Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera C

 

cádă, căzi, s.f. - Vas mare din doage, în care se pune varza la murat: "Și o mai luat și cepu de la cada cu curechiu…" (Bilțiu, 1990: 513). - Din sl. kadǐ (Șăineanu, DEX, DLRM) < gr. kados, cf. lat. cada, cadus (Densusianu, Pușcariu, DER).

cáftă, cafte, s.f. - Calapod (de cizmar); talpalău (ALRRM, 1973: 758). - Posibil din (arg.) cafti "a bate" (< țig. cafti) sau cafteală "bătaie".

cáie, (gaie), s.f. - (reg.; ornit.) Pasăre migratoare (oaspete de vară, din martie, până în noiembrie). În prezent, efectivele sale se află în declin, din pricina campaniilor de combatere a răpitoarelor (Ardelean, Beres, 2000: 139-140). Pasăre răpitoare care scoate țipete stridente în pădure și "strâgă a ploaie" (Papahagi, 1925); șorecar comun (Buteo buteo). Caie mai este numită și gaia (Milvus milvus), dar în Maramureș și Moldova de Nord termenul se referă strict la șorecar. "Astă pasăre care cântă așa în pădure strâgă ploaie șî să cheamă caie. (…) Strâgă așa că-i e sete și nu-i slobod a bea din pârâu, ci numai când plouă, atunci bea apă de ploaie de pă cetina de molid" (Papahagi, 1925: 321; Borșa). "Când zdiară gaia a zâni ploaia", spun locuitorii din Rozavlea, iar cei din Ardusat: "Să rotește gaia de ploaie", în timp ce în satul Fărcașa se susține: "Amu-am văzut gaia, putem umbla desculți". În realitate, gaia este șorlița (Milvus milvus) (Monumente, 1976: 103). ■ (onom.) Caia, nume de familie frecvent pe Valea Izei, în zona Rozavlea (285 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. kánya (Șăineanu, MDA), rus. kanya (MDA) < lat. conia, ciconia "barză" (Scriban).

cáier, caiere, s.n. - Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: "Mi-ai făcut fața bătrână / Și capu caier de lână" (Papahagi, 1925: 173). - Lat. *caiulus < caius < caia "băț, măciucă" (Scriban, DEX, MDA); cuv. autohton (Russu).

caimán, caimani, s.m. - (reg.) Lucrător care se ocupă cu gospodăria cabanei, muncitor forestier (Gh. Pop, 1971: 87): "Aici era adusă o femeie numită căimăniță, care le pregătea mesele și întreținea curățenia [în cabana butinarilor]" (Horj, 2007). "Înainte, nu erau femei la pădure. Și lucrurile femeiești erau făcute de butinari. Când lipsea apă, se zicea Caiman apă!, sau Caiman lemne! Adică lipsesc apă, lemne etc. După o vreme, butinarii au ajuns la concluzia că mai de folos ar fi să nu scoată din muncă bărbat, ci să aducă o femeie care să le facă mâncare, să le facă curățenie, să le spele lenjeria de pat și să-i aștepte cu foc în sobă. Așa a apărut meseria de căimăniță", povestește un butinar de pe Valea Vaserului (Portase, 2006: 117). ■ (onom.) Caiman, Căiman, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Et. nec. (DEX, MDA); din ucr. kaiman (Gh. Pop, 1971).

calapắr, (calupăr, călupăr), s.m. - (reg.; bot.) Plantă ierboasă perenă cultivată în grădinile țărănești tradiționale, pentru mirosul plăcut și aspectul deosebit dat de forma frunzelor și culoarea argintie; balsamină, calomfir, izma-Maicii-Domnului (Tanacetum balsamita L.): "Pă la brațe cu verdeață, / Pă la păr cu calapăr" (Antologie, 1980: 61). ■ (med. pop.) Antihemoragic, antiinflamator, anticanceros, stimulent al sistemului nervos central. - Din srb. kaloper (Șăineanu, DLRM, DEX, DLRM) < ngr. karvofylli (Scriban).

calce¹, călci, s.f. - (reg.) Lanț înroșit în foc (pe care se mulge oaia, ca să nu i se ia laptele): "Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci" (C. C., 1979). - Et. nec.

calce², călci, s.f. - (reg. / bot.) Plantă erbacee perenă, toxică, cu flori galbene și frunze lucitoare, în formă de copită de cal; calcea-calului (Caltha palustris): "Frunză verde de călcuță, / Mândru-i cu două drăguță" (Bârlea, 1924, I: 230). În Maramureșul din dreapta Tisei, florile de calce se pun la casă și la grajd, la Sf. Gheorghe (Grai. rom., 2000). ■ (onom.) Calcea, nume de familie în Maramureș. - Lat. calx, calcis “calcâi” (DEX, MDA).

calhắu, (galhău), s.n. - (reg.; înv.) Târnăcop la un capăt ascuțit, la celălalt ca o sapă; casma, hagău (ALRRM, 1971: 401; Lenghel, 1979). - Din germ. Keilhaue "târnăcop" (Țurcanu) < Keil "pană, ic".

calíc, -ă, calici, -e, (călic, sălic), adj. - (reg.) Slab: "Că jidu e ca calu: odată-i gras, odată-i calic" (Papahagi, 1925: 324; Budești); "Unu-i tare și voinic, / Cel mai mic îi mai călic" (Lenghel, 1985: 226). - Din sl. kalika "pelerin" (Miklosich, Cihac, cf. DER); din ucr. kalika "om mutilat, invalid" (Scriban, DER, DLRM, DEX).

