aceasta a venit din zonele nordice ale Carpaților, din Pocuția și Bucovina (Vișovan, 2007: 46). Dialect: subdialect maramureșean (pentru populația românească); grai huțul (pentru populația ucraineană, majoritară). Nume de familie frecvente în localitate: Iurcuț, Petrețchi, Semeniuc. Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, La Căldare (Izvorul Sofia), La Știubei, Izvorul Victor, Izvorul Ștefan, Izvorul Ludovic, Izvorul Șimon, Izvorul Andreica, Izvorul Fața Poieniței, Izvorul Gulaci, Izvorul lui Bârsan, Izvorul lui Birăuașul, Borcutul din Rupșoara, Izvorul de fier, Băile lui Gabor (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1913. Denumiri (a.d.): 1913 Visóvölgy (Valea Vișeului) (Suciu, 1968). ■ Numele vechi: Gura Tisei.

Etimologie: Din Vale (vezi supra) + Vișeu (la gen.) (vezi infra). ■ Fost cătun iobăgesc al comunei Petrova (Filipașcu, 1940: 86), localitatea a fost întemeiată de către ucrainenii ce au ajuns în Maramureș începând cu secolul al XVII-lea și care s-au așezat pe valea inferioară a râului Vișeu (Petrovai, 2007).

Văleni

Zonare: Sat aparținător de comuna Călinești, zona Mara-Cosău, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la 5 kilometri est de Călinești și 6 kilometri sud de Bârsana; zonă de deal. Populație: 1.323 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vălenar, -ă, vălenari, -e; vălenaș, -ă, vălenași, -e. Porecla locuitorilor: iconari (Papahagi, 1925; Bilțiu-Dăncuș, 2005; AER, 2010; Roșca, 2004) („Vă-lenarii erau porecliți iconari. Că tot ceva mut s-o dus la o comândare (= înmormântare) și, la cât de bat o fost, s-o întors cu praporii acasă", Ion Godja Oul, din Văleni). Nume de familie derivate din numele localității: Vălenaș, Vălenas, Valenas; Vălean, Văleanu (102, respectiv 431 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Andreica, Frățilă, Godja, Mărginean, Nemeș. Personalități: Tiberiu Utan (1930-1994), poet, redactor-șef la „Gazeta literară” și la Editura Tineretului, director la Editura Ion Creangă. Vol. Versuri (1961), premiul George Coșbuc al Academiei Române; Steaua singurătății (1968), Legende române (1985) etc. ■ Ioan Godja-Ou (n. 1919), autorul mono-grafiei satului. Manifestări tradiționale locale: Herdet’ișurile din Văleni (obicei folcloric; luna decembrie). Obiceiul are loc în ziua de Crăciun, la orele prânzului, în centrul satului. Un grup de feciori, acoperiți cu măști zoomorfe citesc „vestirile” („herdet’ișurile”), texte versificate cu caracter ironic și moralizator adresate tinerilor necăsătoriți din sat. ■ Învârtita vălenarilor (obicei folcloric; luna iunie). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, pe Valea Secătura: Izvorul Sărat, Izvorul Sulfuros (Nădișan, 2012). Atestare documentară: 1405 (Suciu). Denu-miri (a.d.): 1405 Pathak, 1450 Mikolapatak, 1475 Mykolapathak, 1476 Mykolapathaka, 1828 Mikola Patak, Walyen, 1851 Mokolapatak (Suciu, 1968); 1909-1919 Văleni, Mikolapatak (Moldovan, Togan). ■ 1405 Patak, 1450 Mikolapatak, proprietatea familiilor nobile din Bârsana și Oncești (Filipașcu, 1940: 93). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Văleni (Alba, Argeș, Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Olt, Sălaj, Sibiu, Vaslui, Vâlcea, Vran-cea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din n. grup văleni < subst. vale + suf. -eni. ■ „Tradiția spune că Văleniul ar fi fost înființat de un om pe nume Lician, un om isteț, care sculpta în lemn și care își vindea produsele în satul vecin, Bârsana. Familia Lician s-a înrudit cu familia Bârsan din Bârsana și s-au așezat pe o vale, unde au construit mai multe case. Astfel ar fi apărut Văleniul, satul de pe vale. Familia Lician, dobândindu-și rang nobiliar, s-a numit Nemeș. Din această familie au ieșit familiile Godja și Mărginean" (Godja - Ou, p. 22; vezi și Dermer, Marin, 1935: 111). Numele vechi a fost Valea (Pathak, în magh.), iar numele comun al locuitorilor era vă-leni, apelativ care va genera ulterior denumirea așezării. O derivare dintr-un antroponim Vălean nu corespunde realității istorice. La mijlocul secolului al XV-lea, proprietar al satului era un oarecare Mikola, după care autoritățile au denumit localitatea Valea lui Mikola (Mykolapathaka). În secolul al XX-lea, autoritățile românești revin la vechea denumire, utilizată de localnici, Văleni. În țară mai sunt alte 12 localități cu aceeași denumire.

