Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera C

 

cáftă, cafte, s.f. Calapod (de cizmar); talpalău. – Posibil var. a lui captă, cu același sens.

cagodí, v.t. v. agodi (“a aștepta”).

cáie, (gaie), s.f. (reg.) Pasăre răpitoare care scoate țipete stridente în pădure și “strâgă a ploaie” (Papahagi, 1925); șorecar comun (Buteo buteo): “Astă pasăre care cântă așa în pădure strâgă ploaie șî să cheamă caie. (…) Strâgă așa că-i e sete și nu-i slobod a bea din pârâu, ci numai când plouă, atunci bea apă de ploaie de pă cetina de molid” (Papahagi, 1925: 321). ■ (onom.) Caia, nume de familie frecvent pe Valea Izei, în zona Rozavlea. – Din magh. kánya, rus. kanya (MDA).

cáier, caiere, s.n. Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: “Mi-ai făcut fața bătrână / Și capu caier de lână” (Papahagi, 1925: 173). – Lat. *caiulus (DEX, MDA).

caimán, caimani, s.m. (reg.) Lu¬crător care se ocupă cu gospodăria cabanei, muncitor forestier: “Aici era adusă o femeie numită căimăniță, care le pregătea mesele și întreținea curățenia [în cabana butinarilor]” (Horj, 2007). ■ “Înainte, nu erau femei la pădure. Și lucrurile femeiești erau fă¬cute de butinari. Când lipsea apă, se zicea Caiman apă!, sau Caiman lemne! Adică lipsesc apă, lemne etc. După o vreme, butinarii au ajuns la concluzia că mai de folos ar fi să nu scoată din muncă bărbat, ci să aducă o femeie care să le facă mâncare, să le facă curățenie, să le spele lenjeria de pat și să-i aștepte cu foc în sobă. Așa a apărut meseria de căimăniță”, po¬vestește un butinar de pe Valea Va¬serului (Portase, 2006: 117). ■ (onom.) Caiman, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA); din ucr. kaiman (Gh. Pop, 1971).

calce¹, călci, s.f. (reg.) Lanț înroșit în foc (pe care se mulge oaia, ca să nu i se ia laptele): “Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci” (C. C., 1979). – Et. nec.

calce², călci, s.f. (reg., bot.) Plantă erbacee perenă, toxică, cu flori galbene și frunze lucitoare, în formă de copită de cal; calcea-calului (Caltha palustris): “Frunză verde de călcuță, / Mândru-i cu două drăguță” (Bârlea, 1924, I: 230). ■ În Maram. din dreapta Tisei, florile de calce se pun la casă și la grajd, la Sf. Gheorghe (Grai. rom., 2000). ■ (onom.) Calcea, nume de familie în jud. Maram. – Lat. calx, calcis “calcâi” (DEX, MDA).

calhắu, calhauă, (galhău), s.n. (reg.; înv.) Târnăcop la un capăt ascuțit, la celălalt ca o sapă; casma, hagău. – Din germ. Keilhaue “târnăcop” (Țurcanu).

calíc, -ă, calici, -e, (călic), adj. (reg.) Slab: “Unu-i tare și voinic, / Cel mai mic îi mai călic” (Lenghel, 1985: 226). – Din sl. kalika “pelerin” (Cihac, după DER); din ucr. kalika “om mutilat, invalid” (DLRM, DEX).

calíscă, s.f. v. galiscă (“colivie”).

calupắr, s.m. v. calapăr (“plantă pe¬renă”).

calviní, calvinesc, v.r. A se converti la calvinism; a se calviniza: “Comune întregi de naționalitate curat româ¬nească începuseră a se calvini” (Ko¬man, 1937: 47). – Din calvin “adept al calvinismului” (< n. pers. Calvin / Jean Calvin, sec. XVI, reformator religios francez; a pus bazele cultului creștin reformat).

camerár, s.m. v. cămărar (“slujbaș la cămara domnească”).

cánă, căni, s.f. (înv.) Unitate de măsură pentru cereale; “o cană are 3 l, iar o mnerță 9 cane” (ALRRM, 1971: 419). – Din bg. kana, germ. Kanne “cană” (DEX, MDA); din germ. Kanne, prin interm. sl. kana (Șăineanu, DER).

cancéu, canceauă, s.n. (reg.) Cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide: “Pe masă canceu cu vin, / Lângă el, paharu plin” (Bilțiu, 1996: 387). – Din magh. kanczó “carafă, cană” (Scriban, MDA).

cándilă, candile, s.f. 1. Candelă. 2. (în zona Codru) Pom de Crăciun făcut din paie de secară, boabe albe de fasole, flori de hârtie colorată. – Var. a lui candelă “lampă cu ulei”. ■ Cuv. rom. > săs. kandelě (DER).

canón, canoane, s.n. Chin, su¬ferință, tortură. – Din sl. kanonǔ (DLRM, DEX, MDA); din ngr. kanon(as) (Șăi¬neanu).

canoní, canonesc, v.t. (reg.) A chinui, a hăitui, a face pe cineva să sufere: “…că numai noaptea îl putea prinde, ziua nu-l putea cănoni cu nimic” (Bilțiu, 1999: 224). – Din canon (MDA).

canonít, -ă, canoniți, -te, adj. Chinuit, pedepsit : “Femeia a rămas tot așa, canonită de dracul” (Bilțiu, 1999: 400). – Din canoni (MDA).

cant, canturi, s.n. Muchie. – Din germ. Kante “muchie, bordură, mar¬gine” (DLRM, DA, MDA).

cantaríg, cantarige, s.n. (reg.; înv.) 1. Cumpăna de la fântână: “…în capătul satului a dat de o fântână cu cantarig” (Bilțiu, 1999: 284). 2. Cârligul de la fântână. – Var. al lui hantarig.

cántă, cante, s.f. (reg.) Vas de formă lunguiață, cu gâtul mai strâmt: “Tăt cu canta țigănească, / Lumea să te miluiască” (Papahagi, 1925: 171). – Din srb., magh. kanta (MDA).

canțălár, s.m. cănțălar (“func¬ți¬o¬nar”).

cánură, (cănură), s.f. Fire de lână rămase în dinții hrebdincii. – Lat. cannula “trestioară” (DLRM, MDA).

capắu, căpăi, (căpău), s.m. (reg.) Câine de vânătoare, copoi: “Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea, 1924, II: 162). ■ (onom.) Căpăi, poreclă pentru locuitorii din Libotin. – Var. a lui copoi (Scriban, DEX, MDA).

capcấne, capcâni, s.m. (mit.) Per¬sonaj mitologic, cu trup de om și cap de câine; căpcăun. – Din cap + câne, calc după ngr. kynokéfalos “cu cap de câne” (Scriban, MDA).

capíște, s.f. (reg.; înv.) Casă de rugăciune pentru evrei; sinagogă. – Din sl. kapište “idol” (DLRM, MDA), de la kapĭ “figură” (Scriban, DER).

cápră, capre, s.f. 1. (la morile de apă) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată. 2. Lemnul care prinde de-a curmezișul cornii casei; căpriori, tingă. 3. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific Maramureșului; a pătruns în folclorul zonei în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. ■ (onom.) Capră, nume de familie în jud. Maram.; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești și Dum¬brăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești. – Lat. capra (MDA).

cáptă, capte, s.f. (reg., înv.) Ca¬lapodul pantofarului. (Crișana, Banat, Trans. de Nord). – Din magh. kapta (MDA).

capuțán, (căpuțan), s.n. 1. Frâu. 2. Căluș. – Et. nes., cf. germ. Kappzaum “botniță (pentru dresat cai)” (MDA).

car¹, care, s.n. 1. Vehicul cu patru roți, din lemn, cu tracțiune animală, folosit în trecut pentru transportarea poverilor. 2. Carul cu fân, unitate de măsurare a pământului: “De obicei se spunea că are un loc cu fân de un car sau două” (AER, 2010: 66). ■ (top.) Calea Carelor, drum de căruțe ce duce de la Bârsăuța spre Coroieni, în Vima Mare (Vișovan, 2008: 25). ■ (astr.) Carul Mare, Carul Mic, constelații (Ursa Major, Ursa Minor); Carul Dracului (constelația Perseu). – Lat. carrus “car, căruță” (MDA).

car², cari, s.n. 1. Insectă care trăiește în lemn și îl roade. 2. (mit.) Ființă malefică; bosorcoi, diavoli: “Să luară pă cale, pă cărare, / Nouă cari, / Nouă ogari...” (Papahagi, 1925: 298). – Lat. pop. carius (= caries) (Șăineanu, Pușcariu).

caralábă, s.f. v. cărălabă (“gulie”).

carấmb, carâmburi, s.n. 1. Drug de lemn, de obicei de tei, gros de 3 cm și lung de 40-50 cm, cioplit în atâtea fețe câte lăptării (3-6) s-au asociat ca să formeze stâna. 2. Răboj; bucată de lemn pe care se încrustă cantitatea de lapte mulsă la măsuriș. ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. 3. Fiecare din cei doi drugi laterali ai loitrei în care intră spetezele carului: “... vine și dracu și îi scoate cuiele de pân carâmburi, adică din capătul osiilor” (Bilțiu, 2007: 343). (Sec. XV). – Cuv. autohton (Russu, Capidan); din carăm (Pușcariu, Loșonți); lat. *calamulus (DLRM, DEX, MDA).

carmajíe, s.f. v. cărmăjie (“piele tă¬băcită”).

carmajít, adj. v. cărmăjit (“ornat, bro¬dat”).

carmaniól, s.n. (înv.) Horea miresei ce are loc cu o seară înainte de nuntă, când se face cununa. ■ “În seara premergătoare cununiei, (…) la mireasă se strâng prietenele miresei, druștele și ru¬deniile, spre a serba făcutul cununii. Când este gata cununa, încununează mireasa și se prind la joc ca de horă, cântând horea miresei. Jocul îndătinat ce-l joacă atunci se numește Car¬maniolu. Mireasa cu cununa pe cap de cele mai multe ori plânge, auzindu-și horea” (Bârlea, 1924, II: 466). – Din Carmagnola revoluționarilor francezi, de la 1789-1794; cântec și dans specific (Bogrea, după Bârlea, 1924).

cárte, cărți, s.f. 1. (înv.) Scrisoare, bilet, misivă: “Până scriu o cărtice / S-o trimit la mama mea” (Lenghel, 1985: 212). 2. (arh.) Hrisov, document, pa¬șaport: “D-așe Moldova-i departe, / Nu pot mere fără carte. / Cartea mi-o scrie juratu, / Pecetea mi-o pune satu” (Bârlea, 1924: 202). 3. (mit.) Cartea vieții, document despre care se crede că ar cuprinde numele și faptele tuturor oamenilor vrednici care s-au succedat pe Pământ, consemnate de către divinitatea supremă: “...dară Dumnezău să le scrie numele lor în cartea vieții” (Bârlea, 1909: 61; doc. din 1745). – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă (Pușcariu, Philippide); cf. alb. kartë (DER). ■ Cuv. rom. > bg. karticka “carte de vizită” (DER).

cásă, case, căși, s.f. 1. Locuință. ■ Casă bătrână = casă părintească. 2. Cameră: “Du-te în ceie casă” = în cealaltă încăpere (Dăncuș, 2010). 3. Casa Satului = primărie; cănțălărie. – Lat. casa “colibă, bordei” (CDDE, MDA).

cáșos, -ă, cașosi, -e, adj. Precum cașul; gras, untos: “Să vie mândru și cașoș / Și untos” (Papahagi, 1925: 292). – Din caș.

catrafúse, s.f., pl. Obiecte casnice mărunte, boarfe: “Păsula și prunele / Strângu-și catrafusele” (Calendar, 1980: 16). – Et. nec. (MDA).

caț!, interj. Termen cu care se alungă pisica. – Formă onomatopeică.

cáță, cațe, s.f. (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ■ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul So¬meșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari, cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). – Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (Scriban, DLRM); cuv. autohton (Ru¬ssu). ■ Cuv. rom. > ucr. kaca “bîtă” (Candrea, după DER).

cavéi, caveiuri, s.n. (dial.) Cafea. – Var. de la cafea (MDA); e posibil ca var. cavei să derive din magh. kávé “cafea”.

căbác, s.n. v. căbat.

căbát, căbaturi, (căbac), s.n. (reg.) 1. Haină cu mâneci, din postav gros. 2. Veston: “…și făcea și căbac, fără de mâneci, așa ca și cojoacile, și căbac s-o făcut” (Farcaș, 2009: 132). – Din magh. kabát (MDA).

căcădáră, căcădări, (câcădară, cocădară), s.f. (reg.) Fructe de măceși (Rosa canina L.); rug, trandafir sălbatic. ■ (med. pop.) Ceaiul din fructe de măceșe se folosește contra tusei, nădușelii, durerii de stomac etc. – Et. nec. (MDA); cf. germ. Kakader, Ka¬kanatschiker (Borza, 1968: 149); din ngr. koukouderos “plin de semințe” (DER).

căcărádză, căcăradze, (căcărădză), s.f. (reg.) Excrement de capră; că¬cărează. (Sec. XV). – Din *căcărea + suf. -ză (DER).

căcél, căcele, s.n. (reg.) 1. Sucitoare. 2. Vergea. – Et. nec.

căceluí, căceluiesc, v.t. (reg.) A întinde foaia de aluat: “Pancovele le frămânți, dospesc, dacă-i dospit le căceluiești și le tai c-un pahar” (Grai. rom., 2000). – Din căcel + suf. -ui (Frățilă).

căceluít, -ă, căceluiți, -te, adj. (reg.) (ref. la aluat) Întins. – Din căcelui.

căciulíe, căciulii, s.f. Căpățână de usturoi. – Din căciulă + suf. -ie (DLRM, DEX).

căiér, căieri, s.m. Îngrijitor de cai; stăvar. – Din cal, cai + suf. -ar (MDA).

căiésc, căiască, căiești, adj. 1. Privitor la cal. 2. (în expr.) Muscă căiască = muscă-de-cal. – Din cai, pl. de la cal (Scriban, MDA).

căínță, căințe, s.f. Plângere: “Das¬călul va trimite numeroase plângeri (“căințe”) protopopului Vișeului” (Câm¬peanu, 2016: 44). – Din căi “a regreta” + suf. -ință (MDA).

călădắu, călădauă, s.n. (reg.) Lemn pus de-a curmezișul pe capetele buștenilor ce alcătuiesc pluta; chingă. – Din magh. kaloda “trunchi” (MDA).

călămăríe, călămării, s.f. (reg.) Atelier de tâmplărie: “Tu, Florică, nu gândi, / Că cuțâtu' din călămărie l-oi lua / Groștioru'-napoi țî l-oi înturna” (Bilțiu, 2015: 293). – Et. nes., cf. călămări “a întregi o bârnă, adăugându-i o bucată sau umplându-i o scobitură”.

călăráș, călărași, s.m. (înv.) Ostaș de cavalerie; călăreț: “Zua bună, purcăraș! / Fii sănătos, călăraș” (Bilțiu, 2015: 257). ■ (onom.) Călărașu, nume de familie. – Din călare + suf. -aș (DLRM, MDA).

călăréște, adv. (rar.) Călare: “Ie caii din poiată care n-o fost veci nime pă ii. Te duci cu ii călărește până acolo” (Bilțiu, 2007: 124). – Din călare + suf. -ește (DLRM, MDA).

călăréț, călăreți, s.m. 1. Pragul de sus al porților maramureșene; fruntar, cunună (grinda se pune “călare” peste stâlpii porții). 2. Lemne legate câte două la un capăt care, așezate călare pe coama casei, apără acoperișul de paie contra vântului. – Lat. caballaricius (DER, MDA).

călătorí, călătoresc, v.r. A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: “Dacă omu bătrânește / Doru se călătorește” (Calendar, 1980: 107). – Din călător (Scriban, MDA).

călbáș, călbași, s.m. (reg.) Cârnat făcut din măruntaie de porc amestecat cu orez; caltaboș, cartaboș. – Din rus. kolbasa (MDA).

călbeáză, s.f. v. gălbează (“boală de ficat”).

călcá, calc, v.t. (reg.) A cântări: “Vițălu ăsta calcă 95 de chile” (Glosar, 1928: 13). – Lat. calcare (MDA).

călcát, -ă, călcați, -te, adj. (reg.) Cântărit. – Din călca.

căldáre, căldări, s.f. 1. Cazan, vas, găleată; recipient pentru transportat și păstrat lichidele. ■ (la stână) Căl¬darea mare (în care se face urdă) are 66 de litri, căldarea mică are 33 de litri, căldărușa (în care se face coleșa) are 6 litri. 2. (geol.) Depresiune. – Lat. pop. caldaria, pl. lui caldarium “cazan pentru încălzirea apei la băi” (CDDE, DLRM, MDA).

căldărár, căldărari, s.m. Meșteșugar care face căldări. ■ (onom.) Căl¬dărar(u), nume de familie în jud. Maram. – Din căldare + suf. -ar (DEX, MDA).

căldărúșă, căldărușe, s.f. Căldare mică: “…a rămas aproape printre primii gazde-n Bârsana. De la căldărușa aceea de aur” (Bilțiu, 1999: 155). – Din căldare + suf. -ușă.

călíc, adj. v. calic (“slab”).

călicér, căliceri, s.m. (reg.; înv.) Scară de acces pe platforma comar¬nicului. – Posibil var. a lui calicea “cale”.

călimán, călimani, s.m. (mit.) Reprezentant al unui popor de uriași ce ar sălășlui, potrivit legendelor mara¬mureșene, în peșterile munților: “Din când în când, călimanii (…) duc oameni și animale pe lumea cealaltă. Ei ar trăi și azi în triunghiul munților Arșița-Tomnatec-Farcău. În 1919, de pe muntele Farcău a dispărut o turmă de 300 de oi, doi ciobani, câinii și măgarii stânei” (Ivanciuc, 2006: 123). ■ (onom.) Căliman, nume de familie în jud. Maram. – Probabil din gr. Kallimani(s), cf. sl. kaliman > rom. Căliman, Caliman, n. pers. (Iordan, 1983).

călín, călini, s.m. (bot.) Arbust cu flori albe și cu fructe roșii în formă de ciorchine (Viburnum opulus L.). ■ (med. pop.) Contra tusei, bolilor de inimă, de stomac etc. – Der. regr. din calină (MDA).

călindáriu, s.n. v. cărindar (“ia¬nuarie”).

călineșteán, -ă, călineșteni, -e s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Călinești. 2. (Locuitor) din Călinești. – Din n. top. Călinești + suf. -ean.

călineșteáncă, călineștence, s.f. Femeie originară din localitatea Că¬linești. Locuitoare din Călinești. – Din călineștean + suf. -că.

călugărél, călugărei, s.m. (bot.) Plantă erbacee, cu bulbi, de 20 cm înălțime, cu flori pedunculare de culoare alb, roz sau roșu (Erythronium dens-canis L.); în alte regiuni: cocorei, cocoșei, dintele câinelui. – Din călugăr + suf. -el (MDA).

călundár, s.n. v. cărindar.

călupắr, s.m. v. calapăr (“plantă perenă”).

cămáșă, cămeși, (cămeșă), s.f. (pop.; în expr.) Cămașa coconului = placentă. – Lat. camisia (DLRM, MDA).

cămărár, cămărari, (camerar), s.m. (arh.) Funcție și rang de slujbaș la cămara domnească; cămăraș: “Petru Pogan, comite din Poșoniu și Matheu Thukaroveczky, camerarii regelui…” (Mihaly, 1900: 870; dipl. 354). ■ (onom.) Cămăraș(u), nume de familie în jud. Maram. – Din cămară “cameră, depozit” + suf. -ar (MDA).

cămăráș, cămărași, s.m. (reg.) Persoană însărcinată cu păstrarea ali¬mentelor (la obiceiul Vergelului) sau a băuturii (în cadrul ceremoniilor de nuntă). – Din cămară + suf. -aș (DLRM, MDA).

cămărjíe, s.f. v. cărmăjie (“piele tă¬băcită”).

cămărjất, adj. v. cărmăjit (“ornat, brodat”).

căméșă, s.f. v. cămașă.

cămeșói, cămeșoaie, s.n. Cămașă de noapte, lungă până la genunchi. – Var. a lui cămășoi.

cămnicár, s.m.f., adj. v. căvnicar.

cănác, cănaci, s.m. (reg.) Ciucure, ciucalău, canaf: “Nici ai vaci cu coarne largi, / Numa pipa cu cănaci” (Papahagi, 1925: 228). ■ (onom.) Canac, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui canaf (MDA).

căntăluí, căntăluiesc, v.t. (reg.) A cântări, a măsura: “Câte doruri le-am dorit / Tăte le-am căntăluit. / Numai doru mândruții / Nu-l mai pot căntălui” (Calendar, 1980: 65). – Et. nec.

căntăluít, -ă, căntăluiți, -te, adj. (reg.) Cântărit, măsurat. – Din căntălui.

cănțălár, cănțălari, (canțălar, căn¬țălist), s.m. (înv.) Angajat al ad¬mi¬nistrației locale; funcționar. – Var. a lui cancelar.

cănțălárie, cănțălarii, s.f. (pop.; înv.) Primărie, administrație locală; can¬ce¬larie: “Și noi acolo ne-am făcut on fel de Sfat Popular, de Cănțălărie, cum i să zâcé p-atuncea” (Bilțiu, 2007: 130). – Var. a lui cancelarie.

cănțălíst, s.m. cănțălar (“funcțio¬nar”).

cắnură, s.f. v. canură (“fire de lână”).

căoáci, s.m. v. căuaci (“fierar”).

căocíe, s.f. v. covăcie (“fierărie”).

căoșeán, -ă, căoșeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Coaș. 2. (Locuitor) din Coaș. – Din n. top. Coaș + suf. -ean.

căoșeáncă, căoșence, s.f. Femeie originară din localitatea Coaș. Lo¬cuitoare din Coaș. – Din căoșean + suf. -că.

căpăstrá, căpăstrez, v.i. (reg.) A coase peste tăietura de pânză, pentru a nu se destrăma; a tivi. – Din lat. capistrare (MDA).

căpăstrát, -ă, căpăstrați, -te, adj. (reg.) Tivit. – Din căpăstra.

căpắstru, căpestre, s.n. Funie sau curea care se pune pe capul animalelor; parte din harnașament. – Lat. capistrum “botniță, căluș” (DER, DLRM, MDA).

căpătá, capăt, v.t.r. 1. (t.) A primi, a obține. 2. (r.; în expr.) S-a căpătat = s-a întâmplat, s-a petrecut (Maram. din dreapta Tisei). – Lat. pop. capitare (DLRM, DEX, MDA).

căpătấi, căpătâiuri, s.n. 1. Lemn ce stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor (la morile de apă). 2. Bucată de fier care se bagă în capătul grindeiului roții, ca să nu se roadă când se învârtește; cep (la morile de apă). 3. Perină cu un capăt cusut. 4. (în expr.) La căpătâi = la loc de cinste, în capul mesei (după masă): “C-o vinit urâtu'-ntâie, / Și s-o pus la căpătâie” (Bilțiu, 2006: 155). – Lat. capitaneum “cap, capăt” (Scriban, DLRM, MDA).

căpắu, s.m. v. capău (“copoi”).

căpeneág, (chepeneag), s.n. (reg.; înv.) 1. Manta, pelerină: “Din pânza de pă obraz, / Și-o făcut căpenegaș” (Papahagi, 1925: 250). 2. Haină boierească de paradă; căput domnesc. – Din magh. köpönyeg “manta” (MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. kepeněag (Scriban).

căpiá, căpiez, v.i. 1. (despre ovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. (fig.) A înnebuni, a se țicni, a turba. – Din capie “boală a ovinelor” (Scriban, MDA); din capiu “atins de capie; năuc, zăpăcit” (DLRM, DEX).

căpiát¹, s.n. (pop.) Capie, nebunie; boală a oilor: “Oaia bolnavă face mișcări necontrolate, se învârte în cerc, se oprește brusc. Nu se cunoaște un leac eficient; se încearcă încrestarea buzei de jos și slobozirea de sânge” (Memoria, 2004: 1.072). – Din căpia (MDA).

căpiát², -ă, căpiați, -te, adj. (pop.) Atins de capie (cenuroză). – Din căpia (MDA).

căpițá, căpițez, v.t. (reg.) A aduna fânul, a face căpiță: “…să-I cosască 4 fălci și să-l adune, adeca să le căpițască” (Bârlea, 1909: 46; doc. din 1777). – Din căpiță (MDA).

căpíță, căpițe, (căpt'iță), s.f. Claie din snopi de grâu sau fân, în formă conică. – Din bg. kopica (DLRM, MDA); din sl. kopica “grămadă” (Șăineanu, DER). ■ Cuv. rom. > magh. kapica (Scriban).

căplán, căplani, s.m. (reg.) Capelan; preot al unei capele catolice: “Apoi mănăstirea o dus-o la casă că¬ple¬nească aici, în sat ș-o șădzut căplan în ea” (Papahagi, 1925: 312). ■ (onom.) Căplan, Căplescu, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui caplan.

căplănésc, -ă, căplănești, adj. (reg.) Referitor la căplan; a căplanului; care ține de capelan. – Din căplan / caplan + suf. -esc (MDA).

căpnicár, s.m.f., adj. v. căvnicar.

căprár¹, căprari, s.m. (rar) Îngrijitor de capre. ■ (onom.) Căprar(iu), nume de familie în jud. Maram. – Lat. caprarius “păstor la capre” (CDDE, DLRM, MDA).

căprár², căprari, s.m. (mil.; pop.) Caporal: “Câți îs fileri și căprari...” (Țiplea, 1906: 492). – Din magh. káprár (káplár) (MDA), cf. rus. kaprál; din germ. Kapral (= Korporal) (Scriban, Șăineanu).

căprăríște, căprăriști, s.f. 1. Adăpost acoperit pentru oi, capre; căprărie: “[Coliba] are căprăriște de scânduri, scut pe timp de ploaie pentru oi, capre...” (AER, 2010: 91). 2. Loc unde trăiesc multe căprioare, numite (în graiul local) capre de pădure. ■ (top.) Căprăriște, tufișuri, deal (în Bogdan-Vodă, Botiza). – Din căprărie “staul de capre” + suf. -iște (Frățilă).

căpriór, căpriori, s.m. 1. Lemnul transversal ce prinde cornii casei între ei. 2. Tingă, cruce. – Lat. capreolus “țap sălbatic” (CDDE, MDA).

căpuí, căpuiesc, v.t. 1. A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Maram. din dreapta Tisei). 2. A curăța de crengi copacul doborât. – Din cap + suf. -ui (MDA).

căpuít, -ă, căpuiți, -te, adj. Tăiat, curățat de crengi. – Din căpuia.

căpút, căputuri, s.n. (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr: “O vinit o arătare așe mare, cu căput negru pă el...” (Bilțiu, 2007: 264). – Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Scriban, MDA).

căpútă, căpute, s.f. 1. Partea în¬călțămintei care acoperă partea su¬perioară a labei piciorului: “Bate cizma pă căpută, / Nu căta că talpa-i ruptă” (Bilțiu, 1994: 270). 2. (în expr.) Căputa piciorului = gleznă. – Cuv. autohton, cf. alb. këputs(ë), (Russu, Philippide, NDU) din rad. i.-e. *kep-, *(s)kep- “a acoperi, a înveli, a ascunde” (Russu).

căpuțán, s.n. v. capuțan (“căluș”).

cărăjeá, cărăjele, s.f. (bot.) Plantă erbacee decorativă, cu flori galbene; vâzdoagă (Tagetes erecta): “Bateți cizma pe podele / Să răsară cărăjele” (Viman, 1989: 391). ■ (onom.) Că¬răjean, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. karaga (MDA).

cărălábă, cărălabe, (cărărabă, ca¬ralabă), s.f. (reg.) Gulie (Brassica oleracea L.). ■ (onom.) Cărălabe, po¬reclă pentru locuitorii din Coltău. – Var. a lui caralabă, calarabă, cf. germ. Kohlrabi.

cărărắu, cărărăi, s.m. (reg.) Ulicău, plimbăreț, hoinar, haimana. (Maram., Bucov.). – Din cărare + suf. -ău (Frățilă).

cărâmbí, cărâmbesc, v.t. (reg.) A măsura laptele cu carâmbul. – Din carâmb (MDA).

cărâmbít, -ă, cărâmbiți, -te, adj. (reg.) 1. Cărâmbire. 2. Măsurat: “Când se măsură laptele la stână i se zice cărâmbitul laptelui” (Bilțiu, 2009: 162). – Din cărâmbi.

cărbunár, cărbunari, s.m. 1. (bot.) Iarbă ce crește pe munte; cărbuni (Phy¬teuma spicatum L.). 2. Fabricant de cărbune de lemn. ■ (med. pop.) “Colburi de cărbunari, când doare pieptul” (Borza, 1968: 130). ■ (top.) Cărbunari, sat aparținător de com. Dumbrăvița (zona Chioar). – Din cărbune + suf. -ar (DEX, MDA); din lat. carbonarius “cărbunar” (Pușcariu, CDDE).

cărbunăreán, -ă, curbunăreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cărbunari. 2. (Locuitor) din Cărbunari. ■ (onom.) Cărbunărean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cărbunari + suf. -ean.

cărbunăreáncă, cărbunărence, s.f. Femeie originară din localitatea Căr¬bunari. Locuitoare din Cărbunari. – Din cărbunărean + suf. -că.

cărbunăríște, s.f. Loc unde se producea cărbune de lemn; cărbunărie. ■ (top.) Cărbunăriște, în Coroieni, Bârsana, Botiza, Săcel, Săliștea de Sus, Dragomirești (Vișovan, 2005 și 2008); Cărbunăriște, vale situată în Buteasa (zona Chioar), de unde, în trecut, se exploata cărbune brun (stratul avea circa 10-30 cm grosime). – Din cărbunărie “loc unde se fac cărbuni” + suf. -ăriște (Frățilă).

cărindár, (călindariu, călundar), s.m. (dial.) 1. Luna ianuarie; gerar, gerariu, ghenarie. ■ Mult mai frecvent în Maram. se folosește ianuari, ienuari. 2. Ca¬lendar. – Lat. calendarius (DLRM, DEX).