calíscă, s.f. - v. galiscă ("colivie").

calupắr, s.m. - v. calapăr ("plantă perenă").

cánă, căni, s.f. - (înv.) Unitate de măsură pentru cereale; "o cană are 3 l" (Budești, Săcel, Petrova); "cana e de lemn și are 3 l" (Vad); "o cană are 4 l" (Giulești, Berbești, Rona); "o cană are 3 l, iar o mnerță 9 cane" (Săcel); "o cană are 3 l, 10 cane fac un felder" (ALRRM, 1971: 419). - Din bg. kana, germ. Kanne "cană" (DEX, MDA); din germ. Kanne, prin interm. sl. kana (bg., srb., rus. kana, Cihac, cf. DER) (Șăineanu, DER).

cancéu, canceauă, s.n. - (reg.) Cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide: "Pe masă canceu cu vin, / Lângă el paharu plin" (Bilțiu, 1996: 387). - Din magh. kanczó "carafă, cană" (Scriban, MDA).

cándilă, candile, s.f. - 1. Candelă. 2. (în zona Codru) Pom de Crăciun făcut din paie de secară, boabe albe de fasole, flori de hârtie colorată (Memoria, 2004-bis). - Var. a lui candelă "lampă cu ulei" (< sl. kanŭdilo, ngr. kandila, DEX, DLRM, DER, MDA). Cuv. rom. > săs. kandelě (DER).

canón, canoane, s.n. - Chin, suferință; tortură. - Din sl. kanonǔ (DLRM, DEX, MDA) < ngr. kanónas < vgr. kanon "baston, linie, principiu, model" (Scriban); din ngr. kanon(as) (Șăineanu).

canoní, canonesc, vb. tranz. - (reg.) A chinui, a hăitui, a face pe cineva să sufere: "…că numai noaptea îl putea prinde, ziua nu-l putea cănoni cu nimic" (Bilțiu, 1999: 224). - Din canon (MDA).

cant, canturi, s.n. - Muchie. - Din germ. Kante "muchie, bordură, margine" (Țurcanu, 2005; DEX, DLRM, DA, MDA) < it. canto "lature" (Scriban).

cantaríg, cantarige, s.n. - (reg.; înv.) 1. Cumpăna de la fântână: "…în capătul satului a dat de o fântână cu cantarig" (Bilțiu, 1999: 284; Oarța de Sus). 2. Cârligul de la fântână (Memoria, 2004). - Var. al lui hantarig (< magh. hankalék, hankalik, MDA).

cántă, cante, s.f. - (reg.) Vas de lut în care se pune laptele la prins (Lenghel, 1979). Vas de formă lunguiață, cu gâtul mai strâmt (Antologie, 1980): "Tăt cu canta țigănească, / Lumea să te miluiască" (Papahagi, 1925: 171). - Din germ. Kåndl (Țurcanu, 2008: 82); din srb., magh. kanta (MDA) < germ. Kante și Kanne (Scriban).

cánură, (cănură), s.f. - Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel, 1979). - Lat. cannula "trestioară" (P. Papahagi, cf. DER; DLRM, MDA).

capắu, căpăi, (căpău), s.n. - (reg.) Câine de vânătoare, copoi (ALR, 1961: 663): "Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i" (Bârlea, 1924, II: 162); "Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor" (Bilțiu, 1999: 301). ■ (onom.) Căpăi, poreclă pentru locuitorii din Libotin. - Var. a lui copoi (< magh. kopó "copoi") (Scriban, DEX, MDA).

capíște, s.n. - (reg.; înv.) Casă de rugăciune pentru evrei; sinagogă (Grad, 2000; Săcel). - Din sl. kapište "idol" (DEX, DLRM, MDA), de la kapĭ "figură" (DER, Scriban).

capuțán, (căpuțan), s.n. - 1. Frâu (Bilțiu, 1994). 2. Căluș. - Et. nesigură, cf. germ. Kappzaum "botniță (pentru dresat cai)" (MDA).

car¹, care, s.n. - 1. Vehicul cu patru roți, din lemn, cu tracțiune animală, folosit în trecut pentru transportarea poverilor. 2. Carul cu fân, unitate de măsurare a pământului: "De obicei se spunea că are un loc cu fân de un car sau două" (AER, 2010: 66; Săcel ). ■ (top.) Calea Carelor, drum de căruțe ce duce de la Bârsăuța spre Coroieni, în Vima Mare (Vișovan, 2008: 25). ■ (astr.) Carul Mare, Carul Mic, constelații (Ursa Major, Ursa Minor). Tradiția populară spune că împăratul Traian a dus prizonieri daci la Roma cu Carul Mare; Carul Dracului (constelația Perseu) conform tradiției populare, acesta ar transporta păcătoșii în iad. - Lat. carrus "car, căruță" (Șăineanu, Scriban, DLRM, Pușcariu, CDDE, MDA). Cuv. rom > bg. karuca (Miklosich), ucr. kary "car" (Candrea, cf. DER), sb. karuce, magh. karuca (Edelspacher, cf. DER).

car², cari, s.n. - 1. (zool.) Insectă care trăiește în lemn și îl roade. 2. (mit.) Ființă malefică; bosorcoi; "diavoli" (Papahagi): "Să luară pă cale, pă cărare, / Nouă cari, / Nouă ogari..." (Papahagi, 1925: 298; Săpânța). - Lat. pop. carius (= caries) "putrezire, râncezeală" (DEX, Scriban, Șăineanu, Pușcariu).

caralábă, s.f. - v. cărălabă ("gulie").