Vălenii Lăpușului

Zonare: Sat aparținător de comuna Coroieni, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 4 kilometri nord de Coroieni, la 65 de kilometri de Baia Mare; zonă de deal. Populație: 972 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: vălenar, -ă, vălenari, -e; vălenaș, -ă, vălenași, -e. Nume de familie derivate din numele localității: Vălenaș, Vălenas, Valenas; Vălean, Văleanu (102, respectiv 431 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Bot, Man, Petruț, Vele. Monument istoric: Biserica „Nașterea Sf. Maria” (1813). Atestare documentară: 1331 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1331 Dannpataka (Valea lui Dan), 1364 Danpataka, 1500 Danpathaka, 1733 Wallyen, 1750 Velyen, 1839 Deánes, Valény, 1850 Valen, 1854 Dánpataka, Văleni (Suciu, 1968); 1909-1919 Văleni, Danpataka (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Văleni (Alba, Argeș, Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Olt, Sălaj, Sibiu, Vaslui, Vâlcea, Vrancea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Văleni (vezi supra) + Lăpuș (la gen. sg.) (vezi supra). ■ E posibil ca denumirea veche a așezării să fie Văleni, după numele comun al locuitorilor  vălean, văleni „cei de pe vale”. Numele din prima atestare documentară, Valea lui Dan (Danpataka, în magh.) a aparținut autorităților maghiare și se referă la un oarecare Dan, stăpân al satului la 1331. Începând cu secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, autoritățile notează și denumirea românească Văleni (Wallyen, Velyen, Valény), care va deveni oficială abia în secolul al XX-lea și la care i se adaugă determinantul Lăpușului, spre a se deosebi de Vălenii Șomcutei (din Chioar).

Vălenii Șomcutei

Zonare: Sat aparținător de orașul Șomcuta Mare, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată pe Valea Vălenilor, la 4 kilometri sud de Șomcuta Mare; zonă de deal. Populație: 770 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: vălenar, -ă, vălenari, -e; vălenaș, -ă, vălenași, -e. Porecla locuitorilor: pupeze (DRAM, 2015). Nume de familie derivate din numele localității: Vălenaș, Vălenas, Valenas; Vălean, Văleanu (102, respectiv 431 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Buda, Buhai, Hotea, Lupuț, Onț, Onțiu, Ștef, Surduc, Tămâian. Sit arheologic: Așezare, epoca bronzului, epoca migrațiilor (punct „Ograda Budenilor”, „Valea lui Ștefan”). Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (sec. XVII). Arie naturală protejată (de interes național): Peștera Vălenii Șomcutei, cu un sit arheologic din epoca bronzului (L. 5/2000). Atestare documentară: 1566 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1566 Somkwthpataka (Valea Șomcutei), villa nova Somkut Pataka, 1603 pagus Somkutpataka, 1733 Welyeny, 1750 Velyen, 1760 Velleny, Somkutpataka, cca. 1800 Văleni, 1850 Vellény, 1854 Somkutpataka, Văleni (Suciu, 1968); 1909-1919 Văleni, Somkútpataka (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Văleni (Alba, Argeș, Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Olt, Sălaj, Sibiu, Vaslui, Vâlcea, Vrancea) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Văleni (vezi supra) + Șomcuta (la gen. sg.) (vezi supra). ■ La fel ca și în cazul localității Vălenii Lăpușului, se pare că numele vechi a fost Văleni, după numirea locuitorilor (vălean, văleni). Determinantul Șomcutei (Somkwthpataka) apare destul de repede în documente și se datorează faptului că era un sat aflat dintotdeuna în subordinea comunei Șomcuta; în plus trebuia diferențiat de localitatea cu același nume din Lăpuș.