cărmăjí, cărmăjesc, v.t. (reg.) A orna, a broda. – Probabil din cărmăjie.

cărmắjie, cărmăjii, (carmajie, că¬măr¬jie), s.f. (reg.; înv.) Meșină din piele de oaie aplicată pe pieptar; element ornamental caracteristic pentru co¬joacele din subzona Iza Mijlocie și Vișeu-Borșa; piele (de oaie) tăbăcită și vopsită în diferite culori. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. cămărjie “piele vopsită”. – Din magh. karmazsin “purpuriu” (MDA).

cărmăjít, -ă, cărmăjiți, -te, (carmajit, cămărjât), adj. (reg.) Ornat, brodat: “Pieptarul carmajât, purtat doar de bătrâne în sărbători, e mai vechi, e mai sobru și brodat cu aplicații din piele subțire, vișinie” (Faiciuc, 2008: 190). – Din cărmăji “a orna, a broda”.

cărneleágă, s.f. v. cârneleágă.

cărpineán, s.m.f., adj. v. cărpinișean.

cărpineáncă, s.f. v. cărpinișeancă.

cărpiníș, cărpinișuri, s.n. Pădurice de carpeni. ■ (top.) Cărpiniș, sat aparținător de com. Copalnic-Mănăștur (a.d. 1405, în var. Kar¬penys). – Din carpen “arbore înalt, cu lemn alb” + suf. -iș (DEX, MDA).

cărpinișeán, -ă, cărpinișeni, -e, (cărpinean, cărpiniștean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Căr¬piniș. 2. (Locuitor) din Cărpiniș. ■ (onom.) Cărpineanu, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cărpiniș + suf. -ean.

cărpinișeáncă, cărpinișence, (căr¬pineancă, cărpinișteancă), s.f. Femeie originară din loc. Cărpiniș. Locuitoare din Cărpiniș. – Din cărpinișean + suf. -că.

cărturéț, cărtureți, (cărturăreț), s.m. Cărturar; învățat. – Et. nec. (MDA).

cărunțí, cărunțesc, v.i. (înv.; pop.) A încărunți; a albi. – Din cărunt (DEX).

cărunțít, -ă, cărunțiți, -te, adj. (înv.; pop.) Cărunt. – Din cărunți.

căruțá, căruțez, v.r.t. (înv.) A (se) plimba cu căruța: “Așe ne-am căruțat pân orașe și sate” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 299). – Din căruță “vehicul cu tracțiune animală” (MDA).

căsán, căseni, (căsean), s.m. (reg.) Om din casă, de-al casei. – Din casă + suf. -ean.

căsár, căsari, s.m. (reg.) Cel ce rămâne acasă și are grijă de gospodărie. – Din casă + suf. -ar.

căscălí, căscălesc, (căscări), v.i. A căsca (de plictiseală). – Din căsca + suf. -ăli (Frățilă).

căseán, s.m. v. căsan.

căsói, căsoaie, s.n. Casă construită în afara gospodăriei, slujind ca adăpost temporar (de regulă, în câmp); căsuța de la hotar: “Și, cum s-o suit acolo la căsoi, numai ce se apropie Fata Pădurii de el” (Bilțiu, 1999: 223). – Din casă + suf. -oi (MDA).

căsúcă, s.f. 1. Casă mică. 2. Afumătoare. – Din casă + suf. -ucă (MDA).

cășăríe, cășării, s.f. Locul unde se face cașul la stână; lăptărie. – Din caș + suf. -ărie (MDA).

cășíță¹, cășițe, s.f. (reg.) 1. Căsuță. 2. Casetă, sertar, pui. ■ (top.) Cășiță, poiană în Dragomirești, pârâu în Botiza. – Din casă + suf. -iță (MDA).

cășíță², cășițe, (câșâță, câșiță), s.f. (reg.) 1. Întâritură la poduri. 2. Întăritură la marginea apei. 3. Ghizdurile de la fântână. 4. Despărțiturile la ladă. 5. Stivă de lemn puse cruciș la uscat. 6. Dig construit pe malul apei din bârne de lemn. – Din ucr. kasita (MDA).

cășuná, cășun, cășunez, v.i. 1. A-i veni cuiva poftă de ceva. 2. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva. – Lat. *occasionare (DER, DLRM, DEX).

cătá, cat, v.t. (dial.) 1. A căuta (pe cineva): “Doară caț pă cineva? / - Cat pă cel cu pană verde” (Papahagi, 1925: 167). 2. A investiga, a cerceta: “Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm” (Antologie, 1980: 108). 3. A controla, a verifica. – Var. (pop.) a lui căuta (Scriban, DEX).

cătánă, cătane, (cătună, cotună), s.f. (reg.; mil.) Soldat, militar: “Care fecior nu-i cătană / Nici acasă nu-i la samă. / Și care nu cătunește / Nu ști-n lume că trăiește” (Bârlea, 1924, II: 159). (Trans.) ■ (onom.) Cătană, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. katona “soldat” (DLRM, MDA).

cătălineán, -ă, cătălineni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cătălina. 2. (Locuitor) din Cătălina. – Din n. top. Cătălina + suf. -ean.

cătălineáncă, cătălinence, s.f. Femeie originară din localitatea Că¬tălina. Locuitoare din Cătălina. – Din cătălinean + suf. -că.

cătănésc, adj. v. cătunesc (“milităresc”).

cătăní, v.i. v. cătuni.

cătelín, adv. v. cătilin.

cătilín, (câtilin, cătilinaș, câtilinaș, cătelin), (dial. căt’il’in), adv. Încet, fără grabă: “Cătilin și cătilin, / Ca soarele pân sărin, / Să nu ne pontăluim” (Papahagi, 1925: 226). ■ Exclusiv în Maram. și Lăpuș; în centrul Trans. se folosește var. câtinel (ALR, 1938. h. 141); termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347; v. și ALRRM, 1969, h. 65; ALRR-Trans., h. 179). – Var. a lui cătinel (< lat. catelinus “cu precauție” < lat. cautela “pre¬vedere”) (Pușcariu, după DER; DLRM).

cătilináș, adv. v. câtilinaș.

cătingán, adj. v. câtingan.

cătúnă, s.f. v. cătană (“soldat”).

cătuneásă, cătunese, s.f. (reg.) Nevasta unui soldat: “Io-am luat o cătuneasă, / Când eram pă după masă / Ș-am rămas fără mireasă” (Bilțiu, 2015: 267). – Din cătună + suf. -easă.

cătunésc, -ească, cătunești, (că¬tănesc), adj. (reg.) 1. Milităresc. 2. (în expr.) Câini cătunești = câini-lupi (folosiți de armată sau de poliție). – Din cătună + suf. -esc (MDA).

cătuní, cătănesc, (cătăni), v.i. (reg.) A satisface serviciul militar; a face armata: “Fă-mă creangă de tindru, / Unde-a cătuni mândru” (Bilțiu, 2006: 112). – Din cătună (= cătană) (MDA).

cătuníe, cătunii, (cotunie, cătănie), s.f. (reg.) Armată, stagiu militar: “Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia” (Bâr¬lea, 1924, II: 140). – Din cătună “soldat” + suf. -ie.

cătúșă, cătușe, s.f. (înv.) Pisică: “Face pită de cenușă / Și cu lapte de cătușă” (Papahagi, 1925). – Din *cată (< lat. catta “pisică”) + suf. -ușă (DLRM, MDA).

cățấn, cățâni, s.m. 1. Vas de lemn; blid: “Se ia un cățân cu fărină și sare…” (Memoria, 2001: 55). 2. Covată. 3. Peșteră, grotă, dar sensul s-a transferat spre “stâncă”. ■ (top.) Cățân, deal în Glod, Șieu, stâncă în Rozavlea (Vișovan, 2005); Cățânul, pădure și pășune în Borșa (Mihali, 2015: 64). – Lat. catinum “vas, castron, scobitură, grotă” (Scriban, MDA).

cățânós, -oasă, cățânoși, -oase, adj. (reg.) Pietros, stâncos. – Din cățân + suf. -os (MDA).

cățél, căței, s.m. 1. Parte dintr-o căpățână de usturoi. 2. (la constr.) Locul de îmbinare, printr-un șanț cioplit, a două bârne. 3. În căței = mod de îmbinare a bârnelor unei construcții. 4. Vagonet de lemn (v. hont¹). – Lat. catellus “cățeluș” (DLRM, MDA). ■ Cuv rom. > magh. kecel (Candrea, Edel¬spacher, după DER).

căúc, căuce, s.n. (reg.) Linguroi; vas de scos apă: “Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă” (Mirescu, 2006: 128). – Lat. caucus (DLRM, MDA).

căuáci, (căoaci, coaci, covaci), s.m. (reg.) Fierar, potcovar, faur: “...d-apoi pă cocean lucră 24 de coaci și nu să văd unu pă altu” (Papahagi, 1925). ■ (onom.) Coaci(u), Covaci(u), nume de familie în jud. Maram.; Couaci, poreclă pentru locuitorii din Oncești. – Var. a lui covaci (Cihac, după DER; DEX).

căvnicár, -ă, căvnicari, -e, (căp¬ni¬car, cămnicar), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cavnic. 2. (Locuitor) din Cavnic. – Din n. top. Cavnic + suf. -ar.

căzní, căznesc, v.t.r. 1. (t.) A tortura, a supune la munci grele: “Apoi omul a prins, bietul, a slăbi, că [Fata Pădurii] tare mult l-a obosit, l-a căznit” (Bilțiu, 1999: 202). 2. (r.) A se chinui; a munci din greu. – Din caznă “chin, tortură” (MDA).

căznít, -ă, căzniți, -te, adj. Torturat, chinuit. – Din căzni.

câcădáră, s.f. v. căcădară (“fruct de măceș”).

câcâí, câcâi, v.r. A se bâlbâi. – Formă onomatopeică (MDA).

câcâít, -ă, câcâiți, -te, adj. Bâlbâit. – Din câcâi.

cấci, adv. Îndată ce: “Câci l-o prins, în lanț l-o pus” (Țiplea, 1906: 420). ■ Pentru acest termen, “forma literară, în limba din Maramureș, e necunoscută” (Țiplea, 1906). – Probabil din cât + ce.

cấlți, s.m., pl. Resturi de lână sau cânepă ce rămân în piaptăn; pacoșă, hăbuci. – Din sl. klŭkŭ “urzeală” (pl. klŭci) (Scriban, MDA).

cânepíște, cânepiști, s.f. Teren pe care se cultivă cânepa. ■ (top.) Câne¬piște, arătură în Bogdan-Vodă, Rozavlea, Vadul Izei (Vișovan, 2005). – Din cânepă + suf. -iște (Scriban, MDA).

cânepíștiriță, s.f. v. conopișniță.

cântá, cânt, v.i.r. 1. (t.) A cânta în biserică. 2. (r.) A boci, a jeli: “O vinit acasă supărată. S-o tăt cântat, o plâns tare, tare” (Bilțiu, 2007: 113). ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. – Lat. cantare “a cânta” (Pușcariu, CDDE, după DER).

cântát, -ă, cântați, -te, adj. Bocit, plâns: “Și cine mere cântat / Nu-i nădejde de-nturnat” (Calendar, 1980: 114). – Din cânta “a boci”.

cântătór, cântători, adj., s.m. (înv.; pop.) Dimineața devreme; la primul cântat al cocoșilor: “Că vă vin co¬lindători / Noaptea, pe la cântători” (Memoria, 2001: 91). – Din cânta, cântat + suf. -ori (MDA); din cânta + suf. -tor, un calc după sl., în care numele păsării stă în legătură cu vb. a cânta (Frățilă).

cấră, s.f. Specie de pește ce trăiește în râuri de munte și de șes; zvârlugă (Sabanejewia aurata balcanica). ■ Semnalată în afluenții râurilor mari din jud. Maram. – Et. nec. (Șăineanu).

cârc, interj. (pop.; în expr.) A nu zice nici cârc = a tăcea, a nu protesta. – Formă onomatopeică (DER, MDA).

cấrcă, s.f. 1. (în expr.) În cârcă = în spate, în spinare. 2. Sarcină, greutate. – Din sl. krǔkǔ “gât”, scr. na-krke (Scriban, DER); din srb. krkr (MDA).

cârcăí, cârcăiesc, v.i. (ref. la găini) A cârâi. – Formă onomatopeică (MDA).

cârcălí, cârcălesc, v.t.r. 1. A (se) perpeli. 2. A face ceva de mântuială. – Din srb. krkaliti “a murdări” (Pușcariu, DA, DEX).

cârcălít, -ă, cârcăliți, -te, adj. (reg.) Fript pe jumătate, abia prăjit: “Nici-i fiartă, nici-i friptă, / Numa cât îi cârcălită” (Bilțiu, 2015: 208). ■ (onom.) Cârcălete, nume de familie în jud. Maram., provenit din supranume. – Din cârcăli (MDA).

cârcél, cârcei, s.m. 1. (bot.) Organ vegetal al plantelor agățătoare. 2. Lanț cu care se leagă tânjelele de la plug. 3. Vătraiul de la cuptor. 4. Buclă, cârlionț. 5. Căpușă. 6. De-a cârcelu, joc de copii. “Se lua pălăria de la unul din copii și se acoperea ceva ce ea. Unul care nu știa era chemat să ghicească ce-i sub ea și trebuia să pășească pe ea” (Corpus, 2004: 36). – Cf. srb. krč “cârcel” (Șăineanu, MDA).

cấrci, s.m. (reg.) Ciot, tufă pi¬pernicită. – Din cârci “a se chirci, a se pipernici”.

cârjoiét, -iată, cârjoieți, -te, adj. (reg.) Creț; cu părul ondulat, cârlionțat. – Var. a lui cârjoiat “încovoiat” (< cârjă).

cârlán, cârlani, s.m. 1. Mânz de doi ani. 2. Berbec de doi ani: “Cârlanu-i cu șase coarne / Și la coadă-i de tri palme” (Țiplea, 1906: 445). ■ (onom.) Cârlan, nume de familie în jud. Maram. – Din *călan “cal tânăr” (Candrea, Loșonți). ■ Cuv. rom. > magh. kirlán, kerlany (Edelspacher, după DER).

cârligá, v.t. (pop.) 1. A da forma cârligului. 2. A agăța: “Num-un drag mi-oi cârliga, / Cinci și șase mi-oi afla” (Papahagi, 1925: 191). – Din cârlig.

cârligătúră, cârligături, s.f. Teren accidentat, brăzdat de văi și prezentând multe denivelări. ■ (top.) Cârligătură, deal în Botiza, Ieud, Oncești, Săcel și Slătioara; deal și fânațe în Coroieni, Groșii Țibleșului și Suciul de Jos (Vișovan, 2008); Cârligăturii, masiv izolat din alcătuirea Munților Țibleș, situat la izvoarele Văii Minget (afluent al pârâului Suciu). (Sec. XV). – Din cârlig + suf. -ătură, cf. încârligătură “în¬crețitură”.

cârmoájă, cârmoaje, s.f. (reg.) 1. Bucată de pâine sau de colac. 2. Coajă de pâine uscată: “Mi-oi purta cârmoajele / Tocmai ca țigăncile” (Papahagi, 1925: 253). 3. Bucăți de mămăligă: “Și-ntr-o straiță de pânză / Strângeai cârmoji și brânză” (Antologie, 1980: 157). – Din sl. kermuš, din germ. Kermesse “săr¬bătoare, hram” (Drăganu, Berneker, DA, după DER), datorită pomenilor care se împărțeau; contam. vsl. kermuš + coajă (MDA).

cârneleágă, cârnelegi, (cărneleagă, cărneleață), s.f. Antepenultima săptă¬mână din postul Crăciunului, în care se poate mânca de dulce miercurea și vinerea: “…pe apa (= valea) Izei au eșit plugurile în săptămâna hârților, pe apa Vișeului au eșit în săptămâna cârnelegi…” (Bârlea, 1909: 128; doc. din 1772). – Moștenit din lat. carmen ligat (MDA).

cấrstnic, cârstnici, s.m. (reg.) Cantor; crâsnic. – Din sl. kristǔ “cruce” + suf. -nic (DER); din sl. krǔstǔniku (Scriban); cf. bg. krăstnik “naș” (DEX, MDA).

cârtí¹, cârtesc, v.t. (pop.) 1. A petici, a lipi, a cârpi: “Duce-m-oi la maica-acasă / Opinca să mi-o cârt'ească” (Calendar, 1980: 16). 2. (prin extens.) A lovi pe cineva. – Var. a lui cârpi.

cârtí², cârtesc, v.i. A se plânge, a protesta, a bombăni, a comenta. – Et. nec. (MDA); din sl. krǔtati “a grohăi” (Scriban).

cârtít, -ă, cârtiți, -te, adj. (dial.) Peticit, cârpit. – Din cârti¹.

cârtiță, cârtițe, (cârtițoi), s.f. (med.; pop.) Umflătură vânătă sau roșie la gât; se tratează prin descântecul de uimă. ■ (onom.) Cârtiță, Chertiță, nume de familie în jud. Maram. – Cf. cârtiță “mamifer insectivor” (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. kertica “cârtiță” (Edelspacher, după DER; Scriban).

cârtițói, s.m. v. cârtiță.

cấrță, cârțe, s.f. (reg.) Fetiță mică, sugară: “Că mă duc la cununie, / Că să-nsoară Păducel, / După fata lui Cârcel, / Cu o mâță, cu o cârță, / Cu tri feluri de sămânță” (Bilțiu, David, 2007: 236). – Et. nec. (MDA).

câș, adj., adv. (pop.) Strâmb, de-a curmezișul: “S-o pus câș și n-am putut trece de el” (Hovrea, 2016: 24). – Din bg. kǔs “scurt” (Scriban, DER, MDA).

câșấță, s.f. v. cășíță².

câșlégi, (câșleji), s.n., pl. 1. Timpul ce urmează după posturi, dar mai ales de la Crăciun până la postul mare al Paștilor. 2. Intervalul de timp între două posturi, în care creștinii pot mânca de dulce; în acest interval au loc căsătorii: “Câșlegile-s mărturie, / Ce-ai făcut îi pă vecie; / Câșlegile-s târg de țară, / Ce cumperi nu poți da iară” (Antologie, 1980: 212). – Lat. caseum ligat (Șăi¬neanu, DEX, MDA).

câtilin, adv. v. cătilin (“molcom, domol”).

câtilináș, (cătilinaș), adv. (reg.) Încet: “Măi, Bandure, tu zină mai câtâlinaș, că io m-oi duce mai-nainte” (Bilțiu, 2007: 51). – Din câtilin + suf. -aș.

câtingán, (cătingan), adj. (reg.) Încet, fără grabă; cătilin. ■ Atestat în Chioar, Codru, Sătmar, Crișana. – Var. a lui cătingan și cătinel (moștenit din lat. pop. *cautelinus).

ceá, interj. Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică (DEX, MDA); lat. ecce hac (Drăganu, după DER). ■ Cuv. rom. > magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

cealắu, cealăi, adj., s.m. (reg.) 1. (Om) amăgitor, înșelător. 2. Pungaș: “Ochii mei îs mai cealăi, / Celui-ți-or ochii tăi” (Lenghel, 1979: 163). – Din magh. csaló “înșelător, escroc” (Scr¬i¬ban, MDA).

cealhắu, cealhăi, (cialhău), s.m. (reg.) 1. Pasăre mare de curte (de obicei, cocoș): “Pă duminică oi tăie on cealhău” (Faiciuc, 1998). 2. Specie de vultur (Gypaetus barbatus): “Cialhăii să puie clăi / Și croncii să strângă snopi” (Bârlea, 1924: 11). – Din magh. csaholó “care urlă” (Scriban, MDA).

ceangắu, ceangăi, (ceangă), s.m. (reg.) 1. Clopoțel care se pune la gâtul animalelor. 2. Clopot care anunță ple¬area trenului din gară. 3. Nume dat populației de etnie maghiară stabilită în Moldova, în timpul domnitorului Ale¬xandru cel Bun. ■ (onom.) Ceangău, poreclă în Dumbrăvița. – Din magh. csángó “care sună prost” (DLRM, DEX, MDA).

ceaplắu, (ciaplău), s.n. (reg.; înv.) Șiret din fire de lână împletite, curele de piele sau cauciuc, folosit de regulă ca bici: “Dracii aveau… un fel de bici cu toporiște, de care se prinde un ceaplău din piele...” (Bilțiu, David, 2007: 141). ■ Atestat în Maram. din dreapta Tisei, în var. ciaplău “șiret”. – Din magh. csapló (MDA).

ceápsă, cepse, s.f. (reg.) 1. Bonetă pentru femei, împodobită cu ornamente: “Bagă-ți mâna pe fe¬reastră / Și mă pipăie la ceapsă” (Bârlea, 1924: 42). 2. Podoabă. ■ Târgul cepsălor (numit în prezent Târgul cepelor), manifestare folclorică ce are loc, la mijlocul lunii septembrie, în Asuajul de Sus (zona Codru). Inițial se ținea de Sânpetru; o dată cu strămutarea lui la 14 sep¬tembrie și-a schimbat denumirea în Târgul cepelor. “Cei de veneau de peste Codru coborau în cursul dimineții, desfășurându-se în rânduri largi printre holde și culegeau sânziene. Ajunși la Asuaj, tinerii mergeau pe la «gazdele» lor, rude sau cunoscuți ce își aveau casele în apropierea «locului târgului» și apoi, imediat după amiază, la jocul organizat aici. După fiecare joc, fetele se duceau la gazdă, unde își schimbau hainele, în așa fel încât dansul și, în general, manifestarea, în întregul ei, apăreau ca un gen de paradă a portului tinerelor fete. Vechiul termen al ma¬nifestării, târgul cepsălor, sugerează chiar acest lucru: târgul podoabelor” (D. Pop, 1978: 21-23). – Din magh. csápsza, srb. čepac (DEX, MDA).

ceárcăn, cearcăne, s.f. (înv.) 1. Halo de vapori în jurul Soarelui. 2. Curcubeu. ■ (top.) Cercănel, cătun contopit cu Borșa. – Din *cearcene, pl. lui *cearcen (DEX, MDA).

ceardáș, ceardașuri, s.n. Dans tipic maghiar. – Din magh. csárdás (DER, MDA).

ceárdă, cearde, (ciardă), s.f. (reg.) Cârciumă. ■ (top.) Ciarda, cătun în apropierea loc. Sighet (“vestit pentru cârciumele-i nenumărate”, Țiplea, 1906, la note). – Din magh. csárda (MDA).

ceársălă, s.f. v. ceasălă (“perie”).

ceásălă, ceasăle, (cearsălă, cesală), s.f. (reg.) Perie din fier, cu dinții mărunți, pentru curățarea vitelor. – Var. a lui țesală.

cédru, s.n. v. cidru (“tuia”).

ceíte, s.f., pl. (reg.) Îndemnuri de a mâna la dreapta: “Câte ceite, / Câte hoisate, / Tăte pă spatele boilor pisate” (Bilțiu, 1996: 381). – Din cei “a îndemna vitele înjugate să o ia la dreapta” (Frățilă).

celár, celare, s.n. (reg.) Cămară de la stână, unde se păstrează produsele preparate din lapte. ■ (top.) Vârful Celarului, deal în Săliștea de Sus; Celarul, izvor la obârșia Izei, în apro-pierea peșterii. – Lat. cellarium “cămară de alimente” (CDDE, DLRM, MDA).

celéd, celeduri, (ciled), s.n. (reg.; înv.) Nume colectiv pentru copiii și servitorii dintr-o casă: “Cu cinstita giupâneasă, / Cu frumos ciled’i în casă” (Țiplea, 1906: 509). ■ Sensul inițial a fost de “servitor, sclav”. Exclusiv în Trans. și Banat. – Din magh. cseléd “slugă, argat” (MDA).

celíp, s.n. v. cirip.

celșág, celșaguri, s.n. (reg.) În¬șelare, amăgire: “Lumea asta-i cu celșag, / Nu te ie cine ți-i drag” (Ca¬lendar, 1980: 80). – Din magh. csalság “înșelătorie” (Scriban, MDA).

celuí, celuiesc, v.t. (reg.) A înșela, a momi: “Dar să nu vă gândiț' / Că sunt ceva om / Care să vă celuiesc / Și să vă prăbăluiesc” (Bilțiu, 2015: 157). – Din magh. csalni “a înșela, a amăgi” (DLRM, MDA).

celuít, -ă, celuiți, -te, adj. (reg.) 1. Înșelat, amăgit. 2. Sedus. – Din celui.

cens, censuri, s.n. (arh.) (în so¬cietatea feudală) Rentă în bani sau natură datorată seniorului de către proprietarul pământului: “Restaurarea va fi stat în acea că, după ce au fost scoși Cumanii și Tatari din Moldova, Dragoș voievod și urmașii lui au re¬cunoscut dreptul suzeran al coroanei ungurești și va fi plătit censul obicinuit” (Mihaly, 1900: 50; dipl. 19). – Din lat. census “socoteală” (Scriban, DER).

cénti, (țenti), s.m. Centimetru. – Din it. centi-, cf. lat. centum “o sută” (Scriban, DEX).

cenușár, cenușare, (cenușer), s.n. 1. Cutie din metal așezată sub grătarul unei sobe de încălzit, al unui cuptor în care cade cenușa rezultată din ardere: “...și i-a luat coconul și i l-a băgat sub cenușer” (Bilțiu, 1999: 104). 2. Cârpa în care se pune cenușa pentru a face leșie. ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. 3. Scrumieră. – Din cenușă + suf. -ar (MDA).

cep, cepuri, s.n - 1. (pl.) Bucăți de lemn așezate de-a curmezișul între grindei și obezi, de o parte și de alta a roții de moară. 2. Partea superioară a stâlpilor de la porțile maramureșene cu ajutorul cărora se fixează, prin cuie de lemn, stâlpii de fruntar. 3. Dop; (a)stupuș. – Lat. cippus “trunchi” (Scri¬ban, Șăineanu, MDA).

cepuí, cepuiesc, v.t. 1. A pune dopuri. 2. A îmbina grinzile cu cuie de lemn. – Din cep + suf. -ui (DEX, MDA).

cepuít, -ă, cepuiți, -te, adj. 1. (ref. la un recipient) Astupat, închis cu dop. 2. (ref. la grinzi) Îmbinate cu cuie de lemn. – Din cepui (MDA).

cerboáie, cerboaice, s.f. Femela cerbului; cerboaică. – Din cerb + suf. -oaie.

cercá, cerc, v.i. (înv.) 1. A încerca. 2. A cerceta, a iscodi: “...și au cercat mările, și nicăire nu s-au aflatu slobodă” (Bârlea, 1909: 121). 3. A supune la încercări grele. 4. A căuta: “...Să cerce pă Dumnedzău. / Șî-l cercară, / Șî-l aflară / În iezăl de boi născând” (Pa¬pahagi, 1925: 233). – Lat. circare “a ocoli” (CDDE, DA, MDA), cf. it. cercare “a căuta”.

cercát, -ă, cercați, -te, adj. (înv.) 1. Încercat. 2. Iscodit. 3. Supus la încercări grele. – Din cerca.

cercálă, cercăli, s.f. (reg.) Plasă mică pentru prins pești; năvod. – Din ucr. čekalo (Drăganu, după DER); din cerc (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. cserkáló (DER).

cercuí, cercuiesc, v.t. (înv.) A bate lețuri pe pereții casei de lemn, ca să se prindă lutul; a lețui. – Din cerc + suf. -ui (MDA).

cerép, s.n. v. cirip (“țiglă”).

cerét, cereturi, s.n. Pădure de ceri. – Din cer + suf. -et (MDA).

cérgă, cergi, s.f. Pătură groasă țesută din lână: “Se gând'e la măritat / Și n-are cergă pe pat” (Calendar, 1980: 110). ■ (clasificare după utilizare) Cergă pentru învelit, cergă pentru rudă (cu ornament), cergă pentru pat. ■ (onom.) Cergă, Cerguță, nume de familie în jud. Maram. – Din bg., srb. cerga (DEX); din tc. çerge, cerga “cort mic” (Șăineanu, DLRM); lat. serica (Berneker, după DER). ■ Cuv. rom. > magh. cserge (Bakos, 1982).

cergúță, cerguțe, s.f. Cergă mică. – Din cergă + suf. -uță.

cérnă, adj. Negru. – Din rus. černǐ “negru” (Șăineanu).

cerneșteán, -ă, cerneșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cernești. 2. (Locuitor) din Cernești. ■ (onom.) Cerneștean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cernești + suf. -ean.

cerneșteáncă, cerneștence, s.f. Femeie originară din localitatea Cer¬nești. Locuitoare din Cernești. – Din cerneștean + suf. -că.

cerní, cernesc, v.t. A vopsi în negru; a înnegri: “Să cernească puștile, / Că să duc răgutile” (Bilțiu, 2006: 112). – Din sl. črǔniti “a înnegri” (DLRM, MDA).

cernít, -ă, cerniți, -te, adj. 1. De culoare neagră. 2. Îndoliat. 3. Îndurerat, întristat. – Din cerni (MDA).

cerpác, s.n. (reg.; înv.) Lingură cu găuri cu care se culege urda din vasul în care a fiert. – Et. nec.

certéz, certeze, (certej), s.n. (înv.) Teren obținut prin defrișare. ■ (top.) Certez, arătură și fânață în Cernești; deal în loc. Dealul Mare, fânațe în Oncești; Certeze, deal în Vima Mică, deal în Săliștea de Sus; Certej, deal în Sălnița. ■ “Credem că în limba română veche a existat apelativul certez, certej, certeze, care avea sensul de teren obținut prin defrișare. Azi, termenul s-a desemantizat” (Vișovan, 2008: 30). – Din certi “a defrișa” + suf. -ez, cf. și alte apelative slave formate cu suf. -ež (Frățilă).

certí, certesc, v.t. (reg.; înv.) 1. A tăia pădurea, a defrișa; a lăzui, a cura. 2 A coji un copac pentru a se usca. – Din vsl. certi (MDA).