carấmb, carâmburi, s.n. - 1. Drug de lemn, de obicei de tei, gros de 3 cm și lung de 40-50 cm, cioplit în atâtea fețe câte lăptării (3-6) s-au asociat ca să formeze stâna (Georgeoni, 1936: 58). 2. Răboj; bucată de lemn pe care se încrustă cantitatea de lapte mulsă la Măsuriș. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (loc. Plăiuț). 3. Fiecare din cei doi drugi laterali ai loitrei în care intră spetezele carului (Bilțiu, 1990). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Cuvânt autohton (Russu, Capidan); din carăm (< lat. calamus) (Pușcariu, Loșonți); lat. *calamulus (< lat. calamus "trestie, arc, prăjină") (DLRM, DEX, MDA).

carmaniól, s.n. - Horea miresei ce are loc cu o seară înainte de nuntă, când se face cununa: "În seara premergătoare cununiei, (…) la mireasă se strâng prietenele miresei, druștele și ru¬deniile, spre a serba făcutul cununii. Când este gata cununa, încununează mireasa și se prind la joc ca de horă, cântând horea miresei. Jocul îndătinat ce-l joacă atunci se numește Carmaniolu. Mireasa cu cununa pe cap de cele mai multe ori plânge, auzindu-și horea" (Bârlea, 1924, II: 466). - Din Carmagnola revoluționarilor francezi de la 1789-1794; cântec și dans specific (Bogrea, cf. Bârlea, 1924).

cárte, cărți, s.f. - 1. Tom, volum. 2. (înv.; pop.) Scrisoare, bilet, misivă: "Până scriu o cărtice / S-o trimit la mama mea" (Lenghel, 1985: 212). 3. (înv.) Hrisov, document, pașaport: "D-așe Moldova-i departe, / Nu pot mere fără carte. / Cartea mi-o scrie juratu, / Pecetea mi-o pune satu" (Bârlea, 1924: 202). - Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta "hârtie, scrisoare") (DEX, Pușcariu, Philippide, CDDE); cf. alb. kartë (DER). Cuv. rom. > bg. karticka "carte de vizită" (DER).

cáșoș, -ă, cașoși, -e, adj. - Precum cașul; gras, untos: "Să vie mândru și cașoș / Și untos" (Papahagi, 1925: 292). - Din caș (< lat. caseus "caș, brânză").

catrafúse, s.f., pl. - Obiecte casnice mărunte, boarfe: "Păsula și prunele / Strângu-și catrafusele" (Calendar, 1980: 16). - Et. nec. (Șăineanu, DER, MDA).

cáță, s.f. - (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ■ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul Someșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari. În această pădure erau copaci cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). - Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (< lat. captiare) (Șăineanu, Scriban, DLRM); cuv. autohton (Russu). Cuv. rom. > ucr. kaca "bîtă" (Candrea, cf. DER).

cavéi, caveiuri, s.n. - (reg.) Cafea. - Var. de la cafea (MDA) (< tc. kahve, kave < arab. quahwa); e posibil ca forma cavei să derive din magh. kávé "cafea".

cávnic, s.m. - 1. (reg.; arh.) Lucrător în exploatare minieră de suprafață; săpaș. 2. (top.) Cavnic, localitate (minieră) în jud. Maramureș. - Din cav, cavă "groapă, cavernă" (< lat. cavus) + suf. -nic.

căcădáră, căcădări, (câcădară, cocădară), s.m. - (reg.; bot.) Fructe de măceși (Rosa canina L.); rug, trandafir sălbatic. ■ (med. pop.) Ceaiul din fructe de măceșe se folosește contra tusei, nădușelii, durerii de stomac etc. (Trans. Nord; ALR, 1961: 631). - Et. nec. (DEX, MDA); cf. germ. Kakader, Kakanatschiker (Borza, 1968: 149); din ngr. koukouderos "plin de semințe" (DER).

căcărádză, căcăradze, (căcărădză), s.f. - (reg.) Baligă de capră; căcărează (Papahagi, 1925; Ieud). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din *căcărea + suf. -ză (DER).

căcél, s.n. - (reg.) Sucitor, vergea (Grai. rom., 2000; Plăiuț). - Et. nec.

căceluí, căceluiesc, vb. tranz. - (reg.) A întinde foaia de aluat: "Pancovele le frămânți, dospesc, dacă-i dospit le căceluiești și le tai c-un pahar" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos, Plăiuț). - Din căcel + suf. -ui (Frățilă).

căciulíe, căciulii, s.f. - Căpățână de usturoi. - Din căciulă (cuvânt autohton, cf. alb. kësul'ë, Philippide, Rosetti, Russu, Reichenkron, Brâncuș, Cihac) + suf. -ie (DLRM, DEX).

căiér, căieri, s.m. - Îngrijitor de cai; stăvar. - Din cal, cai (< lat. caballus "cal de muncă" < ngr. kabálles) + suf. -ar (MDA).

călăpắr, s.m. - v. calapăr ("plantă perenă").

călăréț, călăreți, s.m. - 1. Pragul de sus al porților de lemn maramureșene; fruntar, cunună. De la faptul că grinda se pune "călare" peste stâlpii porții (Nistor, 1977: 22). 2. Lemne legate câte două la un capăt care, așezate călare pe coama casei, apără acoperișul de paie contra vântului (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). - Lat. caballaricius (DLRM, DER, DEX, MDA).

călătorí, călătoresc, vb. refl. - A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: "Dacă omu bătrânește / Doru se călătorește" (Calendar, 1980: 107). - Din călător (< cale "drum" < lat. callis) (Scriban, DEX, MDA).