Vărai

Zonare: Sat aparținător de comuna Valea Chioarului, zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la granița cu județul Sălaj, la sud de Valea Chioarului; zonă de deal. Populație: 275 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean. Numele comun al locuitorilor: vărăian, -ă, vărăieni, -e / vărăiancă, vărăience. Porecla locuitorilor: lupi (DRAM, 2015). Nume de familie frecvente în localitate: Balmoș, Cioară, Ciocan, Ghețe, Panici. Personalități: Simion Pop (1930-2008), prozator, publicist, diplomat; vicepreședinte al USR (1964-1968). Vol. Paralela 45 (1958), Premiul Aca-demiei Române; Anul 15 (1959), premiul Academiei; Călătorie cu bucluc (1955), Pământul spânzuratului (1957), Ore calde (1962), Triunghiul (1964). Ambasador al României în Ungaria. ■ Ioan Es Pop (n. 1958), poet. Premiul revistei Luceafărul (1991), premiul USR (1994  debut, vol. Ieudul fără ieșire), premiul USR (1999  pentru volumul Pantelimon 113 bis). Monument istoric: Biserica de lemn “Sf. Arhangheli” (1846). Atestare documentară: 1456 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1456 Varallya, Waralya, Waralÿa, 1566 Váralya, Varalya, 1603 pagus Váraio, 1639 Warayo, 1733 Várayu, 1750 Varaj, 1760 Várallya, Köváralja, cca. 1800 Varalyu, Varaiu, 1850 Váralyu, 1854 Várallya, Varaliu (Suciu, 1968); 1909-1919 Varaiu, Oaraiug, în magh. Kóvárváralja, mai înainte Varalyu (Moldovan, Togan). ■ Variante ale nu-melui localității: Văraiu.

Etimologie: Greu de spus dacă denumirea așezării provine dintr-un mai vechi Vărai (derivat din apelativul var „oxid de calciu” + suf -ai, așa cum sugerează Radu Vasile, Satele, 2005: 146), pe care autoritățile maghiare l-au notat, în mod intenționat greșit, Varallya (< magh. wara „cetate”), sau, într-adevăr, în zonă a existat pe vremuri o cetate (un punct de observație sau o așezare fortificată), astfel încât un top. rom. Cetățuia a fost tradus corect prin Varallya, Waralya (așa cum sugerează Kiss Lajos) – devenit Varaiu, Văraiu fie ca efect al transfor-mărilor fonetice (pronunție dialectală), fie prin etimologie populară, sugerându-se o activitate economică bazată pe vărărit (de altfel, frecventă în zona Chioar). Puțin probabilă, în acest caz, apropierea de a văra „a petrece vara” sau derivarea din văratic „locul unde pasc vitele vara" (< subst. vară + suf. -atic), toponim atestat în Maramureș (Văratec, vârf în Munții Lăpușului).

