Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera P

←Litera O

Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș de Dorin Ștef Litera P

Litera R→

pachetá, pachetez, v.t. A face pachet; a împacheta: “…le-o pachetat hainile și le-o zâs: Dumnezău v-ajute!” (Bilțiu, 2007: 216). – Var. a lui împacheta.

pachetát, -ă, pachetați, -te, adj. Împachetat. – Din pacheta.

pacínic, -ă, pacinici, -ce, adj. (înv.) Calm, tihnit; pașnic: “…au fost și sunt din vechime și de mulți ani în posesiunea pacinică a nobililor numiți” (Mihaly, 1900: 190; dipl. 81). – Var. a lui pașnic.

páclă, pacle, s.f. (reg.) Pachețel din hârtie cu tutun pentru pipă: “Jâzii ăștia iar o scumpit tabaca, îi șasă lei pacla și n-ai decât câteva fumuri” (Memoria, 2004-bis: 1.244). – Din magh. pakli “pachet” (MDA).

pácoșă, pacoșe, s.f. (reg.) Rest din fuiorul de cânepă; “ceea ce rămâne din a doua tragere sau scărmănătură mai deasă a fuiorului de cânepă, din care se face tort de o calitate inferioară” (Pa¬pahagi, 1925). – Din ucr. pacosi (Papahagi, 1925).

padimént, padimenturi, s.n. (înv.) Pardoseală a unei încăperi sau pavaj al unei curți interioare. – Var. a lui paviment (Scriban, DEX).

padimentá, padimentez, v.t. (înv.) 1. A pava. 2. A parcheta: “Să padimentați școala, să reparați scaunele și toate ce se află stricate...” (Câmpeanu, 2016: 86). – Din pediment.

padimentát, -ă, padimentați, -te, adj. (înv.) 1. Pavat. 2. Parchetat. – Din padimenta.

pag, pagi, (pagiu), s.m. (înv.) Tânăr aflat în serviciul unui senior, pentru a învăța meșteșugul armelor; copil de casă: “Tănărul Petru, fiul lui Michail din Urmuzeu, era pagiu sau gardist în curtea regească…” (Mihaly, 1900: 219; dipl. 93). ■ (onom.) Pagu, nume de familie în jud. Maram.; a Pagului, supranume și poreclă în Borșa – Var. a lui paj (Scriban, DER, DEX).

pagalắu, adj. (reg.) Roșcat: “Berbece pagalău...” (Papahagi, 1925). – Din pag “roșcat cu pete albe” + suf. -alău (MDA).

pahíbă, pahibe, s.f. (reg.) Cusur, defect. (Maram.). – Cf. hibă (MDA).

paióc, s.n. (reg.) Parte de pământ, revenită dintr-o moștenire: “Aici eu am avut loc mare, de-a mumii paiocu o fost...” (Grai. rom., 2000). – Et. nec.

pájeră, s.f. v. pajură.

pájură, pajure, (pajeră), s.f. 1. Acvilă de munte (Aquila chrysaetos). ■ Semnalată în Maram., în 1876 (Ar¬delean, Beres, 2000). 2. (mit.) Pasăre fantastică din basmele maramureșene: “El, dacă s-o dus înapoi, o aflat o pasăre mare, cu numele de Pajeră: Tu, pasăre, du-mă di-aicea-n ceie lume” (Bilțiu, 2002: 315). ■ (onom.) Pajura, poreclă în Dumbrăvița. – Din ucr. pažera “ființă lacomă, nesățioasă; re¬chin” (DEX, MDA).

palánt, palanturi, (pălant), s.n. (reg.) 1. Gard din scânduri în jurul curților sau al grădinilor: “...să se poată întări și apăra împotriva năvalei dușmanilor, cu pălănci și garduri...” (Monografia, 1972: 524; document din 1347). 2. Zid (din cărămidă sau din piatră de carieră): “Este-on pământ înhârluit, / Cu pălant e d-îngrădit” (Bârlea, 1924: 21). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. pălant “gard de scânduri”. – Var. a lui palanc (Scriban); din magh. palánta (MDA).

palatín, palatine, s.m. (arh.) (în Evul Mediu) Demnitar la curtea unui rege sau al unui mare senior: “În cele din urmă au dat scrisoarea de față prin palatinul trimis de noi” (Mihaly, 1900: 53; dipl. 20). – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin (Scriban, DEX).

pálă, pale, s.f. Cantitate de fân, de paie etc., cât se ține o dată în furcă sau se taie dintr-o singură tragere cu coasa. – Cf. alb. palë (DEX, MDA).

paléocă, (paleoucă), s.n. (reg.; gastr.) Coci cu cârnați, slănină și brânză: “După ce s-au întărit bine, cocii primiți de copii la colindat sunt dumicați și fierți. Apoi se pun peste ei bucăți de cârnați, slănină și brânză. Iese o mâncare care se numește paleoucă” (Memoria, 2004: 472). – Et. nec.

páler, paleri, s.m. (reg.; înv.) 1. Îngrijitor de drumuri. 2. Șef de lucrări. ■ (top.) Ulița Palerului, în Nănești (Vi¬șovan, 2005). ■ (onom.) Paleari (“Dru¬maru”), poreclă în Poienile de sub Munte. – Din magh. pallér (MDA).

palíncă, s.f. v. pălincă.

palțắu, palțauă, s.n. (reg.) 1. Botă ceremonială folosită de chemătorii la nuntă. 2. Bucată de fier care strânge șiștorii (la morile de apă, în Chioar). – Din magh. pálca “băț, baghetă” (MDA) + suf. -ău.

pampúșcă, pampuște, s.f. (reg.) 1. Gogoașă. 2. Coptătură. – Din ucr. pampuska (MDA).

pánă, pene, s.f. 1. Pănușie de porumb; pițiană. 2. Partea lată, de fier, a bardei: “Sirisău cu pană lată, / Să tăiem deluțu roată” (Calendar, 1980: 166). 3. Toc de scris, condei: “Cucuț, pasăre verzâie, / Adă-mi pană și hârtie” (Ca¬lendar, 1980: 77). 4. Mănunchi de flori cu care flăcăii își împodobesc pălăriile: “Fă-mă pană de sansiu” (Calendar, 1980: 74). 5. Formație epidermică ce acoperă corpul păsărilor: “C-amândoi ne potrivim / Și la ochi, și la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar, 1980: 75). 6. Frunză: “Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ți crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilțiu, 1996: 179). 7. Ornament cusut pe țesături. 8. Aripă la roata morii. ■ (onom.) Pană, nume de familie în jud. Maram. – Lat. pinna “pană” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > bg. pana “puf” (Capidan, după DER).

páncovă, pancove, s.f. (reg.) Produs de patiserie din aluat dulce, dospit, fript în baie de ulei; gogoașă. – Din magh. pánkó “gogoașă” (Șăineanu, DEX, MDA).

pantanóg, adj. v. pintenog (“cal cu pete albe în jurul gleznei”).

panțelát, -ă, panțelați, -te, adj. (reg.) (ref. la un vehicul de luptă) Blindat. – Din panțela “a blinda” (< germ. Panzer, numele unui tanc construit de Germania nazistă, utilizat în al Doilea Război Mondial, cunoscut ca având un blindaj redutabil).

páos, paosuri, (paus, paust), s.n. Pomană (vin, pâine, mâncare) care se dă pentru cei morți: “De-oi trăi, ți-oi plăti, / De-oi muri, paust ț-a si” (Papahagi, 1925: 187). – Lat. *pausum “repaus” (Candrea, după DER; MDA).

papanóică, s.f. (reg.) Turtă din aluat din făină de grâu, amestecată cu să¬mânță de pepene: “În fiecare casă să făceu turte din papanoică. Erau coapte pe sobă și mâncate de fiecare din fa¬milie” (Bilțiu, 2009: 57). – Cf. papanaș.

papír, papire, s.n. (reg.) 1. Hârtie: “Din originalul scris pe papir prevăzut cu sigil imprimat…” (Mihaly, 1900: 520; dipl. 218, la note). 2. Scrisoare. 3. Re¬gistru. – Din germ. Papier, magh. papír, papirós (DEX, MDA), cf. lat. papyrus, vgr. papyros (Scriban).

papistáș, s.m. v. popistaș.

parastás, parastase, s.n. Slujbă religioasă pentru pomenirea celor morți, recviem: “În seara a treia, înainte de înmormântare, se face o servire religioasă din partea preotului, numită parastas” (Bârlea, 1924, II: 472). – Din sl. parastasŭ (Scriban, DEX, MDA).

pardoná, pardonez, v.t. (înv., liv.) A ierta, a scuza: “Iubite amice, me vei pardona dacă nu încep cu scuza pentru întârzierea răspunsului…” (Koman, 1937: 17). – Din fr. pardoner (DEX).

paróhuș, parohuși, s.m. (reg.) Preot care conduce o parohie: “Această sfântă carte, numită Biblie, o au cumpărat parohușu satului Apși-de-mijloc, Vladu Mihailu…” (Bârlea, 1909: 4). – Var. a lui paroh (DEX, MDA).

parói, paroiuri, (pairoi), s.n. (reg.) Roi de albine provenit dintr-un roi mai vechi. – Din ucr. parij, rus. paroi (Can¬drea, după DER; DEX).

pártă, parte, s.f. (reg.) Panglică, cingătoare: “Noi când vedem colacu acesta / Gândim că-i stogu' cu parta” (Memoria, 2004-bis: 1.361). (Maram., Banat). – Din magh. párta “cunună, diademă” (Candrea, după DER; Scriban, MDA).

partíe, partii, s.f. (reg.) 1. Grup de oameni. 2. Echipă de muncitori: “O parte din mireștence practicau anual, pentru două-trei săptămâni, migrări sezoniere (pentru seceriș), în Ardeal, Banat…, unde partiile de femei prac¬ticau obiceiul cununii” (Faiciuc, 2008: 256). – Din germ. Partie (MDA).

pascalắu, s.n. v. păscălău (“loc de pășunat”).

pascălăríță, s.f. v. păscălăriță (“cio¬cârlie”).

pástură, s.f. v. păstură.

paș, pași, s.m. (reg.) Pas, drum, cale: “Domnule sogai-birău, / Nu-mi tăt umbla în pașul mneu” (Papahagi, 1925: 201). – Refăcut după pl. pași (din pas < lat. passus).

páșcă, s.f. (reg.) 1. Legătură din șase bușteni pentru transport. 2. Pa¬chet, colet. 3. Tutun de proastă calitate. – Din ucr. pačka “pachețel (de tutun)” (DEX, MDA).

patác, s.m. v. pătac (“monedă austriacă”).

patrón, patroane, s.n. Glonț, cartuș. (Trans., Banat., Maram.). – Din germ. Patrone “cartuș” (DER, DEX, MDA).

páus, s.m. v. paos (“pomană”).

păcălíci, păcălici, s.m. Persoană care are obiceiul să păcălească. ■ (onom.) Păcălici, poreclă în Dumbrăvița. – Din păcăli + suf. -ici (DEX).

păciuí, păciuesc, v.t. (reg.) A împăca. – Din împăciui.

păciuít, -ă, păciuiți, -te, adj. (înv.) Împăciuit, împăcat: “…sau prin căutare de confederațiune, de alianță pe una cale mai păciuită” (Koman, 1937: 48). – Din păciui.

păciuitór, -oare, adj. Conciliant. – Var. a lui împăciuitor.

păcuínă, s.f. v. pecuină (“oaie cu lapte”).

păcurár, păcurari, s.m. Păstor, cioban: “Păcurarul de regulă de cu mic începe viața de păcurar, îngrijind mielușei, apoi trecând la oile sterpe și sfârșind la oile cu lapte. Cea mai mare distincție e cea de vătav” (Bârlea, 1924, II: 462). ■ Până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Trans., Banat, Crișana și Maram., iar în regiunea extracarpatică se folosea termenul de cioban (ALR, 1956: 394). La sfârșitul sec. XX, s-a generalizat în limba română termenul de cioban. ■ (onom.) Păcurar(iu), nume de familie în jud. Maram. – Lat. pecorarius (Pușcariu, după DER; DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. pakulár (Candrea, Edelspacher, după DER; Scriban; Macrea, 1970: 20; Bakos, 1982).

păcurărí, păcurăresc, v.i. (reg.) A păstori. – Din păcurar (DEX, MDA).

păcurăríe, păcurării, s.f. (reg.) Ciobănie, păstorie. – Din păcurar + suf. -ie (DEX).

păcurărít, s.n. Păstorit. – Din păcurări.

pădác, -ă, pădaci, -e, adj. (reg.) Dichisit, aranjat, curățat, îngrijit: “Mai frumoși și mai de neam, / Nu ca tine-un ardelean; / Mai frumoși și mai pădaci, / Nu ca tine de săraci” (D. Pop, 1970: 177). – Et. nec., cf. pădăi¹.

pădăí¹, pădăiesc, v.r. (reg.) A se găti, a se dichisi. (Trans., Maram.). – Et. nec. (MDA).

pădăí², pădăiesc, v.r. (reg.) A se grăbi. – Din ucr. podavatič “a porni” (MDA).

păduréț, -eață, pădureți, -e, adj. Care crește în pădure; al pădurii; săl¬batic: “Mânce-te Pădurețu” (ref. la Omul Pădurii) (Papahagi, 1925: 228). – Din pădure + suf. -eț (DEX, MDA).

pắguri, s.f., pl. (reg.) Pistrui. – Et. nec. (MDA).

păháie, păhăi, s.f. (reg.) Animal săl¬batic. – Cf. ucr. pah (MDA) + suf. -aie, cf. potaie, mărhaie.

păhărnicí, păhărnicesc, v.t. A servi țuica la nuntă după anumite reguli. – Din paharnic (DLRM, MDA).

păioáră, păioare, (pălioară), s.f. Țesătură subțire de in; voal: “Era pă¬lioara de pe mort, de pe obraz” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 135). – Lat. palliola “togă; giulgiu; cuvertură de pat” (DEX, MDA).

păiúhă, păiuhe, s.f. Iarbă lungă, subțire și rară, pe care “n-o mănâncă nici vitele” (Odobescu, 1973). – Cf. păiușă.

păiúș, păiușuri, s.n. Plantă erbacee din familia gramineelor (Festuca rubra). ■ Prezentă în etajul subalpin din Munții Rodnei și Munții Maramureșului. ■ (onom.) Păiuș, nume de familie în jud. Maram. – Din pai + suf. -uș (DEX, MDA).

pălánt, s.n. v. palant (“gard”).

pălincáș, pălincași, s.m. (reg.) Ho¬rincar, breiner. ■ (onom.) Pălincaș, nume de familie în jud. Maram. – Din pălincă + suf. -aș.

pălíncă, pălinci, (palincă), s.f. (reg.) Băutură spirtoasă, distilată, din fructe; horincă: “Pălincuță, be-te-aș bine, / Nu te-aș be cu sie cine” (Bilțiu, 2006: 99). ■ Termen frecvent în zonele Chioar și Codru (ALRRM, 1971: 461). – Din magh. pálinka “rachiu” (DEX, MDA).

pălincíe, pălincii, s.f. (reg.) Locul (sau instalația) unde se fabrică pălinca; horincie. – Din pălincă + suf. -ie (MDA).

pălioáră, s.f. v. păioară.

păltinéa, păltinele, s.f. Fructul coa¬căzului. – Din paltin + suf. -ea.

păltinél, s.m. v. păltior (“coacăz”).

păltiór, păltiori, (păltioară, păltinel, păltinea), s.m. Coacăz sălbatic, cu fructe roșii și acre; agriș, merișor de munte, pomușoară (Ribes alpinum L.): “Num-on pui de celtioară / Su-o tufă de păltioară” (Bilțiu, 1990: 30). – Din paltin + suf. -ior (DEX, MDA).

pănát, -ă, pănați, -te, adj. (reg.) Plin de pene sau flori; înflorit: “Te-ai făcut un câmp pănat” (Papahagi, 1925: 229). (Maram.). – Din pană + suf. -at, cf. împănat (MDA).

pắnură, pănure, s.f. Dimie, postav; pânză țesută: “Fata Pădurii era mai bătută ca toate pănurile de pe Iza și Mara, ce se bat în piuă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 203). – Lat. paenula “manta de lână cu glugă” (Scriban, DEX, MDA).

păpărúză, păpăruze, s.f. (reg.) Buburuză (Coccinella septempunctata): “Când copiii află o buburuză, care la noi se cheamă păpăruză, se ia în palmă și se sucește astfel palma până ce se urcă pe degetul arătător, în timp ce i se descântă să zboare: Păpăruză, ruză / Încătrău-i zbura / Acolo m-oi în¬sura/mărita” (Calendar, 1980: 60-61). ■ (onom.) Păpăruză, nume de familie în jud. Maram. – Cf. paparugă, buburuză (MDA).

părăsất, -ă, părăsâți, -te, adj. (reg.) Văduv: “Treabă să fie o fămee pă¬răsâtă, bătrână…” (Papahagi, 1925: 319). – Din părăsi “a lăsa singur (pe cineva), a abandona”.

părândá, părândez, v.r. A (se) perinda; a (se) plimba. ■ De-a pă¬rân¬datelea, joc de copii: Doi copii ce stau la o oarecare distanță unul de altul, își aruncă minge cu mâna reciproc. Cealaltă pereche fuge, ferindu-se să nu fie lovită cu mingea. Dacă este nimerit unul, atunci se schimbă perechile (Faiciuc, 2008: 292i). – Var. a lui perinda “a trece de la unul la altul” (Candrea, Scriban, după DER)).

părândát, -ă, părândați, -te, adj. Perindat, plimbat. – Din părânda.

părcán, părcane, s.n. (reg.) 1. Bârnă folosită la construcția unui dig. 2. Parapet. 3. Pervaz. – Din ucr. parkan “îngrăditură de lemne”, magh. párkány “margine, cadru” (Scriban, DEX).

păreásă, părese, s.f. (reg.) Femeie bătrână și văduvă care, în Postul Mare, duce la biserică prescuri pentru slujbă: “Apoi aceste femei să cheamă părease” (Papahagi, 1925: 314). – Cf. păresimi (MDA).

păretár, păretare, s.n. Pânză țesută sau brodată, asemănătoare covorului, ce se pune pe perete, în casele țărănești, în scop decorativ. – Din părete + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA) sau lat. parietarius (MDA).