călbáș, călbași, s.m. - (reg.; gastr.) Cârnat făcut din măruntaie de porc amestecat cu orez; caltaboș, cartaboș. - Din magh. kolbász "cârnat", germ. Klobasse, rus. kolbasa, pol. kielbasa "cârnat, salam" < vsl. klubasa (Cihac, cf. DER; Scriban) < ebr. kol-bâšâr "fel de fel de carne" (Scriban); din rus. kolbasa (MDA).

călbeáză, s.f. - v. gălbează ("boală de ficat").

căldáre, căldări, s.f. - 1. Cazan, vas, găleată; recipient pentru transportat și păstrat lichidele. Căl-darea mare, în care se face urdă, are 66 de litri; căldarea mică are 33 de litri; căldărușa sau ceaunașul, de 6 l, servește pentru făcut coleșă (Georgeoni, 1936: 75). 2. (geol.) Depresiune. - Lat. pop. caldaria, pl. lui caldarium "cazan pentru încălzirea apei la băi" (Scriban, Șăineanu, Pușcariu, CDDE, DEX, DLRM, MDA).

căldărár, căldărari, s.m. - Meșteșugar care face căldări; meșteșug specific țigănesc. ■ (onom.) Căldărar, Căldăraru, Căldăraș, nume de familie (20 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din căldare + suf. -ar (DEX, MDA).

călíc, adj. - v. calic ("slab").

călicér, căliceri, s.m. - (reg.; înv.) Un fel de scară de acces pe platforma comarnicului (Stoica, Pop, 1984: 28). - Et. nec.; posibil var. a lui calicea "cale".

călimán, călimani, s.m. - (reg.; mit.) Nume dat de localnici unui popor de uriași ce s-ar fi refugiat în peșterile munților: „Din când în când, călimanii deschid câte o „poartă” (compusă dintr-o lespede de piatră situată pe vreo pajiște alpină sau într-un perete stâncos) și duc oameni și animale pe lumea cealaltă. Ei ar trăi și azi în triunghiul munților Arșița-Tomnatec-Farcău. În 1919, de pe muntele Farcău a dispărut o turmă de 300 de oi, doi ciobani, câinii și măgarii stânei” (Ivanciuc, 2006: 123). ■ (onom.) Căliman, Caliman, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Probabil din gr. Kallimani(s), cf. sl. kaliman > rom. Căliman, Caliman, n. pers. (Iordan, 1983).

călín, călini, s.m. - (bot.) Arbust cu flori albe și cu fructe roșii în formă de ciorchine (Viburnum opulus L.). ■ (med. pop.) Contra tusei, bolilor de inimă, de stomac etc. (Borza, 1968: 179). - Der. regr. din calină (< bg. kalina "fructul călinului", ucr. kalina, Scriban) (MDA).

călindáriu, s.m. - v. cărindár.

călineșteán, -ă, călineșteni, -ă, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Călinești. 2. (Locuitor) din Călinești. - Din n. top. Călinești + suf. -ean.

călineșteáncă, călineștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Călinești. Locuitoare din Călinești. - Din călineștean + suf. -că.

călupắr, s.m. - v. calapăr.

cămăráș, cămărași, s.m. - (reg.) Persoană însărcinată cu păstrarea alimentelor (la obiceiul Vergelului) sau a băuturii (în cadrul ceremoniilor de nuntă). - Din cămară (< lat. *camara < vgr. kamara "boltă" > vsl. kamara, Scriban, DEX) + suf. -aș (DEX, DLRM, MDA).

cămărjíe, s.f. - v. cărmăjie ("piele de oaie").

cămeșói, cămeșoaie, s.n. - Cămașă de noapte, lungă până la genunchi. - Var. a lui cămășoi (< cămașă + suf. -oi).

cănác, cănaci, s.m. - (reg.) Ciucure, ciucalău, canaf: "Nici ai vaci cu coarne largi, / Numa pipa cu cănaci" (Papahagi, 1925: 228; Săcel). ■ (onom.) Canac, nume de familie (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui canaf (< magh. kanaf "fibra" < germ. Knauf "capitel de coloană, mâner de sabie", Scriban, Șăineanu) (MDA).

căntăluí, căntăluiesc, vb. tranz. - (reg.) A cântări, a măsura: "Câte doruri le-am dorit / Tăte le-am căntăluit. / Numai doru mândruții / Nu-l mai pot căntălui" (Calendar, 1980: 65). - Probabil din cântări, contaminat cu cantă "vas de lut".

căntăluít, -ă, căntăluiți, -te, adj. - (reg.) Cântărit, măsurat. - Din căntălui.

cănțălár, cănțălari, (canțălar), s.m. - (înv.) Angajat al administrației locale; funcționar. - Var. a lui cancelar (< lat. cancellarius, Scriban, DEX, DER; prin intermediul germ. Kanzler).

cănțălárie, cănțălarii, s.f. - (pop.; înv.) Primărie, administrație locală; cancelarie. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Var. a lui cancelarie (< it. cancellaria < lat. cancelii "gratii, îngrăditură", dim. din cancer "rac", Scriban).

cắnură, s.f. - v. canură ("fire de lână").

căoáci, s.m. - v. căuaci ("fierar").

căoșeán, -ă, căoșeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Coaș. 2. (Locuitor) din Coaș. - Din n. top. Coaș + suf. -ean.

căoșeáncă, căoșence, s.f. - Femeie originară din localitatea Coaș. Locuitoare din Coaș. - Din căoșean + suf. -că.