Vicea

Zonare: Sat aparținător de orașul Ulmeni, zona Codru, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată între Arduzel și Someș-Uileac, la vest de Ulmeni; zonă de câmpie. Populație: 334 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean, grai someșean. Numele comun al locuitorilor: vicean, -ă, viceni, -e / viceancă, vicence. Porecla locuitorilor: pătrunjei. Nume de familie derivate din numele localității: Vicean (14 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Husti, Mu-reșan. Personalități: Ignațiu Darabant (1738-1805), episcop greco-catolic de Oradea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum (1791). ■ Viorel Mureșan (n. 1953), poet. Vol. Scrisori din Muzeul pendulelor (1982), Biblioteca de os (1991). Atestare documentară: 1387 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1387 Vyccha, 1423 Vithya, 1430 Vycha, 1451 Vincza, 1462 Watha, 1464 Vÿczcha, 1505 Vichia, Vicha, 1516 Wÿttha, 1544 Vycsa, Wycsa, 1547 Wÿcha, 1548 Vyccha, 1549 Wychÿe, 1555 Vychya, 1564 Vicsia, 1569 Wÿcza, Wytza, Vycza, 1572, Vytsa, 1574 Vythÿa, 1607 Uichia, 1715 Vittsa, 1733 Vicse, 1750 Vecse, 1850 Jitsa, 1854 Vicsa, Icea (Suciu, 1968); 1909-1919 Vicea, Vicsa (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din antrop. Vicea. ■ „Petrovici (SCL, IV, 1953, p. 80) a încadrat pe Vicea printre toponimele provenite din adjective slave cu suf. -j-: sl. vĭlča „a lupului"; deci ar fi înrudit cu top. oltean vâlcea (...). Cred că top. Vicea reprezintă un nume românesc de persoană omo-fon, formă paralelă cu antroponimul Viciu (cf. Baciu / Bacea, Berciu / Bercea, Cociu / Cocea)" (Pătruț, 1980: 128). Ar mai putea fi derivat dintr-un antroponim Vice, Vicse, devenit Vicea prin adăugarea sufixului toponimic -a, sau mai degrabă Vicsai ( < n. p. rom. Vicea + suf. adj. pos. magh. -i) (211 persoane cu acest nume de familie, în jud. Maramureș, în 2007). În documente apare doar varianta rom. Vicea, transcrisă de autoritățile maghiare Vyccha, Vithya, Vycha, Vincza, Vichia, Vicha, Vicsia, Vicse, Vecse etc.

Viile Apei

Zonare: Sat aparținător de orașul Seini (din 1988), zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, regiunea Transilvania (de Nord). „Toate aceste meleaguri care astăzi urmează teritoriul localității Viile Apei, aparțineau, din punct de vedere administrativ și bisericesc, localității Apa (până în anul 1924)” (Cozma, 2008: 16). Localizare: Localitate situată la poalele Munților Igniș, la 2 kilometri nord de Seini, la granița cu județul Satu Mare; zonă de deal. Populație: 165 locuitori (în 1867), 391 locuitori (1886), 541 locuitori (1910), 701 locuitori (1930), 743 locuitori (în 2002), 628 locuitori (în 2011). Etnii: 340 români, 224 maghiari, 5 evrei (în 1910); 289 români, 380 maghiari, 3 ruși, 9 evrei, 7 țigani (1930). Dialect: subdialect crișean. Atestare documentară: 1909 (Suciu). ■ „Pentru prima dată am găsit numele localității într-un document de la anul 1831. (...) Având în vedere că numele localității era trecut cu litere mici, tind să cred că, la vremea respectivă, era doar un toponim” (Cozma, 2008: 17). ■ „Pe aceste meleaguri, era încă din secolul XVII o populație care lucra aceste pământuri ale nobililor de la Apa și care cu timpul s-au format într-un mic cătun, care mai târziu va deveni Viile Apei” (Cozma, 2008: 17). Denumiri (a.d.): 1909-1919 Viile-Apei, Apahegy, cătun al localității Apa (jud. Satu Mare) (Moldovan, Togan). Localități cu nume identice sau asemănătoare: Viile (Constanța, Galați, Teleorman), Viile Cetatea Medieș (Satu Mare), Viile Jacului (Sălaj), Viile Tecii (Bistrița) (Indicator, 1974).

Etimologie: Din Vie, pl. art. (< subst. vie „plantație de viță-de-vie" < lat. vinea) + Apa, la gen. (< top. Apa, com. în jud. Satu Mare < antrop. Apai). ■ La început, o colonie de muncitori agri-coli în slujba nobililor din Apa, pentru întreținerea culturilor de viță-de-vie, așezarea a devenit un cătun și abia în secolul al XX-lea a primit statutul de unitate administrativ teritorială. Așa cum a remarcat și Cozma (2008), autorul unei lucrări monografice dedicate localității, de-numirea provine de la un nume topic. În zona respectivă probabil existau în mod tradițional culturi de vie: „Faptul că această parte a domeniului nobilului Apai, unde se găsește actu-almente satul Viile Apei, era în majoritatea lui cultivat cu vii, tindem să credem că numele lui a fost alcătuit din cuvintele Viii-apei, din care a rezultat Viile Apei” (Cozma, 2008: 17). Numele localității sătmărene Apa este derivat de la antroponimul Apai, prin apocopa lui -i- final. Localitatea s-a aflat dintotdeuna în proprietatea familiei nobile Apai (v. Tratat de istorie al Transilvaniei, vol. I, 1963): „Este firesc să se tragă concluzia că numele comunei derivă de la numele de Apai, fără a avea vreo legătură cu substrantivul apă” (Cozma, 2008: 16), mai clar e vorba de o etimologie populară.