certít, -ă, certiți, -te, adj. (reg.; înv.) Defrișat. – Din certi.

certíre, certiri, s.f. (reg.; înv.) 1. Defrișare. 2. Decojire: “Certirea era defrișarea prin îndepărtarea cojii co¬pacului, care, astfel, se usucă încet” (Vișovan, 2008: 30). – Din certi. certitúră, certituri, s.f. (reg.; înv.) Loc defrișat; curătură. ■ (top.) Certitură, fânațe în Costeni și Cupșeni. – Din certi + suf. -itură.

césală, s.f. v. ceasălă (“perie”).

cesălá, cesăl, v.t. A peria (vitele). – Din ceasălă.

cesălát, -ă, cesălați, -te, adj. Periat. – Din cesăla.

ceșméte, s.f. (reg.) Mâncare din ouă în ulei sau unt și făină de porumb; papară. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. ceșmete, cejmete “omletă”. – Et. nec.

cetánie, cetanii, (cetenie), s.f. (înv.) Citire, lectură: “Ave o carte mare, cât jumătate ușa asta. O cetit în ie și-o zâs: Hodiniț' on pic, până ce gat cetania asta. Și după ce o cetit s-o dat și-o descântat” (Bilțiu, 2007: 279). – Var. a lui citanie (DEX, MDA).

cetáș, cetași, s.m. (pop.) Membru al unei cete (de colindători). – Din ceată + suf. -aș (DLRM, MDA).

cetắrnă, s.f. v. ceternă.

cetățeán, s.m.f., adj. v. cetățelean.

cetățeáncă, s.f. v. cetățeleancă.

cetățeleán, -ă, cetățeleni, -e, (ce¬tățean), s.m.f., adj. 1. Persoană ori¬ginară din localitatea Cetățele. 2. (Lo¬cuitor) din Cetățele. ■ Localnicii folosec frecvent var. cetățean. 3. Locuitor al unei fortificații sau al unui oraș întărit. ■ (onom.) Cetățean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cetățele + suf. -ean.

cetățeleáncă, cetățelence, (cetă¬țean¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Cetățele. Locuitoare din Cetățele. – Din cetățelean + suf. -că.

cetấrnă, s.f. v. ceternă.

ceténie, s.f. v. cetanie.

ceterá, v.i. 1. A cânta din ceteră: “Și prinsăi a cetera, / Mândră oaste s-aduna” (Bilțiu, 1996: 326). 2. (fig.) A bate la cap pe cineva. – Din ceteră (DEX, MDA).

ceteráș, ceterași, s.m. (reg.) Cântăreț din vioară: “Soarele mi-o fost nănași, / Păsărele ceterași” (Lenghel, 1979: 173). ■ (onom.) Ceteraș, nume de familie în jud. Maram. – Din ceteră + suf. -aș.

céteră, ceteri, s.f. Vioară: “Din lem¬nuș, / Numa arcuș. / Din lemn verde, / Ceterele” (Papahagi, 1925: 259). – Lat. pop. cithera (= cithara) “chitară, liră” (Șăineanu, Pușcariu, MDA).

ceteruță, ceteruțe, s.f. Vioară mică. – Din ceteră + suf. -uță.

cetérnă, ceterne, (cetârnă, cetărnă, ciotornă), s.f. (reg.) 1. Țeavă de scurgere; jgheab, burlan, halău. 2. Scobitura prin care curge făina (la morile de apă); făiniță. 3. Jgheab pe care se expediază buștenii la vale; uluc, valău, jilip. ■ (top.) Ceterna, pădure în Libotin și Stoiceni (zona Lăpuș). – Din magh. csatorna (DER).

ceúcă, ceuce, s.f. Specie de cioară mică; stăncuță (Corvus monedula): “Ceucile țâță i-or da, / Păsările-or ciript’i, / Siú țî l-or adurni” (Țiplea, 1906: 424). – Din bg., srb. čavka (DLRM, DEX, MDA).

cezaro-crăiésc, cezaro-crăiască, adj. (înv.) Imperial, al Imperiului Austro-Ungar. – După germ. kaiserlich-köni¬glich (DEX, MDA).

cheaún, -ă, cheauni, -e, adj. 1. Beat. 2. Amețit. 3. Obosit. 4. Zăpăcit. – Cf. chiant, chiantaun (MDA); postverbal din cheuni “a chioti”, de origine ono¬matopeică (DA, Frățilă). ■ Cuv. rom. > magh. tyáun (Bakos, 1982).

chechișán, -ă, chechișeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Chechiș. 2. (Locuitor) din Chechiș. ■ (onom.) Chechișan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Chechiș + suf. -ean (> -an)

chechișáncă, chechișence, s.f. 1. Femeie originară din localitatea Chechiș. 2. Locuitoare din Chechiș. – Din chechișan + suf. -că.

chedrénț, chedrențe, (credenț), s.n. (reg.; înv.) Dulăpior montat pe perete (mobilă specifică Evului Mediu). – Din germ. Kredenz(tish) “bufet (mobilă)” (DEX, MDA).

chédve, adj. (reg.) Vesel, drag, plăcut: “Când ț-a fi lumea mai dragă / Sugă-te-o șerpoaie neagră! / Când ți-a fi lumea mai chedve / Sugă-te-o șerpoaie verde!” (D. Pop, 1978: 232). – Din magh. kedv “poftă, chef” (MDA); din magh. kedves “drag, scump; plăcut; amabil”.

chéfe, s.f. (reg.) 1. Măturică. 2. Perie. 3. Bidinea. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. kefe “perie” (DER, MDA).

chefelí, chefelesc, (chefelui, chefălui), v.t. (reg.) 1. A peria. 2. (fig.) A mustra (pe cineva). – Din magh. kefélni “a peria” (MDA).

chefelít, -ă, (chefelnit), adj. (reg.) 1. Periat, lustruit. 2. Dat cu cremă: “Da' cu cizme chefelnite” (Bârlea, 1924, I: 216). – Din chefeli.

chéhe, s.f. (reg.; med.) Tusă; astmă, năduf. – Din magh. keh(e) “năduf” (MDA).

chehelí, chehelesc, (chehăli), v.i. (reg.) A tuși. – Probabil din chehe.

chelințeán, -ă, chelințeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Chelința. 2. (Locuitor) din Chelința. – Din n. top. Chelința + suf. -ean.

chelințeáncă, chelințence, s.f. Femeie originară din localitatea Che¬lința. Locuitoare din Chelința. – Din chelințean + suf. -că.

chelm, chelmuri, s.n. (reg.; înv.) Făina ce se depune pe sită, la cernut: “Și plata nu i le-ai dat, / Fără chelmu fărinii, / De pe dosu sâtii” (Bârlea, 1924, I: 161). – Et. nec.

chelșúg, chelșuguri, s.n. (reg.; înv.) 1. Cheltuială, întreținere. 2. Notă de cheltuieli, socoteală. – Din magh. költség “cheltuială” (DA, DER).

chemătór, chemători, s.m. Per¬soană care face invitații la nuntă din partea mirilor: “În portul acela de sărbătoare, cei patru chemători por¬nesc, încă în ziua aceea, la chemat, adică să invite la nuntă” (Gherman, 1938: 7). – Din chema “a invita” + suf. -ător (DLRM, DEX, MDA).

chenéz, s.m. v. chinez (“cneaz”).

cheotoáre, s.f. v. chetoare.

chepeneág, s.n. v. căpeneag (“manta, pelerină”).

chérecheș, cherecheși, s.m. (reg.) Rotar. ■ (onom.) Cherecheș, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. kerekes “rotar” (Felecan, 1983).

chéred, s.n. v. cered (“crez”).

cherestúl, adv. v. crestul. chermăntắu, chermăntauă, s.n. (reg.) Cadă ovaidală, cu capac, de 200-300 l, în care curge mustul din teasc, de unde este vărsat în butoaie. – Et. nec.

cheșánă, adj.f. (reg.) (ref. la vaci) Cu o dungă albă pe sub pântece. – Var. a lui cheșată (MDA).

cheșchenéa, cheșchenele, (chișchi¬nea)¬, s.f. (reg.) Năframă, batistă: “D-adă-mi, bade,-o cheșchenea, / Să mă leg la cap cu ea” (D. Pop, 1970: 179). – Din magh. keszkenő “basma” (DA, după DER).

chetoáre, chetori, (cheotoare), s.f. (reg.) 1. Încheietura de la colțul caselor de lemn. 2. Butonieră: “La cămeși, la k’etori, / Scrisă-s sfinte sărbători” (Pa¬pahagi, 1925: 231). ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. 3. Articulația piciorului. (Sec. XVI). – Din încheietoare (Scriban); der. din *cheiat = încheiat (Șăineanu); lat. *clautoria (DEX, MDA).

chézăș, s.m. v. chizeș (“girant”).

chezășíe, chezășii, (chezeșie, chi¬zășie), s.f. 1. Garanție. 2. (în expr.) A lua în chezășie = a garanta pentru cineva: “De trei zile, în chezășie, / Boierul l-a scos din robie” (Bilțiu, David, 2007: 204). – Din chezaș “garant” + suf. -ie (Scriban, DLRM, MDA).

chézeș, s.m. v. chizeș.

chiabúr, chiaburi, s.m. 1. Țăran înstărit; gazdă. 2. (fam.) Bogat: “O aflat că tata o fost chiabur...” (Fărcașa). – Din tc. kibar “nobil, bogat” (DEX, DLRM); din tc. kiabir, kebir “mare, puternic” (DER, MDA).

chíbăl, chibele, (chiubel, chiblă), s.n. (reg.) 1. Vas din doage de lemn, cu mâner, având formă de butoiaș sau de găleată. 2. Unitate de măsură pentru cereale: “Și mânâncă o slănină / Și on chibăl de fărină” (Bârlea, 1924, II: 164). – Var. a lui chiblă; var. chibăl (atestată doar în Maram.) provine din ucr. kibel (Scriban).

chíblă, s.f. v. chibăl.

chíceră, chicere, s.f. (reg.) Vârf, culme, pisc. ■ (top.) Valea Chicerii Pietroase, în Dragomirești; Chiceră, deal în Botiza, Dragomirești, Poienile Izei, Săcel. – “Poate fi inclus pe lista termenilor de substrat” (Vișovan, 2005; și Drăganu, după DER); cf. alb. kike, kikërë “culme” (MDA). ■ Cuv. rom. > bg. kecer (Capidan, după DER).

chígălă, chigăle, s.f. Prăjitură făcută din foi de aluat, așezate alternativ cu umplutură de nucă, cacao, scorțișoară, stafide: “Apăi punea o oală de săr¬măluțe, de găluște, una de păsule de-acelea, cu oloi, chigălă făcea, de tosmagi și apoi îi unda…” (Pintea, 2016: 213). – Et. nes., probabil < jdd.

chimión, (chimimon), s.n. (bot.) Plantă erbacee, cu frunze perene, flori mici, albe și semințe ce conțin ulei eteric, folosit în bucătărie drept con¬diment la aromatizarea băuturilor al¬coolice, în farmacie etc.; chimen, piperuș, secărică (Carum carvi). – Din ngr. kimion (Scriban); din tc. kymion (DEX, DLRM, MDA).

chínder, chinderi, s.m. (reg.; înv.) Chibrit; bâț. – Var. a lui chindercă “chibrit”.

chindisí, chindisesc, v.t. A coase, a împistra; a broda. – Din ngr. khento “a broda” (DER, DLRM, MDA).

chindisít, -ă, chindisiți, -te, adj. Brodat. – Din chindisi.

chinéz, chinezi, (chenez), s.m. (arh.) 1. Cneaz, căpetenie: “Kenezii din se¬colul XIV erau de o categorie cu nobilii țărei (...). La anul 1385 întâlnim la noi întăia oară instituțiunea juzilor nobililor, pănă atunci kenezii au esercitat jurisdicțiunea acelora și erau jude¬cători...” (Mihaly, 1900: 8; dipl. 3). 2. De-a chinezii, joc cu mingea asemănător cu golful. – Din sl., prin srb. knez sau magh. kenéz (DER, DEX, MDA); cf. ucr. knyazĭ “principe” (DER).

chíngă, chingi, (cingă), s.f. 1. Lemn pus de-a curmezișul pe capetele buș¬tenilor ce alcătuiesc tabla plutei, cu scopul de a-i fixa. 2. Curea, legătură. – Lat. *clinga (= cingula “chingă”) (DER, MDA).

chinzuiálă, chinzuieli, s.f. (reg.) Chinuială, tortură: “Numai de aceea vrem să-ți știm moartea, să scăpăm de chinzuială dacă ne-or prinde” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 225). – Din chinzui “a se chinui” + suf. -eală (MDA).

chioreán, -ă, chioreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană care face parte din populația zonei Chioar sau este originară din această zonă. 2. (adj.) Care aparține Chioarului, privitor la Chioar sau la populația din această zonă. ■ (onom.) Chiorean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Chioar (adaptare fonetică după magh. Kövár “Ce¬¬tatea de Piatră”) + suf. -ean.

chioreáncă, chiorence, s.f. Femeie originară din zona Chioar. Locuitoare din zona Chioar. – Din chiorean + suf. -că.

chip, chipuri, (dial. t'ip), s.n. (reg.) Fotografie, poză. – Din magh. kép, dial. kip “imagine, tablou, pictură” (MDA).

chipároș, chiparoși, (dial. t'iparoș), s.m. (reg.) Fotograf. – Din chip “figură, înfățișare”, cu un intermediar *chipar “pozar” + suf. -oș.

chiraléisa, (chiralesa, chiralexa, tiralexa), interj. 1. Formulă liturgică rostită de copiii care însoțesc preotul în alaiul de Bobotează. 2. Obicei din ciclul sărbătorilor de iarnă. ■ A umbla cu chiralesa = a colinda de Bobotează: “Între Anul Nou și Bobotează, preotul umblă cu crucea. (…) Cu două-trei case înaintea preotului vin copiii cu Tiralexa: Tiralexa, Doamne, / Grâu de primăvară / Și-n pod și-n cămară / Și pe prispă-afară. / Noi strigăm pă sub butuci / Să ne dați vreo două nuci; / Noi strigăm pă sub podele / Să ne dați vreo două mere. După ce primesc darurile, copiii mul¬țumesc urând: Câți cărbuni în vatră / Atâția pețitori la fată; / Câte pene pe cocoș / Atâția copii frumoși” (Memoria, 2001: 21-23). ■ Obiceiul se desfășoară pe o arie zonală limitată, cuprinzând satele din Maram. și Țara Crișului, cu o prezență semnificativă în nordul Mol¬dovei și mai slabă în celelalte puncte din Trans. – Din gr. Kyrie eleison “Domnul fie lăudat” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), formulă liturgică a cultului ortodox, pe care poporul a auzit-o pe vremea când se oficia în limba greacă.

chiralesá, chiralesez, (tiralexá), v.t. (ref. la practicile magice ce au loc în preajma Bobotezei, în livada din apropierea casei) A amenința (pomul fructifer din livadă) cu tăierea, a mima retezarea: “Când tiralexază pomu' care nu face rod, cu săcure și cu colac, nu mere femeia, că numai bărbatul îl poate fa” (Bilțiu, 2012: 74). – Cf. chiralésa (forma verbului se explică prin faptul că cele două obiceiuri au loc concomitent, în primele zile după Anul Nou).

chiraléxa, s.f. v. chiralesa.

chiripíci, s.n. v. chirpici.

chirpíci, (chiripici), s.n. Lut ames¬tecat cu paie și bălegar, pus în tipare de lemn și lăsat la soare să se usuce, în vederea confecționării cărămizilor: “Dar lumea-i din chiripici, / Îi înghite pe cei mici” (Viman, 1989: 349). – Din tc. kerpiç (Scriban, DEX, MDA).

chisălíță, chisălițe, (chisălniță, tisă¬liță), s.f. (reg.) 1. Borș de tărâțe. 2. Fiertură de fructe; terci: “Bună-i vara jântița / Și iarna chisălița” (Papahagi, 1925: 224). ■ (onom.) Chisăliță, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. kyselyca, srb. kiselica “macriș”, bg. kiselica “măr pădureț”, ceh. kiselyce “zeamă acră” (Scriban, Șăineanu, MDA).

chisălníță, s.f. v. chisăliță.

chischinéa, s.f. v. cheșchenea (“batistă”).

chíșbirău, chișbirăi, s.m. (reg.; înv.) Viceprimar. – Din chiș (= magh. kis “mic”) + birău “primar”.

chișcár, chișcari, s.m. (reg.) Specie de pește ce trăiește în apele de munte din zona păstrăvului (Eudontomyzona danfordii). ■ În Maram., este frecvent pe tot cursul Vișeului și pe afluenții săi, respectiv pe Tisa. – Cf. pișcar (Șăi¬neanu, MDA).

chitúși, s.m. (reg.; înv.) Contrafișe; bucăți de lemn ce leagă stâlpii porților maramureșene de fruntar și pragul de sus al portiței de stâlpi; “chitușii au și un rol arhitectural decorativ” (Nistor, 1977: 22). – Probabil din chită “mănunchi, snop, ciorchine”.

chițcán, chițcani, s.m. Animal insectivor asemănător cu șoarecele. ■ Chițcanul alpin (Sorex alpinus), specie semnalată în Maram., în zona stân¬căriilor (Lengyel, 2007: 27). – Din chițcăi + suf. -an (Șăineanu, DEX); din magh. cickány (Scriban, MDA).

chíșcă, chiște, s.f. (reg.) Caltaboș, maț gros. – Din ucr. kyška “mațe” (Șăineanu, MDA).

chítăr, chităre, s.n. (înv.) Piesă de port asemănătoare cu pieptarul, confecționată din resturi de pănură, tivit cu catifea. ■ Era purtat mai ales de bătrâni (bărbați și femei deopotrivă); azi, ieșit din uz. – Propabil din pieptar, devenit *chiptar (dial., în Moldova; așa cum pitar > chitar) > chităr (în pronunția locală).

chițibúș, chițibușuri, s.n. (fam.) Fleac, nimic; obiect fără valoare: “…c-o coșerguță de mână încărcată cu tot feliu de chițibușuri” (Bilțiu, 2007: 134). – Et. nec. (DER).

chiúbel, s.n. v. chibăl.

chiuzbăián, -ă, chiuzbăieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Chiuzbaia. 2. (Locuitor) din Chiuzbaia. ■ (onom.) Chiuzbăian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Chiuzbaia + suf. -an.

chiuzbăiáncă, chiuzbăience, s.f. Femeie originară din localitatea Chiuz¬baia. Locuitoare din Chiuzbaia. – Din chiuzbăian + suf. -că.

chivernisí, chivernisesc, v.t.r. 1. A agonisi. 2. A ajunge într-o situație materială bună. – Din ngr. kivernó, aorist kivérnisa, vgr. kybernáo (Scriban, DER, MDA).

chivernisít, -ă, chivernisiți, -te, adj. 1. Cu o situație materială bună; înstărit. 2. Adunat, acumulat, agonisit: “…din iosagul meu, de la tatăl meu chi¬vernisite…” (Socolan, 2005: 176; doc. din 1844). – Din chivernisi.

chizășíe, s.m. v. chezășie.

chizéș, chizeși, (chezeș, chezaș, chizăș), s.m. (reg.) 1. Vătaf al cetei feciorilor: “Chizeșii, în număr de doi, erau aleși dintre cei mai maturi și întreprinzători feciori și aveau rostul să adune contribuția, stabilită în comun, de la toți membrii cetei, să angajeze lăutarii care să cânte la joc și spațiul necesar desfășurării acestuia (iarna în casă, iar vara în șura unui gospodar), să aplaneze conflictele ce apăreau între membrii cetei etc.” (D. Pop, 1978: 31). 2. Girant. – Din magh. kezes “garant, girant” (Scriban, MDA).

ciacắu, ciacauă, s.n. (reg.; înv.) 1. Chipiu militar de paradă: “Mult umbli de rândul meu / Să-mi pui peană și ciacău” (D. Pop, 1970: 223). 2. Coif de formă cilindrică, inscripționat cu o cruce albă, folosit de colindătorii “cu steaua” (în zona Chioar). – Din magh. csákó “cască” (DER).

cialhắu, s.m. v. cealhău (“vultur”).

ciaplắu, s.n. v. ceaplău (“șiret”).

ciárdă, s.f. v. ceardă (“cârciumă”).

cicălí, cicălesc, v.t. A certa mereu pe cineva, a mustra, a nu da pace cuiva. – Et. nec. (MDA); din srb. čakaljati “a flecări” (Scriban).

cicălít, -ă, cicăliți, -te, adj. Certat, mustrat. – Din cicăli.

cicârlăuán, -ă, cicârlăuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cicârlău. 2. (Locuitor) din Cicârlău. ■ (onom.) Cicârlan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cicârlău + suf. -an.

cicârlăuáncă, cicârlăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Ci¬cârlău. Locuitoare din Cicârlău. – Din cicârlăuan + suf. -an.

cíci, (cicea), adj., s.f. (reg.) 1. Frumos, drăguț: “S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică” (Bârlea, 1924, II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preț: “Porția musai să iasă. / De unde focu-a ieși / Dacă umblă după cicí” (Bârlea, 1924, II: 190). – Var. a lui cicea, creație expresivă infantilă (DER); din ucr. čiča (DA, MDA).

cídru, (cedru), s.n. (reg.) Tuia; arborele vieții; chidru, tidru, tindru: “Numa-n munte este-un t’idru / Așa tinerel și mândru” (Papahagi, 1925: 199). – Lat. cedrus “cedru”, prin inter-mediul sl. kedrŭ (DER).

ciflấng, s.n. v. cioflâng (“cui de fier”).

cígă, cige, s.f (reg.) Scripete (folosit la căruțe, prin care se trece lanțul sau funia pentru a lega încărcătura de fân): “Aduc funia, aduc ciga, leagă buhaiul, ceia trag, eștia împing...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 260). – Din magh. csiga “melc” (DER, DEX, MDA).

cigli - v. pigli.

ciléd, s.m. v. celed (“copiii și servitorii dintr-o casă”).

cilioáie, s.f. (reg.) Pasăre pestriță, cât o sarcă; pasăre de noapte. – Et. nec. (MDA).

cimpezí, cimpezesc, (ciumpăzi), v.i. (reg.) A obosi (de prea mult umblat); a avea picioarele amorțite (de efort): “Că murgu mi-o cimpezit” (Bârlea, 1924, I: 125). – Din ciumpăvi “a deveni șchiop” (Frățilă).

cin, cinuri, s.n. 1. Poziție socială. 2. Rang. 3. Tagmă. 4. Ordin preoțesc: “…și miluiește pre arhiepiscopul și mitropolitul nostru și pre tot cinul preuțescu…” (Socolan, 2005: 290). ■ (onom.) Cin, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. cinǔ (MDA).

cimíl, s.m. v. ciumil (“formulă inițială a ghicitorilor”).

cimilí, v.t. v. ciumili (“a ghici”).

cimilitúră, s.f. v. ciumilitură (“ghicitoare”).

cimpezí, v.t. v. ciumpăzi.

cináș, -ă, cinași, -e, adj. (reg.) 1. Drăguț, frumos, chipeș. 2. Curat, îngrijit. – Din magh. csinos “drăguț, frumușel” (DER, MDA).

cinăltuí, cinăltuiesc, (cinălui), v.t. (reg.) A curăța. – După magh. csinált “făcut” (Scriban); cf. magh. csinositni “a curăța, a împodobi”.

cinăluí, v.t. v. cinăltui.

cincizeciuiálă, cincizeciuieli, s.f. (înv.) Dare anuală reprezentând ju¬mătate din recoltă: “În secolul XIV, kenezii au colectat contribuțiunea de la români, așa numită cincizeciuială, re¬ținând jumătate pe seama lor” (Mihaly, 1900 : 9; dipl. 3). – Din cincizeciui “a lua jumătate din produsele cuiva” + suf. -eală.

cíngă, s.f. v. chingă.

cinghitéu, cinghiteauă, (ținghiteu), s.n. (reg.) Clopoțel mic: “…au două rânduri de cinghiteauă (clopoței) și curea lată” (Bilțiu, David, 2007: 141). – Formă onomatopeică, cf. țingălău “clo¬pot, talangă”.

ciníe, cinii, s. f. (reg.) Instrument, unealtă; în context, piesă de har¬nașament: “Și din cele lumninele / Făcu la murg ciniele” (Papahagi, 1925: 276). – Din ucr. čin (Papahagi); din sl. činije “aranjare”, de la činiti “a fabrica” (DAR, MDA); cf. pol. czyn “unealtă” (DER).

cioácă, cioace, cioci, (ciocă), s.f. (reg.) 1. Botă (de sprijin); baston, toiag. 2. Botă cu țurgălău: “Copiii din sat de la noi, mai demult, purtau cioci, cu care umblau a colinda” (Bilțiu, 2009: 62; vol. II). 3. Sapă cu pinten folosită în minerit. 4. Cârlig. 5. Târnăcop. 6. (înv.) Deal, vârf, pisc (sens dispărut azi). ■ (top.) Jgheabul Cioachii (în Rozavlea). ■ (onom.) Cioca(ș), nume de familie în jud. Maram. – Creație expresivă pe baza lui cioc (DER); încadrabil în categoria lexicului de substrat (Vișovan, 2005).

cioáclă, cioacle, s.f. (reg.) Sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe pantă. – Din sl. čokla “talpa saniei” (DER); din magh. csáklja “prăjină cu vârf încârligat” (DA, MDA).

cioáreci, s.m., pl. (reg.) Pantaloni de lână ce se poartă iarna: “Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa” (Memoria, 2001: 29). ■ (onom.) Cioarec, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, din i.-e. *(s)keu- (Reichenkron, 1966); probabil cuv. autohton (NDU); din tc. čaryk (MDA).

cioársă, cioarse, (ciors), s.f. (reg.) 1. Soi (rău). 2. Obiect uzat. 3. Cuțit, coasă, topor care nu mai taie, pentru că e tocit, știrb. 4. Cârpă. ■ (onom.) Ciors, nume de familie în jud. Maram. – Cf. ucr. cersati “a zgâria” (DEX, MDA).

ciobíc, ciobici, (țobic), s.m. (reg.) Țânțar (Sirex gigas); “vector al frigurilor palustre (= malarie)” (Birdaș, 1994: 31). – Var. a lui țobâc; cf. magh. szunyog “țânțar”.

ciobóată, cioboate, s.f. (reg.) Tulpină de floarea-soarelui (“bote de ruje”) folosită la realizarea gardului: “Se băteau pari la 2 m, pe care se fixau 3 rude orizontale, între care se împleteau cioboatele, care se retezau la vârf” (AER, 2010: 140). Acest tip de gard e specific zonei Sătmar, Carei. – Et. nec.

ciócă¹, s.f. v. cioacă (“baston”).

ciócă², s.f. v. cioică (“pui de cioară; ceucă”).

ciocâldán, ciocâldani, s.m. (reg.) Fecior de 17-18 ani: “Bate, Doamne, ciocâldanu, / Cum o luat măghieranu” (Bârlea, 1924, II: 228). (Maram.). – Probabil din ciocârlan “bărbătușul cio¬cârliei” sau (cu sensul extins de) “cocoșel”.

ciocârlán, ciocârlani, s.m. Pasăre de culoare brun-cenușie, cu un moț în vârful capului (Galerida cristata). ■ (onom.) Ciocârlan, nume de familie în jud. Maram. – Din srb. čevrljuga “ciocârlie” (MDA).

ciócnă, ciocne, s.f. (reg.) Ciocnire: “Se dau cu ouăle în ciocnă” (Papahagi, 1925). – Din ciocăni (MDA); der. regr. din ciocni (Frățilă).

ciócotă, ciocote, s.f. (reg.) 1. Lovitură. 2. (în expr.) De-a ciocota-n cerc = joc de copii; cei loviți cu mingea ieșeau din cerc. – Din ciocoti “a lovi, a bate, a atinge”.

ciocotișeán, -ă, ciocotișeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ciocotiș. 2. (Locuitor) din Ciocotiș. ■ (onom.) Ciocotișan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ciocotiș + suf. -ean.

ciocotișeáncă, ciocotișence, s.f. Femeie originară din localitatea Cio¬cotiș. Locuitoare din Ciocotiș. – Din ciocotișean + suf. -că.

cioflấng, cioflângi, (cioflânc, ciflâng, cifling), s.m. (reg.) 1. Cârlig, ic de fier: “Ca să poți lua laptele [de la vaci], înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare și le duci la tăietor. Și acolo le bați în tăietor și zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă” (Bilțiu, 2001: 146). 2. Cui de fier care se bate în butuc și de care se leagă lanțul cu care se trage bușteanul la vale. 3. Umflătură, excrescență: “I s-o făcut la pt'icior un cioflânc” (Faiciuc, 2008). – Din germ. Schiebling “bară de metal”, prin săs. Schivlänk (Scriban, MDA). ■ Cuv. rom > magh. csafling, csopling (Scriban).

cioflingár, cioflingari, s.m. (reg.) Om de nimic; vagabond. – Din cioflâng + suf. -ar.

cioícă, (cioaică, ciocă), s.f. (reg.) Pui de cioară. – Din ceucă “stăncuță”.

cioínoș, -ă, cioinași, -e, adj. (reg.) Murdar, mizerabil: “De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe” (D. Pop, 1978: 199). – Et. nec.

ciólă, ciole, s.f. (reg.) Minciună. – Din magh. csal (MDA).

ciolént, ciolenturi, s.n. Mâncare specific evreiască: “Ciolent le zâce la fasole cu carne (de vită), la cuptor…” (Pintea, 2016: 213). – Cf. ciolan “os [cu sau fără carne pe el]”.

ciólhă, ciolhe, (ciolhău), s.f. (reg.) 1. Trunchi găunos de copac. 2. Organul genital la vite; fătăciune. – Et. nec. (MDA).

ciológ, cioloage, s.n. (reg.) Ciolan, os, ciont: “Carnea și ciologele, / Mi-o mâncat dușmancele” (Bilțiu, 2006: 73). – Contam. dintre ciolac “om ciung” și olog “schilod” (MDA).