părínc, s.m. (bot.) Mei (Panicum miliaceum). ■ (top.) Dealul Părincului (în Rohia). – Lat. panicum “mei” (Scriban, MDA) (> păninc, și prin disimilarea n-n > r-n > părinc, Frățilă).

părínte, părinți, s.m. (fig.) Preot: “Închinăm cuvântu’ la domnu nostru părinte…” (Gherman, 1938: 8). ■ “Forma de agrăire a preotului, obișnuită în Ardeal” (Gherman, 1938). – Lat. parens, -ntis (Scriban, DEX).

părnăhái, (pârnăhai, pârnăhăi), s.m.n. (reg.) 1. Față de pernă: “Mărită-te, lele, hăi, / Nu tot face pârnăhăi” (Bilțiu, 1994: 275). 2. (s.m.) Om de nimic: “Tot un fecioraș de crai, / Nu ca tine, un părnăhai” (Bârlea, 1924: 41). – Din magh. párnahai (MDA).

păruí, păruiesc, v.t. (reg., înv.) A bate pari la vie. – Din par + suf. -ui (MDA).

părúță, păruțe, s.f. (reg.) 1. Zurgălău. 2. Flacără mică. 3. Bec. ■ Atestat cu acest sens în Maram. din dreapta Tisei. – Din pară (ref. la forma zurgălăului) + suf. -uță (MDA).

păsá, pas, v.i. (înv.) A pleca, a merge: “…e îi păsați curund la el și-l aduceți repede înaintea mea…” (Dariu Pop, 1938: 48). – Lat. *passare (Scriban, DEX, MDA).

păsălí, păsălesc, (păsălui), v.t.r. (reg.) 1. A (se) potrivi. 2. A (se) nimeri. 3. A (se) îmbina. – Din magh. pazol (MDA).

păsălít, -ă, păsăliți, -te, adj. (reg.) Potrivit, nimerit. – Din păsăli.

păsăluí, v.t.r. v. păsăli.

păsătíc, s.m. Caltaboși cu păsat: “Mare gospodină mai ești dumneata, că-n ia sară ai făcut păsătici” (Bilțiu, 1999: 210). – Din păsat “mei” + suf. -ic (MDA).

păscălăríță, păscălărițe, (pascălă¬riță), s.f. Ciocârlie (Alanda avensis). – Cf. pescărel (MDA); probabil din pascalău, păscălău.

păscălắu, (pascalău), s.n. Imaș, loc de pășunat: “Tăt cosalău o fo a satului: Criznile, Măgura-Ou, Pogoru… o fo de păscălău” (Papahagi, 1925: 325). ■ (onom.) Păscălău, Pășcălău, nume de familie în jud. Maram. – Din paște + suf. -ălău (MDA).

păstăiá, păstăiesc, v.t. (reg.) A desface boabele de fasole din păstăi. – Din păstaie (cuv. autohton, cf. alb. pistaë).

păstăiátă, s.f. Plantă cu fructul în formă de păstaie, care crește în zonele muntoase; lopățea (Lunaria redivina). ■ (top.) La Păstăietă, fânațe și tufișuri în Cupșeni (Vișovan, 2008). – Din păstaie (MDA).

păstór, păstori, s.m. 1. Cioban, păcurar. 2. (mit.) Păstorul Lupilor = personaj din mitologia maramureșeană, înfățișat ca un bătrân care are putere asupra haitelor de lupi: “Păstorul Lupilor se arată așa, ca un om mare, cu haină lungă, așa cum au sibienii care sunt păstori” (Bilțiu, 1999: 120). – Din lat. pastor (Scriban).

păstrán, -ă, păstrani, -e, adj. (reg.) Pestriț. – Var. a lui păstrăv “cu pistrui” (MDA).

păstríe, păstrii, s.f. (reg.) Păstrăv: “…păstrii din pâraie în aer săltau…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 33). – Var. a lui păstrăv.

păsúlă, păsule, s.f. (reg.) Fasole (Phascolus vulgaris): “Păsula și cepile / Ieie-și catrafusăle” (Bilțiu, David, 2007: 25). ■ (med. pop.) Pisată, se pune pe bube dulci; utilizată și în tratarea diabetului. – Cf. fasole (MDA); din magh. paszuly.

pătác, pătaci, (patac, pitac), s.m. Monedă austriacă care a circulat în¬cepând cu sec. XVII și în țările române: “...Balboș Simion, un zlot rău și 8 pitaci...” (Socolon, 2005: 181; doc. din 1807). – Din srb. petak, rus. pyatak, cf. it. patacca “monedă, gologan” (MDA); cf. pitac.

pătrár, pătrare, s.n. Bâtă folosită de păcurar (mai demult, cu vârful despicat în patru și înferecat, pentru a servi ca armă de apărare): “Bâta sau pătrarul, făcut din lemn de frasin sau tisă, servește, de asemenea, ca instrument de apărare contra fiarelor” (Morariu, 1937: 176). – Din patru + suf. -ar (Scriban, MDA).

pătrărește, adj. (reg.) Pătrățos; în patru părți: “Fac legea unui berbec, / Tot îl taie pătrărește” (Bârlea, 1924: 25). – Din pătrar “pătrime, sfert” + suf. -ește (MDA).

pătroácă, s.f. v. potroacă (“bu¬ruiană-de-friguri”).

pătrupóp, pătrupopi, s.m. Preot care îndeplinește funcția de inspector; protopop: “Cum și-o pus-o pe toți popii, / Pe toți pătrupopii, / Pe toți diecii...” (Gherman, 1938: 19). – Var. a lui protopop (MDA).

pătúl, pătule, pătuluri, (pătulă), s.n. Suport din lemn pe care se clădește claia sau stogul, pentru a le feri de umezeală; podină. ■ Exclusiv în Maram.; în alte regiuni: pod, podină, pat (ALR, s.n., vol. I, h. 134). – Cf. lat. *patubulum (= patibulum “spânzură¬toare; cruce; arac”) (DEX, MDA).

pắtură, pături, s.f. Foaie de aluat din care se fac tăieței; turtă. – Lat. *pittula (dim. de la pitta) (Candrea, Pușcariu, după DER).

pățálă, s.f. (dial.) Pățanie, întâm¬plare. – Var. a lui pățeală, cu dift. ea > a.

păuréț, s.n. (reg.) Câlți: “Cu barba de păureț” (Papahagi, 1925). – Et. nec. (MDA).

păzí, păzesc, (păzî), v.r. 1. A se feri, a avea grijă. 2. A se grăbi; a merge mai repede: “De-ai ști cum îi cu bărbat / N-ai păzi la măritat” (Calendar, 1980: 25). – Din sl. paziti “a urmări atent” (Scriban, DEX, MDA).

păzít, -ă, păziți, -te, (păzît), adj. 1. Ferit. 2. Grăbit. – Din păzi.

păzitúră, păzituri, (păzâtură), s.f. (reg.) Masa care conține (în mod obligatoriu) și supă sau ciorbă. – Din păzi “a se grăbi”.

pâcăí, pâcăiesc, (pâcâi), v.i. 1. A ticăi: “Așa că, tare s-a mirat de drăcia asta, care tot pâcăia...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 288). 2. A pufăi. – Din pâc + suf. -ăi (MDA).

pâcăít, (pâcâit), s.n. Ticăit, sunet ritmic. – Din pâcăi.

pâcâí, v.i. v. pâcăi.

pấclă, pâcle, s.f. Ceață; negură. – Din sl. pǐclǔ “ceață, întunecime; iad” (Șăineanu, MDA).

pấncete, s.n. v. pântece.

pândár, pândari, s.m. Paznic: “Au pus pândari și așa au aflat că, din când în când, căpitanul cu mai mulți ofițeri face vânătoare mare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 165). – Din sl. pondarĭ “păzitor” (Scriban, DEX).

pângă, prep. Pe lângă: “Astea-s fleacuri, pângă atunci cum o fost miresele” (Grai. rom., 2000). – Din pe lângă (Scriban, MDA).

pântecárie, pântecarii, s.f. (reg.; med.) Diaree: “Apoi, dacă s-o oprit din bătaie, cătingan am sâmțit că ne trece durerea, da' pântecăraia nu ne-o lăsat vreme de o săptămână” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 298). – Din pântec “abdomen, burtă” + suf. -arie; cf. pântecăraie (MDA).

pấntece, (pântec, pâncete), s.n. Burtă, stomac: “Nas cârligat, / Pâncete vărgat...” (Papahagi, 1925: 300). ■ Exclusiv în Maram. și nord-vestul Trans. (ALR, 1938, h. 60). – Lat. pantex, -ticis (Pușcariu, CDDE, după DER).

pântecós, -oasă, pântecoși, -oase, adj. Cu pântece mare; burtos. – Din pântec + suf. -os (DEX, MDA).

pânțălúș, s.m. v. pințăluș (“bri¬ceag”).

pânzătúră, pânzături, s.f. (reg.) Batic, basma, năframă; șârincă: “Pân¬zătură roșe-n cui, / Coconă ca mine nu-i” (Bilțiu, 2006: 51). – Din pânză + suf. -tură (DEX, MDA).

pânzăturícă, s.f. (reg.) Batistă; sărincuță, japcandău, năfrămucă. – Din pânzătură + suf. -ică.

pấră, pâre, s.f. Reclamație, plângere. – Din pârî “a reclama” (MDA).

pârấș, pârâși, s.m. (pop.) Cel care pârăște; reclamagiu: “...să le fie pîrîș sfănta beserică și aceste dumnezeiești cărți la strajnicul și dreptul județu...” (Bârlea, 1909: 162; doc. din 1732). – Din pârî + suf. -îș (DEX, MDA).

pârcí, pârcesc, v.r. (ref. la capre) A se împerechea, a se împreuna. ■ (top.) Pârcău, teren pe care pășunează, de obicei, caprele (Rozavlea); În Pârciu, arătură în Rozavlea. ■ “În limba română veche exista cuvântul pârci = țap, masculul caprei. Azi, îl identificăm în expr. miroase a pârci = miroase a țap, dar am găsit și verbul a se pârci = a se împerechea (țapul cu capra)” (Vișovan, 2005). – Din srb. prč (MDA); din pârci, din v.sl. intrat în româna comună (Frățilă).

pârcít, -ă, pârciți, -te, adj. (ref. la capre) Împerecheat. – Din pârci.

pârgăláș, pârgălașuri, s.n. (reg.) Ceapă prăjită în ulei; răntaș. (Trans., Maram., Mold.). – Din magh. pergelés (MDA), cf. magh. pergetni “a învârti repede”.

pârgălí, pârgălesc, (pârgălui), v.t. (despre alimente) A prăji în untură, a rumeni. – Din pârgă (MDA).

pârgălít, -ă, pârgăliți, -te, (pârgăluit), adj. Prăjit în untură. ■ Cartofi pârgăluiți = cartofi fierți în coajă, curățați și amestecați în ulei cu ceapă prăjită în grăsime. – Din pârgăli.

pârgăluí, v.t. v. pârgăli.

pârlí, pârlesc, v.t.r. A (se) arde, a (se) pârjoli. – Din scr. prljiti, bg. parlja (Scriban; DEX, MDA).

pârlít, -ă, pârliți, -te, adj. Ars, pârjolit. – Din pârli.

pârloágă, pârloage, s.f. Teren arabil lăsat nelucrat; moină. ■ (onom.) Pârlog, nume de familie în jud. Maram. – Din vsl. prilogu “schimbare” (Scriban); din bg. prelog (DEX).

pârnăhái, s.n. v. părnăhai.

pârpăríță, pârpărițe, s.f. (reg.) 1. Tava unde cad grăunțele în râșniță: “...mi s-o stricat pârpărița și nu mai curg grăunțele-n coș și nu poci măcina” (Bilțiu, 2007: 382). 2. Gaura din piatra alergătoare la morile de apă. – Din sl. prŭprica “vârtej” (Scriban, DEX, MDA), ucr. perepelyca (DEX).

pec, peci, (pecar), s.m. (reg.) 1. Brutar. 2. Brutărie: “N-o fo fărină de grâu, numai la pec, în Sighet” (Me¬moria, 2001: 39). – Din magh. pék “brutar” (MDA).

pecár, pecari, s.m. (reg.) Brutar. ■ (onom.) Pecar, nume de familie în jud. Maram. – Din pec “brutar” + suf. -ar, cf. germ. Bäcker, scr. pekar (MDA).

pecerlí, v.t. v. pecetui.

pecetár, pecetare, s.n. Obiect de cult cu care se însemna aluatul din care se făceau prescurile; prescurnicel: “Ma¬ma făcea o prescură din șapte părți și punea pe ea pecetarul” (Bilțiu, 2009: 56). – Din pecete + suf. -ar (DEX, MDA).

pecetuí, pecetuiesc, (pecetlui, pecerli), v.t. 1. A lega, a închide, a astupa: “Tăt scria șî să gândia, / Cartea o pecetuia” (Papahagi, 1925: 191). 2. A pune pecete: (ref. la sticla de pălincă) “Pecerlită-n flori de mac / Poate că-i bună de leac. / (…) / Când dai s-o despecerlești / De miros tot te topești” (Bilțiu, 1996: 382). ■ A pecetlui groapa: “Nici atunci nu te-oi uita / Când mi-or pecetlui groapa / Că ți-a fost dulce gura” (Brediceanu, 1957: 76). – Din pecetlui.

pecetuít, -ă, pecetuiți, -te, adj. Legat cu pecete. – Din pecetui.

pécie, (pecine, pece), s.f. (reg.) 1. Carne. 2. Friptură. 3. Tocană de carne: “Ce mni-ai dat de nu te uit? / Pecine de lup turbat, / Să nu văd ca tine-n sat” (Țiplea, 1906: 468). – Din magh. pecsenye “friptură” (Scriban, DEX, MDA).

pécine, s.f. v. pecie.

pecíngine, pecingini, s.f. 1. Boală de piele contagioasă. 2. Pată de mucegai pe un perete. ■ (onom.) Pecingine, nume de familie în jud. Maram. – Lat. petigo, -ginis (Scriban, MDA).

pecinginós, -oasă, pecinginoși, -oase, adj. 1. Cu pecingine. 2. Pământ argilos; adegos. – Din pecingine + suf. -os.

pecinós, -oasă, pecinoși, -oase, adj. (reg.) Cărnos. – Din pecine + suf. -os.

pecuină, pecuine, (păcuină), s.f. Oaie cu lapte; mulgări, mândzări: “Stâna numără până la 500-600 de oi cu lapte, numite pecuine…” (Bârlea, 1924). – Lat. pecuina “de animal” (MDA).

pedéstru, pedeștri, s.m. 1. Om slab; “i se spune unui om mnic, slab, năcăjit, coméd’ie de om” (ALRRM, 1969: 142). 2. Sărac, năcăjit: “Vai pedestru-i că n-are nici halube pă iel” (Idem). 3. Invalid; “nu-i apt de lucru; un bitang, blegos” (Idem). 4. Cerșetor, olog. ■ Atestat cu acest sens în Maram. Istoric, Lăpuș; preponderent în zona Banat (ALR, 1938, h. 97). – Lat. pedester, -tris “care merge pe jos” (Scriban; DEX, MDA).

pédig, conj. (reg.) Chiar dacă, deși, de fapt: “Pedig i-am spus, da' nu m-o ascultat” (Crâncău, 2013). – Cf. magh. pedig “iar” (MDA).

péleș, peleși, s.m. (reg.; înv.) 1. Ciucure, franj. 2. (în expr.) Oaie peleșă = oaie cu lână lungă. ■ (top.) Peleșata, peșteră în Maram., de unde izvorăște “lapte de piatră.” – Din sl. peleš “moț” (Scriban), din scr. peleš (MDA).

peletíc, peletici, s.m. (reg.) Unealta cu care olarul trage brâie sau face flori pe vase. – Et. nec. (MDA).

pemínte, s.n., pl. (înv.) 1. Pământ: “Câte peminte arătoare sau râturi are o gazdă care-i deplin biroitoriu unei case…” (Ardelean, 2015; document sec. al XVIII-lea). 2. Parcelă cu sol mai bun, pe care se cultivă cereale: “Mă¬gheran de pe peminte / Ieși-m, mândrule-nainte” (Brediceanu, 1957: 100). – Probabil o formă de sg. refăcută din pl. reg. păminte (Frățilă); lat. pa¬vimentum “pământ bătut” (Graur, 1980; Râpeanu, 2001). ■ Termenul latin nu s-a păstrat în celelalte limbi romanice, preferându-se sinonimul terra (= pământ), care la noi a dat “țară”.

peminteán, -ă, peminteni, -e, adj. (înv.) Pământean: “De ești dure de pădure, / Du-te mai adânc în pădure. / De ești om pemintean, / Apropie-te!” (Hovrea, 2016: 25). – Var. a lui pământean (MDA).

pemintésc, -ească, adj. (înv.) Pă¬mântesc; terestru. – Din peminte + suf. -esc.

pemințí, pemințesc, v.r. A se face pământiu la față, a deveni palid. – Din peminte.

pemințít, -ă, pemințiți, -te, (pe¬mințât), adj. Tras la față, pământiu: “Ești beteag, ce-i cu tine de ești pemințât la față?” (Hovrea, 2016: 53). – Din peminți.

pémniță, pemnițe, s.f. (dial.) Pivniță: “Io le-am deștis la mniroi la cămară și de-acolo în pemniță...” (Memoria, 2014: 152). – Cf. pivniță, cu vn > mn și cu disimilarea i-i > e-i (Frățilă).

pendeléu, s.n. v. pindileu.

pendént, -ă, pendenți, -te, adj. (reg.) Atârnat: “…scris pe pergament, pro¬vezut cu sigiliu pendente” (Mihaly, 1900: 150; dipl. 64). – Din lat. péndens, -entis (Scriban).

pépene, pepeni, s.m. 1. Dovleac. 2. Castravete. ■ (onom.) Pepeni, poreclă pentru locuitorii din Buzești. – Din lat. pepo “pepene”, *pepinis (Șăineanu, Scriban, MDA).

percéptor, perceptori, s.m. Funcționar al fiscului care percepe birurile. – Din lat. perceptor (Scriban, DEX, MDA).

perceptorát, perceptorate, s.n. Administrație financiară, fisc. – Din lat. perceptoratus (MDA).