Vima Mare

Zonare: Sat aparținător de comuna Vima Mică, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la 3 kilometri sud de Vima Mică, la granița cu județul Sălaj; zonă de deal. Populație: 396 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: vimean, -ă, vimeni, -e, (viman) / vimeancă, vimence. Nume de familie derivate din numele localității: Viman (227 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Tecar. Atestare documentară: 1390 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1390 Vudma, 1405 villa olachalis Vylma, 1553 Vilma, 1590 Torda-Vima, 1598 Chicho- Vilma, 1614 Thorda-Vilma, 1637 Thorda Wilma, 1733 Vima Turdej, 1760 Torda Vilma, 1805 Thorda-Vilma, 1830 Torda Vilma, Zsima Turdei, Csima Máre, 1850 Tima Mare, 1854 Torda-Vilma, Vilma-Mare (Suciu, 1968); 1909-1919 Vima-mare, Tordavilma (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din antrop. magh. Vilm(any) (< germ. Willhelm) + suf. top. -a, prin disimilarea lui -l- + determinantul Mare. ■ Denumirea localității pare a deriva dintr-un antroponim Vilm(a), de origine germană (cf. germ. Wilma, magh. Vilma, eng. Wilma, dar răspândit și în țările latine și slave: sp. Vilma, ceh. Vilma, crt. Vilma), hipocoristic de la Willhelm (sau Willhelmina, pentru var. Vilma), din germ. wil „dorință, voință” și germ. Helm „cască, protecție”. E posibil să fie vorba de un stăpân al satului (cu populație majoritar românească: villa olachalis Vylma), cu numele magh. Vilm(any), de unde numele satului, Vilma, cu suf. top. -a. Trecerea de la Vilma la Vima s-a făcut prin disimilarea lui -l-. Între 1590 și 1854 denumirea localității este Vima Turdei (Torda-Vima, Thorda-Vilma, Vima Turdej), iar din 1830 se numește Vima Mare, spre a se diferenția de Vima Mică.

Vima Mică

Zonare: Comună, zona Lăpuș, regiunea Transilvania (de Nord). Localizare: Localitate situată la poalele Culmii Preluca, pe râul Lăpuș, la 20 de kilometri de Tg. Lăpuș, la 68 ki-lometri de Baia Mare; zonă de deal. Localități componente: Aspra, Dealul Corbului, Jugăstreni, Peteritea, Sălnița, Vima Mare, Vima Mică (reședință). Populație: 1.637 locuitori (în comună) (în 2002); 1.448 locuitori (în comună), 355 locuitori (în satul Vima Mică) (în 2011). Gospodării: 630 (în comună, în 2011). Etnii: 1.409 români (în comună, în 2011). Dialect: subdialect crișean (de tranziție). Numele comun al locuitorilor: vimean, -ă, vimeni, -e, (viman) / vimeancă, vimence. Nume de familie derivate din numele localității: Viman (227 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007) (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Batin, Bodea, Cândea, Roman. Monument istoric: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (sec. XVII). Atestare documentară: 1390 (Suciu). Denumiri (a.d.): În sec. XIV-XV era un singur sat, Vima sau Vilma; 1390 Vydma, 1405 villa olachalis Vilma, 1543 Draga-Vilma, 1549 Wylmany, 1566 Wylma, 1598 Dragia-Vilma, 1603 pagus Vilma, 1733 Vimma, 1750 Vima dredzaszke (Vima drăgească < Draga), 1760 Draga Vilma, cca. 1800 Vima Mică, 1850 Tima Mika, 1854 Draga-Vilma, Tima Mică (Suciu, 1968); 1909-1919 Vima mica, Drá-gavilma (Moldovan, Togan).

Etimologie: Din Vima (vezi supra) + Mică.