ciolpán, ciolpani, s.m. (reg.) 1. Trunchi de arbore fără crengi, uscat și rămas în pământ; cioată, ciung. 2. Om mare și diform. ■ (onom.) Ciolpan, nume de familie frecvent în zona Vișeu. – Dintr-un primitiv ciop “trunchi” (Șăi¬neanu); comp. cu tc. colpa “stângaci”; probabil din sl. čerpǔ “așchie, bucată de lemn” (DER).

ciolteán, -ă, ciolteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ciolt. 2. (Locuitor) din Ciolt. ■ (onom.) Ciolte, Cioltea(n), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ciolt + suf. -ean.

ciolteáncă, cioltence, s.f. Femeie originară din localitatea Ciolt. Locuitoare din Ciolt. – Din cioltean + suf. -că.

ciomăgí, ciomăgesc, v.t. A bate pe cineva cu ciomagul: “I-au legat bine pe hoți, i-au ciomăgit pe fiecare, apoi le-au dat drumul” (Bilțiu-Dăncuș, 2005 : 45). – Din ciomag “bâtă” (MDA).

ciomăgít, -ă, ciomăgiți, -te, adj. Bătut cu ciomagul. – Din ciomăgi.

ciomón, ciomoane, s.n. (reg.) Grămadă: “Ciomou' de dohan, 2 zloți” (Socolan, 2005 : 164). – Din magh. csomó (MDA).

cióncaș, -ă, cioncași, -e, adj. (reg.) 1. (despre oameni) Fără un braț; cionc, ciung. 2. (despre animale) Fără un corn, ciut; fără coadă, ciunt. 3. Teren de pe care au fost tăiați copacii. ■ (top.) Cioncaș, deal în Cufoaia și Fântânele; deal în Bârsana. ■ (onom.) Cionca, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. csonkaš “pădure cu crengile tă-iate” (MDA).

ciondăní, v.r. v. ciondrăni.

ciondrăní, ciondrănesc, (ciondăni, ciontrăni), v.r. (reg.) A se certa, a se lua la harță, a discuta în contradictoriu: “Și ia, tăt așe ne-am ciondănit din cauza oilor” (Bilțiu, 2007: 409). – Comp. cu magh. csángatni “a trage clopotele”, civódni “a se certa” (Scriban); posibil din săs. schänden (MDA).

ciónic, s.n. (reg.; înv.) Luntre, șeică: “La noi, suie cu cionicu pă oală și ia groștioru...” (Papahagi, 1925: 304). – Din magh. csónak “barcă” (MDA).

ciónt, cioante, s.n. (reg.) 1. Os, ciolan: “Ni, măi, dar ce fel de câine-i aiesta că nu-i trebuie ciontul? Că doar alți câini bucuroși rod cioantele” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 43). 2. (în expr.) Ciontu' de la grumaz = mărul lui Adam; gâltan. 3. (în expr.) A pune ciontu la treabă = a se strădui: “Nu vre' pune ciontu a trudi” (Grai. rom., 2000). 4. (adv.) Bocnă, tare, în expr. înghețat ciont. ■ (onom.) Cionte(a), nume de familie în jud. Maram. ■ Termen specific sub¬di¬a¬lectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. csont “os” (MDA).

ciontós, -oasă, ciontoși, -oase, (ciontoș), adj. (reg.) Osos, ciolănos. ■ (onom.) Ciontos, Ciontoș, nume de familie în jud. Maram.; Ciontoș, poreclă în Strâmtura; Ciontoșan, poreclă în Oncești. – Din magh. csontos (MDA); din ciont + suf. -os (Frățilă).

ciopór, ciopoare, s.n. (reg.) 1. Grup. 2. Turmă de oi. 3. Cârd, grămadă: “Ei s-o strâns cu toți ciopoară, / Pă Hristos ca să-l omoară” (Bârlea, 1924, I: 135). ■ (onom.) Ciopor, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. csoport “grupă, grămadă, ceată, cârd” (Pușcariu, după DER; MDA).

cioporáș, cioporașe, s.n. (reg.) Turmă mică de oi. – Din ciopor + suf. -aș.

ciopotí, v.i. A picura, a curge, a șiroi: “Ploaia cipoté, / Grâul răsăré” (Bilțiu, 1996: 378). – Var. a lui șipoti.

ciorlắu, ciorlauă, s.n. (reg.) Drug de lemn folosit pentru a strânge lanțul care leagă lemnele pe car; sânzău (în zona Chioar). – Var. a lui ceatlău (< magh. csatló) (MDA).

ciórs, s.n. v. cioarsă (“obiect uzat”).

ciormán, ciormani, (ciormă), s.m. (reg.) Vierme din fructe. ■ (onom.) Ciormani, poreclă pentru locuitorii din Plopiș. – Din sl. čirmŭ “roșu” (DER); din ciormă “larvă, vierme” + suf. -an (MDA).

ciórmă, s.f. v. ciorman.

ciórnă, adj. (Capră) neagră la cap. ■ (top.) Ciorna Vodă, izvor de apă minerală, pe valea Drahmirov, în loc. Ruscova. – Din rus. černyǐ (pron. čiornyǐ) “negru” (Scriban, Șăineanu, MDA).

ciornéi, adj. (reg.) (despre oameni) Brunet, negricios. ■ (onom.) Ciornei, poreclă și nume de familie. – Din rus. čern + suf. -ei (MDA).

ciorofleáșcă, s.f. (reg.) Noroi subțire, mâzgă. – Din tema ciorn- “negru” + fleașcă “apos”.

cioroscúță, cioroscuțe, s.f. (reg.) Prună de vară. – Et. nec.

ciorsăí, ciorsăiesc, (ciorsăli, ciur¬suli), v.t. (reg.) 1. A tăia cu o unealtă care are tăișul uzat. 2. A trage după tine papuci stricați. – Din cioarsă (MDA).

ciorsălí, v.i. v. ciorsăi.

ciosmolí, ciosmolesc, (cioșmoli), v.r. (reg.) 1. A se agita, a se frământa. 2. A se zvârcoli (în așternut). – Creație expresivă, cf. moșmoli (DER).

ciosmolít, -ă, ciosmoliți, -te, (ciozmolit, cioșmolit), adj. (reg.) Ciufulit; cu părul vâlvoi: “Fecioru' dacă se-nsoară: / Ciozmolit ca și o cioară” (Bârlea, 1924, II: 208). – Din ciosmoli.

ciótcă, ciotci, s.f. (reg.) 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: “Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare” (Dăncuș, 1986: 66). – Din magh. csutka “cocian, cotor” (DEX, MDA); din rus. čétka (pron. čotka) “număr pereche” (Scriban).

ciotormán, ciotormani, (ciotoro¬man), s.m. (reg.) Gușat. ■ (onom.) Ciotormani, poreclă pentru locuitorii din Slătioara, Vadul Izei și Curtuiușul Mare. – Probabil der. din ciot, cioturos (ref. la gușă).

ciotórnă, s.f. v. ceternă (“jgheab”).

ciotoromán, s.m. v. ciotorman.

cípcă, s.f. (reg.) 1. Dantelă. 2. Panglică, bentiță: “Și la ochi o cipcă neagră, / Să nu vadă cine leagă” (Bilțiu, 2006: 131). – Din magh. csipke “dantelă” (Tiktin, după DER; MDA).

cipilí, cipilesc, (ciupili), v.t. (reg.) A îndepărta penele de pe o găină pentru a putea fi gătită: “Mai avem multe găini nefripte, / Numa trebe cipilite” (Bilțiu, 2015: 159). – Var. a lui ciupili, ciupeli; din ciup “smoc de păr”.

cipilícă, cipilici, s.f. (fam.) Bască. – Et. nec. (MDA).

cipilít, -ă, cipiliți, -te, adj. (reg.) 1. (Găină) fără pene. 2. Tuns neglijent. – Din cipili.

cipotí, cipotesc, v.i. (reg.) A plânge; a zd’era. – Din șipot.

cir, s.n. (reg.) Făină fiartă (de ovăz sau de porumb); terci. – Din ucr. čyr.

círcă, circi, s.f. (reg.) 1. Lemn gros, așezat la temelia unei case: “Să taie circi de lemn de gorun și pă circi (...) să ridică casa” (Grai. rom., 2000). 2. Popic de lemn folosit la jocurile de copii: “Se făcea un popic ascuțit la capete. Îi zicea circă. Trebuia să-l lovești cu o lopățică, să sară” (Bilțiu, 2009: 136). – Et. nec.

círcov, circovi, (circoz), s.m. (înv.) Circovii de iarnă = nume dat unei sărbători populare, care se ținea în 16-18 ianuarie: “Circovii sau fulgerătoarele. În ziua circovilor nu se lucra de către femei; se ținea pentru marhă și pentru sănătatea oamenilor. Se mai ține pentru ca să nu-i mănânce lupii pe oameni” (Corpus, 2004: 33). – Et. nes., cf. bg. cerkova (MDA); din sl. čerkovnei “ecleziastic” (Tiktin, după DER).

cireșár, cireșari, s.m. (pop.) Luna iunie. ■ Din punct de vedere agricol, luna iunie corespunde cu perioada numită “pe vremea săpatului de-a doilea” (Faiciuc, 2008: 253). – Din cireașă + suf. -ar (DEX, MDA).

ciríp, ciripuri, (cilip, cirep, cerep), s.n. (reg.) 1. Ghiveci de lut ars pentru flori; glastră (în zona Chioar). 2. Țiglă: “Mni-o zburat tăte cilipurile de pe casă” (Faiciuc, 2008: 753). – Din magh. cserép “țiglă, olan” (MDA).

cit, interj. Îndemn la tăcere: “Eu dau să o întreb că unde merge noaptea, dar ea zice către mine: Cit!” (Bilțiu, 1999: 190). – Din magh. csitt (DA).

cităí, cităiesc, v.t. (reg.) A face pe cineva să tacă, să se liniștească: “Cânele prinde a lătra cătă Fata Pădurii. Io am cităit câinele” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 98). – Din cit + suf. -ăi.

ciubărár, ciubărari, s.m. Fabricant și comerciant de ciubere. ■ (onom.) Ciubărari, poreclă pentru locuitorii din Ardusat. – Din ciubăr + suf. -ar.

ciubótă, ciubote, s.f. 1. Cizmă. 2. (bot.) Ciubote, nume dat de localnici lalelei pestrițe, plantă erbacee din familia liliaceelor (Fritillaria meleagris). ■ Cupa florii, în formă de clopot, are petalele pătate aproape regulat cu dreptunghiuri alburii pe fond violaceu, ca o tablă de șah. Plantă ocrotită de lege. Semnalată în pădurea Bavna de la Fersig, între Șomcuta Mare și Mireșul Mare (zona Chioar). – Din ucr. čoboty (Scriban, MDA).

ciucalắu, ciucalăi, (ciucălău), s.m. (reg.) 1. Știulete de porumb; cocean. 2. Ciucure, împletitură din lână, franjuri: “[Mărțișorul] îl împletem din două fire. La capăt îi făcei ciucaluă și le legai” (Bilțiu, 2009: 47). 3. Apelativ vulgar, cu sensul de “penis”. – Din magh. csukló “articulație; încheietura mâinii” (Scriban, MDA), srb. čokov (MDA).

ciucarlíe, ciucarlii, s.f. (arh.) Deal mic în formă de cioc. ■ (top.) Coasta Ciucarliilor, deal în Răzoare. – “Credem că ciucarlia, ciucarliile erau nume topice care porneau de la un apelativ, azi dispărut, ciucarlie, cu sens de deal mai mic, rotund, în formă de cioc. Cf. numele topice Ciocârliu, Ciocârlău, Ciocârlia, semnalate mai ales în sudul țării și care au la bază apelativul ciocârlie, cu sensul de vârf, cioacă, ridicătură” (Vișovan, 2008: 35). ■ Din cioc > ciuc, ciucă “culme, pisc”.

ciúcă, ciuci, s.f. (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă: “În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318). ■ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca(ș), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. čuka “culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) (< i.-e. *keu-k-).

ciucălắu, s. m. v. ciucalău.

ciúci¹, adv. Poziția joasă a corpului, așezare pe vine, ghemuire. – Et. nec. (MDA); din ciuci².

ciucí², v.r. (pop.) A se ghemui, a sta pe vine. – Din sl. čučati (MDA), cf. sb. čučati “a se așeza pe vine”, magh. csucsulni “a sta jos”, însă ar putea fi vorba și despre o formație spontană (DER).

ciuciulí, ciuciulesc, v.r. (reg.) A se ghemui, a se strânge. – Cf. magh. csücsülni “a ședea turcește” (Scriban, MDA).

ciúclă, ciucle, s.f. (reg.) 1. Buclă de păr, moț. 2. Creștetul găinii sau al cocoșului. ■ (onom.) Ciuclata, nume de găină (“cu ciuclă în vârful capului”); Ciuclea, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. csuklya “glugă, capișon; cornet (de hârtie)” (MDA).

ciúcuri, s.m., pl. (reg.) 1. Pantaloni: “Și-o dat ciucurii drept cioareci” (Pa¬pahagi, 1925: 244). 2. Ornament din împletitură: “Capra este acoperită cu un covor, pe care sunt cusute fâșii de hârtie, ciucuri de lână și clopoței” (Bilțiu, David, 2007: 234). – Cf. tc. çukur “panglică, bandă” (DA după DER); cf. srb. čukur (MDA).

ciúdă, s.f. 1. Părere de rău. 2. (înv.) Uimire. 3. Supărare, necaz. 4. Furie: “Nici că m-aș clăti din loc / Pă ciudă de-a meu noroc” (Papahagi, 1925: 184). – Din sl. čudo “miracol, minune” (Scriban, DEX, MDA).

ciudós, -oasă, ciudoși, -oase, adj. Supărăcios, înciudat: “Dar românii, încă ciudoși; de ce să le ducă tătarii bunătățile, scumpeturile...?” (Bilțiu-Dăn¬cuș, 2005: 211). – Din ciudă + suf. -os.

ciudí, ciudesc, v.r. 1. A se supăra, a se întrista: “Mult s-au ciudit oamenii și s-au cântat babele de pățania fetei...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 63). 2. (înv.) A se mira: “Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi” (Papahagi, 1925: 207). 3. A se frământa sufletește, a se zbuciuma: “Da' Mutu, cum vede secera cea strâmbă și cizma cea găurită într-un capăt, să ciudește că oare ce-o fi acelea?” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). – Din sl. čuditi sen “a se mira” (Scriban, DEX, MDA).

ciudít, -ă, ciudiți, -te, adj. 1. Supărat. 2. Mirat. – Din ciudi.

ciúf, ciufi, s.m. 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic. 3. Om de râsul lumii, de comedie: “Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea, 1924, I: 198). 3. (mit.) Ciufu' Nopții, personaj mitologic, aidoma cu Omul Nopții: “Ciufu' Nopții i-o purtat pă tăt'e câmpurile acelea, numa drumu' bun nu l-o găsit, până n-o cântat co¬coșu” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 94); Ciufa Lumii = Fata Pădurii. ■ (onom.) Ciufu, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. cufkë “smoc de păr”.

ciufălitúră, s.f. v. ciufulitură.

ciuflicá, ciuflic, v.i.r. (reg.) 1. A se apleca, a se lăsa pe vine: “Pe când să mă ciuflic și eu să pot bea un pic de apă, toată fântâna era tulburată” (Bilțiu, 1999: 255). 2. A se băga cu capul în apă: “…i-o luat de pt’icioare și i-o ciuflicat în bute” (Papahagi, 1925: 313). (Maram.). – Et. nec. (MDA).

ciuflicát, -ă, ciuflicați, -te, adj. Aplecat. – Din ciuflica.

ciufós, -oasă, ciufoși, -oase, adj. (reg.) 1. Nepieptănat, (cu părul) zburlit. 2. Batjocoritor: “[De Anul Nou], mai multe neveste ciufoase se deghizează în moși, cerșetori, țigani etc., colindă pe la case...” (Bilțiu, David, 2007: 248). – Din ciuf + suf. -os (MDA).

ciufulí, ciufulesc, v.t.r. (reg.) 1. A se părui. 2. A batjocori; a face pe cineva ridicol: “Că tare mult o ciufulit pă tăte fetele” (Memoria, 2001: 14). – Din ciuf “smoc de păr” (MDA).

ciufulít, -ă, ciufuliți, -te, adj. (reg.) 1. Cu părul vâlvoi; borzoș. 2. Batjocorit: “Fata trăia tăt supărată, că era tătă zua ciufulită de maștihă” (Bilțiu, 2007: 191). 3. Poreclit. – Din ciufuli.

ciufulitúră, (ciufălitură), ciufulituri, s.f. (reg.) Poreclă, supranume. – Din ciufuli “a batjocori” + suf. -(i)tură.

ciuháie, ciuhăi, s.f. (reg.) Vacă slabă. – Din ciuhă + suf. -aie.

ciúhă, ciuhe, s.f. (reg.) 1. Spe¬rietoare pentru păsări, în lanurile de cereale; păpușă; spaimă; moș. 2. Bufniță. 3. Om urât. ■ (onom.) Ciuhan, nume de familie în jud. Maram.; Ciuha, poreclă frecventă dată persoanelor cu aspect dezagreabil. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “momâie”. – Din săs. čuha, cf. germ. Scheuche “sperietoare, momâie” (NDU); din ciuf (DER).

ciuhălí, ciuhălesc, (ciuhuia), v.i. (reg.) A pune ciuhă, sperietoare. – Din ciuhă.

ciuhuiá, v.i. v. ciuhăli.

ciúl, -ă, ciuli, -e, adj. (reg.) 1. Cu urechi anormal de mici. 2. (Oaie) fără coarne; șut. ■ (onom.) Ciulă, poreclă dată unui om cu urechi mici. – Din srb. čula, čulav “cu urechile mici” (Scriban, Șăineanu).

ciulí, ciulesc, v.t.r. 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde. 2. (despre animale) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). – Din srb. čuljiti (Șăineanu, DEX, MDA); var. regr. de la ciuciuli “a (se) ghemui” (DER).

ciulít, -ă, ciuliți, -te, adj. Ghemuit. – Din ciuli.

ciúmă, ciume, s.f. 1. (med.) Boală infecțioasă gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă: “Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta” (Bârlea, 1924: 50). 3. Tăciune de porumb. – Lat. cyma “umflătură” (Scriban, Pușcariu, DEX, MDA).

ciumăfáie, (ciumafău, ciumăhaie), s.f. (reg.) Tăciune de porumb. ■ În satele de pe valea Marei se folosește ciumăfaie; în nord și pe Vișeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă sin. tăciune (ALRRM, 1973: 811). – Din ciumă (vezi sensul 3) sau dublet a lui ciumăfaie “plantă erbacee toxică; laur”.

ciumíl, (cimil, ciumnil), interj. (reg.; înv.) Formulă inițială a ghicitorilor: “Ciumnil, ciumnil, ce-i aceea” (Pa¬pahagi, 1925: 299). – Var. a lui cimil, cimel, cinel (MDA).

ciumilí, ciumilesc, (ciumili, ciumnili), v.i.t. (reg.; înv.) 1. A spune ghicitori. 2. A ghici, a dibui. 3. A drăcui, a blestema: “Ciumniliga, liga, / Ciumnilească-ți dracu limba”. 4. A striga, a chiui, a iui: “Feciorii ciumnilesc” (ALRRM, 1969: 230). – Var. a lui cimili (MDA).

ciumilitúră, ciumilituri, (cimilitură), s.f. (reg.) Ghicitoare: “Apoi ciumiliturile astea noi le spunem atunci când desfăcăm cucuruzi toamna” (Papahagi, 1925: 327). – Din ciumil + suf. -itură (MDA).

ciúmp, -ă, ciumpi, -e, adj. (reg.) 1. Șchiop: “Cu vreo două oi mărunte, / Că nu pot zini de ciumpe” (Lenghel, 1979: 173). 2. Ciuntat, tăiat, retezat. 3. (în expr.) Stă ciump = ghemuit. – Cf. ciump “ciot” (cuv. autohton, Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

ciumpăzí, ciumpăzesc, (ciumpăni, ciumpăvi, cimpezi), v.i. (reg.) 1. A șchiopăta: “Și caii ne-o ciumpăvit, / Trăbui-u-ar potcoviț” (Bilțiu, 2015: 141). 2. A merge greoi. – Var. a lui ciumpăvi.

ciumurluí, ciumurluiesc, v.r. (reg.) A se scârbi, a se îngrețoșa. – Din magh. csömörleni “a se îngrețoșa”, din csömör “greață” (Scriban); din magh. csömörlik (MDA).

ciumurluít, -ă, ciumurluiți, -te, adj. (reg.) Scârbit. – Din ciumurlui.

ciúng, -ă, ciungi, -e, adj. (reg.) 1. Lipsit de un braț; cu brațul retezat; invalid. 2. Arbore pitic, nedezvoltat sau cu crengile tăiate. 3. Arbore bătrân din care nu a mai rămas decât tulpina: “Pe unde Maica meré / Ciungi uscați tăt înverzé” (Memoria, 2001: 112). ■ (top.) Ciungi, deal acoperit cu tufișuri și fânațe în Bârsana, Oncești, Rozavlea, Săliștea de Sus, Slătioara; Ciunga, deal neîmpădurit în Borșa. ■ (geol.) Ciungi, peșteră situată în apropiere de satul Mesteacăn. ■ (onom.) Ciungu, nume de familie și poreclă în Maram. (Sec. XV). – Cf. it. cionco “mutilat” (Scriban, DEX, MDA); din rădăcina expresivă cioc, cu infizul nazal (DER); cuv. autohton (Philippide).

ciungărí, ciungăresc, v.t. (reg.) A ciunta, a tăia: “De coarne o ciungărit-o” (Papahagi, 1925: 293). – Din ciungar “arbore cu vârful tăiat” (MDA).

ciungărít, -ă, ciungăriți, -te, adj. (reg.) Ciuntat, tăiat. – Din ciungări.

ciunt, -ă, ciunți, -te, adj. Retezat, tăiat; ciung. ■ (onom.) Ciunt(u), nume de familie în jud. Maram. – Contaminare dintre ciot și ciung (DEX, MDA).

ciuntereág, ciuntereaguri, s.n. (reg.) 1. Parte a corpului ciuntit; ciun¬tătură; ciot de mână: “O pus un cocon pă on ciuntereag de mână și, pă celălalt, pă alt ciuntereag de mână” (Bilțiu, 2007: 165). 2. Ceea ce rămâne dintr-o plantă, după ce a fost tăiată la o distanță mică de la pământ: “Din tăte mușcatele mi-o rămas numa ciuntereagurile” (Faiciuc, 2008: 753). – Din ciunti “a amputa”.

ciuntá, ciunt, v.t. 1. A tăia, a reteza. 2. A curma: “Dacă viața mi-o ciuntați, / Pă mine mă în¬gropați / În strunguța oilor” (Lenghel, 1985: 212). – Din ciunt (MDA).

ciúp, ciupi, s.m. (reg.) 1. Smoc de păr, moț: “Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilțiu, 1990: 294). 2. Mă¬tasa-porumbului; cosâță. 3. Perciuni. 4. (în expr.) Dă ciup = leagă rod. ■ Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Din sl. (srb. čup “smoc”, rus. čup “moț”), cf. alb. čupë “pleată” (DER); din srb. čup (DA, DLRM, MDA).

ciúpă, ciupe, s.f. (reg.; înv.) 1. Covată din lemn (mai nou, din tablă zincată sau material plastic) utilizată pentru spălarea rufelor sau a copiilor. 2. Apa în care se îmbăiază prima dată nou-născutul (potrivit tradiției, apa respectivă se aruncă în grădină sau la rădăcina unui pom din curte): “Unde mi-ai țâpat ciupa, / De nu mi-i dragă lumea?” (Papahagi, 1925: 167). ■ (onom.) Ciupa, nume de familie. – Cf. bg. čipa “nou-născut” (Lacea, după DER; DLRM), čipkam “a îmbăia un copil” (DA, după DER).

ciupăí, ciupăiesc, (ciupăci), v.t. (reg.; înv.) A spăla, a îmbăia: “Hainele să spală, dar copilul se ciupăcește” (ALRRM, 1971: 298). – Din ciupă (MDA).

ciupăít, -ă, ciupăiți, -te, adj. (reg.) Spălat, îmbăiat: “După ce se năștea copilul, i se punea, în apa în care era ciupăit prima dată, un clopoțel de alamă” (Calendar, 1980: 17). – Din ciupăi.

ciupilí, v.t. v. cipili.

ciupós, -oasă, ciupoși, -oase, adj. (reg.) 1. Păros, cu părul mare: “Du-te acasă, tu, ciupoasă / Și te lă și fii frumoasă” (Bilțiu, 1994: 274). 2. Ciufulit. – Din ciup + suf. -os (DER).

ciúr, ciururi, s.n. 1. (reg.) Broderie, dantelă. 2. Rama pe care se întinde broderia. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “dantelă”. – Lat. cibrum (= cribum) “sită, ciur” (CDDE, DA, MDA). ■ Cuv. rom. > srb. și slov čura (Macrea, 1970).

ciurá, ciurez, v.t. (reg.) A broda. – Din ciur (MDA).

ciurát, -ă, ciurați, -te, adj. (reg.) Cu dantelă, dantelat: “Leliță, poale ciurate, / Rău te-am visat astă-noapte” (Bârlea, 1924, II: 44). – Din part. lui ciura (MDA).

ciurắu, s.n. v. ciuroi (“șuvoi de apă”).

ciurdár, ciurdari, s.m. (reg.) Per¬soana care păzește o turmă de animale; văcar, boar, păstor: “Dacă primarul s-o răstit așa de tare cătă el, s-o dus bietul ciurdar acasă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 285). ■ (onom.) Ciurdar, Ciurdărean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din ciurdă + suf. -ar (DEX, MDA).

ciurdaș, ciurdași, s.m. Văcar; ciurdar. ■ (onom.) Ciurdaș(iu), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. csirdás (MDA).

ciúrdă, ciurde, s.f. 1. Cireadă, turmă (de animale): “C-o zâs tata că mi-a da / O ciurdă mândră de boi” (Papahagi, 1925: 174). 2. Mulțime de oameni; ceată: “Pintea, dacă o auzit că o ciurdă de tătari a trecut pe la Baia Mare...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 211). – Din magh. csorda “turmă” (Scriban, DEX, MDA).

ciurgắu, ciugaie, ciurgauă, s.n. (reg.) Izvor amenajat pentru a putea bea apă; șuvoi: “Mândrule, mândrele tale / Să duc sara la ciurgău / Și mă vorovăsc de rău” (Țiplea, 1906: 482). ■ (top.) Ciurgău, arătură, pășune în Botiza. – Din magh. csurgó “șipot” (DA, MDA); din ciur, creație expresivă (DER).

ciurigắu, ciurigăi, s.m. (reg.) Prăjitură din aluat cu ouă și lapte, în formă de covrig; se dau la colindători. – Din magh. csöröge “inel”.

ciurlíc, ciurlicuri, s.m. (reg.) Pasăre de noapte; huhurezul mare (Strix uralensis), denumit astfel în Ieud, Săpânța, Moisei. – Cf. ciurlica (despre păsări) “a cânta, a ciripi; a forfoti” (onomatopee).

ciurói, ciuroaie, (ciurău), s.n. 1. Izvor care curge pe un jgheab îngust; șuvoi de apă. 2. Jgheab din lemn sau metal sub streașina casei, pentru colectarea apelor pluviale; valău / halău, ciotorne. ■ (top.) Ciuroi, fânațe în Bârsana, Bogdan-Vodă, Dragomirești, Ieud, Rozavlea, Săcel, Vadul Izei; pe terenurile respective există câte un izvoraș (Vișovan, 2005); Ciuroaiele, loc de pe Valea Vaserului, unde mai multe izvoare curg pe un scoc (Mihali, 2015: 67); Ciuroi, cascadă (20 m) în bazinul Văii Sarasău, pe râul Ciuroi. – Din interj. ciur “exprimă zgomotul produs de un șuvoi de apă” + suf. -oi (Giuglea, după DER); probabil din ciurui “a curge șiroind și producând un zgomot caracteristic” (DEX, MDA).

ciursulí, v.i. v. ciorsăi.

ciurúc, ciurucuri, s.n. 1. Rămășiță de ceva, rest. 2. Ceva uzat, folosit. 3. Om care nu se pricepe la nimic. – Din tc. čürük “putred, stricat” (Șăineanu, după DER; Scriban, MDA).

ciúș, ciuși, s.m. Pasăre migratoare, prezentă în grădini, vii, poiene și lunci, dar și în pădurile colinare (Otus scops). ■ În Maram., este răspândită în livezile bătrâne. – Probabil formă onoma¬topeică.

ciút, -ă, ciuți, -te, adj. 1. Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: “O rămas pă vârv de munte, / La oile cele ciute”; “Cu oi șute și cu șchioape” (Papahagi, 1925: 121). 2. Cu coada tăiată. 3. Cu urechi mici. 4. Stângaci, neîndemânatic. – Cuv. au¬tohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș); cf. alb. shut (DEX, MDA).

ciután, s.m.f., adj. v. ciutean.

ciútă, ciute, s.f. Cerboaică: “Unde mergeți, tri ciute, înălțate și îmbălțate, cu jar încălțate, cu pară de foc aprinsă, cu ură încinsă?” (Corpus, 2004: 53). ■ (top.) Ciuta, sat aparținător de com. Bicaz (zona Codru). ■ (onom.) Ciuta, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. shutë (Nodex).

ciuteán, -ă, ciuteni, -e, (ciutan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ciuta. 2. (Locuitor) din Ciuta. ■ (onom.) Ciutan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ciuta + suf. -ean.

ciuteáncă, ciutence, s.f. Femeie originară din localitatea Ciuta. Locuitoare din Ciuta. – Din ciutean + suf. -că.

ciutrúc, ciutrucuri, s.n. (reg.) 1. Ciot, ciotură. 2. Om mic de statură. ■ (top.) Ciutruchii, coastă de deal în Odești (unde s-a tăiat pădurea și au rămas cioturi). – Posibil din ciot, cu un intermediar *ciotruc.