pérină, perini, perine, s.f. 1. (dial.) Pernă. 2. Butuci groși din lemn de stejar, pe care se reazămă stâlpii porților, atunci când aceștia nu sunt îngropați în pământ. – Din sl. perina (Scriban, DEX); din srb. perina (MDA).

perinóc, perinoace, s.n. (reg.) Broasca de sub cepul grindeiului, la roata morii; bucată de lemn. – Din rus. perenoga “stinghie” (MDA).

perít, -ă, periți, -te, adj. (dial.) Lipsit de vlagă, slab, palid: “Cum de tot aduci mâncare înapoi, tu, fată? Și ești deja perită” (Bilțiu, 1999: 375). – Var. a lui pierit.

permecí, permecesc, v.r. (reg.) A se strica, a se schimba, a se ofili: “De jale și de urât / Fața ni s-o permecit, / Ca pământu' s-o-negrit” (Papahagi, 1925: 216). – Cf. rus. ipimocit “a muia” (MDA).

permecít, -ă, permeciți, -te, adj. (reg.) Ofilit. – Din permeci.

pérșă, perșe, s.f. (reg.) 1. Cutie sau vas în care se strâng banii la biserică în timpul slujbei de duminică. 2. Bucată de fier, ca o farfurie, fixată pe podoimă, în care se învârte capătul de jos al fusului de la crâng (la morile de apă). – Din magh. persely “cutie, pușculiță” (MDA).

pertinențíe, pertinenții, s.f. (înv.) Parte a moșiei: “Regele Ludovic dă¬ruesce voivodului maramureșean, lui Balk, fiul lui Sas, și fraților sei, Drag, Dragomer și Ștefan, în recompensa ser¬vițiilor, moșia Cuhea cu pertinențiile sale: Ieud, Bachkov, ămbele Vișae, Moyseni, Borșa și ambele Seliște, confiscate de la Bogdan-Vodă…” (Mi¬haly, 1900: 72; dipl. 29). – Lat. per¬tinentiae, -arum (MDA).

perț, perțuri, s.n. (reg.) Minut. – Din magh. perc “minut” (MDA).

perțuc, perțucuri, (perțuluc), s.n. (reg.) Minut. – Din perț + suf. -uc.

péstriț, -ă, pestriți, -e, adj. 1. Pistruiat. 2. (Cal) bălțat. – Din sl. pĭstrĭ, pĭstrŭ “diferit” (DEX, MDA).

peteá, petele, (petia), s.f. 1. Panglică colorată pe care fetele o poartă în păr ca însemn al vârstei premaritale. 2. Dantelă, voal: “Cu cornu' năfrămii mele, / Cu petiaua cea de jele” (Bârlea, 1924, II: 120). – Din peteală, beteală (Scriban, DLRM).

peteicát, -ă, peteicați, -te, adj. (reg.) Legat, înfășurat: “Doauă oale peteicate” (Bilțiu, 1990: 299). – Din peteică.

petéică, peteici, s.f. (reg.) 1. Le¬gătură de sfoară, laț, plasă în care se ducea la câmp oala cu mâncare: “Când începe descântecul [de preaursită], fata sau feciorul trebuie să își pună pe cap o peteică. Peteica aceasta trebuie să fi fost furată de la o casă unde soții n-au fost adoși, adică n-au fost căsătoriți de două ori” (Corpus, 2004: 51). 2. Burtieră. – Din ucr. petélika (MDA).

peteriteán, -ă, peteriteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Peteritea. 2. (Locuitor) din Peteritea. – Din n. top. Peteritea + suf. -ean.

peteriteáncă, peteritence, s.f. Femeie originară din localitatea Peteritea. Locuitoare din Peteritea. – Din peteritean + suf. -că.

petiá, s.f. v. petea.

pétre, (petri, pedri), prep. 1. Îna¬intea. 2. În fața. 3. Vizavi. 4. Lângă. 5. În dreptul: “Șede petre noi” = locuiește în apropierea nostră (Faiciuc, 2008: 245). – Din pe + dri / tri, pre d(e)rept (dirept, diript), prin disimilarea lui r (Loșonți, 2001).

petrecánie, petrecanii, s.f. 1. Fu¬neralii, înmormântare: “Există credința că, așa cum e în ziua petrecaniei, așa i-a fost și viața mortului” (Faiciuc, 2008: 324). 2. Praznic, ospăț funerar organizat de familia celui decedat și la care sunt invitați să participe neamuri, vecini, apropiați, prilej cu care se fac danii, pomene: “Tăți nuntașii stau cu clopu-n cap, nime nu-l țâpă gios, c-apoi nu-i petrecanie” (Papahagi, 1925: 318). – Din petrece + suf. -anie (DEX, MDA).

petréce, petrec, v.t. 1. A conduce pe cineva. 2. A însoți alaiul funerar, a conduce un mort la groapă: “M-or plânge și m-or petrece”. 3. A păți ceva, a i se întâmpla ceva: “Multe răle-am petrecut” (Farcaș, 2009). 4. A îndura, a suferi: “Acolo [în deportare] am petrecut foametea...” (Grai. rom., 2000). – Lat. *pertraicere (Șăineanu, DEX, MDA).

petreșteán, -ă, petreșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Petrești (= Peteritea). 2. (Locuitor) din Petrești. – Din n. top. Petrești (numele vechi a loc. Peteritea, jud. Maram.) + suf. -ean.

petreșteáncă, petreștence, s.f. Femeie originară din localitatea Petrești (= Peteritea). Locuitoare din Petrești. – Din petreștean + suf. -că.

petrován, -ă, petroveni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Petrova. 2. (Locuitor) din Petrova. ■ (onom.) Petrovan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Petrova + suf. -ean (> -an).

petrovancă, petrovence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Petrova. Locuitoare din Petrova. – Din petrovan + suf. -că.

pețâlă, s.f. v. pițulă (“monedă”).

pi!, interj. (repetat) Exclamație cu care se cheamă puii. – Onomatopee.

picău, s.m. v. picui.

picioicár, picioicari, picioicare, s.n.m. (reg.) 1. (s.n.) Teren cultivat cu cartofi. 2. (s.m.) Persoană care cultivă sau consumă mulți cartofi. ■ (onom.) Picioicari, poreclă pentru locuitorii din loc. Costeni. – Din picioică + suf. -ar.

picióică, picioici, s.f. (reg.) Cartof (Solanum tuberosum L.); corompei, cloșcă, baraboi, poame de pământ: “Am o groapă cu picioici / Și ț'oi da și tâie-on coș” (Bilțiu, 2006: 216). – Din magh. pityoka (DEX, MDA).

picióciște, piciociști, s.f. (reg.) Teren cultivat cu cartofi; picioicar. – Din picioică + suf. -iște.

piciorág, piciorage, s.n. (reg.) Picior foarte lung. ■ (onom.) Pt’iciorag, poreclă în Giulești. – Din picior + suf. -ag (MDA).

piciorấș, adv. (reg.; în expr.) A dormi piciorâș = unul la piciorarele celuilalt. – Din picior + suf. -îș (MDA).

piclău, s.m. v. picui.

píclu, s.n. (reg.; înv.) Făină de calitate; de grâu: “Fărină de ce’ bună, de piclu” (Papahagi, 1925). – Din magh. pitlett liszt (Papahagi, 1925).

picúi, (picău, piclău), s.m. (arh.) Vârf ascuțit, pisc, deal țuguiat, creastă. ■ (top.) Picui, deal în Oncești, Vadul Izei, Valea Stejarului și Suciul de Jos (Vișovan, 2008); Piclău, grui în Bârsana (Roșca, 2004). – Lat. *piculeus (MDA).

picurúț, s.n. Puțin, un pic; piculeț. – Din pic “puțin” + suf. -uruț.

picúș, picușuri, s.n. (reg.) Marginea de la streașină. – Din pic + suf. -uș (MDA).

pieptár, pieptare, s.f. Piesă de port tradițională a femeilor, scurtă până la brâu, fără mâneci, din piele, cu blană înăuntru. ■ Se brodează pe toată suprafața cu ornamente florale, în culori vii, între care predomină roșul; broderia este presărată cu ținte metalice (Bănățeanu, 1965: 122). – Din piept + suf. -ar (DER, MDA).

pieritúră, pierituri, s.f. (pop.) Om sau animal slab, lipsit de vlagă: “Cum mere el câtingan, pe malul Cosăului, vede oarece pieritură aproape de mal” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 248). – Din pieri + suf. -tură (MDA).

pietritúră, pietrituri, s.f. (reg.) Soclul de piatră la casele țărănești: “La început, temelia avea doar o pietritură de câteva rânduri de lespezi de piatră, locuința veche fiind așezată aproape de pământ” (Faiciuc, 2008: 113). – Din pietrui + suf. -tură.

piéz, piezi, s.m. (înv.; în expr.) A umbla în piez = a umbla de la o casă la alta, de sărbători (Paști, Crăciun), după daruri, fără a interpreta poezie sau cântec: “Umblau în Joia Mare (de Paști) coconii în piez. Căpătau ouă, cârnați și o dărabă de slănină. Le dădeau și ouă nesfințite” (Bilțiu, 2009: 106). – Lat. pědem (Pușcariu, după DER), care a dat în rom. piez “picior”.

pigli, (cigli), s.n. (reg.) 1. În pigli, numele unui joc de copii asemănător cu țurca. 2. Băț folosit în acest joc. – Et. nec., cf. piglui “a călca, a netezi”.

píhă, pihe, (șpihă), s.f. (reg.) 1. Puf (de pasăre). 2. Scamă. 3. Păr rar. – Din magh. pihe “scamă” (MDA).

pildí, pildesc, v.t. (înv.) 1. A spune ceva pe ocolite, a vorbi în pilde. 2. A trage de limbă; a celui: “[Pintea] a avut o drăguță și aia l-a pildit, să-i spuie ce are el, de-i așa de viteaz” (Bilțiu, 1999: 425). – Din pildui “a exemplifica, a ilustra” (MDA).

pildít, -ă, pildiți, -te, adj. (înv.) Celuit, amăgit. – Din pildi.

pílhă, pilhe, s.f. (reg.) Capăt de lemn gros pus sub călcâiul țapinei; tamoș. – Din ucr. piliha “butuc, căpătâi” (Gh. Pop, 1971).

pilhuí, pilhuiesc, v.t. A aduce pluta la mal (sau a o îndepărta de mal) cu ajutorul unui capăt de lemn (numit pilhă). – Probabil din pilhă.

pilúg, piluge, s.n. (reg.) Bucată de lemn, cu măciulie la fiecare capăt, cu care se pisează semințele: “Tu iei un pilug, îi zise unuia dintre căpetenii, și te duci la noapte la pat și-i tragi vreo două de-l faci harcea-parcea” (Bilțiu, 2007: 226). ■ Termen specific în Moldova. – Cf. piuă (DEX, MDA).

pímniță, pimnițe, s.f. (reg., înv.) 1. Pivniță; grotă, peșteră: “Acolo este ascunsă o pimniță plină cu bani de-a lui Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 205). 2. Beci, închisoare. – Var. a lui pivniță.

pindiléu, (pendeleu), s.n. (reg.) Fustă de pânză albă, țesută din cânepă, cu dantelă în partea inferioară, purtată pe sub “fusta înflorată” și zadie. (Trans. și Maram.). – Din magh. pendely “cămașă lungă” (MDA).

ping, pinguri, s.n. (reg., înv.) Fo¬tografie, poză: “Am fost în sat și m-am luat în ping” (Hovrea, 2016: 50). – Cf. pingăli “a vopsi, a picta”.

pingălí, pingălesc, (pingălui), v.t.r. (reg.) 1. A (se) vopsi. 2. A (se) mâzgăli. 3. A se găti, a se dichisi: “Pleacă-te și-o rujă-ț' ie, / Cu ie te pingăluie” (Bilțiu, 2006: 162). 4. A (se) fotografia (în Maram. din dreapta Tisei). ■ În pe¬rioada interbelică, fotografiile erau alb-negru și erau retușate (pingălite) manual, în laborator, de către fotograf, cu creioane colorate și vopsele. – Din magh. pingál(ni) (Candrea, după DER; MDA).

pingălít, -ă, pingăliți, -te, (pingăluit), adj. (reg.) Pictat, vopsit: “De harnic și de-nflorit / Gândești că-i pingăluit” (Bârlea, 1924, I: 209). – Din pingăli.

pingăluí, v.t.r. v. pingăli.

pintenáș, pintenași, s.m. 1. (bot.) Plantă erbacee având frunze cu crestături adânci și flori de culoare albastră; nemțișor-de-câmp (Dephinium C.). 2. Motiv geometric pe țesături. – Din pinten + suf. -aș (Scriban, DEX, MDA).

pintenóg, -oagă, pintenogi, -oage, (pantanog), adj. (Cal) cu semn alb la piciorul drept; însemnat; cu pete albe în jurul gleznei: “Pă care-i badea călare, / Pantanog la trei picioare” (Bilțiu, 2006: 154). – Din sl. pontonogŭ (Scriban, DEX, MDA).

pintilíu, adj. (despre cai, vaci) Cu pete albe la pinteni: “Pă munții iștia pustii, / La vite pintilii” (Bilțiu, 1990: 120). – Probabil din pinten.

pințălúș, pințăluși, (pânțăluș, pințiluș), s.m. (reg.) Cuțit rabatabil, cu una sau două lame; briceag: “…că bărbații umblă la ei cu cuțitaș, cu pințiluș” (Bilțiu, 1990: 298). (Trans. și Maram.). – Din magh. penicilus (MDA).

pipárcă, s.f. v. pipercă.

pipércă, piperce, (piparcă), s.f. (reg.) Ardei iute: “Italienii sînt tare aspri, cum e piparca” (Papahagi, 1925: 325). (Trans.). – Din magh. paprika (după piper) (DLRM).

pipiríg, s.m. (bot.) Plantă erbacee care crește pe malul apelor sau în locuri mlăștinoase (Juncus effesus); iarba-bivolului, părul-porcului, iarba-mlaștinei, spetează: “Leagănu-i din pipirig” (Bilțiu, 2007: 286). – Et. nec. (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. pipirig, pipiriga (Bakos, 1982).

pirón, piroane, s.n. 1. Cui gros, țăruș. 2. (pl., fig.) Chinuri, necazuri. ■ (onom.) Piron, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. pironǔ (DEX, MDA); din ngr. pironi “cui” (Scriban, Șăineanu).

pironí, pironesc, v.t.r. 1. A bate, a fixa (în cuie). 2. A se chinui, a se necăji; a se supăra: “Că io n-am rost să trăiesc / Că numai mă pironesc” (Bilțiu, 1990: 348). – Din piron (DEX, MDA).

pironít, -ă, pironiți, -te, adj. 1. Bătut în cuie. 2. Chinuit. 3. Obosit. – Din pironi.

piróșcă, piroște, s.f. (reg.) Sarma: “...atunci fata de uriaș va aduce oala cu piroște la săpători...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 85). – Din rus. pirožki, ucr. pyrižky (DEX, MDA).

pirúlă, pirule, s.f. (reg.) Pastilă, medicament. – Cf. pilulă (MDA).

pisălogí, pisălogesc, v.t. A bate la cap pe cineva: “Și moșul, cum [baba] îl tot necăjea și îl pisălogea într-una și nu-l mai slăbea cu luatul la rost, i-a spus…” (Bilțiu, 1999: 410). – Din pisălog (DEX, MDA).

piscălí, piscălesc, v.t.r. (reg.) 1. A se murdări. 2. A face ceva migălos. – Din magh. piszkól “a se murdări” (MDA).

píscoș, -ă, adj. (reg.) Murdar, nespălat, mânjit. (Trans., Maram.). – Din magh. piszkos “murdar” (MDA).

piscuí, piscuiesc, v.i. 1. A emite sunete stridente; a zbiera, a țipa; a cânta. 2. A vorbi mărunt, cu glas subțire. 3. A piui: “Ce din brâie-o piscuit, / Pă mine m-o auzât” (Bilțiu, 1990: 195). – Din pisc “cioc de pasăre” + suf. -ui (DEX, MDA).

pisóc, pisocuri, s.n. (reg.) Nămol cu pietricele; noroi, t’ină. ■ (onom.) Pisoc, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. pysok (MDA).

pistritură, pistrituri, s.f. (reg.) Broderie, cusătură, ornament. – (Îm)pistri + suf. -tură (MDA).

pistrúi, pistruie, adj. (Oaie) albă cu puncte roșii (sau negre) pe obraz: “Și cum muntele îl suie / Zbiară oaia cea pistruie” (Lenghel, 1962: 235). ■ (top.) Pistruia, pârâu ce izvorește din Munții Ignișului și se varsă în Firiza, în amonte de lacul de acumulare. – Din pistru “pătat” + suf. -ui (DEX, MDA).

pișcár, pișcari, s.m. Țipar (Cobitis fossilis). ■ (onom.) Pișcari, poreclă pentru locuitorii din Ulmeni. – Din rus. piškari “obleț”, scr. piškor (Scriban); cf. chișcar (MDA).

pișpirél, pișpirei, s.m. (reg.) Persoană mică de statură, slabă. – Cf. pișpirică.

pișpúc, s.m. (reg.) Episcop catolic. ■ (top.) Ulița lui Pișpuc, în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). – Cf. magh. püspök “episcop”.

pitác, s.m. v. pătac (“monedă austriacă”).

pitalágă, pitalage, (dial. pt’itălagă), s.f. Prepeliță; tăptălagă. – Cf. pitpalacă, pitpalac “prepeliță”.

pítă, pite, (dial. pt'ită), s.f. Pâine. ■ Mai demult, se făcea din făină de mălai, din cereale amestecate și mai rar din grâu: “Zâcé bătrânii: «măi, sămănați orz, săcară, să aveți ș-on ptic de ptită mai bună»; când ai avut ptită de săcară, ai fost domn. (…) Sămănam hrișcă șî săcară șî orz șî mestecam cu mălai și făcem ptită; era mai bună dacă erau amestecate” (Memoria, 2004: 39). – Din bg. pita (Conev, după DER; DEX, MDA); din ngr. pita (MDA), tc. pite (Miklosich, după DER); din alb. pitë (Meyer, după DER), srb. pita (Vasmer, după DER). ■ Cuv. rom. > magh. pita (Bakos, 1982).