Vișeul de Jos

Zonare: Comună, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în depresiunea Maramureșului, la poalele Munților Maramureșului, pe valea Vișeului, la 6 kilometri de Vișeul de Sus; zonă de munte. Localități componente: Vișeul de Jos. Populație: 5.282 locuitori (în 2002); 4.934 locuitori (în 2011). Gospodării: 2.268 (în 2011). Etnii: 4.687 români, 53 romi (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vișeuan, -ă, vișeuani, -e, (vișăuan, vișăoan) / vișeuancă, vișeuance. Porecla locuitorilor: țolani (< subst. țolan „fabricant de scoarțe / țoluri") (Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Visăoan, Visăuan (5 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007), Vișovan (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Andreica, Bora, Coman, Covaci, Năsui, Pașcu, Pop, Tomoiagă, Urdă. Personalități: Iosif Pop (n. 1966), mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Atestare documentară: 1365 (Mihaly; R. Popa; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365 Ket-Viso, Ketwyssou, 1385 Viso inferior, 1390 Vyso, Visso, 1404 Wyso, 1453 utraque Wiso (Vișeul de Jos și Vișeul de Sus), 1473 Ket Visso, 1476 Also Vyso, 1480 Also Visso, 1828 Alsó Vissó, Vizny Wissen, 1851 Also Vissó (Suciu, 1968); 1909-1919 Vișăul-de-jos, Alsóvisó (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Vișău de Jos.

Etimologie: Din Vișeu + de + Jos. ■ Prima atestare documentară (Ket-Viso, Ketwyssou) se referă la cele două localități cu numele Vișeu (denumite mai târziu Vișeul de Jos și Vișeul de Sus). Denumirea, evident, derivă din hidronimul Vișeu (râu ce își are izvoarele în Munții Rodnei și, după un parcurs de 77 de kilometri, interval în care străbate localitățile Borșa, Moi-sei, Vișeu, Leordina, Petrova, Bistra, se varsă în râul Tisa, în apropiere de satul Valea Vișeului). Prima atestare a toponimului („fluvium Wysso”) datează din 14 mai 1353 (v. Mihaly de Apșa, 1900, p. 30-33). Pe parcursul secolului al XV-lea se numește doar Vișeu, pentru a primi determinantul „de Jos” (Also Vyso, în magh.) începând cu anul 1476. După Drăganu (1933), „numele satului și al văii numite Vișău derivă din n. pers. Vișa, cunoscut ca nume de familie și în Ardeal + suf. -ov, iar Vișa este diminutivul lui Vičeslav = Visalv = Vitoslav" (Drăganu, 1933: 390).

Vișeul de Mijloc

Zonare: Sat aparținător de orașul Vișeul de Sus, regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată la poalele Munților Maramureșului, la confluența văii Vinului cu râul Vișeu; zonă de munte. Populație: 2.350 locuitori (în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vișeuan, -ă, vișeuani, -e, (vișăuan, vișăoan) / vișeuancă, v-ișeuance. Porecla locuitorilor: covrigari (Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Visăoan, Visăuan (5 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007), Vișovan (DFN). Personalități: Gavril Ciuban (n. 1951), poet. În 1980, Marele Premiu Vasile Lucaciu și Premiul USR; în 1982 premiul revistei Luceafărul, în 1984 Premiul I la Festivalul „Nichita Stănescu", în 1985 Marele premiu la Festivalul de poezie de la Sighet și premiul revistei România Literară. Membru USR. Vol. Cultivatorul de pietre și tandra dihanie (1992), Fântâna cu ghinturi (1996). Atestare documentară: 1600 (Suciu). Denumiri (a.d.): 1600 Keozepseouyso (Vișeul de Mijloc), 1828 Közep Vissó, 1851 Közep Visó (Suciu, 1968); 1909-1919 Vișău-de-mijloc, Középvisó (Moldovan, Togan). ■ Variante ale numelui localității: Vișău de Mijloc.

Etimologie: Din Vișeu (vezi supra) + de + Mijloc. ■ Localitatea apare ceva mai târziu, probabil pe la începutul sau mijlocul secolului al XVI-lea, fiind consemnată abia la 1600, cu numele de Vișeul de Mijloc (Keozepseouyso, în magh.). Probabil satul a fost întemeiat prin colonizarea cu familii provenite din Vișeul de Jos sau / și Vișeul de Sus.