ciutrucós, -oasă, ciutrucoși, -oase, adj. (reg.) Cioturos, noduros. – Din ciutruc + suf. -os.

ciútură, ciuturi, s.f. 1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care servește la scos apa din fân¬tână; găleată. 2. Țeava de la pipă. ■ (onom.) Ciuturaș, Ciutureanu, nume de familie în jud. Maram. – Lat. pop. *cytola (DA, DEX, MDA).

ciuturugă, ciuturuguri, ciuturuge, s.f. (reg.) Buturugă. – Din ciot + buturugă (Scriban, MDA).

clácă, clăci, s.f. Muncă prestată benevol în folosul cuiva, urmată de o petrecere: “În sat se făceau mai demult clăci: la dusul gunoiului, la arat, la desfăcatul de mălai, la ridicat hăizașului pe casă, la tors, la dusul lemnelor din pădure, la făcut fânul, la seceriș etc.” (Bilțiu, 2009: 194-196; vol. II). – Din sl. tlaka “serviciu feudal” (Cihac, Conev, după DER); cf. srb., ceh., tlaka “serviciu” (DER); din bg. tlaka (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. kaláka, koláka (Scriban, Bakos), ucr. kljaka (Miklosich, Candrea, după DER).

clámpă, clampe, (cleampă), s.f. (reg.) 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej; parte de broască în care intră zăvorul; scoabă. – Din ucr. klampa, clamp, cf. germ. Klamm (Scriban); der. regr. din clămpăni (DEX); din clamp “cuvânt care imită zgomotul produs de lovirea a două obiecte din lemn” (MDA).

clanétă, clanete, s.f. (reg.) Clarinet: “Ceterile și clanetele ziceau dansuri de mergea fum” (Bilțiu, 1999: 284). – Din clarinetă (MDA).

claníță, clanițe, s.f. (bot.) Jugastru, arțar (Acer campestre). ■ Atestat în această formă exclusiv în jud. Maram., în loc. Leordina (Borza, 1968: 9). – Et. nec.

claústru, claustre, s.n. (înv.) Mă¬năstire catolică: “…din partea eremiților claustrului Săntă-Mărie…” (Mihaly, 1900: 614, dipl. 245). – Lat. claustrum “curte, țarc, îngrădire” (sec. XIX) (DER, MDA).

clăcán, s.m. v. clăcaș.

clăcáș, clăcași, (clăcan), s.m. Per¬soană care ia parte la o clacă: “Să mă cosască cosașii / Și să mă strângă clăcașii” (Memoria, 2001: 82). – Din clacă + suf. -aș / -an (Scriban, DEX, MDA).

clăcuí, clăcuiesc, v.i. (reg.) A munci în clacă, fără plată; clăcăși. – Din clacă + suf. -ui (DER, DEX, MDA).

clămpăní, clămpănesc, v.i. (fig.) A vorbi mult, fără rost. – Din clamp + suf. -ăni (DEX, MDA).

clănțăní, clănțănesc, v.t. (despre dinți) A se ciocni ritmic: “…s-au pus la tremurici și la clănțănit din dinți, de n-au mai fost în stare să lucre cu întinsul valăului” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 283). – Din clanț + suf. -ăni (Scriban, MDA).

clătí, clătesc, v.t.r. (înv.) 1. A (se) mișca, a (se) clătina. 2. A se cutremura: “În anul 1844, în luna lui Oktonvrie, în 23 zile s-au clătit pământul pănă la prânzu demineața” (Socolon, 2005: 196). 3. (ref. la rufe) A limpezi. – Din sl. klatiti “a scutura” (Scriban, DEX, MDA).

clătít, -ă, clătiți, -te, adj. (înv.) 1. Mișcat. 2. (ref. la rufe) Limpezit. – Din clăti.

cleámpă, s.f. v. clampă (“clanță, zăvor”).

cléi, cleiuri, (crei), s.m., pl. 1. (dial.) Creier. ■ Sens atestat în toate satele de pe valea Marei și a Vișeului; pe valea Izei se folosește crei, creri (ALRRM, 1969: 6). Semnalat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. clei, crei. 2. Ceara din urechi. – Var. a lui creier (MDA).

cléjă, cleje, (clijie, clejie), s.f. (reg.) 1. Fânațe și terenuri aflate în proprietatea bisericii (a parohiei locale): “...ca nimeni din frații cari se află să nu cuteze a le clăti din clejea svîntei beserici” (Bârlea, 1909: 93). 2. Casă preoțească (Maram. din dreapta Tisei). ■ (top.) Clejea bisericii, clejea popii, toponime frecvent în Maram. ■ (onom.) Clej, Cleja, Clejan, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui eclejie (MDA).

cléjie, s.f. v. clejă.

clénci, s.n. v. clincer (“par în care se pun oalele la uscat”).

clenódiu, clenodii, s.n. (reg., înv.) Bijuterie: “…în rebonificarea banilor, clenodielor și arginterielor primite cu ocasiunea căsătoriei sale” (Mihaly, 1900: 396; dipl. 166). – Din germ. Kleinod (Borcea, după DER; MDA).

clíjie, s.f. v. clejă.

clímp, climpuri, s.n. (reg.; înv.) Zăvor la ușă; batcă, vârtej. – Din climpuș, var. a lui clempuș.

clin, clini, s.m. Bucată de pământ care se ară la sfârșit, dacă terenul are o formă neregulată; ic, corn, capăt de pământ. – Din sl. klinŭ “cui” (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA). clincér, clencere, (clenci, clinci), s.n. (reg.) 1. Par cu crengile retezate la 30-40 cm, pe care se pune iarba la uscat: “În zonele montane, cu precipitații abundente, lucerna, trifoiul și fânul se uscau pe clenciuri” (Dăncuș, 1986: 45). 2. Par în care se pun oalele la uscat; sărcier, sărciner. 3. Căpiță (în zona Codru). – Din bg. klinče “cui de potcoavă” (DA, MDA).

clínci, s.n. v. clincer.

clintí, clintesc, v.t.r. (reg.) A (se) mișca, a (se) urni (din loc). – Et. nec. (MDA).

clintít, -ă, clitiți, -te, adj. Mișcat, urnit. – Din clinti.

clințî, clințesc, v.t. A desface cu dinții semințe de dovleac sau de floarea-soarelui. – Cf. clanț, clănțăni sau clință “clanță”.

clipocí, clipocesc, v.i. 1. A clipi des (pentru a îndepărta somnul). 2. A moțăi. – Din clipi + suf. -oci (Scriban); cf. bg. klepač “pleoapă” (DEX).

clíros, clirosuri, s.n. Cler: “…cu totu clirosu acestei sfinte beserici scriem…” (Bârlea, 1909: 123). – Din gr. cliros (MDA).

clísă, clise, s.f - 1. (reg.) Slănină: “Au strâns banii, aurul, scumpeturile, ce-au găsit în casă, le-au băgat în saci, la fel și clisa, bucatele, ce-au găsit în casă și în pod” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 181). ■ În general, se referă la slănina de porc pe care maramureșenii o condimentează, o țin în saramură și apoi o afumă, consumând-o crudă, fiartă sau friptă, în tot cursul anului. (Trans., Maram.). 2. Pământ argilos. – Din bg. klisa (Scriban, DER, DEX, MDA).

clisós, -oasă, clicoși, -oase, adj. 1. (reg.) Unsuros. 2. Argilos. – Din clisă + suf. -os (MDA).

clítă, clite, s.f. Vas de purtat cuminecătura la bolnavi: “Această sfântă Leterghie (= Liturghier) o a cumpărat Pomanu Olecsa, și o au datu în sfănta beserică în Șugătag, și o lăduță și o clită de pus sfânta cuminiecătură” (Bârlea, 1909: 105; doc. din 1768). – Et. nec.

cliúcă, s.f. (reg.) Apă stătută, călduță. – Probabil din cliuc “borhot; tescovină”.

cloámbă, cloambe, s.f. (reg.) Crean¬gă, ramură: “Da-n vârvu paloșului, / Cloamba măgheranului. / Cloamba vântu' o bătea, / Ochii și gura-i râdea” (Antologie, 1980: 70). – Probabil din săs. klompen, germ. Klumpen “băț” (Drăganu, DA, Galdi, după DER).

clocotíci, s.m., pl. (reg.) 1. Zurgălău, clopoțel: “Pe macauă, che¬mătorii-și pun clocotici și cipci” (Memoria, 2004-bis: 1.225). 2. (bot.) Plantă cu flori galbene și frunze late (Rhinanthus alpinus). – Cf. srb. klokočika (Scriban, DEX, MDA).

clocotíș, clocotișuri, s.n. (înv.) Clocot, fierbere: “A mea ziță-i grâu ales, / A ta ziță-i de ovăz / Mestecată-(n) clocotiș” (Papahagi, 1925: 167). – Din clocot + suf. -iș (DEX, MDA).

clofúșniță, clofușnițe, s.f. (reg.) Femeie dezordonată, stricată. – Et. nec. (MDA).

cloncăí, cloncăiesc, (cloncăni), v.i. (ref. la unele păsări) A scoate strigătul specific: clonc! – Din clonc + suf. -ăi (DEX, MDA).

clonțăní, clonțănesc, (clonțăi), v.i. 1. A da din clonț; a scoate sunete specifice. 2. A sparge semințe între dinți. – Din clonț + suf. -ăni.

clop, clopuri, s.n. 1. Pălărie. 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei. 3. Claie de fân: “Unii aveau numai clop; se făcea în spatele șurii sau la capăt de casă; era acoperit cu jupi de paie” (AER, 2010: 163). ■ (onom.) Clop de Câne, nume de ocară, poreclă: “De când beau la Clop de Câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea, 1924, II: 168). – Din magh. kalap “pălărie” (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

clopotíci, s.m. Clopoțel sferic, închis. – Din clopot + suf. -ici.

clopoțî, clopoțesc, v.i. (dial.) A trage clopotele; a clopoti: “Granguru a clopoțî / Și cucu de pop' ar si” (Papahagi, 1925: 198). – Din clopoti (DEX, MDA); cf. clopoțel.

clopúț, clopuțuri, s.n. Clop mic: “Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat, / La tătă lume li-i drag” (Memoria, 2001: 101). – Din clop + suf. -uț (MDA).

clóșcă, cloști, cloște, s.f. (reg., fig.) Cartofi; corompei, picioici, baraboi. – Din bg., ucr. kločka “cloșcă”, cf. alb. kločkë (Cihac, Conev, DER); din bg. kločka (DEX, MDA).

clúpă, clupe, (crupă, cruplă), s.f. (reg.) Instrument cu care se măsoară grosimea trunchiurilor de lemn; com¬pas, capră. – Din germ. Kluppe “compas pentru măsurat grosimea buștenilor” (DA, după DER; MDA).

coáci, s.m. v. căuaci (“fierar”).

coárbă, coarbe, s.f. (reg.) Unealta cu care se fac găuri în lemn, învârtind cu o mână și apăsând cu cealaltă; burghiu, torcătoare, draivăr, sfordanci. – Din ucr. korba (Scriban, DER, DEX, MDA).

coárdă¹, coarde, s.f. 1. Strună. 2 Șiret, legătură. 3. Lăstar de viță-de-vie. 4. Bârnă, grindă. – Lat. chorda “coardă, funie” (DEX, MDA).

coárdă², coarde, s.f. (reg.) Sabie de lemn folosită în recuzita teatrului popular (Bilțiu, 2002): “Ofițerii cu coarda, / Trâmbițaș cu trâmbița, / Aceia le-o fo' popa” (Papahagi, 1925: 196). (Trans. și Maram.). – Din sl. korŭda, cf. rus. korda, pol. kord, alb. kordë (DER); din magh. kard “sabie” (DA, DEX).

coăcíe, s.f. v. covăcie (“fierărie”).

cóbă, adj., s.f. (pop.) 1. (Găină) care cobește (= prevestește ceva rău). 2. Găină slabă și stearpă. ■ (onom.) Cobă, poreclă în Rona de Jos. – Var. a lui cobe (Scriban, MDA); cf. alb. kobă.

cobâltắu, cobâltauă, s.n. (reg.) Teren mlăștinos. ■ (top.) Cobâltauă, fânațe în Groșii Țibleșului. – Var. a lui cobâltoc, cf. băltoacă; sau din magh. koboltó (Drăganu, după DER).

cobârlắu, cobârlauă, cobârlaie, s.n. (reg.) 1. Culcuș, vizuină. 2. Bârlog de urs. 3. Culcuș ascuns. – Din magh. kóborló “a hoinări” (DEX); din magh. kóbor “vagabond, hoinar”, cf. cobârnă (MDA).

cobí, cobesc, v.i. A prevesti ceva rău. – Din srb. kobiti (DEX, MDA).

cobílă, cobile, (dial. cobd'ilă), s.f. (reg.) Partea plugului pe care stă grindeiul; o unealtă de lemn cu două picioare, în formă de crac, pe care se pun plugul și grapa, când se pleacă la deal, unde nu se poate merge cu carul. – Din sl. kobyla “iapă” (sens metaforic referitor la faptul că, la început, suportul era prevăzut cu picioare) (Scriban, DEX, MDA).

cobitór, -oáre, cobitori, -oare, adj. Care prevestește ceva rău: “Și-apoi, de la o vreme, dacă au văzut că babele cele cobitoare mor una după alta...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 142). – Din cobi + suf. -tor (DEX, MDA).

coc, cocuri, s.n. 1. Cucui, umflătură. 2. Cocoașă: “Are un coc în spate” (ALRRM, 1969: 110). ■ Atestat cu acest sens în Maram. Istoric; în zona Lăpuș, se semnalează sin. bolfă (ALR, 1938, h. 58). 3. Pâine mică și rotundă, care se oferea colindătorilor. ■ (onom.) Coc, Coca, nume de familie în jud. Maram. – Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) “cap”, sard. kokka “pâine rotundă” (DER); var. a lui cocă “aluat” (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. kóka “moț, creastă”.

cocădáră, s.f. v. căcădară (“fruct de măceș”).

cocălí, cocălesc, (cocălui), v.t. 1. A prepara produse din aluat. 2. A găti, a face mâncare. – Var. a lui cocoli “a coace colaci pentru slujbe bisericești” (MDA).

cocăluí, v.t. v. cocăli.

cocătúră, cocături, s.f. Aluat copt; preparat din aluat. – Din coace + suf. -ătură (MDA).

cocâmbá, v.r. (reg.) A se gheboși, a se încovoia, a se strânge. – Probabil din cocârla “a strâmba, a suci”, contaminat cu strâmba.

cocâmbát, -ă, cocâmbați, -te, adj. (reg.) Încovoiat, curbat, îndoit, cocoșat. – Din cocâmba.

cocấntă, s.f. v. coclintă (“turtă”).

cocârjá, cocârjesc, v.r. (reg.) A se îndoi, a se încovoia, a se strâmba. – Din cârjă cu prefixul slav -co (Scriban); probabil din cocoșa “a se îndoi” + cârjă (DER, DEX, MDA).

cocârját, -ă, cocârjați, -te, adj. (reg.) Îndoit, încovoiat. – Din cocârja.

cocârlátă, cocârlate, s.f. (reg.) 1. Îndoitură, cârligătură. 2. Ornament în broderie: “Ș-o cusut pă umăr tăt feli de cocârlate” (Faiciuc, 2008). – Din cocârlă “încovoietură, spirală”.

cocârlắu, cocârlăi, s.m. (reg.) Melc (cu cochilie); cuculbău. – Din cocârlă.

cocârstóc, cocârstoci, s.m. 1. Pâinea făcută în ajunul de Crăciun. ■ Umblatul cu cocârstocul, obicei de Anul Nou în satele din Maram. Istoric: “La Sânvăsâi, copiii mici, între șase și nouă ani, umblă din casă în casă cu cocârstocu', urând la gazdă: Cocâstroc pă masă, / Voie bună-n casă. Gazda căsî taie din cocâstroc câte-o scrije și le dă la fiecare. Se merge cu cocâstrocu' ca gazda să aibă voie bună tot anu” (Bilțiu, 2009: 147; vol. II). 2. (fig.) Om moale din fire. – Et. nec.

cocâstrát, -ă, cocâstrați, -te, adj., s.m.f. 1. Încovoiat, răsucit. 2. (s.f.) Colac ceremonial realizat prin unirea a două bucăți de aluat, având capetele răsucite în spirală. – Et. nes., cf. cocârlă “spirală”, prin contaminare; sau din *cocâstra “a răsuci”.

coceán, coceni, s.m. 1. Știulete de porumb desfăcut de boabe. 2. Con de brad. ■ (onom.) Cocean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din sl. kočanǐ (Șăineanu, Scriban); din bg. kočan, srb. kočanj (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. kocsány (Bakos, 1982).

cócie, cocii, s.f. (reg.; înv.) 1. Trăsură, caleașcă: “O dată pe săptămână, doctorul Várady din Coștiui cu cocia trecea prin sat, se oprea la primărie…” (Bota, 2005: 65; Rona de Sus). ■ Atestat cu acest sens doar în Maram. și Sătmar; în Trans. se folosește sin. hinten (ALR, 1956: 355). 2. Cărucior (în Maram. din dreapta Tisei). – Din srb. kočja, magh. kocsi “din orașul Kocs” (DER, DEX, MDA), cf. germ. Kutsche (DER).

cocioárvă, cocioarve, (cociorvă), s.f. (reg.) 1. Vătrai (cu care se scoate jarul din cuptor): “Hai, merem acasă și l-om scoate mâine, cu un cârlig lung, ori cu cociorva” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 291). ■ În jumătatea de nord a țării (ALR, s.n., vol. IV, h. 1.059). 2. Semn în urechea oii. 3. (mag.) Vehicol magic, folosit de vrăjitoare și vârcolaci: “Acela să băte și cu luna, vârcolacu'. Pă cociorvă să suie călărește și cociorva aceie i să făce cal. El poate sui până la lună” (Bilțiu, 2007: 295). – Din ucr. kočerha, rus. kočerga (DEX, MDA).

cociórvă, s.f. v. cocioarvă.

cóciș, cociși, s.m. (reg.) Vizitiu; sechereș: “Cociș, cocișelu meu, / Prinde caii la hinteu” (Țiplea, 1906: 415). ■ (onom.) Cociș, nume de familie în jud. Maram. ■ Exclusiv în regiunea intracarpatică. – Din magh. kocsis “vizitiu, birjar” (DLRM, MDA).

cociúne, s.f. (reg.) Gelatină obținută prin fierberea picioarelor de porc; se pune în farfurie și se lasă la răcit; aituri, răcituri, piftie. – Din magh. kocsonya “gelatină, răcitură”.

cocláuri, s.m., pl. Hârtoape, locuri prăpăstioase: “Nici dracu nu umbla pe care coclauri umblau ei” (Bilțiu, 1994: 304). – Et. nec. (MDA); comp. cu rus. kotlovina “vale închisă” (Scriban).

cocleálă, cocleli, s.f. 1. Rugina verde de pe obiectele de aramă. 2. Dospeală. – Din cocli + suf. -eală (MDA).

cocléț, s.n. v. corleț.

coclí, coclesc, v.i. A sta, a zăcea. – Sensul inițial este “a rugini, a se oxida”; din sl. *kotiliti, de la kotǐlǔ “căldare de aramă” (Pușcariu, după DER; Șăi¬neanu); cf. bg. kotljasvam (DEX, MDA).

coclíntă, coclinte, (cocântă, cocrintă), s.f. Turtă din aluat nedospit, coaptă pe sobă: “…și-a făcut niște coclinte pe șpori, fără oloi, fără nimica” (Bilțiu, 1999: 346). ■ (mag.) Exista credința că preparatul avea puterea de a-i aduce ursitul, în vis, fetei care a ajunat de Sf. Andrei. – Probabil din cocleală.

cocoánă, cocoane, s.f. 1. Copilă, fată, fecioară: “Te-am ibdit, mândrule,-odată, / Fost-am cocoană, nu fată” (Memoria, 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus, pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș, 2010). ■ Sens specific sub¬dialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Din cocon, de unde și ngr. kokkóna (Scriban).

cocón, coconi, s.m. 1. Copil, prunc: “Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi, 1925: 182). 2. Tânăr de neam: “Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși și, când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea, 1924, II: 462). ■ “Ter¬menul este încă viu în graiul ma¬ramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în Țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu, 1966: 79-81). ■ Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). ■ Atestat exclusiv în Maram. (ALR, 1942; h. 259). – Et. nec. (MDA); probabil din coc(a) “copil” + suf. -on (DER).

coconíe, coconii, s.f. (reg.) Pruncie, copilărie: “Rujmalin, frunză roșíe, / Ne-am iubit din coconie” (Bilțiu, 2006: 186). – Din cocon + suf. -ie (Scriban, MDA).

cocorá, (cocorî, scocorî), v.r. (reg.) A se îmbufna, a se supăra, a ridica tonul. – Din cocor sau din cocoran “cocoș”.

cocorán, cocorani, s.m. (reg.) Cocoș. (Maram.). – Et. nec. (MDA).

cocorấță, cocorâțe, s.f. (reg.; bot.) Narcisă (Narcissus Poeticus L.); stânjen albu, tătăiș, cocoră. ■ Exclusiv în zona Chioar (ALR, s.n., vol. III, h. 640). ■ (med. pop.) Se folosește la bolile de piept și inimă. – Din cocor, cocoară “barză”; cocorâță “pui de barză” (în faza de lujer, narcisa seamănă cu o barză, cu ciocul ridicat spre cer).

cocorî, v.r. v. cocora (“a se îmbufna”).

cocostấrc, cocostârci, (cocostâlc), s.m. Barză (Ciconia ciconia). ■ (onom.) Cocostârci, poreclă pentru locuitorii din Groșii Țibleșului. – Contaminare între cocor și stârc (Șăineanu, Scriban, DEX).

cocoșár, cocoșari, s.m. Specie de pasăre siberiană (Turdus pilaris); sturz. ■ Semnalată în depresiunea Mara¬mureșului, până în zona montană, pe văi. – Din bg. kokošar “găinar” (Scriban, DEX, MDA).

cocoșéște, adv. În felul cocoșilor: “Cântatul cocoșește al găinii e pre¬vestitor de nenorociri” (Faiciuc, 2008: 387). – Din cocoș + suf. -ește (DEX, MDA).

cocoțá, cocoțez, (cucuța), v.r. A se cățăra; a se urca (pe ceva mai ridicat). – Probabil din rădăcina coc, cf. cucă “culme, vârf”, cucuia “a se urca” (DER); lat. *cucutiare, der. de la cucutium “glugă”, a dezvoltat și sensul de “înălțime, vârf (de deal sau munte)”, cf. sin. gurguța (Pușcariu, Loșonți).

cocoțát, -ă, cocoțați, -te, adj. Cățărat. – Din cocoța.

cocríntă, s.f. v. coclintă (“turtă”).

cocúț, cocuți, s.m. Pâine mică. ■ (onom.) Cocuț, poreclă în Vadul Izei. – Din coc + suf. -uț (MDA).

cocuțá, v.t. v. cucuța.

codálb, -ă, codalbi, -e, adj. (despre animale) De culoare sură sau alb. ■ (onom.) Codalba, nume de vacă (în Dragomirești). – Din coadă + alb (MDA).

codáț, codați, s.m. 1. Larva unei muște ce trăiește în brânzeturi; e lungă de 1 cm și poate sări 25 cm în lungime și 20 cm în înălțime; strepede (Piophila casei; Diptere). 2. Viermele din fructe; ciorman: “Să știi că fără foc n-ar fi ieșit din tine codații care te mâncau înlontru” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). ■ (onom.) Codaț, Codați(u), nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui codan (MDA).

codăciór, codăciori, s.m. (pop.) 1. Larvă de albină. 2. Vierme de di¬mensiuni mici: “Ce scormonesc co¬dăciorii aiștia în pământ și după ce?” (Bilțiu, 1999: 148). – Din codaț “vierme” + suf. -ior (MDA).

codățós, -oasă, codățoși, -oase, adj. (reg.) Plin de viermi; viermos: “Dacă plouă și tună [în 6 august, Schimbarea la față] nu să fac alune, zâcem că-s codățoasă” (Bilțiu, 2009: 38, vol. II). – Din codaț “vierme” + suf. -os.

codí, codesc, v.r. A se îndoi, a șovăi. – Din coadă (Scriban, DEX, MDA).

codínă, codine, s.f. (reg.) Boabe de grâu sau de porumb amestecate cu gunoaie; resturi de la vânturatul grânelor, rămășițe. ■ (top.) În Codini, fânațe în Săliștea de Sus. – Din coadă + suf. -ină (Scriban, MDA).

codorấște, codorâști, (codorișcă), s.f. (reg.) 1. Coadă de bici: “Acum nici atâta leac de pădure nu mai au, cât să-și facă omu o codorâște la zbici” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 263). 2. Coadă de secure: “Odată i-o-mpluntat codoriștea-n brazdă și-o zâs: Mă duc, că te-am slujit bugăt” (Bilțiu, 2007: 328). – Var. a lui codoriște (contaminare între coadă și toporiște) (MDA).

codoríșcă, s.f. v. codorâște.

codreán, -ă, codreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană care face parte din populația zonei Codru sau este ori¬ginară din această zonă. 2. (adj.) Care aparține Codrului, privitor la Codru sau la populația din această zonă. ■ (onom.) Codrean(u), nume de familie în jud. Maram.– Din n. top. Codru + suf. -ean.

codreáncă, codrence, s.f. Femeie originară din zona Codru. Locuitoare din zona Codru. – Din codrean + suf. -că.

codrénci, s.n. v. cordenci (“partea mobilă de la meliță”).

codrenesc, -ească, codrenești, adj. Privitor la zona Codru. ■ Pâine co¬drenească, specialitate locală; dans codrenesc = roate. – Din codrean + suf. -esc.

codriór, -oară, adj. De codru. (Maram.). – Din codru + suf. -ior (MDA).

cófă, cofe, s.f. 1. Vas lunguieț din lemn, în care se bate smântâna ca să se aleagă untul; toc, putină, trocău, jântălău. 2. (reg.) Vas de lemn, de dimensiuni mici, sub formă de butoiaș, în care se ține apa în timpul muncilor de pe câmp: “Mere la râu după apă, / Cu cofă și cu urcior / Și-aduce apă cu dor” (Bilțiu, 2006: 210). 3. Groapă, adâncitură. ■ (top.) Cufoaia, sat apar¬ținător de orașul Târgu-Lăpuș. – Cf. bg. kofa, tc. kova, alb. kofë, ucr. kofa, magh. kofa (DER); din germ. kufe “găleată” (Scriban, MDA).

coh, cohuri, s.n. (reg.) Vatră cu cărbuni, unde se înroșește fierul; jignea. – Din ucr. koh (Papahagi, 1925; MDA), magh. koh (MDA).

cóhe, (cuhnă), s.f. (reg.) Bucătărie (în zonele Chioar, Codru); în var. cuhne (în Maram. Istoric). – Din ucr. kuhnja (DER); din germ. Küche “bucătărie” (Țurcanu); din magh. kohó “cuptor, furnal” (MDA).

cóiscă, s.f. v. coscă.

cóită, coite, s.f. (reg.) 1. Cățea. 2. Femeie cu moravuri ușoare. 3. Femeie frumoasă, dar leneșă: “Tot o coită de șerpoaie” (Bârlea, 1924: 63). – Din magh. kojtat “a umbla hai-hui, a vagabonda” (Pușcariu, după DER; MDA); lat. coita (Pascu, după DER), cf. coit “împreunare sexuală”.

cojắlcă, s.f. v. cujeică (“furcă de tors”).

cojínă, cojine, s.f. (reg.) 1. Grămadă de coșuri uzate umplute cu resturi vegetale. 2. Obicei legat de făcliile ce se aprind în noaptea de Sânziene, în satele din Maram. (atestat în Cavnic). ■ Cojina constă în aprinderea coșurilor vechi din nuiele, folosite în diverse împrejurări tot anul, urmând a fi înlocuite primăvara; o parte provenea de la exploatările miniere (cu ajutorul lor se transportau minereurile): “De Sân¬zâiene, cete de feciori și copii adunau de la case și din vale coșuri de nuiele pe care le umpleau cu «gilituri», frunze sau crengi uscate, le duceau în vârfuri de deal. Se făceau mai multe cojine. Fiecare ceată de feciori își tăia din pădure câte un sălcer (prăjină), cu clenciuri, îl înfigea în pământ și-l împodobea cu coșuri. În jurul sălcerului se așezau vreascuri și găteje. Când se însera, începeau să bucine din corn de bou. Când înceta bucinatul, se aprindeau focurile pe dealuri. Oamenii petreceau «la iarbă verde» până a doua zi dimineața (cu horincă, ceapă, carne, pită de mălai, slănină)” (C.C., 1979). – Din coș, prin sonorizarea consoanei surde “ș”, care trece la “j” (la fel ca și cojniță pentru coșniță, cujmă pentru cușmă, râjniță pentru râșniță) + suf. -ină; sau din coji “resturi”.

cojólcă, s.f. v. cujeică.

colác, colaci, s.m. 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat. ■ Colac de Crăciun: “Nouă gazda ce ne-a da? / Colacu de după masă / Și pe fiica ei frumoasă” (Calendar, 1980: 5); Colac funerar: “Știu eu ce mi-i leacu: / Giolju și colacu” (Calendar, 1980: 6); Colac de nuntă. 2. (reg.) Obicei conform căruia tinerii căsătoriți se duc cu daruri la nași, la o săptămână după nuntă (Maram.din dreapta Tisei). 3. (reg.) Petrecere organizată a doua zi după nuntă (în zona Codru). 4. Colac de fântână = ghizd. 5. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiței, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă. 6. Cercul de coajă de copac care se pune de jur-împrejurul pietrelor (la morile de apă); veșcă. – Din vsl. kolač (de la kolo “roată”) (Scriban, DER, DEX, MDA).