pítiș, s.m. Pițigoi. ■ (onom.) Pitiș, Pitis, nume de familie frecvent în zona Lăpuș. – Din piti “a (se) ascunde” + suf. -iș (Șăineanu, Scriban, MDA).

pititél, pititea, adj. (reg.) Mărunțel, scund, mic: “Și toți cuhenii o zinit să-l vadă, cu mic, cu mare, până la pruncii cei pititei” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). (Trans., Maram.). – Din pitic contaminat cu mititel (Scriban, MDA).

pititióc, -oacă, adj. (reg.) Mic, scund: “Care prunc n-are noroc, / Să moară de pititioc” (Papahagi, 1925: 186). (Maram.). – Din pititel (MDA).

pitói, pitoaie, (dial. pt'itoi), s.n. 1. Pită mare. 2. (reg.) Specie de ciuperci comestibile; hribe bune: “Acolo, la pădurea Libotinului, a umblat mama, când era tânără, după pitoi” (Bilțiu, 1999: 403). – Din pită “pâine” + suf. -oi (DEX, MDA).

píță, pițe, s.f. (reg.) 1. Piele. 2. Bucată de carne friptă sau prăjită. (Banat, Trans., Maram.). – Et. nec. (MDA).

pițiánă, pițiene, s.f. (reg.) 1. Frunze de porumb; pănușă. 2. Băutură alcoolică din boabe de porumb: “Cei de la țară sunt mai câștigați, deoarece litrul de pițiană, o otravă lentă, dar sigură, se vinde cu șase sau șapte lei litrul”. ■ Termen atestat preponderent în Maram. și în câteva localități din județele limitrofe (ALR, 1956: 97). – Cf. magh. picijány “frunze de porumb” (MDA). ■ “Din discuțiile pe care le-am avut cu buni vorbitori de limba maghiară, termenul picijany, la care face trimitere DLR, nu este cunoscut. Credem că aici avem de a face cu picilany “fetiță”, care a fost transcris greșit de DLR” (Farcaș, 2009: 104, la note).

pițigá, pițig, v.t. 1. A ciupi, a pișca. 2. A înțepa. ■ Exclusiv în Maram. și Crișana (ALR, 1938, h. 134); termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Et. nec. (MDA).

pițigát, -ă, pițigați, -te, adj. Ciupit. – Din pițiga.

pițigúș, pițiguși, (pitiș), s.m. Pasăre mică și vioaie, cu pene galbene pe pântece; pițigoi (Panus major). ■ (onom.) Pițiguși, poreclă pentru locuitorii din Finteușul Mare și Lăpușul Românesc. – Din pițig(oi) + suf. -uș (Scriban, DEX, MDA).

píțos, -oasă, pițoși, -oase, adj. Cărnos. – Din piță + suf. -os.

pițúlă, pițule, (pețâlă), s.f. Monedă care circula în Trans. în timpul Imperiului austro-ungar, echivalentă cu 10 creițari: “Găina nu mi-o plătești? / Aripa cu pițula, / Clonțu plătește suta” (Bilțiu, 1990: 131). – Din magh. picula (Scriban, DEX, MDA).

pívă, pive, s.f. (reg., înv.) Piuă. – Var. a lui piuă (MDA).

pizmáș, pizmași, s.m. 1. Dușman, opozant: “Și așa întreaga ziua, / Pizmașul ținea una, / Iar dacă venea seara, / Din tunuri mai înceta” (Bilțiu, 2006: 127). 2. Invidios. – Din pizmă + suf. -aș (Scriban, DEX, MDA).

plácă, interj. (înv.) Formulă de politețe cu sensul de “poftim”, “vă rog”: “Preot român? Mă bucur. Placă a ședea” (Koman, 1937: 11); “Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi, 1925: 237); “Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi, 1925: 322). ■ “Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorească pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Mara-mu¬reșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi, 1925: 131). ■ Semnalat, la începutul sec. XXI, în Maram. din dreapta Tisei. – Formă prescurtată din placă-vă! (Frățilă).

plái, plaiuri, s.n. Drum de munte, potecă; “cărare în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); “cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadul Izei); “cărare la munte” (Oncești); “o cărare care duce la munte să numé plai” (ALRRM, 1973: 673). – Din lat. *plagius (DLRM); din sl. plai (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. pláj (Bakos, 1982), ucr. plaj (Miklosich, Candrea, după DER).

pláinic, -ă, plainici, -e, adj. (înv.) Liniștit, calm, nepăsător. ■ (top.) Plainic, cătun în Repedea. – Et. nec. (MDA); cf. rus. plávnyǐ “curgător; docil” (Scriban).

plaiváz, s.n. v. plăivais.

plancáci, (plencaci), s.n. (reg.) Secure mai mare decât barda, cu lamă dublă, folosită de tâmplari la fasonarea lemnelor groase: “Plencaci se zice la o bardă mai mare, pentru cioplit grinzi. Se poate folosi și pe partea stângă și pe cea dreaptă” (ALRRM, 1997, h. 999). – Din ucr. planka (MDA).

pláncă, plănci, s.f. (reg.) Uluc simplu, construit pe o râpă; scoc. – Din germ. Planke “scândură” (Gh, Pop, 1871); ucr. planka.

plantícă, plantici, (plăntică), s.f. (reg.) 1. Panglică, betea: “Le puneau la t'emători plantici în piept” (Crâncău, 2013); “Planticuță-n tri culori, / Să trăiț, măi chemători” (Bilțiu, 2015: 201). 2. Fâșie subțire și îngustă de țesătură de bumbac (pe care fetele o poartă în păr). – Din scr. pantlika, cf. magh. pántlika (Scriban); cf. panglică (MDA).

plásă, plase, s.f. (înv.) Subdiviziune a comitatului (= județ), condusă de un pretor; subprefectură. – Din sl. plasa “bandă, fâșie” (DEX, MDA).

pláșcă, s.f. (reg.) Acoperiș într-o apă (la lemnării sau colibe): “Coliba este construită dintr-o plașcă de draniță pusă pe un suport de doi stâlpi și pe pământ” (Faiciuc, 2008: 134). – Din ucr. plask (MDA).

plaz, plazuri, s.n. (la plugurile de lemn) Talpa plugului ce se îmbină cu brăzdarul: “Mni s’o rupt plazu și bârsa” (Țiplea, 1906: 493). – Din bg., srb. plaz (Șăineanu, DEX, MDA).

plăibáz, s.n. v. plăivais.

plăiúț, plăiuțuri, s.n. Drum de munte. ■ (top.) Plăiuț, succesiune de dealuri situate între Vaser-Iza-Rona și Valea Spinului, în depresiunea Maramure¬șului; Plăiuț, vf. (727 m); Plăiuț, lo¬calitate în Maram. din dreapta Tisei. – Din plai + suf. -uț.

plăiváis, plăivasuri, (plăibaz, plaivaz, ploibaz), s.n. (reg.; înv.) Instrument de scris; creion. ■ Exclusiv în nord-vestul țării. – Din germ. Bleiweiβ “alb de plumb; ceruză” (MDA); din magh. plajbász (MDA).

plăntícă, s.f. v. plantică.

plăzuí, plăzuiesc, v.i. A prezice, a anticipa un eveniment: “Aiesta plăzuie a maistăr de căși” (Hovrea, 2016: 5). – Din plaz “anunțare, revelație” (Scriban, MDA).

plăzuít, -ă, plăzuiți, -te, adj. Prezis. – Din plăzui.

plânsoáre, plânsori, s.f. (reg., înv.) Plângere; lăcrămație: “…ca să cer¬ce¬teze plănsoarea nobililor din Kerepecz în contra ducelui Podoliei, Theodor, comitelui din Beregh” (Mihaly, 1900: 187; dipl. 80). – Din plâns “tânguire” + suf. -oare (MDA).

pleáznă, plezne, s.f. Bășici pe piele, pline cu apă. – Din plesni (MDA).

plebánuș, plebanuși, s.m. (reg., înv.) Enoriaș catolic. ■ O însemnare pe o carte bisericească (din 1786) este semnată “Teodorusu Roșca plebanuș” (Bârlea, 1909: 150). – Din magh. plébanos (MDA).

plecá, plec, v.r. (reg.) A se apleca: “Atunci Dumnezeu nu mai zise nimic, ci să plecă el binișor și luă bucata de fier și o puse în jeb” (Bilțiu, 1999: 361). – Var. a lui apleca “a se înclina pentru a lua ceva de jos”.

plecát, -ă, plecați, -te, adj. (reg.) Aplecat. – Din pleca.

pledí, pledesc, (plezi, plivi), v.t. (reg.) A curăța de buruiene o cultură agricolă; a prăși: “L-am plezit și l-am udat, / A ta parte s-o uscat” (Calendar, 1980: 84). – Et. nec.

pledít, -ă, plediți, -te, adj. (ref. la un teren agricol) Curățat de buruieni. – Din pledi.

plehár, s.m. v. plevar (“tinichigiu”).

plencáci, s.n. v. plancaci.

pleoștí, pleoștesc, v.r. 1. A se turti, a se lăsa în jos. 2. A se dezumfla. – Din sl. pljoštiti “a turti” (Scriban, DEX, MDA).

pleoștít, -ă, pleostiți, -te, adj. Lăsat într-o parte, teșit, turtit. – Din pleoști.

pleș, pleașă, (pleșâv, pleșuv, pleșug), adj. Fără păr pe cap; chel. ■ (onom.) Pleș(u), Pleșa, nume de familie frecvent în zona Ieud. – Din sl. plĕsĭ (Scriban, DEX, MDA).

pléșcă, s.f. 1. Chelie, goliciune. 2. (prin exten.) Lipsit de vegetație. ■ (top.) Pleșca Mare, vf. (1.292 m) situat în Munții Ignișului; Pleșcioara, deal (806 m) la nord de Baia Mare; Pleșca, deal în Bocicoiel, Bogdan-Vodă, Rozavlea, Băiuț, Groșii Țibleșului, Lăpușul Româ¬nesc. ■ (onom.) Pleșca(n), nume de familie în jud. Maram. – Din pleș “chel” (MDA).

pleteáncă, pletenci, s.f. (reg.) Fir de lână sau panglică împletită în părul fetelor. – Din pleată + suf. -eancă (DLRM, MDA).

pléu, pleuri, (plev), s.n. (reg.) 1. Măsură pentru lichide, egală cu 100 ml: “Două pleuri de pălincă” (Grai. rom., 2000); sau un sfert de litru. 2. Cană de tinichea. 3. Metal: “L-ai pus într-o lingură de pleu...” (Maram. de Nord). – Din magh. pléh, srb. pleh (DEX, MDA).

plév, s.n. v. pleu.

plevái, s.n. (reg.) Lopățică de amestecat urda. – Probabil din plev + suf. -ai.

plevár, plevari, (pleuar, blehar), s.m. (reg.; înv.) Tinichigiu. – Din plev + suf. -ar (MDA).

plísă, plise, s.f. 1. Apă adâncă: “Cu un prănicuț de tisă, / Unde-a si mai mândră plisă” (Papahagi, 1925: 226). 2. (fig.) Necaz, durere: “Dară că tăte tăt așe rămân: în plisă am fo, în plisă rămânem, nu ne-o adus mare bine” (Papahagi, 1925: 326). – Din ucr. pléso (Scriban, MDA).

plohúz, plohuze, s.n. (reg.) Împletitură de nuiele care se pune între buciumul roții și cuiul osiei de la car. – Et. nec. (MDA).

ploibáz, s.n. v. plăivais.

ploiér, ploiere, s.n. (reg.) Umbrelă. – Din ploaie + suf. -ar (DEX, MDA).

plopiș, plopișuri, s.n. Pădure de plopi. ■ (top.) Plopiș, sat aparținător de com. Șișești, zona Chioar. – Din plop + suf. -iș (DEX, MDA).

plopișeán, -ă, plopișeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Plopiș. 2. (Locuitor) din Plopiș. ■ (onom.) Plopișan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Plopiș + suf. -ean.

plopișeáncă, plopișence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Plopiș. Locuitoare din Plopiș. – Din plopișean + suf. -că.

plomấn, plomâni, (plumân; plo¬mână, s.f.), s.m. (dial.) 1. Plămân. ■ La mijlocul sec. al XX-lea, în Maram. Istoric, se foloseau invariabil formele plumân (în satele de pe văile Izei și Vișeu) sau plomân (pe Mara, până în Rona și Săpânța) (ALRRM, 1969, h. 104). 2. (fig.) Plămânul mării = lac: “Acolo-i o plomână de mare (= ochi de mare; tău adânc, n.n.). Dacă beau apă de acolo așa s-au îngrășat toți de plesneau în pântece...” (Bilțiu, 1999: 77). – Var. a lui plămân (DEX); lat. pulmo, -nem, cu metateza lui l (Pușcariu).

plot, ploturi, s.n. Crestătură adâncă, de formă pătrată, cioplită spre capătul unei bârne, pentru îmbinarea cununilor unei construcții. – Cf. plot “placă turnantă la încrucișarea unei căi ferate de mină”.

plumấn, s.m. v. plomân.

plúmână, plumâne, s.f. 1. Plantă erbacee cu frunze compuse din trei foliole și cu flori roz; trifoiște; plumânea. 2. Plantă erbacee cu flori roșii, violete sau roz, albe; plămânăriță (Pulmonaria officinalis); cuscrișor. ■ (top.) Tău cu Plumână, lac în Dragomirești: “Credem că plumâna din structura acestei denumiri (Tăul cu Plumână) trebuie să fie numele popular al nufărului (Nuphar luteum). Există plante cu nume asemănătoare: plumâneaua, plumână¬rică etc.” (Vișovan, 2005: 340). – Din plămân (MDA).

plumb, plumbi, s.m. Glonț, alice: “În șiragu' dinainte, / Unde mărg plumbii fierbinte” (Bilțiu, 2006: 121). – Lat. plumbum (DEX, MDA).

plugărí, plugăresc, v.i. (înv.) A ara pământul cu plugul: “…au fost vreme bună primăvara și au plugărit oamenii, apoi au ninsu pe la sfântul George…” (Socolan, 2005: 325; doc. din 1804). – Din plugar (DEX, MDA).

plugărít, -ă, plugăriți, -te, adj. (înv.) Arat. – Din plugări.

poáră, s.f. (înv.) 1. Dezacord, dis¬cordie, neînțelegere; ceartă, vrajbă. 2. (în expr.) În poară (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva), a face opoziție; a se contrazice cu cineva, a se certa: “Pune-te cu moartea-n poară / Și-nc-o dată te mai scoală” (Lenghel, 1985: t. 222). – Din sl. pora “violență, ceartă” (Scriban, DEX, MDA).

poc, pocuri, s.n. (reg.) Pachet, colet; paclă. – Din germ. Pack “pachet”, it. pacco “pachet”, magh. pakk (MDA).

pócâș, adj. (reg.) 1. Sașiu. 2. Chior; care vede cu un singur ochi; termen de ocară. 3. “Am întânit acest cuvânt în satul Mănăstirea și cu sensul șchiop, utilizat, în general, cu referire la cai” (Farcaș, 2009: 126). – Din magh. pókos (Farcas, 2009).

pocéală, s.f. v. pocitură.

pocí, pocesc, v.t. 1. A strâmba. 2. A desfigura. 3. A deochea. 4. A supune pe cineva la vrăji. – Din potcă (DEX, MDA).

pocinóg, pocinoage, s.n. (reg.) Început de bun augur: “Femeia pune în straiță ce mai mare nucă, cel mai mare colac, cel mai mare măr. Când le bagă-n straiță, femeia spune: Pocinog dintâie, / Tăt așe să fie” (Bilțiu, 2009: 62; vol. II). – Din sl. počinǔkǔ “început” (Conev, după DER; DEX).

pociréi, s.m., pl. v. pocireș.

pociréș, (pocirei), s.m., pl. (reg.) 1. Copăcei. 2. Puieți ce cresc sălbatic în preajma pomilor fructiferi. 3. Tulpini (de orz, grâu, secară etc.) retezate prin secerare, rămase cu rădăcina în pă¬mânt, pe câmp. – Et. nec.

pocít, -ă, pociți, -te, adj. 1. Strâmbat. 2. Desfigurat. 3. Urât, respingător. 4. Caraghios. – Din poci.

pocitoáre, pocitori, s.f. (mit.) Ființă supranaturală din categoria ielelor, care pocesc fețele oamenilor: “Pocitori cu pocitoare, / Deochetori cu deochetoare” (Papahagi, 1925: 284). – Din poci “a desfigura, a sluți” + suf. -toare (MDA).

pocitóc, pocitoci, s.m. (reg.; bot.) Acul-pământului, ferigea-vânătă, părul-Maicii Domnului (Asplenium tricho¬manes L.). – Din pocit + suf. -oc (MDA).

pocitúră, pocituri, (poceală), s.f. 1. (med.) Congestie cerebrală; paralizie facială; epilepsie. 2. Om urât. 3. Po¬citanie. – Din poci “a desfigura, a sluți” + suf. -tură (DEX, MDA).

pociúmp, pociumpi, (pociumb), s.m. Țăruș, par, stâlp: “Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu, 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. pocsumb (Bakos, 1982).

pocluí, pocluiesc, (pocoli), v.i. (reg.; înv.) 1. A sta în loc, a se liniști, a se stâmpăra. 2. A avea stare, a încăpea: “Să nu poată poclui / Până la mine-a zini” (Memoria, 2001: 36). – Din magh. pakol (MDA).

podá, v.r. (reg.; înv.) A se obișnui cu un lucru, a se deprinde; a se cunti. (Maram.). – Din po- + da (MDA).

podán, s.n. v. podanc.

podánc, podenci, (podancă, podan), s.n. Terasă, loc neted într-o zonă de¬luroasă. ■ (top.) Podenci, platou în Suciul de Sus; Podanc, șes, platou în Lăpușul Românesc și Răzoare; Podeancul cel Mare, platou în Rogoz. ■ “În zonă este încă viu apelativul podancă, cu sensul de terasă. Apelativ rar” (Vișovan, 2008: 202-203). – Din pod “platformă” + suf. -anc.

podát, -ă, podați, -te, adj. (reg.; înv.) Obișnuit, deprins. – Din poda.

poderéi, podereie, (podirei), s.n. Podiș, platou. ■ Top. în Costeni, Cu¬foaia, Cupșeni, Groape, Larga, Libotin (Vișovan, 2008: 203); podiș în Bârsana. – Din pod (MDA).