căpắstru, căpestre, s.n. - Funie sau curea care se pune pe capul animalelor; parte din harnașament. - Lat. capistrum "botniță, căluș" (DER, Scriban, DLRM, Pușcariu, CDDE, MDA).

căpătá, capăt, vb. - 1. (tranz.) A primi, a obține. 2. (refl.) În expr. s-a căpătat = s-a întâmplat, s-a petrecut (Biserica Albă). - Lat. pop. capitare (DLRM, DEX, MDA).

căpătấi, căpătâiuri, s.n. - 1. Lemn ce stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor. 2. Bucată de fier care se bagă în capătul grindeiului roții, ca să nu se roadă când se învârtește; cep (la morile de apă). 3. Perină cu un capăt cusut (Grad, 2000). 4. La loc de cinste, în capul mesei (după masă): "C-o vinit urâtu'-ntâie, / Și s-o pus la căpătâie" (Bilțiu, 2006: 155). - Lat. capitaneum "cap, capăt" (Scriban, DLRM, MDA; Pușcariu, cf. DER).

căpắu, s.n. - v. capău ("copoi").

căpeneág, (căpenegaș, chepeneag), s.n. - (reg.; înv.) 1. Manta, pelerină: "Din pânza de pă obraz, / Și-o făcut căpenegaș" (Papahagi, 1925: 250). 2. Haină boierească de paradă; căput domnesc (Bârlea, 1924). - Din magh. köpönyeg "manta" (Bud, 1908; Șăineanu, DA, Galdi, cf. DER; MDA). Cuv. rom. > ucr. kepeněag (Scriban).

căpiá, căpiez, vb. intranz. - 1. (despre ovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. (fig.) A înnebuni, a se țicni, a turba (Bud, 1908). - Din capie "boală a ovinelor" (cf. sl. kapija) (Scriban, MDA); din capiu "atins de capie; năuc, zăpăcit" (< capie) (DLRM, DEX).

căpiát¹, s.n. - (pop.) Capie, nebunie; boală a oilor. "Oaia bolnavă face mișcări necontrolate, se învârte în cerc, se oprește brusc. Nu se cunoaște un leac eficient; se încearcă încrestarea buzei de jos și slobozirea de sânge" (Memoria, 2004: 1.072). - Din căpia "a se îmbolnăvi de cenuroză" (MDA).

căpiát², -ă, căpiați, -te, adj. - (pop.) Atins de capie (cenuroză). - Din căpia (MDA).

căpíță, căpițe, (căpt'iță), s.f. - Claie din snopi de grâu sau fân, în formă conică. - Din bg. kopica (DLRM, DEX, MDA); din sl. kopica "grămadă" (Șăineanu, DER). Cuv. rom. > magh. kapica (Scriban).

căplán, căplani, s.n. - (reg.; bis.) Capelan; preot al unei capele catolice: "Apoi mănăstirea o dus-o la casă căplenească aici, în sat ș-o șădzut căplan în ea" (Papahagi, 1925: 312; Ieud). ■ (onom.) Căplan, Caplan, Căplescu, nume de familie (7 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui caplan (< capelan < it. capellano, MDA; < magh. káplán, cf. germ. Kaplan "capelan").

căplănésc, -ă, căplănești, adj. - (reg.) Referitor la căplan; a căplanului; care ține de capelan (Papahagi, 1925). - Din căplan / caplan + suf. -esc (MDA).

căprár¹, căprari, s.m. - (rar) Îngrijitor de capre. ■ (onom.) Căprar, Căprariu, nume de familie (73 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. caprarius "păstor la capre" (Șăineanu, Pușcariu, CDDE, DLRM, MDA).

căprár², căprari, s.m. - (mil.; pop.) Caporal: "Câți îs fileri și căprari" (Țiplea, 1906: 492). - Din magh. káprár (káplár) (DEX, DLRM, MDA), cf. rus. kaprál; din germ. Kapral (= Korporal) (Scriban, Șăineanu); terminologie militară austro-maghiară.

căprăríște, căprăriști, s.f. - 1. Adăpost acoperit pentru oi, capre; căprărie: "(Coliba) are căprăriște de scânduri, scut pe timp de ploaie pentru oi, capre..." (AER, 2010: 91; Săpânța). 2. Loc unde trăiesc multe căprioare, numite în graiul local capre de pădure. ■ (top.) Căprăriște, tufișuri, deal (Bogdan Vodă, Botiza). - Din căprărie "staul de capre" (< capră) + suf. -iște (Frățilă).

căpriór, căpriori, s.m. - 1. Lemnul transversal ce prinde cornii casei între ei. 2. Tingă, cruce (ALRRM, 1971: 273). - Lat. capreolus "țap sălbatic" (Șăineanu, Scriban, Pușcariu, CDDE, DA, MDA).

căpuí, căpuiesc, vb. tranz. - A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Biserica Albă). - Din cap + suf. -ui (MDA).

căpút, căputuri, s.n. - (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. - Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Galdi, DA, cf. DER; Scriban, MDA).

căpútă, căpute, s.f. - Partea încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului. - Et. nec. (DER, DEX, MDA); cuvânt autohton (cf. alb. këputsë), din rad. i.-e. *kep-, *(s)kep- "a acoperi, a înveli, a ascunde" (Russu, Philippide, NDU).

cărăjeá, cărăjele, s.f. - (bot.) Plantă erbacee decorativă, cu flori galbene; vâzdoagă (Tagetes erecta): "Bateți cizma pe podele / Să răsară cărăjele" (Viman, 1989: 391). ■ (onom.) Cărăjean, Cărăjan, nume de familie (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din tc. karaga (MDA).