colb, colburi, s.n. (reg.) 1. Praf; pulbere de pe drum. 2. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; pospai. 3. (în expr.) Colb tare = praf de pușcă. 4. Medicament, pulbere (Maram. Nord: Strâmtura). ■ (top.) Colbul, pârâu în Borșa (ref. la praful rezultat prin strivirea minereurilor în ștampe) (Mihali, 2015: 69). ■ Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). – Din rus. kolob (MDA).

colbáci, s.m. (reg.) 1. Bătător făcut din verigi. 2. Bici: “Na colbaciu de la mine, / Mână calu de sub tine” (Me¬moria, 2001: 38). – Din colb + suf. -aci (MDA); var. a lui corbaci (< magh. korbács “bici”) (Frățilă).

cólbă, colbe, s.f. (reg.) Nevastă cochetă: “Că-s o colbă de nevastă” (Bârlea, 1924: 42). – Cf. colbă “brățară; inel; cercei”.

colbăí, colbăiesc, (colbui), v.t. (reg.) A face praf, a prăfui. – Din colb (MDA).

colbăít, -ă, colbăiți, -te, (colbuit), adj. (reg.) Prăfuit: “Mânce cât inima îi cere / Aur colbuit în miere” (Calendar, 1980: 112). – Din colbăi.

colbătí, v.t.r. v. colboti.

cólbotă, colbote, s.f. (reg.) Muncă multă, trudă: “Ai colbotă multă cu oile...” (Grai. rom., 2000). – Var. a lui colbot “prăfuială” (MDA).

colbotí, colbotesc, (colbăti), v.t.r. (reg.) 1. A (se) mișca, a (se) zgâlțâi. 2. A (se) zăpăci. – Din colbot (MDA).

colbotít, -ă, colbotiți, -te, adj. (reg.) Zgâlțâit. – Din colboti.

colbuí, v.t. v. colbăi.

colbuít, adj. v. colbăit.

colceșí, v.t. v. colteși.

cólciș, s.n. v. colteș.

coldáb, -ă, coldabi, -e, adj. (reg.) (ref. la animale) De culoare sură spre alb; sau cu coada albă. – Probabil der. din codalb.

coldắu, s.m. v. colduș.

colduí, colduiesc, v.t. (reg.) A cerși: “Tu să-ți umbli-a coldui / Și la mine de-ai zini” (Papahagi, 1925: 207). – Din magh. koldulni “a cere de pomană” (MDA).

coldúș, -ă, colduși, -e, (coldău), adj., s.m. (reg.) 1. Sărac, fără avere: “Cu Chiralexa, demult, umblau mulți coconi, că erau colduși oamenii” (Bilțiu, 2009: 177; vol. II). 2. Cerșetor: “Dusu-s-o cucu la Cluj, / Puii i-o rămas colduș” (Papahagi, 1925: 182). – Din magh. koldus “golan, cerșetor” (MDA).

coldușesc, -ească, adj. 1. Specific coldușului. 2. Care se referă la colduș: “Cu căruța coldușească, / Pe ulița românească” (Bârlea, 1924, I: 71). – Din colduș + suf. -esc (MDA).

coléașă, s.f. v. coleșă.

coléjnă, colejne, s.f. (reg.) 1. Adăpost pentru oi. 2. Lemnărie: “No, du-te pân colejnă, pă unde-s țâpate lucrurile din casă...” (Bilțiu, 2007: 187). ■ “O construcție nelipsită din gos¬po¬dăriile țărănești maramureșene, indi¬ferent de starea lui socială, este colejna, în care se țin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele și toate uneltele necesare.” Construcția se sprijină pe patru stâlpi, doi înalți în față (circa 2,80 m) și doi în spate (0,80-1,20 m). Acoperișul este în general în două ape (Dăncuș, 1986: 102). ■ Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Et. nec. (MDA).

coléră, s.f. corelă (“holeră”).

coléșă, coleșe, (coleașă), s.f. (reg.) Mămăligă: “Apoi haidați să mâncăm, că-i gata coleșa” (Bilțiu, 1999: 213). ■ (onom.) Coleșa, nume de familie în jud. Maram.; Coleșucă, poreclă în Drago¬mirești. ■ Termen utilizat în satele de pe văile Iza și Vișeu; pe valea Marei se utilizează sin. tocană (ALRRM, 1971: 519). – Cf. ucr. kulesa, rus. kuleš (DER); bg. kuleaša, srb. kuliješ, ucr. kuliš “terci”, kuleša “mămăligă” (Scri¬ban); cf. magh. köles “mei” (MDA).

coleșér, coleșere, (coleșăr), s.n. (reg.) Făcăleț; băț cu care se amestecă mămăliga. – Din coleșă (Scriban, MDA) + suf. -ar (devenit -er pe vremea când ș se rostea muiat) (Frățilă).

colhóz, colhozuri, s.n. Formă sovietică de asociere a terenurilor agricole; colectiv: “De când îi colhoz la noi / Nu vezi plug cu patru boi” (folclor “nou” din Maram.). – Din rus. kolhoz * (< kol[ektivnoe] + hoz[eaistvo]) (DEX, MDA).

colibí, colibesc, (dial. colibdi), v.i. A se uita (la ceva) cu palmele în formă de strașină: “Și colibdé așa-n fereastră și să uită-n casă și te temi, ca de dracu, de ea” (Bilțiu, 1999: 105). – Din colibă (MDA).

colníc, colnice, s.n. (reg.) Drum îngust ce trece peste un deal sau prin pădure. ■ (top.) Colnice, deal acoperit cu pășuni și livezi de pruni, în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 69). Top. frecvent în zona Lăpuș. – Din bg., srb. kolnik “drum de țară, drum de care” (Scriban, DEX, MDA).

colódă, colode, s.f. (reg.) 1. Cioata cu rădăcini a unui arbore doborât de vânt. 2. Lemn rupt de vânt și căzut la pământ. – Din ucr. koloda “butuc”, cf. și magh. kallodik “a se rupe, a se terfeli”.

colón, coloni, s.m. (arh.) (în Europa Evului Mediu) Muncitor agricol, la început liber, apoi obligat să plătească rente: “…fiecare colon având obligația să plătească, anual, câte 50 de creițari” (Câmpeanu, 2016). – Din lat. colonus (DN); din fr. colon (MDA).

colopáci, colopace, s.n. (reg.; înv.) Ciocan. – Din magh. kalapács “ciocan” (MDA).

colopíștiriță, s.f. v. conopișniță.

colorádă, colorade, (colorado), s.f. Insectă din ordinul caleopterelor, dăunătoare culturilor de cartofi (Leptinotarsa decemlineata). ■ Origi¬nară din America de Nord, s-a răspândit în Europa la sfârșitul sec. XIX. – Cf. statul Colorado (< sp. colorado “roșu”).

colóz, s.m. (reg.) Specie de grâu cu spicul roșu. ■ (top.) Valea Colozii, fânațe în Ieud. – Din ucr. kolos “spic” (DA, după DER; MDA).

coltắu, coltăuri, s.n. (reg.) Ungher, cotlon. ■ (top.) Coltău, comună, zona Chioar; În Coltauă, fânațe în Vadul Izei; Coltău, pășune în Glod (Vișovan, 2005). ■ (onom.) Coltău, nume de familie în jud. Maram. – Cf. cotlon “ascunzătoare” (MDA).

coltăuán, -ă, coltăuani, -e, (coltoan, coltouan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Coltău. 2. (Lo¬cuitor) din Coltău. ■ (onom.) Coltoan, Coltouan, nume de familie în jud. Maram.– Din n. top. Coltău + suf. -an.

coltăuáncă, coltăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Coltău. Locuitoare din Coltău. – Din coltăuan + suf. -că.

cólteș, (coltiș, colciș), s.n., adj. (reg.) Bucată tăiată dintr-un trunchi de copac. (Bucov., Maram.). – Din ucr. kolotyca (MDA).

colteșél, colteșele, (coltișel), s.n. Trunchi de copac tăiat în bucăți mici: “Și să-l taie coltișele / Și să-l facă păhărele” (Bilțiu, 1990: 7). – Din colteș + suf. -el (MDA).

colteșí, colteșesc, (colceși), v.t. (reg.) A curăța crengile de pe un copac doborât. – Din colteș (MDA).

cóltiș, s.n. v. colteș.

coltoán, s.m.f., adj. v. coltăuan.

colțireán, -ă, colțireni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Colțirea. 2. (Locuitor) din Colțirea. – Din n. top. Colțirea + suf. -ean.

colțireáncă, colțirence, s.f. Femeie originară din localitatea Colțirea. Lo¬cuitoare din Colțirea. – Din colțirean + suf. -că.

cólțun, colțuni, s.m. (reg.) Ciorapi scurți, până deasupra gleznelor, purtați de femei; șosete. ■ (onom.) Colțunescu, nume de familie în jud. Maram. – Din ngr. kaltsúni (DEX, MDA).

comandír, comandiri, s.m. (înv.) Comandant (în armată). – Din rus. komandir (Scriban, DEX, MDA).

comárnic, comarnice, s.n. Con¬strucție ridicată în apropierea colibei păcurarilor, alcătuită din patru stâlpi și mai multe polițe, prevăzută cu acoperiș, “pentru păstrarea cașului” (Dăncuș, 1986: 49): “Poate si mândru harnic: / Tătă vara-n comarnic, / Șohan nu lucră nimic” (Papahagi, 1925: 219). ■ (top.) Comarnic, deal în Fântânele (Lăpuș); deal în Oncești, Rozavlea, Valea Stejarului (Maram. Istoric); Comar¬nicele, munte (1.110 m) în apropiere de Baia Mare; Comarnice, deal cu fânațe în Borșa. (Sec. XV). – Din bg. komarnik “cabană, colibă păstorească” (Scriban, DEX, MDA); din sl. komara “cămară” (Șăineanu). ■ Cuv. rom. > ucr. ko¬marnyk (Candrea, după DER).

cómă, come, s.f. (reg.; înv.) Virgulă: “De se va întâmpla într'această carte de verșuri vre un cuvânt greșit sau vre o slovă nepusă, sau un pont, sau o comă la vre-on cuvânt, să le îndreptați fără vre-o îndoială…” (Bârlea, 1909: 76; doc. din 1821). ■ Exclusiv în Trans., Maram. și Bucov. de Nord. – Din germ. Komma, lat. comma (sec. XIX) (DER).

comănác, comănace, (comânac), s.n. (reg.) 1. Pălărie călugărească, rotundă, fără boruri, confecționată din lână: “Comănacul popii are, în vârf, o cruce” (Bilțiu, 2013: 77). 2. Capacul cazanului de la horincie. 3. Coif (de regulă, din carton): “Îngerii au comânac împodobit cu zgărzi de mărgele mul¬ticolore...” (Bilțiu, David, 2007: 141). – Din srb. kalamank (MDA).

comânác, s.n. v. comănac.

comấnd, comânduri, s.n. (înv.) Masa ce se dă pentru pomenirea unui mort; praznic. – Der. regr. din comânda (DEX, MDA).

comândá¹, comând, v.t. A însoți un mort la groapă, a prohodi; a se ocupa de în¬mor-mântare, de slujbe și pomeni: “Nice fete să mă cânte, / Nici feciori să mă comânde” (Papahagi, 1925: 169). – Lat. commendare, *commandare “a re¬comanda (...lui Dumnezeu, sufletul mortului)” (Scriban, MDA).

comândá², comând, v.t. (reg.; mil.) A da ordin, a porunci; a comanda. – Lat. commendare, magh. komendálni (MDA).

comândáre, comândări, s.f. (reg.; înv.) 1. Înmormântare. 2. Pomana mortului; masa ce se dă la înmor¬mântare: “Veseliți-vă oricare / C-aicea nu-i comândare” (Ștețco, 1990: 205). – Din comânda (DEX, MDA).

comândắu, s.n. (reg.; înv.) Petiție, plângere: “Și ne-om scrie-on co¬mândău, / La domnu solgăbirău” (Bilțiu, 1990: 8). – Probabil din comânda² “a porunci; a recomanda” + suf. -ău.

comb, comburi, s.n. (reg.; înv.) Nod: “A scos brăcinarul și a făcut pe el nouă comburi” (Bilțiu, 1994). – Din magh. gomb “nasture, buton, măciulie”.

combaínă, combaine, s.f. (dial.) Mașină agricolă de secerat și treierat; combină. – Var. a lui combină (DEX, MDA).

comédie, comedii, s.f. 1. Întâmplare hazlie: “Și s-au pus ei la joc și la comedii cât de multe, de tăți au râs de glumele lor” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 144). 2. Spectacol de bâlci: “...fără vrăji, fără descântece și fără comedii, care numai pace nu aduc” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 53). – Din tc. comedya (Scriban, DEX); din germ. Komoedie (DER).

comediéș, comedieși, (comediaș), s.m. Comediant, saltimbac; membru al unei trupe ambulante de teatru care dă spectacole în bâlciuri. – Din magh. komedias “comediant” (MDA).

comehér, comehere, (comher, comiher), s.n. (reg.) Plasă drep¬tunghiulară de pescuit ale cărei colțuri sunt prinse de capetele a două corzi de nuiele groase de alun sau răchită, dispuse cruciș; introducerea come¬herului în apă se făcea cu o prăjină sau cu o furcă de lemn: “O mai avut un comher de prins pești, cum era făcut demult, făcut cu acu, rar, de putei băga dejitu pân el” (Bilțiu, 2007: 187). ■ Termen atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. comiher. – Et. nec.

comhér, s.n. v. comeher.

comihér, s.n. v. comeher.

comís, s.n. v. comiz.

comisáș, comisași, (comișer), s.m. (reg.) Agent de poliție; comisar: “Și-n tăt satu un armaș, / Și-n tăt târgu-un comisaș” (Papahagi, 1925: 201). – Probabil var. a lui comisar.

comișél, comișei, (comișeu), s.m. (înv.) Ajutor de comis: “…am dat această carte, anume Ocetelnă, din Comișeul înălțatei crăiese, precum s-au datu și iclejile în țara Ardealului…” (Socolan, 2005; 165; doc. din 1870). – Din comis “persoană cu rang de comis” + suf. -el (MDA).

comitát, comitate, s.n. (reg., înv.) Unitate administrativ-teritorială condusă de un comite (sau conte). ■ La 3 iulie 1368, s-a înregistrat prima atestare a Maramureșului sub denumirea de comitat; până atunci era denumit district sau țară. – Din germ. Komitat (Scriban, DEX, MDA).

comíz, (comis), s.n. (reg.; înv.) (în armata austro-ungară) Pâine cazonă pentru hrana soldaților: “Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Și necopt și nesărat” (Bilțiu, 2002: 163). – Din germ. Kommis “cătănie; viață cazonă, de soldat”.

comlắu, s.n. (reg.; înv.) Drojdie (de bere): “Decât pită cu comlău, / S-o mânânci c-un mantalău, / Mai bine-o cojiță arsă…” (D. Pop, 1978: 160). (Trans., Banat, Maram.). – Din magh. komló “hamei” (DA, după DER; MDA).

comoríște, (comorâște), s.f. (reg.) Locație în care se ascundeau bunurile de preț (ale comunității și ale bisericii) din calea năvălitorilor străini. ■ (top.) Comoriște, deal în Bârsana; “tradiția spune că în acest dâmb erau ascunse, în timpuri de primejdii, anumite lucruri scumpe ale mănăstirii” (Roșca, 2004: 221). – Din comoară “tezaur” + suf. -iște.

comotí, comotesc, v.t. A aduna, a strânge: “Oile le-o comotit laolaltă și dimineață bună s-o sculat și o plecat în sat, la gazdă…” (Bilțiu, 1999: 215). – Et. nec., cf. comot “jug”.

comotít, -ă, comotiți, -te, adj. Adunat, strâns. – Din comoti.

compectór, compectori, (cumpuc¬tor), s.m. (reg.) Legător de cărți: “1778, luna lui Mai, 22 de zile, s-au scris, prin cheltuiala lui Coman Vlonga Ștefan, de Voița Filip compectorul și dascălu în Moiseiu” (Bârlea, 1909: 138). – Var. a lui compactor (MDA).

composesiúne, composesiuni, s.f. (înv.) Coproprietate; proprietate ob¬ștească. – Din con + posesi(un)e (MDA).

composesór, composesori, s.m. (înv.) Proprietar de pădure și pășuni asociat într-un composesorat; co¬proprietar. – Din lat. compossessor, -oris (MDA).

composesorát, composesorate, s.n. (înv.) Formă de proprietate ob¬ștească asupra terenurilor și pășunilor: “S-au aedificatu și zugrăvit cu banii compossesoratului...” (Bârlea, 1909: 137). ■ Pădurile, ca de altfel și pășunile, au fost în Maram. din¬tot¬deauna proprietate comună, cu drept de folosință în comun. Datorită acestui fapt, ele au primit denumirea de composesorate, iar proprietarii lor s-au numit composesori (Dăncuș, 1986: 64-65). ■ Ges¬tionarea în comun a averilor (teren pentru pășunat, lemne de construcție) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea și întreținerea drumurilor, pădurilor, bisericilor și a altor edificii publice; în sec. XIV se tran¬sformă în composesorate nobiliare (Filipașcu, 1940: 28). – Din lat. com-possessoratus (MDA).

compuctór, s.m. v. compector.

compút, computuri, s.n. (arh.) Calcul, socoteală, aritmetică: “Manual de comput, de Grigore Borgovan, Gherla…” (Câmpeanu, 2016). – Din lat. computus (MDA).

computá, computez, v.t. (arh.) 1. A calcula. 2. A echivala: “…computându-se marca cu patru florin de aur” (Mihaly, 1900: 784; dipl. 323). – Din lat. computare (MDA).

computát, -ă, computați, -te, adj. (arh.) Calculat, echivalat: “…folosința alor 5 păminte computate în 30 coroane” (Câmpeanu, 2016). – Din computa.

concéd, (concet), s.n. (pop.) Concediu (militar); învoire: “La o săp¬tămână i s-a părut că vine pe lângă el o cătană, care venise în concet din armată și care era din vecini” (Bilțiu, 1999: 371). – Var. a lui concediu “vacanță” (MDA).

concét, s.n. v. conced.

cónci, conciuri, s.n. (reg.) 1. Coc, păr adunat și prins cu agrafe în creștetul capului: “Din conciu fetelor, / Din struțu feciorilor” (Memoria, 2001: 33). 2. Moț. Pasăre cu conci = pasăre moțată. ■ (top.) Conciu, pădure, deal în Băiuț și Strâmbu Băiuț (zona Lăpuș) (Vișovan, 2008). – Din magh. konty “coc, conci” (Cihac, DA, după DER; DEX, MDA).

conciát, -ă, conciați, -te, (conciuiat, conciuiet), adj. (despre păsări) Moțat. – Din conci “moț” + suf. -at (MDA).

conciuát, adj. v. conciat.

concúrge, concurg, v.i. (înv.) A contribui la înfăptuirea unei opere; a concura. – Din lat. concurrere (după curge) (Scriban, MDA, DEX).

congregațiúne, congregațiuni, s.f. Organizație catolică; asociație reli¬gioasă: “…a fost judecat prin con¬gregațiunea comitatului Beregh, ținut prin Leustachiu, palatinul țerei” (Mihaly, 1900: 148; dipl. 63). – Lat. con¬gregation, -onis (Scriban, MDA).

conjurá, conjur, v.t. (înv.) A înconjura: “Ș-o plecat s-o cate ca s-o conjoare cu dragostea și căldura lui” (Faiciuc, 2008: 405). – Moștenit din lat. congiro, -are (MDA).

conjurát, conjurați, -te, adj. (înv.) Înconjurat. – Din conjura.

conopíșniță, conopișnițe, (colopt’iș¬t’iriță, coropt’iștiriță, cânepișt'iriță), s.f. Insectă dăunătoare plantelor, care trăiește în pământ și atacă rădăcinile legumelor (Gryllotalpa vulgaris). ■ “Strâcă mălaiul jâb, tăt îl taie; aceia-i veninoasă ca gândacu” (ALRRM, 1973: 608). – Din bg. konopištica (Scriban, DEX, MDA).

contráctuș, s.n. (înv.) Acord scris; contract: “Scris-am la 1768, iară și aceasta să să știe că noi am fost făcut contrătuș pe banii cărților…” (Socolan, 2005: 245). – Lat. contractus (MDA).

contralắu, contralăi, s.m. Instru¬mentist ce interpreta la vioara a II-a; contraviolonist: “Traje, contralău, pă contră, / Că ți-or da fetele ghiontă” (Bilțiu, 1994: 270). – Et. nec. (MDA).

contráș, contrași, s.m. Dușman. ■ (onom.) Contraș, nume de familie în jud. Maram. – Din contra “opus; împotriva” + suf. -aș.

cónță, conțuri, s.f. (reg.) Partea urzelii de la capătul pânzei care nu se mai poate țese și care se taie când se scoate pânza din război. ■ Atestat în Maram. Istoric, cu excepția localităților din est, unde se folosește sin. oroc. – Cf. conț “bucată”.

conțopáș, conțopași, s.m. (reg.) Persoană care execută lucrări mărunte de birou; copist: “Vine Sasu conțopașu” (Antologie, 1980: 83). – Var. a lui conțopist (< germ. Konzipist “redactor al unui act”).

convíct, convicte, s.n. (înv.) Internat, cămin pentru elevi; alumneu: “…convictul a fost înființat pentru întreținerea elevilor ce frecventau cursurile preparandiale și intenționau să devină dascăli…” (Câmpeanu, 2016: 15). – Lat. convictus, germ. Konvikt (sec. XIX) (DER).

cópă, cope, s.f. (reg.) Glugă, claie: “Cânepa am făcut-o snopi, am uscat-o puțin, snopii în copă, pă urmă am dus-o la baltă” (Grai. rom., 2000). ■ (onom.) Copa, nume de familie în jud. Maram. – Et. nes.; posibil din cop “fâșie îngustă de pământ”.

copălniceán, -ă, copălniceni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Copalnic. 2. (Locuitor) din Copalnic. – Din n. top. Copalnic + suf. -ean.

copălniceáncă, copălnicence, s.f. Femeie originară din localitatea Copalnic. Locuitoare din Copalnic. – Din copălnicean + suf. -că.

copârșéu, copârșee, s.n. (reg.) Sicriu; sălaș, coștiug: “Din locuț de copârșeu / Puneți scoarță de durdzău” (Papahagi, 1925: 102-103). – Din magh. koporsó “sicriu” (DEX, MDA).

cópcă¹, copci, (copcie), s.f. Scoabă folosită pentru fixarea grinzilor la casele de lemn. – Din tc. kopca (Șăineanu, DA); din bg. kopce (Cihac, DEX); din rus. kopka “săpătură” (Scriban, MDA).

cópcă², copci, copce, s.f. Săritură pe care o fac animalele când fug repede; (despre cai) în galop: “Cu murgul venind în copce” (Brediceanu, 1957: 107). – Din bg. kopka (DEX, MDA), cf. ucr. kopnuty “a da cu copita” (DER).

coperatívă, coperative, s.f. (înv.) Magazin de desfacere a mărfurilor (alimentare și nealimentare), în mediul rural, aparținând unei organizații coo¬peratiste; bold; (denumire specifică exclusiv în perioada 1950-1990). ■ În Maram. din dreapta Tisei s-a semnalat var. cumpărătivă “magazin de haine”, format prin asocierea dintre cooperativă și cumpărătură (etim. pop.). – Din fr. cooperative “cooperativă” (DEX, MDA).

cópil, copii, (dial. copt’il), s.m. 1. Bastard; copil din flori (din fete nemăritate); spuri, măndrâlău. 2. Fir de mălai sau de viță-de-vie, ce crește din tulpină. ■ Termen semnalat în zonele Codru și Chioar, dar și în nordul Crișanei și Sătmar, respectiv în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “bastard”. ■ (onom.) Copil, Coptil, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. kopil (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu). ■ Cuv. rom. > magh. kópé, gobé, săs. kopil, ucr. kópyu, pol. ko¬pirnak, ko¬pirdan “copil nelegitim”.

copilí, copilesc, (dial. copt’ili), v.t. 1. A tăia lăstarii. ■ (în expr.) A copili via = a tăia cârceii de la vie, pentru a permite dezvoltarea strugurilor. 2. (reg.) (în var. dial. coptili) A viola, a silui (în Maram. din dreapta Tisei). – Din copil “lăstar” (cf. copil “prunc”) (DEX, MDA).

copilít, -ă, copiliți, -te, adj. Curățat de vlăstari tineri. – Din copilí.

cópos, -ă, copoși, -e, adj. Chel, pleșuv. ■ (onom.) Copos, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. kopasz “chel” (MDA).

coptătúră, coptături, s.f. 1. Pâine coaptă sau, în general, produs de panificație. 2. Cocătură, prăjitură. 3. (med.) Infecție. ■ “Se opărește cu apă sărată sau se pune pe ea frunze de crin ori compresă de pâine amestecată cu unsoare” (Faiciuc, 1998: 100). – Din copt + suf. -ătură (DEX, MDA).

coptúră, copture, (cuptură), s.f. (min.) Bucată de rocă incomplet desprinsă din tavan sau de pereții unei galerii de mină, care amenință să cadă. – Din copt + suf. -ură (Scriban, DEX, MDA) sau lat. coctura (refăcut după copt) (Șăineanu, DEX; Frățilă, 2000: 96).

copturí, copturesc, v.t. (min.) A curăța rămășițele de rocă din galeria de mină, după dinamitare. – Din coptură.

corástă, s.f. v. curastă.

corátor, s.m. v. curator (“admi¬nistrator la biserică”).

corăí, corăiesc, (curăi), v.i. (ref. la intestine) A chiorăi. – Formă ono¬matopeică (MDA).

corătoáre, s.f. v. curătoare.

corb, corbă, coarbă, adj. 1. Negru: “Cucule, pasăre coarbă, / Spune la mândru că-s roabă” (Papahagi, 1925: 182). 2. Negricios, brunet; bărnace: “M-o lăsat că nu i-s dragă / Ș-o cuprins o coarbă neagră” (Papahagi, 1925: 192). – Cf. corb “pasăre cu penaj negru” (MDA).

corbáci, s.m. v. scorbaci (“bici”).

córci¹, s.m. (reg.) Corcitură. – Din magh. korcs “încrucișat” (Galdi, după DER; DEX, MDA).

córci², corciuri, s.n. (reg.) Tufă: “Sub cel corci de păducel / Șede-un hireș pribegel” (Papahagi, 1925: 259). – Din ucr. korč (Scriban).

corcí³, corcesc, v.r. (reg.) (despre plante sau animale) A se amesteca, a se încrucișa: “Cor¬ci¬toriul o corcit, / Diochitoriu o diochet” (Bilțiu, 1990: 287). (Maram., Bucov.). – Din corci¹ (DEX, MDA).

córcie, corcii, (corciuie), s.f. (reg.) 1. Grătar de nuiele pentru cărat fânul; împletitură de lețuri din spatele unei căruțe. 2. Grătar de lemn, prins în perete, deasupra ieslei, în care se pune nutreț pentru cai; șereglă. 3. Targă. – Din sl. kruči (Miklosich, după DER), cf. magh. korcsolya “plan înclinat, patină” (Scriban), ucr. korčuhy “sanie” (DER).

corcíos, -oasă, corcioși, -oase, adj. (reg.) Stufos, tufos: “Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos” (Bârlea, 1924, I: 107). – Din corci “tufă” + suf. -os.

corcít, -ă, corciți, -te, adj. (reg.) Amestecat, încrucișat, împerecheat. – Din corci³ (DEX, MDA).

corcitúră, corcituri, s.f. Animal rezultat din amestecul a două rase. – Din corci³ + suf. -itură (MDA).

corciúie, s.f. v. corcie (“grătar de nuiele”).

corcodúș, corcoduși, s.m. (bot.) Arbust din familia rozaceelor cu fructe mici, galbene sau roșii (Prunus cerasifera); specie de prun: “De nimica nu mi-i dor, / Ca de flori de corcodușă, / De gura lelii Anuță” (Ștețco, 1990: 285). – Posibil din corcodușă (Scriban, MDA).

corcoșádă, s.f. (reg.) 1. Fructul corcodușului. 2. Specie de grâu care crește din același bob; grâu buiac. ■ Derivarea de sens se explică prin asemănarea cu “obiceiul” corcodușelor de a crește câte două, lipite, precum siamezele. – Et. nec.

cordalắu, cordalauă, s.n. Ferăstrău mare pentru tăiat trunchiuri groase de copaci (în Chioar). – Probabil din coardă “arc, resort” + suf. -lău.

cordățél, cordățele, s.n. Motiv sub forma unui val realizat pe benzile de vopsea în olărit. – Din coardă “sfoară, șiret, vlăstar” + suf. -ețel.

cordénci, cordence, (șcordenci, codrenci), s.n. (pop.) 1. Partea mobilă de la meliță. 2. Speteaza (de la războiul de țesut) pe care se înfășoară firele cu care se execută ornamente. – Cf. coardă (Șăineanu, DEX) + suf. -enci (MDA).

cordohán, cordohane, s.n. (reg.) Piele (de capră) tăbăcită: “Făr’ de cordohan / Să țâie batăr un an” (Papahagi, 1925: 225). – Var. a lui cordovan “piele tăbăcită” (< it. cordovano “locuitor din Cordova” < sp. cordoban < n. top. Cordoba, oraș în Spania) (Scriban, DER).

corélă, corele, (coleră), s.f. Boală epidemică mortală; holeră: “Aceie o zâs că o fost moartea, c-apoi acolo, în partea aia o murit multă lume. În două săptămâni o murit și coconi și bătrâni și bătrâne. Corelă îi zâce la aceie” (Bilțiu, 2007: 306). – Var. a lui holeră.

córfă, corfe, s.f. (reg.) 1. Coș pentru evacuarea fumului (la cuptoarele tradiționale), mai larg la partea inferioară și mai strâmt la partea superioară, ce pornește de deasupra vetrei, trece peste cuptor și conduce fumul în tindă. 2. Coviltir; herneu, arnău. – Din germ. Korf “coș, paner” (DEX, MDA), prin interm. săs. korf (Șăineanu).