podhórniță, podhornițe, s.f. (reg.) Partea de jos a jugului de care se sprijină gâtul animalelor (cai, vaci, boi); policioară. – Din ucr. dial. podgornița (Scriban, MDA).

podinác, s.n. (reg.) Podiș, loc drept, platou. ■ (top.) Podinac, cătun contopit cu Borșa. – Din podină + suf. -ac, cf. podanc “terasă, loc neted într-o zonă deluroasă” (Loșonți, 2000: 210).

pódină, podini, s.f. 1. Suport pe care se clădește claia de fân, realizat de obicei din crengi; pat, pod. 2. Podiș. 3. Strat de fructe măcinate ridicat la suprafața butoiului în timpul fer¬mentației. 4. (în expr.) A avea podină = a moșteni avere, a proveni dintr-o familie cu stare materială bună. ■ (onom.) Podină, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. podyna, rus., srb. podina “bază, temelie” (Scriban, MDA).

podiréi, s.n. v. poderei.

podișór, podișori, s.m. Mobilier fixat pe perete (pentru a economisi spațiul din interiorul locuinței). ■ “Este un dulap mic, format dintr-un cadru de lemn cu una sau două polițe la mijloc, închis cu uși prinse în țâțâni sau balamale de fier” (Stoica, Pop, 1984: 50). – Din pod + suf. -ișor (DEX, MDA).

podláș, s.n. (reg.) Podea, podină de lemn pe care se așază fânul în oboroc. – Din magh. padlás “podul casei” (MDA).

podóimă, podoime, s.f. (reg.) Lemnul pe care stă capătul de jos al fusului care învârtește piatra aler¬gătoare la moara de apă; grindă, punte. – Din ucr. dial. podoǐma (MDA).

podúț, poduțuri, s.n. Podeț. – Din pod + suf. -uț (DEX, MDA).

pogáce, s.f. (reg.) 1. Turtă din semințe de floarea-soarelui sau de bostan (din care s-a extras uleiul), folosită ca hrană la animale. 2. Turtă coaptă în spuză, făcută din mămăligă, “în care se pune și aiu” (Papahagi, 1925): “Cocoana o făcut foc și i-o făcut tri pogăcele de mălai pă șpori, cum era atunci” (Bilțiu, 2007: 53). 3. Turtă din aluat, coaptă pe plită. ■ (onom.) Pogăcean, Pogăciaș, Pogăceș, nume de familie (nobiliară) din Hideaga. – Din srb. pogača (Șăineanu, Scriban, DEX), magh. pogácsa “turtă dulce” (DEX, MDA), germ. dial. Pogatsche (DEX, MDA).

pogán, -ă, pogani, -e, adj. (reg.) 1. Mare, voinic: “Și cum s-o uitat, o văzut alt zmău și mai mare și pogan” (Bilțiu, 2007: 60). 2. Puternic: “Și unde nu se pornește un vânt, de era să ne ridice și pe noi și oile și coliba, pe toți, așa era de mare și de pogan” (Bilțiu, 1999: 186). – Din sl. poganŭ, magh. pogány (DEX, MDA).

pogârjít, -ă, pogârjiți, -te, (pogârșit), adj. (reg.) 1. Slăbănog, pipernicit. 2. Pricăjit, amărât. 3. Supărat: “Da' nănașu-i pogârșit, / N-are bani de dohănit” (Antologie, 1980: 178). 4. Avar, zgârcit. – Cf. ogârjit (Scriban, MDA).

pogmátă, (pomată), s.f. (reg.) 1. Cele două ațe cu care se leagă cămașa la gât. 2. Partea brodată de la gura cămășii femeiești. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. pomată, cu sensul de “manșetă simplă sau având cusături la încrețitura mânecii unei cămăși” și “bentiță la pieptul cămășii de unde pornesc încrețiturile”. – Cf. pomneată, pomană (MDA).

pogór, pogoruri, s.n. Coborâre. ■ (top.) Pogor, arătură în Slătioara. – Cf. pogorî (MDA).

pogorâre, pogorâri, s.f. Coborâre. – Din pogorî.

pogorî, pogor, v.i.t., r. - A (se) coborî, a (se) da jos. – Din vsl. po-gorǐ “în jos, la vale” (Scriban).

pogorất, -ă, pogorâți, -te, adj. Coborât. – Din pogorî.

poienár, -ă, poienari, -e, (poienaș), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Poiana. 2. (Locuitor) din Poiana. ■ În Maram. sunt mai multe localități cu acest nume: Poiana Botizii, Poienile de sub Munte, Poienile Izei. ■ (onom.) Poienar(u), Poienaș, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Poiana + suf. -ar.

poienáș, s.m.f., adj. v. poienar.

poívă, poive, s.f. (reg.) 1. Pânza cu care se acoperă comarnicul de la stână. 2. Pânză impermeabilă, prelată, foaie de cort. 3. Mușama. – Din magh. ponyva “pânză groasă” (MDA).

pojắrniță, pojărnițe, (pojarniță, prozornică), s.f. (bot.) Sunătoare; iarba-frigurilor, floare-de-fân, drobișor (Hype¬ricum perforatum L.). ■ (med. pop.) La dureri de stomac, boli de ficat, de rinichi, eczeme, pojar. – Din pojar “rujeolă” + suf. -niță (Scriban, MDA).

pojmóc, pojmoace, (poșmoc, poș¬mag, pojmotoc, pozmotoc), s.n. (reg.) 1. Ghemotoc. 2. O mână de fân îndoită și folosită pe post de dop: “A astupat olul cu un poșmag de fân” (Lenghel, 1979: 205). 3. Mănunchi, buchet. – Et. nec. (MDA).

pojmotóc, s.n. v. pojmoc.

pol, poli, s.m. Monedă în valoare de 20 de lei. ■ Numele mai multor monede rusești și franțuzești (de aur) care au circulat și în țările române; napoleon. – Din rus. pol (DEX, MDA).

poléc, s.m. v. poliec.

polécră, s.f. v. policră.

policándru, policandre, s.n. Can¬delabru cu mai mult brațe: “…și au remas 12 florinți și i-au dat în policandru” (Bârlea, 1909: 39; doc. din 1794). – Din ngr. polikándelon “cu mai multe lumini” (Scriban, DEX).

polichím, s.n. v. polochim.

polícră, (polecră), s.f. (dial.) Poreclă; ciufulitură: “Moisenii sînt gîlcoi, așa li-i policra” (Papahagi, 1925); “La noi, tăte satele au câte o polecră (Idem: 315). – Din poreclă.

poliéc, polieci, (poliac, polec), s.m. (reg.) Polonez. – Din sl. poljakŭ, cf. srb., vsl., rus. poljak.

polobóc, poloboace, s.n. Butoi, bute: “Ieși, ursât, din poloboc, / C-om mere și noi la joc” (Memoria, 2001: 17). – Din bg. polobok (Conev, după DER), cf. rus. polubočka “jumătate de butoi” (Tiktin, după DER); din ucr. polubok (MDA).

polóc, poloace, s.n. (reg.) Placă de azbociment folosită la acoperirea ca¬se¬lor; eternit, țiglă, cirip, draniță, șindrilă. – Din rus. polog (MDA).

polochím, (polichim), s.n. Sol argilos, cu acțiune neutralizantă; morjă: “Atât la Șurdești, cât și la Cetățele, Desești și Bontăieni [zona Chioar], oamenii munceau din greu, toată iarna, să scoată polochimul și să-l împrăștie pe holde. Fără el, solul nu rodea” (Chiș Șter, 1979). – Et. nec. (MDA).

pológ, s.n. (reg.) Iarbă cosită și uscată, gata de adunat în claie: “Pentru tine, mândră, hăi, / Am polog din nouă clăi” (Bârlea, 1924, I: 295). – Din bg., srb. polog “cuib” (DEX, MDA).

polosát, -ă, polosați, -te, adj. (despre țesături) În dungi, dungat. – Din *polosa.

pománă, pomene, s.f. 1. Dar, danie, ofrandă adusă / făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor; milostenie, binefacere. 2. (în expr.) A-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: “Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel, 1962: 235-236). 3. (în expr.) De pomană = ieftin, aproape gratis: “O vândut vaca de pomană” (Faiciuc, 2008: 245). – Din sl. pomĕnŭ “memorie, aducere aminte” (Scriban, DEX). ■ Cuv. rom. > magh. pomána (Bakos, 1982).

pomátă, s.f. v. pogmată.

pomăríe, pomării, s.f. Teren cultivat cu pomi fructiferi; livadă: “...păntru ce-s mulți pomi acolo, multă pomărie” (Papahagi, 1925: 316). – Din poamă + suf. -ărie (Scriban, MDA).

pomătắu, pomătauă, (pomătuf), s.n. (reg.) Unealtă cu care fierarul stropește flacăra cărbunilor când înroșește fierul; șterț, pămătuf, pomoceu. – Var. a lui pămătuf sau din vsl. pometǔ “mătură” (Scriban).

pomélnic, pomelnice, s.n. 1. Listă cu numele persoanelor (în viață sau decedate) pe care le pomenește preotul în timpul slujbelor. 2. Listă sau enumerare lungă de nume: “Și apoi, terminând cu povestea zânelor, începe pomelnicul a zeci și sute de ciobănei pe care i-a nenorocit și omorât Fata Pădurii” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 202). – Din vsl. poměnǐnikǔ “înmormântare” (Scriban, DEX, MDA), cu disimilarea n-n > l-n, apropiat și de derivatele în -elnic (cf. îndoielnic, vremelnic etc.) (Frățilă).

pominóc, s.n. (reg.) Cadou de nuntă: “De când m-am credințit cu mă-ta, m-am apucat și am doborât cele mai multe stele de pe cer, să îi fac un pomninoc de nuntă” (Bilțiu, 1994: 274). ■ “Țuică și colaci împletiți și împodobiți cu frunze de stejar, cu flori și păsări din aluat, mai nou și dulciuri: daruri la nuntă” (Faiciuc, 1998: 125). – Din vsl. pomninokǔ (Scriban, MDA).

pomitíc, adj. (reg.) 1. Pom mic. 2. (Om) de statură mică, scund: “Da'-i mai bine așe decât să sie ié mare și el un pomitic” (Memoria, 2001: 23). – Probabil din pom + mic sau pitic.

pomnór, pomnoare, s.n. (reg.) Scaun mic, fără spătar, folosit de păcurarii care mulg oile: “Mulgătorii iau loc pe pomnoarele de lângă strungi…” (Georgeoni, 1936: 57). – Cf. podmol (MDA).

pomnițár, pomnițari, s.m. Dud. (Ma¬ram., Oaș și nordul Trans.). – Din pomniță “dudă” + suf. -ar (MDA).

pomníță, pomnițe, s.f. 1. Căpșună (Fragaria moschata). 2. Fragă, frăguță (Fragaria vesca). ■ (med. pop.) Adjuvant în tratamentul diabetului. 3. Dudă (fructul arborelui Morus alba L. sau Morus nigra L.). – Var. a lui pomiță (MDA).

pomocéu, pomocei, s.m. (reg.) Pămătuf. – Din magh. pemecs, pamacs “pensulă”.

pomóci, s.m. (reg.) Unealtă cu care fierarul stropește para cărbunilor când înroșește fierul, praftură; pămătuh. – Din magh. pamacs “pămătuf” (MDA).

pond, ponduri, s.n. Greutate, masă, povară: “…erau îndrumați să pună cel mai mare pond pe creșterea religioasă a tinerimii școlare” (Tit Bud, după Câmpeanu, 2016: 34). – Lat. pondus (MDA).

póndiolă, pondiole, s.f. (reg.) 1. Capot. 2. Partea de jos a rochiei. – Din magh. pongyola “capot”.

ponc, ponci, ponce, s.f. (reg.) 1. Ceartă, neînțelegere, discordie. 2. (în expr.) În ponce = împotriva, con¬tradictoriu; a grăi în ponce = a vorbi în batjocură, a lua peste picior pe cineva, a glumi pe seama cuiva: “Cu murgul venind în copce, / Cu mine grăind în ponce” (Brediceanu, 1957: 107). – Din magh. ponk “rampă, deal, colină” (Drăganu, după DER; MDA).

poncí, poncesc, v.r. (reg.) A se împotrivi, a se certa. (Maram.). – Din ponc (MDA).

ponciolí, ponciolesc, v.i. (reg.) A lichida, a termina, a risipi. (Trans., Maram.). – Din magh. pancsol “a se bălăci” (MDA).

ponciolít, -ă, poncioliți, -te, adj. (reg.) Risipit, prăpădit. - Din poncioli.

ponihós, -oasă, ponihoși, -oase, adj. 1. Care nu vede bine, miop. 2. Prost, nătâng, leneș: “O zâs că-s o mută, că-s ponihoasă…” (Bilțiu, 2007: 399). – Var. a lui (DEX).

ponój, ponoji, s.m. Pedala de la războiul de țesut: “Ponojii, în număr de doi-trei-patru, sunt legați de prinsoarea de mijloc a stativelor cu ajutorul puilor stabiliți și dânșii de prinsoare” (Bârlea 1924). – Cf. podnog (MDA).

ponór, ponoare, s.n. Adâncitură sau coastă prăpăstioasă. ■ (top.) Ponorul Jitelor, peșteră situată pe Valea Bra¬dului, în Munții Țibleșului. – Din sl. ponorǔ “loc unde un râu se pierde sub pământ” (Scriban, DEX).

ponorî, v.r. A se surpa. – Din ponor (MDA).

ponorất, -ă, ponorâți, -te, adj. Surpat, prăbușit, abrupt, prăpăstios. ■ (top.) Ponorâta, deal în Vălenii Lăpușului și Vima Mică (Vișovan, 2008). – Din ponorî (MDA).

ponosí, v.t.r. A (se) uza. – Din sl. ponositi.

ponosít, -ă, ponosiți, -te, (ponosât), adj. Decolorat, degradat, învechit: “Îi sta-n casă bătrânită / Și-n grădină ponosâtă” (Bilțiu, 2015: 180). – Din ponosi “a uza”.

ponosluí, ponosluiesc, v.t. (reg.) 1. A pârî, a calomnia. 2. A reclama pe cineva, a acuza: “…mă duc și-l po¬nosluiesc la bd’irău” (Papahagi, 1925, t. XDVI). – Din magh. panaszlani (Șăi¬neanu, DLRM); din magh. panaszol “a se plânge” (MDA).

ponosluít, -ă, ponosluiți, -te, adj. (reg.) Calomniat, acuzat. – Din ponoslui.

pont, ponturi, s.n. (reg.) 1. Aluzie răutăcioasă, ironie; împunsătură. 2. Motiv: “...și la tot pasul i-a găsit ponturi de ceartă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 179). 3. (loc. adv.) La pont = la țanc; chiar, întocmai: “Și când m-am căsătorit / Pont de el m-am nimerit” (Ștețco, 1990: 273). 4. (în expr.) A face ponturi = a face nazuri. – Din magh. pont “punct” (DER, DEX, MDA).

póntoș, -ă, pontoși, -e, adj. (reg.) Punctual, prompt. – Din magh. pontos (MDA).

pop, popi, s.m. Stâlp, par, proptea. – Din bg. pop (DEX, MDA); creație expresivă (DER).

pópă, popi, s.m. 1. Snopul de grâu din vârful clăii. 2. Fir de iarbă sau de mălai rămas netăiat pe holdă: “Întoarnă-te cu secerea, că ț-o rămas după tine un pop” (Faiciuc, 2008). ■ (mit.) Popa Brazilor, oficiant al religiilor precreștine: “Popii Brazilor o cetit pă el multă vreme și-o făcut rugăciuni și i-o dat ceva lucruri sfinte să le poarte la el” (Bilțiu, 2007: 271); “Ie s-o luat și s-o dus la Popa brazilor, să-i facă ceva să aibă copil” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 148) (v. și R. Vulcănescu, Mitologie română, 1987: 487). ■ (onom.) Popa, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. popŭ (DEX, MDA).

popésc, popească, adj. (pop.) Care aparține unui popă. – Din popă + suf. -esc.

popíc, popice, s.n. 1. Par. 2. (în expr.) De-a popicu = joc de copii care constă în lovirea unui popic (așezat pe un plan înclinat) cu o botă; echipa adversă trebuie să îl prindă înainte de a atinge pământul. – Din pop “stâlp, bârnă, par” + suf. -ic (Scriban, DEX).

popíe, popii, s.f. (pop.) Preoție: “Nu vom plăti pe o popie / De tri ori câte o mie” (Bârlea, 1909: 190). – Din popă + suf. -ie (Scriban, DEX).

popiróș, popiroașe, (poptiroș, poptir), s.n. (reg.) Hârtie: “...le-o dzâs lor că vre să să uite numa la poptiroș...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153); “Pune fărina p-on poptir” (Memoria, 2001: 25). – Din magh. papir (< lat. papyrus, prin interm. germ. Papier) (MDA).

popistáș, popistași, (papistaș), s.m. (depr.) De religie catolică; catolic. – Din magh. pápista (MDA).

popistrí, popistresc, v.t. (reg.) A împestrița; a broda: “Ia, Marișca, fată dalbă / Împistrește, popistrește” (Bilțiu, 2015: 89). – Et. nec. (DEX).

popistrít, -ă, popistriți, -te, adj. (reg.) Brodat. – Din popistri.

popoáie, s.f. (reg.; înv.) Preoteasă: “…să să știe când am șezut în casa lui popa Ion și a popoaia…” (Bârlea, 1909: 40; doc. din 1655). – Din popă + suf. -oaie (MDA).

popór, popoare, s.n. (înv.) 1. To¬talitatea credincioșilor ce țin de o parohie. 2. Locuitorii unui sat: “Câte zile am trăit / La popor bine-am dorit” (Farcaș, 2009: 99). – Cf. lat. popolus (Pușcariu, după DER; DEX).

poporá, poporesc, v.t. (arh.) A preoți, a păstori: “Aceasta să să știe, de când au început a sluji popa Dimitrie în Bârsana, a popora, în zilele pre-înălțatului Înpărat Iosip…” (Bârlea, 1909: 24; doc. din 1785). – Din popor, cf. popula (MDA).

poporál, -ă, poporali, -e, adj. (înv.) Popular; poporan: “Religiunea creștină să fie baza întregului învățământ din școala poporală” (Tit Bud, 1883: 254, după Câmpeanu, 2016). – Din popor + suf. -al (MDA).