Vișeul de Sus

Zonare: Oraș (din 1956), regiunea Maramureș. Localizare: Localitate situată în partea estică a depresiunii Maramureș, la poalele Munților Maramureș, la confluența râurilor Vișeu și Vaser, la 125 de kilometri est de Baia Mare; zonă de munte. Localități componente: Vișeul de Mijloc, Vișeul de Sus (reședință). Cartiere: Rădeasa, Țipțerai, Valea Peștilor. Populație: 7.562 locuitori (în 1900), 11.733 locuitori (1920), 13.956 locuitori (1956), 16.879 locuitori (cu localitățile aparținătoare) (în 2002); 15.037 locuitori (cu localitățile aparținătoare), 12.687 locuitori (în orașul Vișeul de Sus) (în 2011). Gospodării: 6.740 (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Etnii: 12.776 români, 387 maghiari, 52 romi, 81 ucraineni, 606 germani (cu localitățile aparținătoare, în 2011). Dialect: subdialect maramureșean. Numele comun al locuitorilor: vișeuan, -ă, vișeuani, -e, (vișăuan, vișăoan) / vișeuancă, vișeuance. Porecla locuitorilor: pupezeri (Papahagi, 1925). Nume de familie derivate din numele localității: Visăoan, Visăuan (5 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007), Vișovan (DFN). Nume de familie frecvente în localitate: Andreica, Bora, Bota, Ciolpan, Ciuban, Coman, Danci, Grad, Hapca, Iusco, Șimon, Țicală, Timiș, Tomoiagă. Personalități: Liviu Doru Bindea (1957-2006), jurist, politician, senator; prefect al jud. Maramureș (ianuarie 1993-decembrie 1996). ■ Liviu Marian Pop (n. 1974), politician, senator, ministru (mai 2012-dec. 2012; dec. 2014-nov. 2015). Târg săptămânal de mărfuri și animale (vineri). Manifestări tradiționale lo-cale: Festivul de colinde și datini Veniți creștini la Viflaim (luna decembrie). Monumente istorice: Casa Pop Simion (azi, Primăria orașului Vișeu) (începutul sec. XX); Biserica romano-catolică „Ioan și Ana” (1812); Fostul Spital Public „Irina” (sf. sec. XIX); Calea ferată forestieră îngustă Valea Vaserului (sec. XX); Depoul de locomotive (sec. XX); Casa elefant - Gara Vișeul de Sus (sec. XX); Clădirea Haltei Șuligu (sec. XX); Clădirea Haltei Făina (sec. XX); Biserica „Bunavestire” (1842); Cimitir evreiesc (sec. XVIII). Resurse minerale: Izvoare de apă minerală, Izvorul de la Haltă, Izvorul Udeanu, Izvorul IRIC; pe Valea Vaserului: Izvoarele Șuligu, Lostun și Mihoaia (Nădișan, 2012). ■ Zăcăminte de cupru (Măcârlău și Catarama); minereuri polimetalice (Măcârlău și Novicior); șisturi bituminoase. Atestare documentară: 1365 (Mihaly; Suciu). Denumiri (a.d.): 1365 Ketwyssou (= Vișeul de Sus și Vișeul de Jos), 1468 Felsewysso (Vișeul de Sus), 1489 Felsewys, 1549 Uj Viso, 1604 Felseo Viso, 1828 1851 Felsö Vissó (Suciu, 1968); 1909-1919 Visău-de-sus, Felsövisó (cu cătunele Arșița, Valea Peștilor, Lunca-Balmoșului, Lunca Scradei, Reghiasa și cu stațiunea baln. Șuligu) (Moldovan, Togan). ■ În 1549 Ujvisö, numit la început Între Râuri; proprietatea descendenților lui Ștefan-Vodă (Filipașcu, 1940: 87). ■ Variante ale numelui localității: Vișău de Sus.

Etimologie: Din Vișeu (vezi supra) + de + Sus. ■ Probabil locul în care s-a întemeiat așezarea s-a numit inițial Între Râuri (referitor la Vaser și Vișeu); apoi Vișeul Nou (Uj Viso) și Vișeul de Sus (Felseo Viso).