corház, corhazuri, s.n. (reg.) Spital, stabiliment: “Și s-o-mplut corhazurile / Pân tăte orașele” (Papahagi, 1925: 203). – Din magh. kórház “spital” (MDA).

corhán, s.n. v. corhă.

córhă, corhe, (corhan), s.f. (reg.) 1. Versant abrupt. 2. Coastă de deal râpoasă. 3. Prăpastie, râpă; berdă. ■ (top.) Corha Bradului, deal în Săliștea de Sus; Corha Carelor, deal în Săcel; Corha Prelucilor, deal în Dragomirești; Corhele Pietrosului, gol de munte în Munții Rodnei. – Comp. cu rus., ucr. kurhan “putred” (Scriban, MDA).

corhăní, corhănesc, v.t. (reg.) A trage, a tracta bușteni din pădure, cu ajutorul țapinelor, până la poalele coastei în exploatare. – Din corhan, corhană “râpă” (MDA).

corhănít, -ă, corhăniți, -te, adj. (reg.) (ref. la bușteni) Tractat. – Din corhăni.

coridắu, s.m. v. corigău.

corigắu, corigăi, (coridău), s.m. Motiv decorativ aplicat pe lemn, care are la bază linia frântă; zigzag: (ref. la ouăle de Paști) “Făce pă ele cocârlate, greble, corigauă” (Bilțiu, 2009: 107). – Et. nec.; probabil din cordău, cf. cordățel.

corlán, corlane, s.n. Sobă, burlan; horn. ■ (onom.) Corlan, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui cotlon “ungher, ascunziș, firidă” (MDA); “rudă cu burlan, burlui, gurlui” (Scriban).

corléț, corlețe, (cotleț, cocleț), s.n. (reg.) Ochiurile ițelor prin care se trec firele urzelii (la războiul de țesut). – Et. nec. (MDA).

cormán, cormane, (cormană), s.n. (reg.) 1. Cârmă. 2. Volan. 3. Ghidon de bicicletă. 4. Parte componentă a plu¬gului, care răstoarnă brazda. – Din magh. kormány “cârmă”, scr. korman, sl. krǔma, krǔmilo “cârmă” (Scriban, DEX, MDA).

cormaníș, s.m. v. cormănaș.

cormănáș, cormănași, (cormaniș), s.m. (reg.) Vâslaș de plută: “Această sfăntă Evanghelie s'au legat de nou în anul 1820, cu 30 de sloți v., dela cormaniși și secherîși...” (Bârlea, 1909: 193). ■ “Îndreptător, cel care îndreaptă mersul plutei, cu opacina, o lopată lată; între romînii din Biserica Albă, Sat-Slatina și din amîndouă Apșele [în Maram. din dreapta Tisei, n.n.] sînt plutașii cei mai vestiți: unii merg cu plutele chiar până în Orșova” (Bârlea, 1909). – Din magh. kormányos (Bârlea, 1909); sau din corman + suf. -aș.

cormăní, cormănesc, v.t. (reg.) 1. A conduce (un vehicul). 2. A vira, într-o parte sau alta, prin acționarea cormanului. – Din cormană (MDA).

corn, coarne, cornuri, s.n. 1. Parte componentă a plugului: “Mulți bărbați nu se mai duc / Să țâie de corn de plug” (Bilțiu, 1996: 306). 2. Colț: “În patru cornuri de lume” (Papahagi, 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (uzual: dim., pl. cornulețe). (Maram., Trans. Nord). 4. Căprior așezat pe laturile lungi ale șarpantei (Stoica, Pop, 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. ■ (top.) Corni, sat aparținător de com. Bicaz. – Lat. cornu (MDA).

cornáci, s.m., pl. (reg.) Coarne la plugul de lemn: “Avem plug de lemn, cu aeste cornaci de lemn, nu de fier” (Grai. rom., 2000). – Din corn + suf. -aci (DEX, MDA).

corneán, -ă, corneni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Corni. 2. (Locuitor) din Corni. ■ (onom.) Cornean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Corni + suf. -ean.

corneáncă, cornence, s.f. Femeie originară din localitatea Corni. Locuitoare din Corni. – Din cornean + suf. -că.

corneșteán, -ă, corneșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cornești. 2. (Locuitor) din Cornești. ■ (onom.) Corneștean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cornești + suf. -ean.

corneșteáncă, corneștence, s.f. Femeie originară din localitatea Cornești. Locuitoare din Cornești. – Din corneștean + suf. -că.

cornét, s.n. v. corniște.

corníș, s.f. v. corniște.

corníște, corniști, (corniș, cornet), s.f. Pădure de corni. – Din corn “arbust” + suf. -iște (MDA).

cornurár, cornurari, s.m. 1. Unealta tâmplarului care are un unghi drept și cu care trasează lemnul care trebuie debitat; vinclu, colțar. 2. Olană; țiglă. ■ Termenul a circulat în centrul și nordul Trans. (ALR, s.n., vol. II, h. 565). – Din corn, cornuri + suf. -ar (MDA).

cornúș, -ă, cornuși, -e, adj. Cu coarne mari: “Nu-i bou așa de cornuș să nu să ciungăra” (Papahagi, 1925: 324). – Din corn + suf. -uș (MDA).

coroánă, coroane, (corună), s.f. Monedă austro-ungară: “De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună” (Bârlea, 1924, I: 173). ■ “În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântărețului pe an, pe care fieștecare cap de familie trebuie s-o plătească” (Bârlea, 1924, II: 474); ■ (geol.) Coroana, numele izvorului principal de apă minerală din Săpânța. Apa s-a îmbuteliat și s-a comercializat de la sfârșitul sec. XIX, până în 1988; în prezent, este folosită doar de localnici și turiști. – Lat. corona “coroană” (sec. XVII) (DER, DEX, MDA).

coroboáie, corobăi, s.f. Văgăună; vale adâncă a unui râu. ■ (top.) Coroboaia, munte în Borșa (Mihali, 2015: 73). – Et. nec. (MDA).

coroienáș, -ă, coroienași, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Coroieni. 2. (Locuitor) din Coroieni. – Din n. top. Coroieni + suf. -aș.

coroieșáncă, coroieșence, s.f. Femeie originară din localitatea Coroieni. Locuitoare din Coroieni. – Din coroienaș + suf. -ancă > coroienășancă și prin disilimarea totală a primului n > coroieșancă (Frățilă).

corompéu, corompei, s.m. (reg.) Cartof; croampă. – Probabil din croampă, crumpă, crumpenă.

coropíștiriță, s.f. v. conopișniță.

corșắu, corșauă, s.n. (reg.) Vas de sticlă (de 5 sau 10 l), îmbrăcat în împletitură de nuiele, pentru de¬po¬zitarea vinului sau a horincii; da¬migeană; coș de uiagă, spetezar. – Din ucr. korsov, cf. magh. korsó “ulcior, borcan”.

cortí, cortesc, v.t. (reg.; înv.) A pofti, a îndemna: “Zis-o mândru că-l corté / Să doarmă pe mâna me” (Bârlea, 1924, I: 261). ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. – Din magh. korty “înghițitură, sorbitură, dușcă” (MDA).

cortíl, (cortilă), s.n. (reg.; înv.) Adăpost, locuință. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “cazare; gazdă”; vezi și cvartilă. – Din germ. Quartier “cantonament; cazare, adăpost, gazdă” (Țurcanu, 2005); din magh. kortély (MDA).

corturár, corturari, s.m. Țigan nomad: “Celuit-o, celuit / Un fecior de corturar / Pe o fată de domnar” (Bârlea, 1924: 49). – Din cort, corturi + suf. -ar (Scriban, MDA).

coruián, -ă, coruieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Coruia. 2. (Locuitor) din Coruia. ■ (onom.) Coruian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Coruia + suf -an.

coruiáncă, coruience, s.f. Femeie originară din localitatea Coruia. Locuitoare din Coruia. – Din coruian + suf. -că.

corúnă, s.f. v. coroană (“monedă”).

corván, corvane, (corvană), s.n. (înv.) 1. Visteria templului; casă de bani păstrată în altarul bisericii. 2. Cutia milei: “…și au dat în corvoana be¬searecii precum văduva doi fileri, cincizeci de florinți pomană…” (Socolan, 2005: 327). – Din ngr. korvanas (Scriban, DER, MDA).

corvánă, s.f. v. corvan.

cosálă, s.f. v. coseală.

cosalắu, cosalauă, s.n. (reg.) Fânaț, cosaștină, loc cu iarbă, țarină de fân: “Amu 27-28 de ai, pământu' o fo' laolaltă, n-o fo' împărțât nicăieri. Tăt cosalău' o fo’ a satului” (Papahagi, 1925: 325). – Din magh. kaszáló “fânaț; cosaș” (MDA).

cosáștină, cosaștine, s.f. (reg.; înv.) Terenul de pe care s-a cosit iarba; cosalău. – Var. a lui cosiștină (MDA).

cosấie, s.f. (reg.) Coada de lemn de la coasă; toporiște. – Probabil din coasă.

cosấță, cosâțe, s.f. Coadă de păr întoarsă în jurul capului. ■ În Maram., cuvântul se folosește mai rar; de comun se zice pletitură (Țiplea, 1906). – Din bg. kosica (DER, DEX, MDA).

cóscă, coști, (coiscă), s.f. (reg.) 1. Zahăr cubic. 2. Piatră mică sau bucată de faianță sau gresie. 3. Zar. 4. Bucată pătrată din aluat. 5. (în var. coiscă) Încăpere foarte mică, unde, de obicei, se închid păsările de curte. – Probabil var. a lui coțcă “zar”; sau din magh. kocka “cub”.

coscíug, s.n. v. coșciug.

coseálă, coseli, (cosală), s.f. Lucru de mână, cusătură, broderie: “În fiecare seară, în zilele lucrătoare, acolo s-adunau fetele în șezătoare, care cu caierul, care cu coseli de mână...” (Bil¬țiu-Dăncuș, 2005: 143). – Din coase + suf. -eală > -ală (MDA).

cositór, cositoare, s.n. (reg.) Teren bun pentru cosit iarba; cosalău. – Din cosi + suf. -tor (MDA).

cosór, cosoare, s.n. Cuțit scurt, cu vârful încovoiat, întrebuințat, de regulă, în viticultură sau pomicultură. ■ (onom.) Cosor, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. kosorǐ, de la kosa “coasă” (Șăineanu, DEX), cf. srb. kosor, magh. koszor.

costenár, -ă, costenari, -e, (cos¬tenean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Costeni. 2. (Locuitor) din Costeni. ■ (onom.) Costenar, Costeneanu, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Costeni + suf. -ar.

costeneán, s.m.f., adj. v. costenar.

costíș, -ă, costiși, -e, adj. 1. Înclinat, aplecat. 2. Pieziș, oblic. 3. (adv.) Încruntat: “Să uită costiș când e mânios” (ALRRM, 1969: 29). – Din coastă + suf. -iș (DEX, MDA).

costíță, costițe, s.f. Coastă de munte: “O-am lăsat pă o costiță, / Culegând flori de pomniță” (Papahagi, 1925: 266). – Din coastă “pantă” + suf. -iță (Scriban, DEX, MDA).

costrấș, costrâși, s.m. Specie de pește de apă stătătoare sau lin curgătoare; biban (Perca fluviatilis Linnaeus). ■ Semnalat în râurile Apșița, Vișeu, Tisa, Iza. – Din srb. kostreš, cf. pol. kosztur “biban” (DA după DER; MDA).

costréie, s.f. (bot.) Plantă erbacee din familia gramineelor, sorg (Sorghum halepense); iarba ce crește prin lanurile de porumb: “Merge și îi dă costreie, / Nici așa nu vrea să steie” (Bârlea 1924, II: 212). ■ (top.) La Costreie, arătură în Ungureni. – Cf. bg. koštrjava (MDA).

coș, coșuri, s.n. 1. Construcție pentru depozitarea porumbului con¬fec¬ționată din nuiele împletite; coștei, hambar. 2. Cucui, umflătură. 3. Îm¬pletitură din nuiele pentru depozitat sau transportat obiecte. 4. Albie, covată. 5. Partea în care se toarnă grăunțele la măcinat. 6. Horn. – Din sl. koši “coș” (DEX, MDA).

coșár, coșare, s.n. 1. Hambar pentru depozitarea porumbului, con¬struit din nuiele împletite, îngust de 60-80 cm și lung de 4 m, înalt de 3 m, evazat în partea de sus, cu acoperiș de două sau patru ape, din draniță; coștei (specific în zona Chioar). 2. Țarc mic pentru oi (unde, de regulă, se țin oile șchioape). ■ (onom.) Coșar, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. košara “țarc, îngrăditură”, cf. bg., srb. košara “staul de nuiele” (DEX, DER, MDA).

coșárcă, coșerci, (coșerneu), s.f. Coș mare de nuiele, cu două toarte: “Să trezește Ion cu o fată că trece pân munte, pă la el, cu o coșarcă în mână...” (Bilțiu, 2007: 134). ■ (onom.) Coșarcă, nume de familie în jud. Maram. – Din coșar + suf. -că (DEX); din magh. kosárka (MDA).

coșărcár, s.m. v. coșercar.

coșất, adj. v. coșit (“umflat”).

coșcíug, coșciuge, (cosciug), s.n. (reg.) Sicriu. ■ În Maram., se folosește mai frecvent sin. copârșeu. ■ (onom.) Cosciug, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. kovǔčegǔ “cutie”, cf. rus. kovčeg (Scriban, MDA), după coș.

coșconár, coșconare, s.n. (reg.) Coteț. – Et. nec. (MDA).

coșconéață, coșconețe, s.f. (reg.) Adăpost improvizat. – Et. nec. (MDA).

cóșcovă, coșcove, coșcoave, s.f. (reg., înv.) Umflătură care se face pe pâine, în timpul coptului; răsunoi. – Din tc. kos-kof “complet golit” (MDA).

cóșer, adj. v. cușer.

coșercár, coșercari, (coșărcar, coșergar), s.m. Meșter de coșerci. ■ (onom.) Coșercar, nume de familie în jud. Maram.; Coșercari, poreclă pentru locuitorii din Culcea. – Din coșarcă + suf. -ar (MDA).

coșernéu, s.n. v. coșarcă.

coșí, coșesc, (coșî), v.r. (reg., înv.) 1. (ref. la pâine) A se umfla: “S-o coșât pt'ita” (ALRRM, 1971, h. 528) = are umflături care crapă în timpul coptului. 2. A se coșcovi. – Din srb. košiti (MDA).

coșít, -ă, coșiți, -te (coșât), adj. Umflat: “Pt'ită coșâtă” (ALRRM, 1971, h. 528). – Din coși.

cóșniță, coșnițe, s.f. Coș în care se țineau familiile de albine, confecționat din nuiele împletite, de formă conică, lipit în interior cu pământ; știubei. ■ Specific zonei Chioar. – Din sl. košǐnica (Scriban, DEX, MDA).

coștéi, coșteie, (coștui), s.n. (reg.) Construcție din nuiele sau scânduri pentru depozitarea porumbului; coșar, cotarcă: “Că la gazde-am văzut cai, / Și coșteie cu mălai. / Tu, mândruț, de-acele n-ai” (Bilțiu, 2006: 193). – Din ucr. kosili (MDA); din coș “coșar” + suf. -tei (Graur, Loșonți).

coștiuián, -ă, coștiuieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Coștiui. 2. (Locuitor) din Coștiui. – Din n. top. Coștiui + suf. -an.

coștiuiáncă, coștiuience, s.f. Femeie originară din localitatea Coștiui. Locuitoare din Coștiui. – Din coștiuian + suf. -că.

coștúi, s.n. v. coștei.

cot, coți, s.m. 1. Unitate de măsură pentru lungimi, care reprezintă distanța de la cot până la în¬cheietura palmei (0,6 m): “Să măsoară pământu, / Tăt pământu cu cotu” (Memoria, 2001: 1). 2. Meandră, curbă. 3. Cotitură, întor¬sătură. – Lat. cubitus, cubitum “cotul brațului” (Șăineanu, DEX, MDA).

cotá, cot, v.t.r. (reg.) 1. A căuta: “Că tot amu coa’ să-și aline durerea…” (Papahagi, 1925: 127). 2. A trata un bolnav pe cale empirică; a descânta. 3. (r.) A se uita, a se privi (în oglindă): “Mură coaptă-s ochii tăi, / Vino să mă cot în ei” (Bilțiu, 1996: 293). – Var. a lui căuta (< lat. *cautare).

cotáibă, cotăibi, s.f. (reg.) Coteț pentru găini; cotruț. – Probabil din ucr. cotobany (MDA).

cotárcă, cotărci, s.f. (reg.) 1. Coș: “Când este copt porumbul, se rup cucuruzii în pănuji și se pun în cotărci, cu care se duc la o grămadă sau direct în car” (Faiciuc, 2008: 256). 2. Hambar pentru depozitat știuleții de porumb; coștei, coșargă (în Chioar și Codru). 3. Leagăn confecționat din nuiele: “Eu te legân în cotarcă, / În cotarcă de răt’ită, / Să n-ai grijă de nemnică” (Calendar, 1980: 17). ■ (onom.) Cotarcău, poreclă și supranume în Dragomirești, “cel ce face cotărci”. – Din srb. kotarka “un fel de șură” (Scriban); din srb., magh. kotarka (MDA).

cotătoáre, cotători, s.f. (reg.) 1. Oglindă: “Să nu te uiți în cotătoare după asfințitu soarelui, că visezi urât” (Calendar, 1980: 37); “La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu fața la perete” (Idem, p. 91). 2. Femeie specializată în a ghici viitorul și a alunga, prin vrăji, spiritele rele; vră¬jitoare. ■ Termen specific sub¬dialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din cota “a se privi (în oglindă)” + suf. -toare.

cotấng, cotângi, s.m. (reg.) Co¬pilandru, băiețandru: “Trage, ’mpinge, măi cotânge, / Și-i vedé cu ce-i ajunge” (Memoria, 2004-bis: 1.361). – Din magh. katáng (MDA).

cotârlắu, cotârlauă, s.n. (reg.) 1. Cotlon; gaura dintre cuptor și perete. 2. Terasa de la cotețul porcilor (în zona Codru). – Et. nec. (MDA).

coteciór, cotecioare, s.n. Coteț mic: “Păstorița era tare săracă. Ședea într-o colibă mică, cât un cotecior și n-avea alte cele decât hainele de pe ea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 127). – Din coteț “adăpost pentru animale” + suf. -ior (MDA).

cotléț, s.n. v. corleț.

cotodí, cotodesc, v.r. (reg.) A se pregăti (de ceva). – Et. nec.

cotóz, cotozuri, s.n. 1. Balmoș, mămăligă. (Trans. de Nord, Mold.). 2. Bucăți de pâine cu lapte acru. ■ (onom.) Cotoz, poreclă și nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (DER).

cotrâmbá, cotrâmb, v.r. 1. A se schimonosi. 2. A se suci. 3. A se strâmba. – Cf. cotumba, strâmba (MDA).

cotrâmbát, -ă, cotrâmbați, -te, adj. Strâmb, sucit. – Din cotrâmba.

cotrâmbós, -oasă, cotrâmboși, -oase, adj. (reg.) Mânios, înciudat, morocănos: “Mere, cântă mânios, / Vine-acasă cotrâmbos” (Bilțiu, 1990: 424). – Din cotrâmba + suf. -os.

cotreánc, cotrenci, s.n. (reg.) Iarbă rea, îmbătrânită, din care a rămas numai cotorul; ogrinji. – Cf. cotor, cotreanță (MDA); prin sincoparea lui o din *cotoreanc, der. din cotor + suf. -eac (Loșonți, 2001); din cotor + suf. -e(n)ci > cotorenci, de la care s-a refăcut un sg. cotoreanc > cotreanc (Frățilă).

cotreánță, cotrențe, s.f. Cârpă, zdreanță. – Din magh. kotroncz (DEX).

cotroápă, s.f. v. hârtoapă (“groapă, râpă”).

cotrobăí, cotrobăiesc, v.t. 1. A căuta cu de-amănuntul: “Apoi, cum o mai cotrobăit omu pân casă, dă și de crâsnic” (Bilțiu, 2007: 356). 2. A cerceta, a scotoci. – Creație expresivă (DER); din cotrob, cotroabă “adăpost, coteț” (Loșonți, 2001).

cotrobăít, -ă, cotrobăiți, -te, adj. Cercetat, iscodit. – Din cotrobăi.

cotruí, cotruiesc, (cutrui), v.r. (reg.) A se deteriora, a se strica (din cauza utilizării, de-a lungul anilor): “Lucrurile vechi îs numa' bune de focălit, că tăte s-o cutruit de atâta amar de ani” (Ana Bud, 72 ani; Breb). – Posibil din magh. kotor, kotorni “a râcâi, a scormoni; a scociorî”.

cotruít, -ă, cotruiți, -te, (cutruit), adj. (reg.) Stricat, deformat, alterat. – Din cotrui (MDA).

cotrúț, cotruțe, s.n. (reg.) 1. Ungheț, boltiță lângă sobă, care servea de culcuș pisicilor; colț din vatră. 2. Coteț pentru găini; cotaibă. – Cf. ceh. katrč “colibă”, magh. kotrócz (Cihac, după DER); din magh. kotrócz (MDA).

cotúnă, s.f. v. cătană (“soldat”).

couáci, s.m. v. căuaci (“fierar”).

cováci, s.m. v. căuaci (“fierar”).

covăcíe, covăcii, (coăcie, căocie), s.f. (reg., înv.) Fierărie; făurărie. ■ (top.) Coăcie, fânațe și pășune în Moisei. – Din covaci “fierar” + suf. -ie (Scriban, MDA).

covățất, -ă, covățâți, -te, (covățit), adj. 1. Scobit. 2. Încovoiat, cocoșat; cu cocoașă: “Și la spate o fo’ covățâtă, ca și covata pitii” (Papahagi, 1925: 125). 3. Sub formă de covată; ridicat, bombat; deluros. – Var. a lui covățit.

covățí, covățesc, v.t. A scobi, a da o formă concavă. – Din covată (MDA).

cozléu, s.n. (reg.; înv.) Mobilă de bucătărie; bufet, dulăpior: “Pă scaunu cel cu spate / Plin cu vase nespălate; / Pă cozleu' cel feștit / Tot o lingură și-un blid” (D. Pop, 1978: 175). – Din magh. kaszli “dulăpior” (Țurcanu).

crac, craci, s.m. 1. Creangă. 2. Braț de râu. – Din bg. krak “picior” (DER, MDA).

crácoș, -ă, cracoși, -e, adj, adv. (reg.) Crăcănat, cu picioarele strâmbe. – Din crac + suf. -oș.

cráiner, craineri, (grainer), s.m. (reg.) Nume dat etnicilor germani (colonizați în Maram.), care lucrau în exploatările forestiere. – Der. din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Im¬periului Austro-Ungar, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana (aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maram., în timpul stăpânirii austriece, când s-a început o exploatare intensivă a pădurilor, Gh. Pop, 1971: 86).

cráinic, crainici, s.m. (reg.) Per¬soană care anunța poporul de deciziile autorităților; vestitor. ■ (top.) Crăiniceni, localitate (a.d. 1389) situată la poalele muntelui Crainicu, în Maram. din dreapta Tisei. ■ (onom.) Crainic, nume de familie în jud. Maram. – Din rus., ucr. krajnik “judecător” (Șăineanu, MDA); din vsl. krajnikú “regal” (Scriban, DER).

cramp, (crampău), s.n. (reg.) Târnăcop. – Din germ. Krampe “scoabă, cârlig”.

crampắu, s.n. v. cramp.

cranț, cranțuri, s.n. (reg.) Lăcașul în care sunt așezate pietrele morii de apă; veșcă. – Et. nec.

crásnă, crasne, s.f. (reg.; înv.) Frumusețe. ■ (top.) Crasna, curs de apă, afluent al râului Vișeu. – Din vsl. krasna (MDA).

crásniță, crasnițe, s.f. (reg.; med.) Maladie infantilă; pojar. – Et. nec.; probabil sl.

crașcadắu, crașcadăi, s.m. (reg.) Negustor necinstit. – Din magh. kereskedö.

crăcánă, crăcane, s.f. 1. Creangă cu capăt bifurcat. 2. Furcă de lemn. – Din cracă + suf. -ană (MDA).

crăceșteán, -ă, crăceșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Crăcești. 2. (Locuitor) din Crăcești. – Din n. top. Crăcești (numele vechi al localității Mara, jud. Maram.) + suf. -ean.

crăceșteáncă, crăceștence, s.f. Femeie originară din localitatea Cră¬cești. Locuitoare din Crăcești. – Din crăceștean + suf. -că.

crăcí, crăcesc, v.t.r. A (se) crăcăna. – Din crac “picior” (MDA).

crăcít, -ă, crăciți, -te, adj. Crăcănat. ■ (onom.) Crăcita, poreclă în Tăuții-Măgherăuș. – Din crăci (MDA).

crăciuneán, s.m.f., adj. v. crăciu¬neștean.

crăciuneáncă, s.f. v. crăciuneș¬tean¬că.

crăciuneșteán, -ă, crăciuneșteni, -e, (crăciunean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Crăciunești. 2. (Locuitor) din Crăciunești. ■ (onom.) Crăciunean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Crăciunești + suf. -ean.

crăciuneșteáncă, crăciuneștence, (cră¬ciuneancă), s.f. Femeie originară din localitatea Crăciunești. Locuitoare din Crăciunești. – Din crăciuneștean + suf. -că.

crăsneán, -ă, crăsneni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Crasna Vișeului. 2. (Locuitor) din Crasna Vișeului. ■ (onom.) Crăsneanu, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Crasna + suf. -ean.

crăsneáncă, crăsnence, s.f. Femeie originară din localitatea Crasna Vișeului. Locuitoare din Crasna Vișeului. – Din crăsnean + suf. -că.

crâcní, crâcnesc, v.i. (reg., înv.) A protesta, a se împotrivi: “Dacă crâcnea careva la vorbele lui, o să uita-n altă parte, îi și zvârlea în cap crucea, să-i intre învățătura lui Cristos în minte” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 158). – Din crâc + -ni (DEX, MDA).

crâjmár, crâjmari, (crâșmar), s.m. Cârciumar: “Jupâne, crâjmar bătrân, / Să-mi dai o cupă de zin” (Papahagi, 1925: 187). ■ (onom.) Crâșmar, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui cârciumar (MDA).

crấjmă, crâjme, (crâșmă), s.f. Cârciumă, birt, han: “Beau la crâjmă după masă, / Moartea mă cată p-acasă” (Papahagi, 1925: 183). – Var. a lui cârciumă.

crâjmărí, crâjmăresc, (crâșmări), v.i. A ține cârciumă: “Crâjmărit-ai șapte ai” (Papahagi, 1925: 235). – Din crâjmar, cârciumar (MDA).

crâjmărít, crâjmărituri, s.n. Impozit perceput pentru crâșmă. – Din crâjmări.

crấmpiță, crâmpițe, s.f. (reg.) 1. Încurcătură a firelor de cânepă la urzit. 2. Motiv de ceartă. – Din ucr. kržpitiča (MDA).

crânc, s.n. v. crâng.

crâncắu, crâncăi, s.m. (reg.) 1. Ceucă, stăncuță, cioară. 2. Crainic. ■ (onom.) Crâncău, Crăncău, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui croncău (MDA).

crâncení, crâncenesc, v.t.r. 1. A înțepeni, a încremeni: “Cine aceea o-a ceti / Ș-acela s-a-ngrozi / Cu ea-n mână-a crânceni” (Brediceanu, 1957: 166). 2. A se încrâncena. – Din crâncen “nemilos, crud” (MDA).

crâncenít, -ă, crânceniți, -te, adj. Înțepenit, încremenit. – Din crânceni.

crâng, crânguri, (crânc), s.n. 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară. 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi. ■ Atestat cu acest sens (în var. crânc) și în Maram. din dreapta Tisei. 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii con¬fecționau obiecte de ceramică. – Din sl. krongǔ “roată, cerc, îngrăditură, țarc” (Scriban, Șăineanu, DEX).

crâșcá, crâșc, v.i. (reg.) 1. A scrâșni din dinți (de mânie): “Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca” (Memoria, 2001: 99). 2. A scârțâi: “Era iarnă. Crâșca omătu” (Bilțiu, 2007: 290). – Formație onomatopeică (DEX, MDA).

crâșmár, s.m. v. crâjmar.

crâșmărí, v.i. v. crâjmări.

crấșnic, crâșnici, s.m. Paraclisier, diacon. – Cf. bg. krastnik (DEX).

crâșnicíe, crâșnicii, s.f. (reg.) Casa crâșnicului: “Fă-te, tu, mortuț pe laiță, / Eu-oi mere la crâșnicie / Ș-or trage din clopoțele” (Memoria, 2001: 103). – Din crâșnic + suf. -ie.

credénț, s.n. v. chedrenț (“dulă¬pior”).

credințá, credințez, (credințî), v.t.r. (reg.) A (se) logodi, a (se) încredința: “Când să credința oarece fecior cu oarece fată, apoi dădea împușcături…” (Papahagi, 1925: 318). – Din credință “logodnă” (MDA).

credințát, -ă, credințați, -te, (credințât), adj. (reg.) Logodit. – Din credința.

credínță, credințe, s.f. 1. (reg.) Logodnă: “Înainte de nuntă premerge logodna, tocmeala sau credința, cum zic maramureșenii; se mai zice darea de mână” (Bârlea, 1924, II: 465-466). 2. (în expr.) A lua pe credință = a lua pe datorie: “Da' zinu mi s-o ciuntat. / - Tu-n credință țî l-ai dat” (Papahagi, 1925: 261). – Lat. *credentia (Pușcariu, DEX, MDA).

créi, s.n. v. clei (“creier”).

creițár, creițari, s.m. (reg., înv.) Monedă care a circulat în sudul Ger¬maniei, în Austro-Ungaria și Trans., până la sfârșitul sec. XIX. – Din germ. Kreuzer (Borcea, după DER; MDA), prin intermediul magh. krajcár (DA, după DER; DEX, MDA).