poporấie, s.f. v. popuștină.

poporeán, poporeni, s.m. (înv.) 1. Țăran, sătean; om simplu din popor. 2. Enoriaș. ■ (top.) Ulița Poporenilor, în Cufoaia și Groșii Țibleșului (Vișovan, 2008: 255). – Din popor + suf. -ean (Scriban, MDA).

poporoșág, s.n. v. popuștină.

popricá, v.t. (reg) 1. A condimenta mâncarea cu ardei. 2. (fig.) A certa pe cineva: “Tare rușine i-o fo’ că l-o popricat în fața oamenilor” (Faiciuc, 2008: 765). – Din poprică “ardei iute”.

popricáș, popricașuri, s.n. (reg.) Tocană cu carne, condimentată cu boia de ardei. – Var. a lui papricaș.

popricát, -ă, popricați, -te, adj. (reg.) Condimentat (cu ardei iute). – Din poprica.

poprícă, poprici, s.f. (reg.) Ardei (Capsicum annuum L.); pipăruș, chipăruș: “Da' noi avem poprică și miere / Ș-om face p-a noastră plăcere” (Bilțiu, David, 2007: 116). – Var. a lui paprică (MDA).

popuștină, popuștine, (poporoșag, poporâie, popâștină), s.f. (reg.) Plată anuală primită de cantor, diac și preot de la fiecare cap de familie: “La preot se da sau o mierță de mălai (păpușoi) și de ovăz, adică cereale, sau în bani prețul corespunzător al cerealelor. Această plată se numea popuștină, poporoșag sau lectical, pe care o plătesc enoriașii și azi în unele locuri. În cele mai multe parohii, azi, după război, nu mai voiesc să plătească taxa aceasta” (Bârlea, 1924, II: 474). (Maram.). – Et. nec. (MDA).

porceán, -ă, porceni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Valea Porcului (= Valea Stejarului, jud. Maram.). 2. (Locuitor) din Valea Ste¬jarului. 3. (ref. la știuleții de porumb) Necrescuți, piperniciți, cu puține boabe de mălai; cucuruz sec: “După ce desfăcau mălaiu, porcenii-i puneau det'ilin, pântru galiță” (Faiciuc, 2008). ■ (onom.) Porcean, Porcescu, nume de familie în jud. Maram.; și poreclă. – Din porc + suf. -ean, cf. n.top. Valea Porcului (numele vechi a localității Valea Stejarului).

porcós, -oasă, porcoși, -oase, adj. 1. Nesimțit, grosolan. 2. Indecent, vulgar, obscen. – Din porc + suf. -os (DEX, MDA).

poríh, porihuri, s.n. (reg.) 1. Prag de bușteni pus de-a curmezișul apei curgătoare. 2. Porțiune de drum forestier cu lemne puse de-a curmezișul pentru a ușura transportul buștenilor la vale. – Din ucr. porig (MDA).

porláș, porlașuri, s.n. (reg.) Podul șurii (zona Chioar). – Var. a lui podlaș “pod la tinda caselor țărănești sau la șură” (Loșonți, 2001).

porlóg, porloagă, (părlog), s.f. (reg.) Opincă găurită în talpă: “Sie cătă ce porlog, / Tăt îmi cată să mă rog” (Papahagi, 1925: 173). – Var. a lui potlog (MDA).

porneálă, porneli, s.f. 1. Pornire, deplasare, plecare. 2. Ducerea oilor la păscut (mai ales seara și noaptea). 3. Interval de timp în care pasc oile (între ultimele ore ale după-amiezii și miezul nopții; între miezul nopții și dimineață; între prima oră a dimineții și prânz; între primele ore ale prânzului și seară). 4. Loc de pășunat rezervat oilor cu lapte. 5. Partea nepăscută a unei pășuni: “Să o beau pe osteneală, / Că-s cu oile-n porneală” (Papahagi, 1925: 187). – Din porni + suf. -eală (DEX, MDA).

porodicár, porodicari, s.m. (reg.; reg.) Cultivator și comerciant de tomate. ■ (onom.) Porodicari, poreclă pentru locuitorii din Mocira. – Din porodică + suf. -ar.

porodică, porodici, s.f. (reg.) Roșie, tomată, pătlăgea (Lucopersicon es¬culen¬tum). – Din magh. paradicsom “pătlăgea roșie” (MDA).

pórție, porții, s.f. 1. Impozit plătit statului pentru pământ, vite, casă etc.; dare, arunc: “Badea, porție de drum / Nu plătește nicidecum” (Memoria, 2004: 1.125). 2. Fâșie de parchet de pădure; parcelă, lot. 3. Bucată, fragment. – Lat. portio, -onis (Scriban, MDA).

porțiéș, porțieși, s.m. 1. Țăran liber, plătitor de impozit (porție): “Această sfîntă carte Biblie au cumpărat-o nemiși și porțieși săteni Vișeului-de-josu...” (Bârlea, 1909: 205). 2. Țăran depen¬dent; jeler. – Din porție + suf. -eș (DER); var. a lui porțiaș (MDA).

porumbár, porumbari, (porumbrel), s.m. Arbust cu ramuri spinoase (Prunus spinosa L.). ■ (med. pop.) Fructele și rădăcinile se folosesc pentru întărirea dinților, la junghiuri și diaree. – Din porumbă “fruct al porumbarului” + suf. -ar (MDA).

poruncí, poruncesc, v.t. 1. A dispune, a comanda, a ordona: “Frunză verde-a mărului / Poruncit-am mân¬drului” (Țiplea, 1906: 466). 2. (înv.) A comunica, a anunța, a vesti: “Amu tăt mi-o poruncit că 'ine p-o săptămână cu coconii” (Grai. rom., 2000); “Mara-mureșeanul de azi, întâlnind în drum spre satul său vreun consătean, îl întreabă: «Ce poruncești acasă?», la care i se răspunde: «Le poruncesc voie bună și sănătate!», întocmai ca stră¬bunii romani, care întrebuințau formula «Iubeo te avete!»“ (Filipașcu, 1940: 27). – Din vsl. porončiti (DEX, MDA).

posắi, posăiesc, v.i. A respira zgomotos, a pufăi: “Când am fost la un capăt, boii tare au mai posăit. Eu am crezut că-i ceva lup” (Bilțiu, 1999: 192). – Cf. fosăi (MDA); formă onomatopeică.

posponíță, posponițe, s.f. (reg.) 1. Măciucă de polen, de cânepă; spic: “Taie-o pângă posponiță, / Să nu mai facă sămânță” (Bilțiu, 2002: 249). 2. Rude de lemn, legate câte două, la capete, puse pe clăile de fân, contra vântului; pozmă. – Et. nec.

postátă, postate, postăți, s.f. Bucată dintr-o suprafață de teren cultivat, pe care o sapă, o seceră, o cosește unul sau mai mulți oameni, într-un interval de timp (de regulă, o zi): “Când se termină săpatul ultimei postate, săpătorii își aruncau peste cap, cu sapa, pământ, pentru a nu-i durea capul tot anul” (Faiciuc, 2008: 254). – Din sl. postatĭ “parte” (Scriban, DEX).

posteán, -ă, posteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Posta. 2. (Locuitor) din Posta. – Din n. top. Posta + suf. -ean.

posteáncă, postence, s.f. Femeie originară din localitatea Posta. Lo¬cui¬toare din Posta. – Din postean + suf. -că.

poșírcă, poșirci, s.f. (fam.) Băutură alcoolică slabă sau de proastă calitate. – Et. nec. (DEX).

poșmác, s.n. v. pojmoc.

póștă, s.f. v. foștă (“scândură groa¬să”).

poșúș, poșușuri, s.n. (reg.; înv.) 1. Pașaport. 2. (în expr.) I-a dat poșușu' = l-a alungat de acasă. – Var. a lui pașuș (MDA).

potấng, potânguri, s.n. (reg.) Ele¬ment component al plugului; împletitură de nuiele sau belciug de fier cu care cotiga se leagă de grindei: “Potâng era la plugul de lemn” (ALRRM, 1973: 847). – Din sl. potegŭ (MDA).

potbál, potbali, (podbal), s.m. Brustur (Tussilago farfara L.). ■ (med. pop.) Folosit la afecțiunile pulmonare, tuse, dureri de cap, febră tifoidă. – Din vsl. podbielǔ (Șăineanu, Scriban, MDA).

potcă, s.f. 1. Pocitoare, vrăjitoare: “Se consideră că potca este Zanca (Mama Pădurilor) care te pocește dacă se întâmplă să fii în drumul ei noaptea sau ziua, când poate să dea peste tine vânt rău” (Ștețco, 1990: 65-67). 2. Boală ce se manifestă prin dureri de cap și scurgeri de sânge din nas, din pricina deochiului (Bilțiu, 2006): “Potcă de nouă neamuri, / Potcă de nouă chipuri, / Potcă de nouă feluri, / Te-alege / Șî te culege / De la Ion din creștetul ca¬pului...” (Papahagi, 1925: 285). 3. Belea, necaz, bucluc: “Am o potcă de muiere, / Aia mă-nvață la rele” (Bilțiu, 2006: 102). 4. Momâie, pocitanie: “Mătrici în potca cea mare” (Bârlea, 1924, II: 384). – Din sl. potŭka “ceartă, luptă” (Scriban, DEX, MDA).

póteră, poteri, s.f. Grup de oameni înarmați, patrulă: “Cum îl văd că a intrat în șezătoare, toată potera a dat năvală în casă, sărind la Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 222). – Din bg., scr. potera (Scriban, DEX, MDA).

poticár, poticari, (poticarăș), s.m. (reg.) Farmacist: “Poticărașu mi-o spus, / Leacuri la inimă nu-s” (Memoria, 2001: 20). – Din germ. Apotheker “farmacist” (Scriban).

poticárăș, s.m. v. poticar.

potică, potici, s.f. (reg.) Farmacie: “Cine iubește și lasă, / Dă-i, Doamne, potică-n casă” (Calendar, 1980: 85). – Din magh. patika “farmacie” (DEX, MDA); din germ. Apotheke (Scriban, DER).

potihéci, potiheciuri, s.n. (reg.) Slobozitorul de la războiul de țesut. – Var. a lui pochiheci, cu același sens, din ucr. popyhaty “a împinge” (Tiktin, după DER; MDA) sau ucr. popyhač “care se împinge încoace și încolo” (Șăineanu).

potíhnic, s.m. v. potivnic.

potilár, s.n. v. potilat.

potilát, potilate, (potilar), s.n. (reg.) Pânză subțire, voal, pe care îl poartă pe cap femeile tinere sau miresele: “Că noi ție ți-om lua / Potilar de cel mai lat” (Bârlea, 1924: 27). – Din magh. potylolat (Scriban, DEX, MDA).

potívnic, (potihnic), s.m. (bot.) Plantă erbacee, cu flori roșii și miros de piper (Asarum europaeum L.); buruiana-frigurilor, chipăruș, piperul-lupului: “Vai, săracu, voinicu, / Că nu ști ce i-i leacu, / Leacu i potivnicu” (Bilțiu, 1999: 328). ■ (med. pop.) Contra tuberculozei și a frigurilor. – Var. a lui popilnic (MDA).

potláș, potlașuri, s.n. (reg.) Polița unde se țin o parte din obiectele stânei, la comarnic; mai jos de podul unde se ține cașul. – Din magh. pótlás (MDA), var. a lui podlaș.

potlíc, potlicuri, s.n. (reg., înv.) Taxă pentru plata dascălului; arunc: “…mai mulți locuitori din Săcel, din cauza sărăciei, n-au putut plăti potlicul (repar¬tiția financiară)” (Câmpeanu, 2016: 119). – Et. nec.

potlóg, potloage, s.n. Bucată de piele, de opincă; petic. – Din bg., scr. podlog (DEX); din sl. podŭlogŭ “pus dedesupt” (Șăineanu, Scriban).

potlogărí, potlogăresc, v.i.t. 1. A face potlogării. 2. A înșela, a escroca. – Din potlogar “șarlatan” (DEX, MDA).

potolí, potolesc, v.r.t. 1. A (se) stinge: “Potoli, tată, pe mama / C-amu-i arde țâțuca” (Papahagi, 1925: 258). 2. A (se) liniști. 3. A (se) cuminți. – Din bg. potulja, scr. potuliti (Scriban; DEX); din sl. potuliti “a pune de acord, a împăca”, din toliti “a se potoli” (Miklosich, Cihac, după DER).

potolít, -ă, potoliți, -te, adj. 1. Stins. 2. Liniștit. – Din potoli.

potopí, potopesc, v.t. (pop.) A inunda, a îneca: “…zânele și ielele plângeau de mila lui Stan Pătru, potopind hotare cu lacrimile lor” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 35). – Din sl. potopiti “a scufunda” (Șăineanu, DEX).

potopít, -ă, potopiți, -te, adj. (pop.) Înecat, distrus. – Din potopi.

potór, potori, s.m. 1. Monedă veche de cupru, echivalent cu ½ de groșiță: “...și eu dau această carte pentru 30 de potori și on fele de pălincă...” (Socolon, 2005: 259; doc. din 1797). 2. Suman cu potori = cu aplicațiuni de piele: “Cea cu potorii pe piept / Bine-i place bobu fiert” (Bârlea, 1924, II: 316). – Din sl. polŭvŭtora “unu și jumătate” (Scriban); din pol. póltora (MDA).

potricálă, potricale, s.f. 1. Unealtă de oțel cu vârful ascuțit; priboi, sulă: “Ciuru atunci să făce' dintr-o piele de oaie părăsâtă, cu potricala” (Bilțiu, 2007: 187). 2. Gaură, semn în urechea oii. – Din rus. protykalo (Scriban, DEX, MDA).

potroácă, potroace, (pătroacă), s.f. Plantă erbacee cu flori roșii sau albe; țintaură, fierea-pământului, buruiană-de-friguri (Centaurium umbellatum): “Noi avem flori uscate în grindă, / Potroacă și româniță în tindă” (Ștețco, 1990: 7). ■ (med. pop.) Contra frigurilor. – Din rus. potroh “ciorbă de burtă” (DEX). ■ Cuv. rom. > magh. potraka (Bakos, 1982).

povár, povari, s.m. (reg.) 1. Bucătar. 2. Gospodar, om înstărit. – Et. nec.; pentru sensul 2, din povară, cu sensul arh. de “sumă de o mie de galbeni” (v. Scriban și Șăineanu).

povárnă, povarne, s.f. (reg.) Acoperiș înclinat (la coliba de la stână). – Din povârni (MDA).

povârneálă, povârneli, s.f. 1. Pantă a acoperișului unei case; acoperiș înclinat al unei colibe: “O suit pă povârneală Fata Pădurii și le-o potolit focu” (Bilțiu, 2007: 237). 2. Coastă, colină. – Din povârni “a se înclina, a se apleca” + suf. -eală (MDA).

povestí, povestesc, v.r. A sta de vorbă, a discuta: “Da' cum se povestesc ei, așa frumos și cătingan, dintr-o dată o apucă feciorul pe fată...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 62). – Din poveste (DEX, MDA).

pozdáre, pozdări, s.f. (reg.) Scame ce rezultă din melițarea cânepei: “Am o zadie mnerâie / Plină de pozdărâie” (= cerul cu stelele). – Cf. puzderie (MDA).

pózmă, pozme, s.f. (reg.) Bucată de lemn legat la capete, pusă pe vârful clăii de fân, să nu o ia vântul (în Chioar și Codru); rudă (în Maram.). – Din magh. püzma, püzna (MDA).

pozmotóc, s.n. v. pojmoc.

pozní, poznesc, v.r. 1. A se face de râs. 2. A se minuna. – Din poznă (MDA).

poznít, -ă, pozniți, -te, adj. 1. Ciudat, ieșit din comun, atipic, bizar: “Aceștia vor locui pământul mai departe și așa vor fi ei, micuți și slăbuți, nu așa de pozniți și mari ca noi” (Bilțiu, 1999: 148). 2. Glumeț. – Din pozni (MDA).

pozvolénie, pozvolenii, s.f. (reg.) Acord, aprobare, consimțământ: “Cu vrerea Părintelui și cu pozvolenia Fiului și cu îndemnarea Sfântului Duhu s-au îndemnat această jupâneasă…” (Bâr¬lea, 1909: 214; doc. din 1779). – Din rus. pozvolénie (Scriban).

prabălắu, s.m. v. prăbalău.

pránec, s.n. v. pranic.

pránic, pranice, (pranec), s.n. (reg.) Mai de bătut rufe: “Am auzit că noaptea dă cu pranicu p-aici, pân Valea Cosăului; acela de lăut cămeși...” (Bilțiu, 2007: 269). – Din ucr. pranyk (MDA).

prápur, prapuri, (prapor), s.m. 1. Steag bisericesc purtat la procesiuni și solemnități religioase. 2. (arh.) Steag ostășesc. 3. (înv.) Brad verde, îm-podobit cu flori, cununi cu panglici, care se face la moartea celor necăsătoriți: “Și-n locuț de prăporei / Mi-ți tăie patru durzăi” (Berbești). – Din sl. praporŭ “steag” (Șăineanu, MDA).

práșcă, prăști, s.f. Praștie. – Din bg. praška “praștie” (Scriban).

prașcắu, prașcăi, s.m. (pop.) Băiețandru, ștrengar. – Et. nec. (MDA).

prat, prate, praturi, s.n. (arh.) Fâneață: “…carii au ocupat două părți ale moșiilor Șieu, Poeni și Slătioara și nește pământe arător și prate ținător de curia sa nobiliară” (Mihaly, 1900: 577, dipl. 241). – Lat. lit. pratum (DLRM).

právăț, s.n. (reg.) Drum drept. ■ (top.) Pravăț, arătură, fânațe; teren pietros, tufișuri în Dragomirești. – Din bg. pravec (DLRM), sl. pravǐcǐ “drum drept” (Șăineanu, Scriban, MDA), srb. pravac (MDA).

právilă, pravile, s.f. 1. Cod de legi, regulament. 2. Hotărâre cu caracter bisericesc. 3. Obicei, tradiție, datină: “…vor fi afurisiți de sfinți părinți și de sfintele soboare ce au făcut pravila…” (Socolan, 2005: 228). – Din sl. pravilo “regulă” (Scriban).