cărălábă, cărălabe, (cărărabă, caralabă), s.f. - (reg.; bot.) Gulie (Brassica oleracea L.). ■ (onom.) Cărălabe, poreclă pentru locuitorii din Coltău. - Var. a lui caralabă, calarabă (< magh. kalaráb, MDA), cf. germ. Kohlrabi.

cărărắu, cărărăi, s.m. - (reg.) Ulicău, plimbăreț, hoinar, haimana. (Maram., Bucov.). - Din cărare (< lat. carraria) + suf. -ău (Frățilă).

cărășéu, cărășei, s.m. - (onom.) Cărășei, poreclă pentru locuitorii din Gârdani (Codru): "Porecliți cărășei de către locuitorii satelor vecine, pentru că toamna, după terminatul lucrărilor agricole, mergeau în masă în loc. Cărășeu, jud. Satu Mare, la tăiat și decojit nuiele" (Gârdani, 2007: 138), din care confecționau coșuri. - Din n. top. Cărășeu.

cărbunár, cărbunari, s.m. - (bot.) Iarbă ce crește pe munte (Papahagi, 1925). Cărbuni (Phy¬teuma spicatum L.). "Să bem apă din izvoară, / Să ne paștem cărbunei, / Să ne fătăm mielușei" (Papahagi, 1925: 80). ■ (med. pop.) În Maramureș se folosește ca plantă medicinală: "Colburi de cărbunari când doare pieptul" (Borza, 1968: 130). - Din cărbune (< lat. carbo, -onis "cărbune") + suf. -ar (DEX, MDA); lat. carbonarius "cărbunar" (DLRM, Șăineanu, Pușcariu, CDDE).

cărbunăreán, -ă, curbunăreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cărbunari. 2. (Locuitor) din Cărbunari. ■ (onom.) Cărbunărean, Carbunarea, nume de familie (18 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cărbunari + suf. -ean.

cărbunăreáncă, cărbunărence, s.f. - Femeie originară din localitatea Cărbunari. Locuitoare din Cărbunari. - Din cărbunărean + suf. -că.

cărbunăríște, s.f. - Loc unde se producea cărbune de lemn; cărbunărie. ■ Cărbunăriște, top. în Coroieni (Lăpuș), Bârsana, Botiza, Săcel, Săliștea de Sus, Dragomirești (Vișovan, 2005 și 2008); Cărbunăriște, vale situată în Buteasa (Chioar), de unde, în trecut, se exploata cărbune brun (stratul nu a depășit 10-30 cm grosime). Se mai extrăgea cărbune și la Remecioara. Strat de zăcământ cărbunos s-a mai semnalat la Buciumi, Ciolt și Coaș (Chioar, 1983:19). - Din cărbunărie "loc unde se fac cărbuni" + suf. -ăriște (Frățilă).

cărindár, (călindariu), s.m. - (pop.) 1. Luna ianuarie; gerar, gerariu, ghenarie. Mult mai frecvent în Maramureș se folosește ianuari, ienuari (ALRRM, 1973: 651). 2. Calendar. - Lat. calendarius (DLRM, DEX).

cărmắjie, cărmăjii, (carmajie, cămărjie), s.f. - (reg.; înv.) Meșină din piele de oaie aplicată pe pieptar; element ornamental caracteristic pentru cojoacele din subzona Iza Mijlocie și Vișeu-Borșa (Dăncuș, 1986: 80). Piele (de oaie) tăbăcită și vopsită în diferite culori (Coman, 2004; Moisei). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. cămărjie, cu sensul de "piele vopsită". - Din magh. karmazsin (MDA).

cărpiníș, cărpinișuri, s.n. - Pădurice de carpeni. ■ (top.) Cărpiniș, localitate aparținătoare de com. Copalnic Mănăștur. - Din carpen (< lat. carpinus) + suf. -iș (DLRM, DEX, MDA).

cărpinișeán, -ă, cărpinișeni, -e, (cărpinean, cărpiniștean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cărpiniș. 2. (Locuitor) din Cărpiniș. ■ (onom.) Cărpineanu, nume de familie (3 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cărpiniș + suf. -ean.

cărpinișeáncă, cărpinișence, s.f. - Femeie originară din localitatea Cărpiniș. Locuitoare din Cărpiniș. - Din cărpinișean + suf. -că.

cărturăríe, cărturării, s.f. - (înv.) Învățătură, știință. - Din cărturar (< ngr. hartulários "secretar, condeier", Densusianu, DA, DEX) + suf. -ie (DEX, DLRM, MDA).

cărturéț, cărtureți, (cărturăreț), s.m. - Cărturar (Papahagi, 1925; Glod); învățat. (Maram.). - Et. nec. (MDA); probabil din cărturăreț (< cărturar + suf. -eț).

cărunțí, cărunțesc, vb. intranz. - (înv.; pop.) A încărunți (ALRRM, 1969: 18); a albi. - Din cărunt (< lat. canutus, din canus "cărunt, alb") (DEX).

căruțá, căruțez, vb. refl., tranz. - (înv.) A (se) plimba cu căruța: "Așe ne-am căruțat pân orașe și sate" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 299). - Din căruță "vehicul cu tracțiune animală" (< car "căruță" < lat. carrus) (MDA).

căsán, căseni, (căsean), s.m. - (reg.) Om din casă, de-al casei (Memoria, 2001). - Din casă (< lat. casa) + suf. -ean.

căsár, căsari, s.m. - (reg.) Cel ce rămâne acasă și are grijă de gospodărie (Papahagi, 1925; Budești, Mara). - Din casă + suf. -ar.