crestá, crestez, v. t. (reg.) A face o tăietură pe un obiect. – Der. regr. din creastă (Candrea, după DER; MDA).

crestát, -ă, crestați, -te, adj. (reg.) Tăiat, cioplit. – Din cresta.

crestălắu, crestălauă, s.n. (reg.) Cele două lemne puse de-a curmezișul peste capetele loitrelor, la carele de lemn. – Din cresta + suf. -ălău (MDA).

crestúl, (cherestul), adv. (reg.) De-a curmezișul: “Știi ce, crâznice, încearcă tu o dată să-l sari cherestul, că ești mai tânăr...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 290). – Din magh. keresztül “prin, peste” (Farcaș, 2009: 140).

creț, creață, creți, -e, adj. 1. Răsucit, buclat: “Bată-vă morțî, flori creță, / Cum horem în tinereță” (Bilțiu, 2006: 53). 2. Zbârcit. 3. (în expr.) Apă creață = apă amestecată cu sânge. ■ (onom.) Creț, Creța, Crețiu, Crețu, nume de familie în jud. Maram.; poreclă frecventă. (Sec. XV). – Cuv. autohton (Russu, Brâncuș).

crezămấnt, crezăminte, s.n. (înv.) Crezare, încredere. – Din crede + suf. -ământ (DEX, MDA).

crezínă, crezine, s.f. (reg.) 1. Desiș de mărăcini mari cu arbori subțiri. 2. Pădurice de arbori tineri. 3. Luncă; loc umed, mlăștinos. ■ (top.) La crezini, arătură în Nănești (Vișovan, 2005). – Din ucr. krivina, cu disimilarea i-i > e-i si cu palatalizarea lui v în stadiul z (Frățilă).

críjmă, s.f. v. crișmă.

cristél (de câmp), s.m. Pasăre călătoare cu penaj brun-măsliniu, care trăiește pe câmp și în stufărișul din apropierea bălților (Crex crex). ■ Specie aflată pe lista roșie IUCN. – Cf. cârstei, crăstei (Scriban, MDA).

críșmă, crișme, (crijmă), s.f. (reg.; înv.) O bucată de pânză albă (de bumbac), care se înfășura pe lumânare, la botez și din care, mai târziu, mama confecționa o cămașă pentru copil. – Din ucr. krijma (MDA).

crit, crituri, s.n. (reg.) Cazemată (Maram. din dreapta Tisei). – Et. nec.

crívă, crive, s.f. Surpătură pe dealuri, produsă de ape ■ (top.) Criva, cascadă (24 m) situată pe Valea Criva, în Munții Maramureșului. – Et. nec. (MDA); din sl. kriva (Scriban).

cronc, cronci, (croncan, croncău), s.m. (ornit.) Corb (Corvus corax): “Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci” (Țiplea, 1906: 432). – Din interj. cronc (DER, MDA).

croncắu, s.m. v. cronc.

crop, s.n. (reg.) Apă fierbinte, clocotindă: “Păstăile le-o opărit într-un crop de apă” (Faiciuc, 1998). – Din uncrop “apă clocotită” (DEX, MDA).

crúce, cruci, s.f. 1. Răspântie. 2. (în expr.) Crucile drumului = intersecție, bifurcație. 3. Miez, mijloc. 4. (în expr.) Crucea zilei = miezul zilei: “Când o fo crucea miadză-zi...” (Papahagi, 1925: 244). 5. Claie din snopi de grâu. 6. Lemnul care prinde de-a curmezișul cornii casei; căpriori, tingă. 7. (anat.) Șale, mijloc. ■ (astr.) Crucea Mare, numele pop. al constelației Lebăda (Cygnus); Crucea Mică, numele pop. al constelației Delfinul. – Lat. crux, crucis (DER, DEX, MDA).

crucér¹, s.m. v. crucifer (“cruciat”).

crucér², cruceri, s.m. Fețele bi¬sericești care umblă cu crucea (la Bobotează): “Copiii umblă cu Chiralexa înaintea popii să știe femeia că vin crucerii și să să pregătească” (Bilțiu, 2009: 177; vol. II). ■ (onom.) Cruceru, nume de familie. – Din cruce + suf. -er (MDA).

crucifér, cruciferi, (crucer), s.m. (înv.) Soldat care participă la o cruciadă; cruciat: “Existența cruceferilor (= cruciaților) Teutoni în Maramureș e comprobată prin documentul anului 1213…” (Mihaly, 1900: 6; dipl. 2). – Din fr. crucifére (DEX).

crucitúră, crucituri, s.f. (reg.) Bifurcație, răspântie, cruce de drumuri. – Din cruce + suf. -tură (MDA).

crunt, -ă, crunți, -te, adj. (înv.) Plin de sânge, însângerat: “Plâng copacii de pe munți / Că i-o văzut morți și crunți” (Papahagi, 1925). – Moștenit din lat. cruentus “însângerat” (DER, DEX, MDA).

crúpă, s.f. v. clupă (“compas”).

crúșcă, s.f. (reg.) Capcană pentru păsări, sub forma unei cutii de scândură cu capac, prinsă de un știulete de porumb; prin mișcarea știuletelui, cădea capacul și pasărea rămânea în cutie. – Et. nes.

cubúl, cubuli, s.m. (reg.) Unitate de măsură pentru volume, egală cu volumul unui corp de formă cubică: “La deschiderea ocnelor noi să primească (...) pentru o scară, un florin și un cubul de vin, pentru un dinte de scară, o cupă de vin” (Mihaly, 1900; dipl. 356). – Din lat. cubus (Scriban).

cuc, cuci, s.m. (în expr.) A sări cuc = a se arunca (pe cineva), a face un salt: “Pă când o deștis-o, o fo plin de gândaci, vermi, broaște. Și-o sărit toți cuci, să-i mănânce pă bătrâni și pă fată” (Bilțiu, 2007: 194). ■ (top.) Dosul Cucului, deal în Vișeul de Sus. ■ (onom.) Cuc, nume de familie în jud. Maram.; Cucu, supranume în Vișeul de Sus (neamul lui Cucu). – Lat. cucus (Scriban, DEX).

cuculbắtă, s.f. v. cucurbătă (“do¬vleac”).

cuculbắu, (cucurbău, cucurbel, cucurbeci), s.n. (reg.) Curcubeu; “Brâul Maicii Domnului” (ALRRM, 1973: 663): “Când se arată cucurbeciu, atunci mereau la el în coate și în jerunț, și acolo, când ajungea la el, ardea o căldare cu bani. (…) Acela [curcubeu, n.n.] are două capuri și ele beau apă din două izvoare, unul este Izvorul de Piatră și unul este Izvorul de Argint” (Bilțiu, 1999: 79). – Var. a lui curcubeu (MDA).

cúcură, cucure, s.f. (reg.) Cormana plugului, care întoarce brazda: “Eu grăiescu cu nevasta, / Rupe-mi-se cucura” (Bârlea, 1924: 210). ■ (onom.) Cucura, Cucură, nume de familie în jud. Maram. ■ Termen general în Maram.; se mai întâlnește în Bistrița și sporadic pe Valea Prutului (ALR, 1956: 18). – Din magh. kukora “încovoiat, strâmb” (DEX, MDA), cf. srb. kukora “cârlig” (DER).

cucurbắtă, cucurbete, (cuculbătă), s.f. (reg.) 1. Dovleac, bostan (Cucurbita Pepo); harbuz, ludău, pepene. 2. Țeastă, craniu; tidva capului. – Lat. cucurbita “dovleac” (Scriban, MDA).

cucurbắu, s.n. v. cuculbău (“cur¬cubeu”).

cucurúz, cucuruzi, s.m. 1. Știulete de porumb: “Știi, tu, mândră, ce ț-am spus / La cules de cucuruz” (Memoria, 2001: 99): “Recoltarea cucuruzilor se făcea cu mâna și se transporta cu coșurile la căruțe și apoi acasă, unde se desfăca” (Dăncuș, 1986: 45). 2. Porumb. 3. Con de brad; pară de brad, ciucalău de molid, pară de buhaș, cocean de brad. 4. Burete pucios, specie de ciuperci necomestibile (Pha¬llus impudicus), semnalată în depre¬siunea Maramureșului. ■ (onom.) Cucuruz, nume de familie în jud. Maram. – Cf. bg., srb. kukuruz (DEX, MDA).

cucuțá¹, v.r. v. cocoța (“a se cățăra”).

cucuțá², (cocuța), v.t. (reg.) A ura. ■ A cucuța, obicei practicat exclusiv de copii, în dimineața de Crăciun, în zona Codrului: “Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»“ (D. Pop, 1978: 50). ■ Atestat în Trans., în var. cucuia. – Cf. cucuia (MDA); sau cf. cocuț “pâinișoară pentru colindători”.

cucuțát, cucuțaturi, s.n. Colindat, urat. – Din cucuța.

cufoián, -ă, cufoieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cufoaia. 2. (Locuitor) din Cufoaia. ■ (onom.) Cufoian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cufoaia + suf. -an.

cufoiáncă, cufoience, s.f. Femeie originară din localitatea Cufoaia. Locuitoare din Cufoaia. – Din cufoian + suf. -că.

cufundá, cufund, (acufunda), v.t.r. A intra în apa; a se afunda, a se scufunda. (Maram., Trans. și nordul Mold.). – Lat. confundare “a amesteca, a tulbura; a vărsa” (DEX, MDA). cufundát, -ă, cufundați, -te, adj. Scufundat. – Din cufunda.

cufundós, -oasă, cufundoși, -oase, (acufundos), adj. Adânc. ■ (top). Valea Cufundoasă, loc. aparținătoare de orașul Sighetul Marmației. – Din cu¬funda + suf. -os (MDA).

cufureálă, cufureli, s.f. (reg.; med.) Diaree: “Tăți ne țineam de pântece, că ne duré și ne-o apucat o cufureală cum n-am avut în veci” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 298). ■ (med.) “E oprită cu ceai de sunătoare, tarhon / chimen, sămânță de mărar, potrocuță ori de ștevie pă¬curărească” (Faiciuc, 1998: 100). – Din cufuri + suf. -eală (MDA).

cufurí, cufur, cufuresc, v.r. (reg.; med.) A avea diaree. – Lat. *conforire, de la forire (Pușcariu, MDA).

cúglă, cugle, (cuglăzău), s.f. (reg.; înv.) 1. Piramidă de nuci. ■ De-a cuglele = obicei de Crăciun în zona Codru: “E un joc al copiilor care umblă în dimineața primei zile de Crăciun «a cucuța». Aceștia se adună în casa unuia dintre ei și fac în fața ușii o cuglă, un gen de piramidă, din patru nuci. În timp ce unul stă lângă cuglă, ceilalți, așezați în fața mesei, încearcă, pe rând, să o doboare cu o altă nucă. Cel care izbutește câștigă toate cele patru nuci ce alcătuiesc cugla” (D. Pop, 1978: 54). 2. Popică. 3. (în expr.) A se juca-n cugli = a se juca popice. 4. Grămadă de piatră depozitată pe marginea drumului, în vederea reparațiilor ulterioare. – Din germ. Kugel “bilă, glonț, proiectil” (MDA).

cuglăzắu, s.n. v. cuglă.

cúgne, s.f. v. cuhnă.

cúhe, s.f. v. cuhnă.

cuheán, -ă, cuheni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cuhea (azi, Bogdan-Vodă). 2. (Locuitor) din Cuhea: “Și cum dară să nu sie mândri cuhenii, că doară tot din neamul lor s-o rădicat Bogdan-Vodă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). – Din n. top. Cuhea (denumirea veche a loc. Bog¬dan-Vodă, jud. Maram.) + suf. -ean.

cuheáncă, cuhence, s.f. Femeie originară din localitatea Cuhea (azi, loc. Bogdan-Vodă). Locuitoare din Cuhea. – Din cuhean + suf. -că.

cúhnă, cuhne, (cugne, cuhne, cuhe, cohe), s.f. (reg.) 1. Horincie. 2. Bucătărie. ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei; în Maram. Istoric se folosește forma cuhne, cugne, iar în Trans. de Nord, cohe (ALR, s.n., vol. IV, h. 1.091). (Sec. XV). – Din ucr. kuhnja (DEX, MDA) (< vgerm. kuchina, ngerm. Küche < lat. coquina, Scriban).

cúhne, s.f. v. cuhnă.

cuhnicioáră, cuhnicioare, s.f. Bu¬cătărie mică (de vară). – Din cuhnă.

cujálcă, s.f. v. cujeică (“furcă de tors”).

cujbát, adj. v. gujdit.

cújbă, s.f. v. gujbă (“lemn în¬covoiat”).

cujdí, v.r. v. gujdi (“a se cocoșa”).

cujdít, adj. v. gujdit (“gârb”).

cujéică, cujeici, (cojolcă, cojalcă, cojălcă, cujalcă), s.f. (reg.) Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antro¬pomorfe, cosmice, fantastice). ■ Ates¬tată în var. cojălcă, în partea de nord a Maramureșului, cujălcă, în centrul și sudul Maramureșului, cujeică, în Lăpuș. – Din ucr. kyželĭca (Drăganu, după DER; MDA).

cujelcúță, cujelcuțe, s.f. (reg.) Furcă de tors: “Să-m' aducă lemn de fus / Și cujelcuță de nuc, / Ca după el să mă duc” (Bilțiu, 2006: 188). – Din cujelcă + suf. -uță.

cújner, cujneri, (cușner), s.m. (reg.) Cojocar. ■ (onom.) Cujner, Cușner, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Kürschner “blănar, cojocar”.

culceán, -ă, culceni, -e, (culcear), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Culcea. 2. (Locuitor) din Culcea. ■ (onom.) Culcean(u), Culcear, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Culcea + suf. -ean.

culceáncă, culcence, s.f. Femeie originară din localitatea Culcea. Lo¬cuitoare din Culcea. – Din culcean + suf. -că.

culceár, s.m.f., adj. v. culcean.

cuminecá, cuminec, v.t.r. A (se) împărtăși; a primi sau a da cu¬mi¬necătură pentru iertarea păcatelor: “Adă-l, l-oi cumineca, / Iară-n mână ți l-oi da” (Papahagi, 1925: 266). – Lat. *comminicar (Densusianu, Pușcariu, MDA).

cuminecát, -ă, cuminecați, -te, adj. Împărtășit. – Din cumineca.

cuminecătúră, cuminecături, s.f. Ritual religios care constă în gustarea de către credincioși a pâinii și vinului, după ce în prealabil enoriașul s-a spovedit; euharistie, împărtășanie, gri¬janie: “După slujba (de Bobotează) credincioșii să pun în rând și sărută crucea și ieu ad'esmă și duc acasă. Îi cuminecătură pă jumătate” (Bilțiu, 2009: 186; vol. II). – Din cumineca + suf. -ătură (Scriban, DEX, MDA).

cumpăní, cumpănesc, v.t. 1. A cântări: “Numai noi te-om cumpăni / De trei ori cu talerii” (Bârlea, 1924, I: 13). 2. A judeca, a gândi. – Din cumpănă (Scriban, DEX, MDA).

cumpănít, -ă, cumpăniți, -te, adj. 1. Cântărit. 2. Judecat, analizat. – Din cumpăni.

cumtí, v.r. v. cunti.

cumtít, adj. v. cuntit.

cuntí, cuntesc, (cumti, cumpti, încunti), v.r. (reg.; înv.) A se obișnui, a se acomoda, a se familiariza; a se poda: “Vaca se cumtește cu el [cu șarpele] și stă la supt ca la vițel” (Bilțiu, 1999: 131). ■ Exclusiv în Trans. de Nord și Maram.; atestat în Maram. din dreapta Tisei, în var. cumpti “a deprinde”. – Cf. cunetăți “a se așeza” (MDA).

cuntíre, cuntiri, s.f. Acomodare, de¬prindere. – Din cunti.

cuntít, -ă, cuntiți, -te, (cumtit, cumptit), adj. (reg.; înv.) Obișnuit, acomodat, învățat: “Du-te unde ești cumptit, / Că știu că nu te-am dorit” (Bârlea, 1924, I: 195). – Din cunti.

cunúnă, cununi, (curună), s.f. 1. Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor, la morile de apă. 2. Grinzile cu care se închid în partea de sus cei patru pereți și pe care reazămă tot acoperișul casei și cornii. 3. Pragul de sus al porților de lemn ma¬ramureșene. 4. Cununa dealului = locul neted deasupra dealului ce se întinde în forma unei cununi. 5. (reg.) Obicei practicat în seara dinaintea nunții (în Maram. din dreapta Tisei). – Din lat. corona “coroană” (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA); cf. alb. kurorë (Philippide, după DER).

cupșenár, -ă, cupșenari, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Cupșeni. 2. (Locuitor) din Cupșeni. ■ (onom.) Cupșenar, Cupșan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Cupșeni + suf. -ar.

cuptúră, s.f. v. coptură.

curá, v.t. A defrișa un teren. – Din lat. curare “a îngriji, a curăța” (MDA).

curástă, curaste, (corastă), s.f. (reg.) Laptele (de vacă sau de oaie) din primele zile după fătare; “lapte crud”, “jântiță di la vacă”. – Lat. colostra “primul lapte după fătare” (DA, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > bg. kulastra, ucr. kolastra, magh. gurasztra (Scriban).

cúră, v.i. (dial.) A curge: “Crepe-i țâțele, / Cură-i mațele” (Papahagi, 1925: 284). – Lat. curro, currere “a alerga”, după merge (DER, DEX, MDA).

curăí, v.i. v. corăi.

curătór, curătoare, adj.f. (dial.) Curgător: “Să n-am stare ș-așădzare, / Păcum n-are apa-n vale: / Dzâua, noaptea-i curătoare” (Papahagi, 1925: 205). – Din cura “a curge” + suf. -tor (MDA).

curătoáre, curători, (corătoare, cu¬rătură), s.f. (reg.) Placentă la animale (vite). – Din cura “a elimina placenta” + suf. -toare (MDA).

curătúră¹, s.f. v. curătoare.

curătúră², curături, s.f. 1. Tehnică de obținere a parcelelor pentru agri¬cultură, prin defrișare; secătură, runc, țarină. 2. Apa care se aruncă după spălarea vaselor. ■ (top.) Curături, arătură în Borșa. – Din cura “a defrișa” + suf. -tură (MDA).

curéchi, s.m. (reg.) 1. Varză (Bra¬ssica oleracea): “Că de post ne-am săturat, / De curet’i din ton, murat” (Calendar, 1980: 16); “Loc de curechi și de legume pe sama lor au destul” (Ardelean, 2015; document sec. XVIII). 2. (gastr.) Curechi umplut = sarmale. ■ Termen specific subdialectului moldo¬venesc (Tratat, 1984: 231). – Lat. *colic(u)lus (= cauliculus) “varză mică” (CDDE, DEX, MDA).

curluí, v.t. v. curui (“a croi”).

curmá, curm, v.t.r. 1. A tăia de-a curmezișul. 2. A (se) frânge, a (se) rupe. – Cf. alb. kurmue (DEX, MDA); cuv. autohton, cf. alb. kurmue, din i.-e. *sker-, *ker- “a tăia”, sau *skeu- “a tăia, a desface, a răzui, a scurma” (Russu). ■ Cuv. rom. > ucr. kurmej “ștreang făcut din câlți”, scr. kormen (Russu).

curmát, -ă, curmați, -te, adj. Tăiat, rupt, întrerupt. – Din curma (MDA).

curmătúră, curmături, s.f. 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Valea dintre două dealuri apropiate: “Două dâmburi șî pântre ele-i curmătură” (ALRRM, 1973; h. 684). 3. Tăietură: “Tăiem on lemn și zâcem că l-am curmat” (Ber¬bești); “Am tăiet on lemn și l-am curmat la vârf, să t'eamă curmătură” (Săpânța). 4. Urmă în pământ făcută de roata carului. 5. Urma lăsată de brăcinar: “Te legi strâns cu o sfoară, ți s-a făcut o curmătură” (Bârsana). ■ (top.) Cur¬mătură, deal, pășune în Drăghia, Ungureni (Vișovan, 2008). (Sec. XVI). – Din curma + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).

curméi, curmeie, s.n. (reg.) Funie împletită, cu care se leagă vitele. – Din curm + suf. -ei (Scriban, DEX). ■ Cuv. rom. > ucr. kurmei (Scriban).

curmezíș, adv. Pieziș, transversal. (Sec. XVI). – Din curma + suf. -iș (Scriban, DEX, MDA).

cúrpăn, s.m. v. curpen.

curpătór, curpătoare, s.n. (reg.) Platou din lemn, cu mâner, pe care se pune mămăliga: “Cum era în¬toarsă pe curpător, el o și taie iute cu ața și jumătate i-o dă la câine” (Bilțiu, 1999: 312). – Var. a lui cârpător (Scriban, MDA).

cúrpen, curpeni, (curpăn), s.m. Mlădiță lungă de viță-de-vie sau altă plantă cățărătoare; vrej de dovleac sau de castravete. ■ (onom.) Curpan, Curpenar, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. kurpën, din i.-e. *kur-p- “a se învârti” (Russu, 1970: 153).

cursúră, cursuri, s.f. (reg.; înv.) Curs de apă, vale; scurgere: “Toți munțî curg cu cursurile în Răpedea” (Papahagi, 1925: 369). ■ Termenul specific în Maram. – Din curs “albie” + suf. -ură (Scriban); lat. cursura “alergare, cursă” (MDA).

cúrte, curți, s.f. (în expr.) Curte de piatră = casă, locuință construită din piatră: “Diplomele noastre nu amintesc alte curți de piatră decăt aceasta [în loc. Dolha, Maram. de Nord]. Locuințele de lemn erau mai ușor de construit și sunt mai sănătoase ca cele de piatră” (Mihaly, 1900: 611; dipl. 252, la note). – Lat. *curtis (= cohors, -tis) (DER, DEX).

curtuiușeán, -ă, curtuiușeni, -e, (curtuișean, curtușan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Curtuiuș. 2. (Locuitor) din Curtuiuș. ■ (onom.) Curtuiușan, nume de familie. ■ În Maram. sunt două localități cu acest nume: Curtuiușul Mare și Curtuiușul Mic. – Din n. top. Curtuiuș + suf. -ean.

curtuiușeáncă (curtuieșeancă, cur¬tu¬șancă), curtuiușence, s.f. Femeie originară din localitatea Curtuiuș. Lo¬cuitoare din Curtuiuș. – Din curtuiușean + suf. -că.

curtușán, s.m.f., adj. v. curtuieșan.

curtușáncă, s.f. v. curtuieșancă.

curuí, curuiesc, (curlui), v.t. (reg.; pop.) A croi, a confecționa, a face: “Curuiește-mi cămașa!” (Bilțiu, 1996: 300). – Cf. croi “a confecționa” (MDA).

curuít, -ă, curuiți, -te, adj. (reg.) Croit, confecționat, modelat: “Bucură-te, tu, mireasă / Că bota-i pă grindă-acasă / (...) / Și-i cioplită și-i mezdrită, / După spate curuită” (Bilțiu, 2015: 216). – Din curui.

curúnă, s.f. v. cunună.

curúț, curuți, s.m. (arh.) 1. Nume dat țăranilor români și maghiari din Trans., participanți la răscoala anti¬habsburgică din 1514. 2. Răsculat, insurgent. – Din magh. kuruc (< germ. Kreuz[fahrer] “cruciat”) (DER, DEX, MDA).

curuțíme, curuțimi, s.f. (arh., reg.) 1. Totalitatea curuților. 2. Răscoala ță¬ranilor români și unguri din 1514, împotriva habsburgilor: “Ani de la curuțime - 1704; de la tătărime - 1717; de la ciumă - 1738…” (Socolan, 2005: 207). – Din curuț “răsculat” + suf. -ime (MDA).

curváș, curvași, s.m. (pop.) Afe¬meiat; curvar: “…celălalt nu lucră nimic, numa umblă pân sat după femei. Îi curvașu lumii” (Bilțiu, 2007: 216). – Din curvă “femeie desfrânată” + suf. -aș.

curvíe, curvii, s.f. (pop.) Adulter, desfrâu. – Din curvă “prostituată” + suf. -ie (Scriban, DEX, MDA).

cuscrí, cuscresc, (încuscri), v.r. A se face cuscru cu cineva; a se înrudi (prin alianță): “Știți ce, înălțate împărate, am auzit că aveți și dvs. o fată. Oare n-ar fi bine să ne cuscrim?” (Bilțiu, 2007). – Din cuscru (DEX).

cuscrít, -ă, cuscriți, -te, adj. Înrudit. – Din cuscri.

cúscru, cuscri, s.m. Tatăl unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. – Lat. consoc(e)rum (Scriban, DER, DEX).

custúră, custuri, s.f. 1. Unealtă în formă de cuțit, cu care fierarul curăță copita la cal, înainte de a bate potcoava. 2. Cuțit de strung. 3. Cuțit ce nu se închide: “Moșule, cu barba sură, / Te-aș rade și n-am custură” (Papahagi, 1925: 224). ■ (top.) Custura, deal în Vima Mică, cu sensul de “creastă stâncoasă, ascuțită” (Vișovan, 2008); Custuri, stâncă situată lângă cascada Covătari (pe valea Runcului); Custuri, “râpi prăpăstioase în Ieud” (Papahagi, 1925); Custura, munte în Borșa; Custura, fânațe și arături în Bârsana. – Et. nec. (MDA); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză, din rad. i.-e. *kes- “a zgăria, a răzui, a pieptăna” (Russu, 1981). ■ Cuv. rom. > magh. kusztora (Capidan, Drăganu, după DER; Bakos, 1982).

cușăí, cușăiesc, (cușei), v.t. (reg.; înv.) A gusta: “Câte poame-s pe pământ / Tăte huc le-am cușeit” (Țiplea, 1906: 421). ■ Exclusiv în Maram. Istoric, în Maram. din dreapta Tisei și în Țara Oașului; în nordul Trans. se folosește sin. cuștuli (ALR, 1938, h. 12). ■ Termen specific subdialectului mara¬mureșean (Tratat, 1984: 347). – Din ucr. kušei (MDA).

cușărár, s.m. v. cușerar.

cușcáie, s.f. (reg.; înv.) Instalație (ca un jgheab) pentru scoaterea lemnului din pădure: “Scosul lemnului de foc de la ciotcă, la mijloacele de transport, se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecționat din scânduri groase de fag, care poartă denumirea de cușcae. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Cușcaele nu erau construcții fixe, ci mobile, montându-se și demontându-se după necesități” (Dăn¬cuș, 1986: 66). – Et. nec., cf. cușcă (MDA).

cușeí, v.t. v. cușăi (“a gusta”).

cúșer, (cușăr, coșer), adj. 1. Mâncare preparată și consumată în conformitate cu Halakha (legea evre¬iască). 2. Însușire pe care trebuie s-o aibă mâncarea permisă evreilor, după prescripțiile religioase; curat, nespurcat; pregătit după ritual. 3. (fig. și fam.) Așa cum trebuie. ■ Cuvântul a rămas în limbajul local cu sensul de “curat, drept, cinstit”, în expr. nu-i lucru cușer. – Cf. ebr. kâscher “curat, ritual” (DER, DEX, MDA).

cușerár, cușerari, (cușărar), s.m. (reg.) Persoana care supraveghează colectarea laptelui la o fermă de vaci și prepară produsele lactate. – Din cușer + suf. -ar.

cușerí, cușeresc, v.t. (reg.) A transforma o mâncare neconformă cu legea iudaică în cușer: “…și nu știu ce rugăciuni făcea și turna apă peste carne, așe, păste un coș. Și o cușăre. Zâce că o facem cușer” (Pintea, 2016: 208). – Din cușer.

cúșmă, cușme, s.f. Căciulă (de blană) purtată de bărbați în anotimpul rece. ■ (onom.) Cușmă Verde, poreclă în Mara. – Din sl. kučǐma, în parte prin interm. magh. kucsma (Scriban); din ucr. kučma (DEX).

cúșner, s.m. v. cujner (“cojocar”).

cúșteriță, (cușturiță, cuștiriță), s.f. 1. Gastrofiloză; paraziți intestinali la cai. 2. (în expr.) A avea cușturiță = a nu sta locului. 3. Târtiță (la găini). – Var. a lui gușteriță “brâncă”.

cuștulí, cuștulesc, v.t. (reg.) A gusta: “De-a ei miros te topești / Până nu o cuștulești” (Bilțiu, 1996: 384). ■ Exclusiv în Trans. de nord și nordul Crișanei; în Maram. Istoric se folosește sin. cușăi (ALR, 1938, h. 125). – Din magh. kostolni “a gusta, a degusta” (MDA). cúșturiță, s.f. v. cușteriță.

cúte, cute, (dial. cut’e), s.f. Piatră de gresie cu care se ascut uneltele tăioase (în special coasa și briciul); arcer. ■ Termen specific subdialectului mol¬do¬venesc (Tratat, 1984: 231). – Lat. cutem (Felecan, 2011: 270); lat. cos, cotis “piatră dură” (DEX, MDA).

cutiós, -oasă, cutioși, -oase, adj. (reg.; înv.) Pământ cleios, lipicios, care se lucrează greu. ■ (top.) Cutios, teren în Odești (zona Codru). – Probabil din cute “gresie, arcer” + suf. -os.

cútră, cutre, adj., s.f. Persoană fățarnică: “Măi, cutră femeie mai ești, că și pe dracu l-ai putut păcăli” (Bilțiu, 1999: 390). – Din bg. kutra (DEX); din ngr. kutra (Șăineanu, NODEX). cutruí, v.r. v. cotrui (“a se deteriora”).

cutruít, adj. v. cotruit.

cuțitói, cuțitoaie, s.n. Unealtă alcătuită dintr-o lamă și două mânere, folosită la netezit, îndreptat sau răzuit lemnul. – Din cuțit + suf. -oi (MDA).

cvartílă, cvartile, (cvartir, cvartiră), s.f. (reg.) Locuință, apartament cu chirie: “Cvartir în edificiul școlar” (Câm¬peanu, 2016); (Maram. de Nord, Mold. și Trans.). – Var. a lui cvartir (MDA).

cvartíră, s.f. v. cvartilă.