prazíl, prazile, s.n. (reg.) Pragul de sus al porților maramureșene; fruntar, cunună, călăreț. – Et. nec.

práxă, praxe, s.f. (înv.) 1. Experiență: “[Candidații erau obligați] ca după o practică (praxă) de doi ani să-și susțină examenul preparandial…” (Câmpeanu, 2016: 35). 2. Obicei, datină. – Var. a lui praxis.

précistă, preciste, adj.f. - (ref. la Fecioara Maria) Imaculată, neprihănită: “…le-am datu în sfînta beserica în Dragomirești, unde e hramul Adurmirei Precistei” (Bârlea, 1909: 92). – Din sl. prěčista “preacurata” (Șăineanu, Scriban, DEX).

prăbălí, prăbălesc, (prăbălui), v.t. (reg.) A încerca, a verifica: “Tu nu mă iubești, / Numa mă prăbălești” (Bilțiu, 1996: 381). – Din magh. próból (MDA) sau magh. próbálni “a încerca, a proba”.

prăbălít, -ă, prăbăliți, -te, adj. (reg.) Încercat, verificat. – Din prăbăli.

prăbălắu, prăbălăi, (prabălău, pra¬baleu), s.m. (reg.) 1. Geambaș, vân¬zător de cai. 2. (fig.) Neserios, nestatornic: “Și de-atâta-mi pare rău, / C-ai fost mare prabaleu” (D. Pop, 1970: 184). 3. Șmecher; cel care probează, care încearcă: “Să sie pă traiu tău, / C-ai fo' numa-un prăbălău” (Papahagi, 1925: 197). – Din prăbăli “a încerca” + suf. -ău (MDA).

prăbăluí, v.i. v. prăbăli.

prădălắu, prădălăi, s.m., adj. Risipitor, prădător. – Din prădăli “a risipi” + suf. -ău (MDA).

prăhuptí, prăhuptesc, v.r. (reg., înv.) (ref. la terenuri) A se prăbuși, a se surpa: “Munții să se prăhuptească, / Dușmanii să-mi tăt trăiască” (Calendar, 1980: 106). – Et. nec. (MDA).

prăhuptít, -ă, prăhuptiți, -te, adj. (reg.) Prăbușit. – Din prăhupti.

prănicá, prănic, v.t. (reg.) A bate rufele cu maiul, pentru a le spăla: “Tot dădea cu un lemn pe piatră, cum facem când prănicăm cămăși” (Bilțiu, 1999: 196). (Maram., Bucov.). – Din pranic “mai” (MDA).

prănicát, -ă, pranicați, -te, adj. (reg.) Bătut (cu maiul). – Din prănica.

prăznuí, prăznuiesc, (prăznici), v.t. A serba, a sărbători: “Tot neamu o prăznuiește” (Memoria, 2001: 139). – Din sl. prazdinovati (Scriban, DEX, MDA).

prédiu, predii, s.n. (arh.) 1. Domeniu feudal. 2. Așezare rurală dependentă de o comună: “…în prediul părăsit Bocicoel, în districtul Cuhei” (Mihaly, 1900: 460; dipl. 191). – Lat. praedium (MDA).

preîmblá, v.t. v. preumbla.

prelestí, prelestesc, v.t. (reg.) A înșela: “Care înșală și amăgește, / Și pe toți îi prelestește” (Bilțiu, David, 2007: 206). – Din sl. prielistiti “a amăgi, a înșela” (Șăineanu).

prelestit, -ă, prelestiți, -te, adj., s.n. (reg.) 1. Înșelat, amăgit. 2. (s.n.) Nebunie, prostie, sminteală, aiureală: “Mâncate-ar prelestitu' cujmă, că rău mă încălzești” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 278). – Din prelesti.

prelucán, -ă, prelucani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Preluca. 2. (Locuitor) din Preluca. ■ (onom.) Prelucan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Preluca + suf. -an.

prelucáncă, prelucence, s.f. Femeie originară din localitatea Preluca. Locuitoare din Preluca. – Din prelucan + suf. -că.

prelúcă, preluci, s.f. Rariște, poiană mică înconjurată de dealuri, pe valea unei ape. ■ (top.) Preluca, masiv delimitat la sud și vest de defileul Lăpușului, iar în nord de un abrupt de falie, care îl desparte de depresiunea Copalnic; Preluca Veche, Preluca Nouă, sate aparținând de com. Copalnic Mănăștur. – Din ucr. preluka (Scriban, DLRM, DER, MDA), bg. proluka (Candrea, după DER), srb. preluka (MDA).

premúg, s.n. (reg.) Chiciură, bură: “Aceia înseamnă roadă în vara următoare, când îi mult premug” (ALRRM, 1973: 668). – Et. nec.

preparándie, preparandii, s.f. (arh.) Școală pentru pregătirea învățătorilor; liceu pedagogic: “Preparandia a fost înființată în anul 1862, la Sighet, avându-l la conducere pe profesorul Ioan Bușiția…” (Câmpeanu, 2016: 15). ■ Termen ieșit din uz; folosit, în trecut, în Trans. și Bucovina. – Din germ. Preparandie (DEX).

prepăt, s.n. (reg.) Zăpușeală, arșiță, zăduf (în Vadul Izei, Săcel). – De la pripi (despre soare) “a dogori” + suf. -ăt (Loșonți, 2001); cf. pripec, prăpăd (MDA).

prepózit, prepoziți, s.m. Cleric de rang înalt, care îndeplinește o funcție administrativă: “…în calitate de in¬spector suprem al școlilor greco-catolice românești din cadrul diecezei de Gherla a fost numit prepozitul Macedon Pop” (Amicul Școalei, nr. 1, Sibiu, ian. 1860). – Din lat. praepositus “cap; șef” (sec. XIX) (DEX, DER).

preptíci, (prepici, priptici), s.m. (reg.) Scândura din jurul vetrei: “Șade moșu pă preptici, / Tăt stă zgârci ca un arici” (Papahagi, 1925: 219). – Din ucr. propiceok (MDA).

préscură, prescuri, prescure, s.f. Pâine în formă de cruce, din aluat dospit, folosită în ritualuri religioase: “Tot pe la mănăstiri / Cu prescuri și cu lumini” (Bârlea, 1924, I: 106). ■ Se folosește la botez, la nuntă, la în¬mormântare și la Paști. – Din sl. proskura (MDA).

prescurnicél, prescurnicei, s.m. (reg.) Obiect de cult utilizat la “ștampilarea” prescurilor și a păștilor; pecetar, prescornicel, pristornic. ■ Este confecționat din lemn (sau din piatră) având o înălțime între 10 și 20 cm; este alcătuit din două segmente: pe partea inferioară (postament) e incizat un înscris religios (IS, HS, NI, KA), semnificând “victoria lui Iisus Hristos asupra morții”, iar partea superioară e o troiță sau ideea răstignirii stilizată. – Din prescură + suf. -nic + -el.

presínă, presine, s.f. (reg.) Curea a hamului sau a șeii care trece peste pieptul calului. ■ (top.) Presina, deal în Borșa. – Din sl. prěsĭnǔ “proaspăt, crud” (Petrovici, 1970: 193; Iordan, 1963: 119), cu referire la un teren împădurit de curând (Mihali, 2015: 144).

presosất, -ă, presosâți, -te, adj. (reg.) A avea nevoie de o cantitate mai mare: “Apoi, am vândut casa cea veche, că am fost presosâtă pe bani” (Anuța Petrean, 79 ani; Breb, 2013). – Probabil var. a lui prisosit.

prestól, s.n. v. pristol.

pretí, v.t.r. (ref. la membre ale corpului, tendoane) A deplasa din articulație; a luxa, a răsuci. – Din ucr. pretiti (MDA).

pretít, -ă, pretiți, -te, adj. 1. Umflat; luxat, clintit: “Dacă de lucru greu și mult se umflă palma și toată mâna, atunci zicem că-i pretită”; “Podeaua s-o sucit, / Mâna i s-o pretit” (Bârlea, 1924: 372). 2. Paralizat. – Cf. preti (MDA).

pretúră, preturi, s.f. (arh.) Instituție a pretorului (în vechea organizare ad¬ministrativă a României): “…proto¬popul a înaintat cererea preturii din Vișeu” (Câmpeanu, 2016). (Sf. sec. XIX). – Din lat. praetura (DEX).

preumblá, preumblu, (preîmbla), v.r. A se plimba. – Lat. per-ambulo, -lare (Pușcariu, Rosetti, după DER).

preursítă, preursite, s.f. 1. Destin. 2. Ritual ce constă în oficierea des¬cân¬tecelor ce premerg ursita, adică des¬crierea destinului unui nou născut. – Din preursi “a predestina” (MDA). preúș, -ă, preuși, -e, adj. (reg.) (Oaie) neagră care are o nuanță roșiatică în jurul ochilor, sub piept și sub abdomen; cu semne (roșii sau galbene) pe obraz. – Cf. magh. prózsa (MDA).

prevătáncă, prevătance, s.f. (reg.) Bucată rotundă de mălai, coaptă în cuptor, care se pune de merinde. – Et. nec.

prevéghi, s.n. v. priveghi.

prezălí, prezălesc, v.t.r. (reg.) A (se) răni, a (se) schilodi: “Pă care l-o prezălit, / Vai, tare s-o dăulit” (Bilțiu, 2006: 120). – Cf. prizălui.

prezălít, -ă, prezăliți, -te, adj. (reg.) Rănit, schilodit. – Din prezăli.

prezărí, prezăresc, v.r. (ref. la fructe) A se strica și a pica din pom prematur: “Nu s-o făcut poame, că tăte s-o prezărit” (Hovrea, 2016: 52). – Din vsl. prizariti (MDA).

prezărít, -ă, prezăriți, -te, adj. (ref. la fructe) Stricat, putrezit. – Din prezări.

prézăș, s.m. v. prezeș.

prézeș, prezeși, (prezăș), s.m. (reg.; înv.) 1. Președinte, conducător 2. Me¬canic de locomotivă: “Bate, Doamne, prezășu / Care-ndriaptă ghezășu” (Bârlea, 1924, II: 156). – Lat. praeses “cel din frunte, mai mare peste” (MDA); din germ. Präsident.

pribeág, pribegi, s.m. 1. Hoinar: “Și vezi că nu-s însurat, / Îmblu ca pribeag pân sat” (Bilțiu, 2006: 79). 2. Haiduc. (Sec. XV). – Din sl. prěběgǔ “fugar” (Șăineanu, Scriban; MDA), cf. magh. pribeg “fugar” (DER).

pribegí, pribegesc, v.i. 1. A rătăci, a hoinări. 2. A emigra, a se refugia. – Din pribeag (DEX).

pribegít, -ă, pribegiți, -te, adj. 1. Rătăcit. 2. Exilat. – Din pribegi.

pribegíe, pribegii, (pribejie), s.f. Haiducie: “După cum mi-ai cântat mie, / S-am parte de pribejie” (Bilțiu, 2006: 132). – Din pribeag + suf. -ie (DEX, MDA).

pribileán, -ă, pribileni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Pribilești. 2. (Locuitor) din Pribilești. ■ (onom.) Pribilean, nume de familie în jud. Maram. – Din n.fam. Pribil + suf. -ean.

pribileáncă, pribilence, s.f. Femeie originară din localitatea Pribilești. Locuitoare din Pribilești. – Din pribilean + suf. -că.

pricáz, pricazuri, s.n. 1. Ordin, poruncă, dispoziție: “O venit pricaz de la Stalin” (Grai. rom., 2000). 2. Veste rea, necaz. – Din sl. pricazǔ “poveste, vedenie” (Șăineanu, Scriban; DEX).

pricăjí, pricăjesc, v.r. A se pipernici. – Din pricaz (DEX).

pricăjít, -ă, pricăjiți, -te, adj. Nedezvoltat, chircit, pipernicit. – Din pricăji (DEX, MDA).

príce, prici, s.f. (înv.) Neînțelegere, ceartă: “Și pentru această price / Să-i tai capu lui Cerbice” (Bilțiu, David, 2007: 124). – Din sl. pritǔča “cauză” (DEX).

pricí¹, pricesc, v.r. 1. A se certa. 2. A se bate. – Din price “neînțelegere, ceartă” (DER, DEX, MDA).

príci², priciuri, s.n. (reg.) Pat ru¬dimentar, folosit în dormitoare comune sau în penitenciare: “Pe prici de piatră șăzând, / Și la domni jupân zâcând” (Bârlea, 1924: 64). – Din germ. Pritsche “platformă, paletă; pat simplu de lemn, în garnizoană” (DEX, MDA).

pricolíci, pricolici, (tricolici), s.m. (mit.) Duh rău din categoria strigoilor; vârcolac, moroi, copil cu coadă: “Atunci ie ș-o dat sama că bărbatu iei îi tricolici” (Faiciuc, 2008: 675). – Et. nec. (DER).

prididí, prididesc, v.t.i. A fi în stare să ducă ceva cu bine la capăt: “Culegea (cireșe) de nu se prididea” (Bilțiu, 1993: 361). – Din sl. prideti (DEX, MDA).

priér, s.m. (pop.) Luna aprilie. ■ Din punct de vedere agricol, luna aprilie (dar și martie) corespunde cu perioada numită “pe vremea aratului” (Faiciuc, 2008: 253). ■ Termen atestat în Codicele de la Ieud (1630): “Și vo(iu) avea a ploa în luna lui prier”. – Din lat. aprilis “aprilie” (Pușcariu, CDDE, după DER).

prifónt, prifonturi, s.n. (reg.) Pâine destinată soldaților, pe front: “De când plugu l-am lăsat / Pâine caldă n-am mâncat / Fără numai prifont nesărat” (Brediceanu, 1957: 12). – Din magh. profont (MDA) (< germ. Proviant “pro¬vizii, merinde, serviciu de intendență”, Scriban).

príglă, prigle, s.f. Chingă de lemn cu care se prind căpriorii unei case. – Et. nes.

priglúță, prigluțe, s.f. (reg.) Priglă de mici dimensiuni: “…că beserica fără de cărți îi ca și un clopot fără de limbă și ca un meșter ce n-are prigluțe” (Socolan, 2006: 306; doc. din 1762). – Din priglă + suf. -uță.

prigórie, (prigoare), s.f. Pasăre de mărimea unei turturele, viu colorată, cu ciocul lung și subțire (Merops riparia). ■ Semnalată în zăvoiul Tisei. – Var. a lui prigoare (der. regr. din prigoni “a izgoni, a fugări”) (Candrea, după DER; MDA).

prihód, prihoduri, s.n. (reg.) 1. Locul unde pasc vitele în drum spre adăpost sau spre casă. 2. Cale pe unde trece vânatul. 3. Trecătoare, pas, posadă. 4. Cale de acces, potecă; șar. ■ (top.) Prihod, fânațe, deal în Costeni, Inău, Rogoz, Săcel, Dragomirești. – Din bg. prohod (MDA); din sl. prichod “trecere” (Petrovici).

prihodíște, s.f. (reg.) Drum, potecă, trecătoare. ■ (top.) Dosu Prihodiștii (în Odești), “pe acolo merg vitele la pășunat” (Odobescu, 1973); Prihodiște, top. în Dragomirești; deal în Borcut, Dămăcușeni, Libotin, Suciul de Sus, Vălenii Lăpușului, Vima Mare (Lăpuș); deal în Bogdan-Vodă, Dragomirești, Săliștea de Sus, Slătioara (Maram. Istoric). ■ “Atestarea lui prihodiște în Maramureș întărește presupunerea că “suntem în prezența unui împrumut vechi din slava daco-moesică: pre¬chodu, prechodište” (Petrovici), având sensul de «drum, potecă peste o șa, între munți sau dealuri». Ca toponim el este o creație românească” (Vișovan, 2008). – Din vsl. prohodište (MDA).

priláz, prilazuri, s.n. Trecătoare la un gard de nuiele: “Căci oi trece prilazu, / Mi-oi uita giurământu” (Bilțiu, 2006: 164); pârleaz. – Din bg., srb. prelǐez (Șăineanu, Scriban, DEX).

priléj, prilejuri, s.n. 1. Întâmplare. 2. Pricină. 3. Accident. – Din bg. prilež (DEX, MDA).

primáș, primași, s.m. (reg.) Vioara întâi dintr-o formație de muzicanți. – Din magh. primás “prim-violonist” (MDA).

primăvărél, primăvărei, s.m. Văr primar; văr întâie, văr din frați, văr dulce: “Merg trei veri primăvărei, / Îs tustrei păcurărei” (Bârlea, 1924). – Cf. primar, primăvară (MDA); din prim văr + suf. -el (Frățilă).

prinosí, prinosesc, v.t. (înv.) A aduce prinos: “Acest potir îl închină și-l prinoseaște Măria Sa luminatul Domn al Țărăi Rumănești, Ștefan Cantacuzino Voevod, sfinte(i) mănăstire dela Mara¬mureș, unde să prăznuiaște hramul Înnălțarea Domnului Hristos…” (Bârlea, 1909: 165; doc. din 1716). – Din prinos “dar oferit divinității” (MDA).

prinosíță, prinosițe, s.f. (reg.) Femeia care face colacul ceremonial, în sâmbăta de Paști: “Să făce și prinosul de (către) prinosiță, o femeie văduvă, curată” (Bilțiu, 2009: 105). – Din prinos + suf. -iță.

prins, s.n. Prindere. ■ De-a prin¬selea = joc de copii; mâță: jucătorul desemnat prin numărătoare trebuie să prindă pe oricare din participanți prin atingere, iar cel atins devine prinzător. – Din prinde.

prinsoáre, prinsori, s.f. 1. (înv.) Temniță, închisoare: “Dau voinicii la prinsoare / Care bani nu vreau a da” (Papahagi, 1925: 261). 2. Agrafă. – Din prins + suf. -oare (Scriban, DEX, MDA).

príor, priori, s.m. Conducător al unei mănăstiri catolice: “…în contra lui Paul, priorul claustrului Săntă Marie (…), pentru că priorul a ocupat o parte din pământ” (Mihaly, 1900: 374; dipl. 156). – Din lat. prior, germ. Prior (DEX).

pripón, pripoane, s.n. 1. Țăruș de care se leagă animalele la păscut. 2. Bucată de lemn de la baza stâlpilor (la porțile de lemn maramureșene); streajă, cățel. ■ (onom.) Pripon, nume de familie în jud. Maram. – Din scr. pripon (DEX); din sl. prĕponŭ “obstacol” (Scriban, MDA).