căscălí, căscălesc, (căscări), vb. tranz. - A căsca. - Din căsca (< lat. *cascare) + suf. -ăli (Frățilă).

căsói, căsoaie, s.n. - Casă construită în afara gospodăriei, slujind ca adăpost temporar; căsuța de la hotar: "Și, cum s-o suit acolo la căsoi, numai ce se apropie Fata Pădurii de el" (Bilțiu, 1999: 223). - Din casă + suf. -oi (MDA).

căsúcă, s.f. - 1. Casă mică. 2. Afumătoare (Apșa de Jos). - Din casă + suf. -ucă (MDA).

cășăríe, cășării, s.f. - Locul unde se face cașul la stână; lăptărie. - Din caș + suf. -ărie (DEX, DLRM, MDA).

cășíță¹, cășițe, s.f. - (reg.) 1. Căsuță. ■ (top.) Cășiță, poiană în Dragomirești, pârâu în Botiza (Vișovan, 2005). 2. Casetă, sertar, pui. - Din casă + suf. -iță (MDA).

cășíță², cășițe, (câșâță, câșiță), s.f. - (reg.) 1. Întâritură la poduri (Mara, Giulești). 2. Întăritură la marginea apei (Strâmtura, Bârsana, Vișeu). 3. Ghizdurile de la fântână (Budești). 4. Despărțiturile la ladă (Hoteni, Bârsana, Vișeu). 5. Stivă de lemn puse cruciș la uscat (Ieud, Săcel) (ALRRM, 1973). 6. Dig construit pe malul apei din bârne de lemn (Gh. Pop, 1971). - Din ucr. kasita (MDA).

cășuná, cășun, cășunez, vb. intranz. - 1. A-i veni cuiva poftă de ceva. 2. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva. - Lat. *occasionare < lat. occasio "ocazie" (Pușcariu, Scriban, DER, DLRM, DEX).

cătá, cat, vb. tranz. - (dial.) 1. A căuta (pe cineva): "Doară caț pă cineva? / - Cat pă cel cu pană verde" (Papahagi, 1925: 167). 2. A investiga, a cerceta: "Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm" (Antologie, 1980: 108). 3. A controla, a verifica. - Var. (pop.) a lui căuta (< lat. *cautare) (Scriban, DEX).

cătánă, cătane, (cătună, cotună), s.f. - (reg.; mil.) Soldat, militar: "Care fecior nu-i cătană / Nici acasă nu-i la samă. / Și care nu cătunește / Nu ști-n lume că trăiește" (Bârlea, 1924, II: 159). (Trans.) ■ (onom.) Cătană, Catana, Catană, nume de familie (60 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. katona "soldat" (Miklosich, cf. DER; Șăineanu, DLRM, MDA).

cătălineán, -ă, cătălineni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cătălina. 2. (Locuitor) din Cătălina. - Din n. top. Cătălina + suf. -ean.

cătălineáncă, cătălinence, s.f. - Femeie originară din localitatea Cătălina. Locuitoare din Cătălina. - Din cătălinean + suf. -că. cătăní, vb. intranz. - v. cătuni.

cătilin, (câtilin), adv. - Încet, fără grabă: "Cătilin și cătilin, / Ca soarele pân sărin, / Să nu ne pontăluim" (Papahagi, 1925: 226). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). - Var. a lui cătinel (< lat. catelinus "cu precauție" < lat. cautela „prevedere”) (Pușcariu, cf. DER; DLRM).

cătrăní, cătrănesc, vb. refl. - A se amărî, a se necăji, a se supăra. - Din catran (< tc. katran < arab. alqitrān, prin interm. srb. katran, magh. katrány) (Scriban, DLRM, MDA).

cătrănít, -ă, cătrăniți, -te, adj. - (fig.) Amărât, necăjit, supărat. - Din cătrăni.

cătúnă, s.f. - v. cătană ("soldat").

cătunésc, -eáscă, cătunești, (cătănesc), adj. - (reg.) 1. Milităresc. 2. În expr. câini cătunești = câini-lupi folosiți de armată sau de poliție (Maram. Nord: Strâmtura). - Din cătună + suf. -esc (MDA).

cătuní, cătănesc, (cătăni), vb. intranz. - (reg.) A satisface serviciul militar; a face armata: "Fă-mă creangă de tindru, / Unde-a cătuni mândru" (Bilțiu, 2006: 112). - Din cătună (= cătană) (MDA).

cătuníe, cătunii, (cotunie), s.f. - (reg.) 1. Armată, stagiu militar. 2. Război: "Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia" (Bârlea, 1924, II: 140). - Din cătună "soldat" + suf. -ie.

cățấn, cățâni, s.m. - 1. Vas de lemn; blid: "Se ia un cățân cu fărină și sare…" (Memoria, 2001: 55). 2. (reg.) Covată. 3. (reg.) Peșteră, grotă, dar sensul s-a transferat spre "stâncă". Cățân "stânci mari"; munte cățânos "pietros, stâncos" (Papahagi, 1925; Moisei). ■ (top.) Cățân, deal în Glod, Șieu, stâncă în Rozavlea (Vișovan, 2005). - Lat. catinum "vas, castron, scobitură, grotă" (Scriban; CDDE, cf. DER; MDA).

cățânós, -oásă, cățânoși, -oase, adj. - (reg.) Pietros, stâncos. - Din cățân + suf. -os (MDA).