pripór, pripoară, s.n. Povârniș, pantă abruptă; “deal repede”. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “teren accidentat”. ■ (top.) Pripor, deal, fânațe în Bârsana, Glod, Ieud, Poienile Izei, Săcel, Strâmtura. – Din bg. pripor (MDA), cf. ucr. prypir, -poru, rus. pripor (Scriban, DEX).

priptíci, s.m. v. preptici.

priptít, -ă, priptiți, -te, (pretit), adj. (Grâu) copt înainte de vreme: “L-o preptit și s-o copt fără vreme”. – Din pripi “a se coace prematur” (Frățilă).

prisácă, prisăci, s.f. 1. Pădure tăiată; runc. 2. Vale îngustă, seacă. 3. Îngrăditură din nuiele. ■ (top.) Prisaca, top. frecvent în zona Lăpuș, semnalat și în Maram. Istoric (Botiza și Ieud); Prisaca (Măgura Țicău), masiv situat în sudul jud. Maram., la granița cu jud. Sălaj. – Et. nec. (DEX); din sl., cf. bg. prěsěk, scr. presěka, din sl. prisěkati “a tăia” (Cihac, Conev, Iordan, după DER); (pentru sensul 1) din sl. prisǐeka “tăiere de tot; retezare” (Scriban).

prislóp, prisloape, s.n. Pas în formă de șa, situat la înălțime. ■ (top.) Prislop, vârf (1.323 m) în Munții Lăpușului; pas (1.416 m) situat între Munții Mara¬mureșului și Munții Rodnei, care face legătura între Maram. și Moldova (între Borșa și Iacobeni); deal în Dragomirești, Glod, Nănești, Oncești, Poienile Izei, Săcel, Săliștea de Sus, Strâmtura, Valea Stejarului; pârâu ce izvorăște de sub Mesteacăn, are o lungime de 5 km și se varsă în râul Lăpuș, în amonte de loc. Buteasa; loc. în Maram. din dreapta Tisei; sat aparținător de com. Boiul Mare, zona Chioar. – “Prislop, de pe teri¬toriul României, e un nume de loc creat de români din apelativul prislop, prisloape «loc mai jos de trecere dintr-o vale în alta, peste un șir de munți sau de dealuri; pas, șa, cur¬mătură», de origine slavă daco-mo¬esică (sud-slavă orientală = bulgară), prěslopŭ, cu același sens ca ape-lativul românesc” (Petrovici, 1970: 225-236); (v. și Candrea, după DER; MDA).

prislopeán, -ă, prislopeni, -e, (prizlopean, prizlopan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Prislop. 2. (Locuitor) din Prislop. ■ (onom.) Prizlopan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Prislop + suf. -ean.

prislopeáncă, prislopence, s.f. Femeie originară din localitatea Prislop. Locuitoare din Prislop. – Din prislopean + suf. -că.

pristăví, pristăvesc, (pristevi), v.r. (înv.) A se stinge, a muri: “…și un prunc ce s-au pristevit și 3 fete ce s-au pristeavit, ca să le fie pomenire și spre spășenia sufleteloru loru…” (Socolan, 2008: 273; doc. din 1847). – Din sl. prěstavitisen “a muri” (Cihac, Miklosich, după DER, DEX).

pristăvít, -ă, pristăviți, -te, adj. (înv.) Mort, decedat. – Din pristăvi.

pristăvíre, pristăviri, s.f. (înv.) Moarte, deces: “…iară după pristăvirea celor vii, anume fii fiilor lor să aibă grija cărții acestea…” (Socolan, 2005: 271; doc. din 1837). – Din pristăvi “a muri”.

pristól, pristoluri, (prestol), s.n. Masa din mijlocul altarului: “…și au cumpăratu și o fațu de masă pe prestol și le-au dat să le fie pîntru sufletele lor și a părinților…” (Bârlea, 1909: 29-30; doc. din 1771). – Din sl. prěstolǔ “tron” (Scriban, DEX).

privéghi, priveghiuri, (preveghi), s.n. Veghere a unui mort, noaptea, înainte de înmormântare: “De cu seară, precum și în celelalte seri, până nu-i înmormântat, se strâng în priveghi. În aceste seri se strâng la casa mortului tineri, bătrâni. Tinerii se joacă în cărți și alte jocuri de petrecere, iar bătrânii citesc” (Bârlea, 1924, II: 472). – Der. regr. din priveghea (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. prewetje, srb. privek “serbare nocturnă”.

privegheá, priveghez, v.t.i. 1. A păzi. 2. A supraveghea. 3. A sta treaz. – Lat. pervigilare “a sta de veghe mult timp” (Șăineanu, Scriban, DEX).

privegheát, -ă, privegheați, -te, adj. 1. Păzit. 2. Supravegheat. – Din priveghea.

privighetór, -oare, privighetori, -oare, s.m.f. 1. Supraveghetor. 2. Persoană care stă de veghe noaptea, la capul mortului: “Când era la cântători, / La Vălean, privighetori, / De la fete și feciori…” (Bilțiu, 2015: 260). – Din priveghea “a păzi” + suf. -tor.

prizlopeán, s.m.f., adj. v. prislopean.

prizné, adv. (reg.) În întregime, cu totul; curat, neamestecat: “Ița me-i de grâu de vară, / A ta-i prizne de secară” (Țiplea, 1906: 478). (Maram.). – Din sl. prisne (MDA); din sl. prisǐnǔ (Tiktin, după DER; DLRM).

probozeálă, probozeli, s.f. Ceartă, gâlceavă, dojană: “Pătru se sperie de probozeala asta...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 35). – Din probozi + suf. -eală (DEX, MDA).

proáșcă, proaște, s.f. (pop.; în expr.) A da proașcă în… = a da iama, a năvăli: “Eu iară-oi învia / Și proașcă-n dușmani oi da” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 226). – Din (îm)proșca (DEX).

probozi, probozesc, v.t. (reg.) A mustra, a dojeni, a certa: “De Probojenii (Schimbarea la față), în zua aceie nu-i voie să te proboza nimeni, că-i si tot probozât. Amu se probozé țarina, începe să se uște frunza de fag și prinde a gălbini” (Memoria, 2004-bis: 1.200). – Din vsl. proobraziti “ce ține de obraz” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

probozit, -ă, propoziți, -te, adj. (reg.) Mustrat, certat. – Din propozî.

prodúct, producte, s.n. (înv.) Produs, producție: “…se da adecă a cincizecea parte din productele lor, de esemplu, din 50 de miei, unu etc” (Mihaly, 1900; dipl. 19). – Din lat. productus, germ. Produkt (Scriban, DEX).

proháb, prohaburi, s.n. 1. Tăietură de cuțit. 2. Prăpăd, distrugere, dezastru: “Pă unde merea Novac / Tăt făcea numai prohab” (Papahagi, 1925: 263). – Et. nec. (DEX).

prodúh, produhuri, s.n. (reg.) Copcă; orificiu în gheață pentru a lua apă sau a prinde pește; “produh se spune când se rupe gheața” (ALRRM, 1973: 615): “Mere crâșnicu și face produh și lua tăte babele apă” (Memoria, 2001: 21). – Din sl. produhŭ “răsuflătoare” (Scriban, DEX, MDA).

prohód, prohoduri, s.n. Slujbă religioasă, creștină, de înmormântare. – Din sl. provodǔ “înmormântare, moarte” (Șăineanu, MDA).

prohodí, prohodesc, (provodi), v.t. A oficia prohodul; a duce un mort la groapă, a îngropa; a comânda: “De trăié, l-oi agodi, / De-o murit, l-oi prohodi” (Papahagi, 1925: 174); “Iară noi, preuții satului, am ertat, și l-am provodit și i-am cetit dezlegare” (Bârlea, 1909: 58; doc. din 1747). – Din sl. prohoditi “a muri” (Scriban, DEX, MDA).

prohodit, -ă, prohodiți, -te, adj. Dus cu alai la groapă: “Cine mere prohodit / Nu-i nădejde de zinit” (Calendar, 1980: 114). – Din prohodi.

próor, s.n. v. ampror.

protopărínte, protopărinți, s.m. (arh.) Strămoș: “…pentru acest de¬zastru nou nu să pot înculpa protopărinții noștri” (Koman, 1937: 49). – Din proto- “element de compunere cu sensul de primul” + părinte.

provínță, provințe, s.f. (reg., înv.) Provincie: “…Maramureșul era puțin înainte, de aceea (era) privit ca o pro¬vință cu oareșcare autonomie” (Mihaly, 1900: 19; dipl. 6). – Var. a lui provinție, care este var. (înv.) a lui provincie.

provodí, v.t. v. prohodi.

prunár, prunari, s.m. Cultivator de pruni; pomicultor. ■ (onom.) Prunari, poreclă pentru locuitorii din Iapa, Urmeniș, Sârbi (com. Budești): “Sârbd'enii îs prunari, păntru că-s mulți pomi acolo, multă pomărie” (Papahagi, 1925: 315-316). – Din prun + suf. -ar (DEX, MDA).

prunc, prunci, s.m. 1. Copil (în general). 2. Fiu. 3. Băiat; cocon. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Lat. puerunculus “copilaș” (Pușcariu, Drăganu, după DER). ■ Cuv. rom. > magh. poronty, prunkuj, pruncs (Bakos, 1982).

prúncă, prunce, s.f. (înv.) Fată; cocoană, copilă: “Hai, voinice șî mă ia / Până-s pruncă tinerea” (Papahagi, 1925: 260); “...împreună cu unu pruncu alu său, Ionu, și prunca Marie, și una Ionă...” (Bârlea, 1909: 32; doc. din 1737). – Din prunc (MDA).

pruncíe, pruncii, s.f. Copilărie. – Din prunc + suf. -ie (DEX, MDA).

pruncotán, pruncotani, s.m. Copil mai mare (10-14 ani); băiețandru : “Când am fo' io pruncotan de zece, doisprezece ai, am fo' de slugă la o gazdă străină” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 95). ■ Până la această vârstă se folosește apelativul cocon sau prunc. (Trans. și Maram.). – Din prunc + suf. -otan (MDA).

pruncúț, pruncuți, s.m. Copil mic. – Din prunc.

prund, prunduri, s.n. Pietriș, prundiș: “Colo-n jos pe prundurele / Ard două lumânărele” (Calendar, 1980). ■ (onom.) Prundaru, Prunduș, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. prondŭ “ridicătură de pământ; banc de nisip” (Scriban, DEX, MDA).

prundărós, adj. v. prundos.

prundós, -oasă, prundoși, -oase, (prundăros), adj. 1. Pietros, acoperit cu nisip. 2. Pământ nisipos. – Din prund + suf. -os (DER, DEX, MDA).

prustár, prustare, s.n. (reg.; min.) Sfredel scurt, de formă hexagonală, folosit de mineri pentru găurit stânca. – Din prust + suf. -ar, cf. magh. prusztoló (MDA).

pruțác, s.n. v. pruțuc.

pruțúc, (bruțac, pruțac), s.n. (reg.) Traistă de pânză pe care o purtau soldații din armata austro-ungară; sac de merinde; bruțac. (Trans., Maram.). – Din germ. Brotsack “sac pentru pâine; traistă, raniță” (MDA).

pucioásă, s.f. Sulf. – Lat. *puteosus (Scriban, DEX).

púdără, s.f. (pop.) 1. Produs cosmetic; pudră. 2. Vopsea (de machiaj); fard: “Vândut-o lelea cocoșu / Și și-o luat pudăr roșu” (Bilțiu, 2002: 273). – Var. a lui pudră.

pudărí, pudăresc, v.r. (pop.) A se da cu pudră; a se pudra. – Din pudră.

pudărít, -ă, pudăriți, -e, adj. (pop.) Pudrat, fardat. – Din pudări.

pufoáică, pufoaice, s.f. Flanelă; haină scurtă matlasată (folosită în special de soldați). – Din rus. fufaika, cf. puf (DEX).

púhab, -ă, puhabi, -e, adj. (reg.) Afânat, făinos, moale, dospit. – Din srb. buhav “ușor, pufos” (Scriban, DEX); din bg. puhav (MDA).

puhắu, puhăi, s.m. (reg.) Hoț, haiduc, tâlhar: “Eu de-amu nu mai pot sta-ntre oameni, numa-n păduri și numa' cu puhăile oi povesti” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 175). – Et. nec.

pujínă, pujini, s.f. (reg.) Pământ arabil, slab productiv: “Când s-o măritat fata, i-o dat și ei vro tri pujini” (Faiciuc, 2008: 766). ■ (top.) Pujina, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. púlpă, pulpe, s.f. Uger (la vacă); sclin (la oaie și capră). – Lat. pulpa “carne” (DEX).

pungáci, s.m. v. pungaș.

pungalắu, pungalăi, (pungălău), s.n. (reg.) Sulă de făcut găuri. – Din (îm)punge + suf. -alău (MDA).

pungáș, pungași, (pungaci), s.m. Hoț, tâlhar. – Din pungă + suf. -aș (DEX, MDA).

pup, pupi, s.m. 1. Boboc de floare. 2. Mugur. 3. Claie, grămadă de tulei; pop, jup. 4. Cocoașă. 5. Mic colac din făină de grâu. 6. (în expr.) A sta pup = a sta ghemuit, a sta pe vine: “El să pune pup și aruncă la câne câte-on miez de tocană cu măslad” (Bilțiu, 2007: 213). – Din ucr. pup (MDA); creație expresivă, var. a lui pop, cf. coc (DER); cf. alb. pupë “moț”.

pupăí, v.i. v. pupăzi.

pupăzí, pupăzesc, (pupăi), v.i. (reg.) A flecări, a pălăvrăgi: “Ia-ți banii și să-i folosești cu bine, dar să nu pupăzi la nimeni că unde-ai fost și ce-ai văzut” (Bilțiu, 1999: 391). – Din pupăza (MDA).

púpoș, -ă, pupoși, -e, adj. (reg.) Cocoșat, ghebos: “Nu să vede cât îi de pupoșă” (Crâncău, 2013). – Din magh. pupos “cocoșat” (MDA).

pupuiá, v.r. (reg.) A se cocoța pe ceva. – Din pupui “coc” (MDA).

pupuiét, -iată, pupuieți, -te, adj. Țuguiat; ascuțit la vârf. – Var. a lui pupuiat.

pus, pusuri, s.n. 1. Farmec, vrajă. 2. (med.) Exudat vâscos, care se formează în focarele de infecție: “Tăte pusurile, / Tăte muieturile / Câte-s pă tine / Cu mătura le-om mătura” (Bilțiu, 1990: 298). – Cf. depus, așezat (Scriban); lat. pus “puroi; gunoi, murdărie” (MDA).

pústă, puste, s.f. 1. Câmpie întinsă, loc neted, cu vegetație săracă; stepă: “Și ocolu ca pusta / Și casa ca și curtea” (Bilțiu, 2006: 168). 2. Pământ albicios. ■ (top.) Pustă, loc situat la capătul din jos al Coastei Bisericii, în loc. Bârsana: “Acolo se află un fel de rocă de culoare gri, la care, în graiul local i se spune piatră de pustă” (Roșca, 2004: 225); Top. frecvent în zona Lăpuș (Vișovan, 2008); Posta, sat aparținător de com. Remetea Chioarului. ■ (onom.) Pusta(i), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. puszta “pustiu, deșert” (DEX, MDA).

pustián, -ă, pustiani, -ene, adj. (reg.) Părăsit, pustiu: “Da' să știi că-s morți înt-o pădure pustiană, unde-o fost război” (Bilțiu, 2007: 106). – Din pustiu + suf. -ean.

pustișág, pustișaguri, s.n. (reg.) Singurătate, pustietate: “Tu, cucule, ț'-ai cântat / Di p-o crenguță de brad / Șapte ai a pustâșag” (Bilțiu, 2006: 120). – Din pustiu + suf. -șag; cf. magh. pusztaság (MDA).

pușcá, pușc, v.t. (reg., înv.) 1. A împușca: “Un om rău, fără dreptate, / A tras și m-a pușcat în spate” (Farcaș, 2009: 19). 2. A lovi, a plesni. 3. A țâșni, a izbucni: “…atâta de frumos o șuierat, de o zâs stăpâna lui că le-o pușcat lacrimile-n ochi” (Bilțiu, 2007: 332). – Din pușcă “armă de foc” (MDA).

pușcát, -ă, pușcați, -te, adj. (reg., înv.) Împușcat. – Din pușcá.

pușcáș, pușcași, s.m. Vânător: “Mă-sa numa ș-o mânat / Pă pușcaș, / Pă Toderaș” (Papahagi, 1925: 270). ■ (onom.) Pușcaș, nume de familie în jud. Maram. – Din pușcă + suf. -aș (DEX); cf. magh. puskás (MDA).

pușleác, pușleacuri, sn. (reg.) Cuțit cu mânerul de lemn. (Maram.). – Et. nec. (MDA).

puternicíe, puternicii, s.f. (înv.) Putere: “Cu vrerea Părintelui și cu puternicia Fiului și cu îndemnul Sfăntului Duhu…” (Bârlea, 1909: 214; doc. din 1777). – Din puternic + suf. -ie (DEX, MDA).

pútină, putini, s.f. Vas de lemn folosit la păstrarea laptelui, a brânzeturilor, a murăturilor. – Lat. *putina (Candrea, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. putina (Bakos, 1982; Miklosich, Candrea, după DER), pol. putyra (Scriban, Miklosich, Candrea, după DER), ucr. putyni, putna, putena (Miklosich, Candrea, după DER).

putón, putoane, s.n. (reg.) Coșuri din scândură de brad, de formă ovoidală, de 10-20 kg, care se poartă în spate. ■ Erau utilizate la culesul strugurilor și pentru transportul rocilor din mine (în zona Chioar). – Din magh. putton (MDA); cf. germ. dial. Pudny.

púțcă, s.f. (min.) Ciocan metalic cu coadă lungă, din lemn, care servește la sfărmarea bulgărilor de minereu și rocă. – Et. nec. (MDA).

puzdérie, puzderii, s.f. Resturi de tulpini de cânepă rezultate după operația de melițare: “Puzderiile căzute erau folosite la aprinderea focului, iar tortul era pus în pod” (Faiciuc, 2008: 256). – Din sl. pozderije (Scriban, DEX).