cățél, căței, s.m. - 1. (bot.) Parte dintr-o căpățână de usturoi. 2. (la constr.) Locul de îmbinare, printr-un șanț cioplit, a două bârne (Biserica Albă). 3. În căței = mod de îmbinare a bârnelor unei construcții (Biserica Albă, Apșa de Jos). 4. Vagonet de lemn (v. hont¹). - Lat. catellus "cățeluș" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DLRM, MDA). Cuv rom. > magh. kecel (Candrea, Edelspacher, cf. DER).

căúc, căuce, s.n. - (reg.) Linguroi; vas de scos apă: "Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă. Prinse în curea sau așezate în traistă, (…) au o formă rotundă la găvan și o arcuire elegantă la coadă, evitându-se linia dreaptă" (Mirescu, 2006: 128). - Lat. caucus (Șăineanu, Densusianu, Pușcariu, DA, cf. DER; DLRM, MDA).

căuáci, (căoaci, covaci, coaci, couaci), s.m. - (reg.) Fierar, potcovar, faur (Bud, 1908): "Cu murguțu la căoaci" (D. Pop, 1970: 238); "...d-apoi pă cocean lucră 24 de coaci și nu să văd unu pă altu" (Papahagi, 1925). ■ (onom.) Coaci, Coaciu, nume de familie (17 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Covaci, Covaciu, Covacs, Kovaci, Kovaciu, Kovacs, nume de familie (4.901 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Couaci, poreclă pentru locuitorii din Oncești (ALRRM, 1969). - Var. a lui covaci (< sl. kovači) (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; Șăineanu, DEX).

căvnicár, -ă, căvnicari, -e, (căpnicar, cămnicar), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cavnic. 2. (Locuitor) din Cavnic. - Din n. top. Cavnic + suf. -ar.

câcădár, s.f. - v. căcădar ("măceș").

cấci, adv. - Îndată ce: "Câci l-o prins, în lanț l-o pus" (Țiplea, 1906: 420); "Este-o ușă de rogoz, câci pui mâna, pică jos" (Bârlea, 1924, I: 86). Pentru acest termen, "forma literară în limba din Maramureș e necunoscută" (Țiplea, 1906). - Probabil din cât (< lat. quantus + lat. quotus și cata) + ce.

cấlți, s.m., pl. - Resturi de lână sau cânepă ce rămân în hrebdincă; pacoșă, hăbuci (ALRRM, 1971: 503). - Din sl. klŭkŭ "urzeală" (pl. klŭci) (Miklosich, Cihac, cf. DER; Șăineanu, Scriban, MDA).

cânepíște, cânepiști, s.f. - Teren pe care se cultivă cânepa. ■ (top.) Cânepiște, arătură în loc. Bogdan Vodă, Rozavlea, Vadu Izei (Vișovan, 2005). - Din cânepă (< lat. pop. *canapa, de la cannabis “cânepă” < vgr. kannabis) + suf. -iște (Scriban, MDA).

cânepíștiriță, s.f. - v. conopișniță ("insectă care trăiește în pământ").

cântá, cânt, vb. intranz., refl. - 1. În Maramureș are sens exclusiv de "a cânta în biserică" (altfel se folo¬sește cuvântul horesc). 2. (refl.) A boci, a jeli (Bud, 1908). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. - Lat. cantare “a cânta” (Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; MDA).

cântát, -ă, cântați, -te, adj. - Bocit, plâns: "Și cine mere cântat / Nu-i nădejde de-nturnat" (Calendar, 1980: 114). - Din a (se) cânta "a boci".

cântătór, cântători, s.m. - (înv.; pop.) Dimineața devreme; la primul cântat al cocoșilor: "Că vă vin colindători / Noaptea, pe la cântători" (Memoria, 2001: 91). - Din cânta, cântat + suf. -ori (MDA); din cânta + suf. -tor, un calc după sl., în care numele păsării stă în legătură cu vb. a cânta (Frățilă).

cấră, s.f. - (zool.) Specie de pește ce trăiește în râuri de munte și de șes; zvârlugă (Sabanejewia aurata balcanica). Semnalată în afluenții râurilor mari din Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000: 83). - Et. nec. (Șăineanu).

cârc, interj. - (pop.) În expr. A nu zice nici cârc = a tăcea, a nu protesta. - Formă onomatopeică (< câr) (DER, MDA). cấrcă, s.f. - 1. În expr. în cârcă = în spate, în spinare. 2. Sarcină. - Din sl. krǔkǔ "gât", scr. na-krke (Scriban, DER, DEX); din srb. krkr (MDA).

cârcăí, cârcăiesc, vb. intranz. - (ref. la găini) A cârâi (Grad, 2000). - Formă onomatopeică (< câr) (MDA).

cârcălí, cârcălesc, vb. tranz, refl. - 1. A (se) perpeli. 2. A face ceva pe jumătate, de mântuială. - Din srb. krkaliti "a murdări" (Pușcariu, DA, DEX); et. nesigură (MDA).

cârcălít, -ă, cârcăliți, -te, adj. - (reg.) Fript pe jumătate, abia prăjit (Antologie, 1980). ■ (onom.) Cârcălete, nume de familie în Maramureș. - Din cârcăli (MDA).

cârcél, cârcei, s.m. - 1. (bot.) Organ vegetal al plantelor agățătoare. 2. Lanț cu care se leagă tânjelele de la plug (ALR, 1956: 24). 3. Vătraiul de la cuptor (Memoria, 2001). 4. Buclă, cârlionț. 5. (zool.) Căpușă. - Cf. srb. krč "cârcel" (Șăineanu, MDA).

cấrci, s.m. - (reg.) Ciot, tufă pipernicită (D. Pop, 1970). - Din cârci "a se chirci, a se pipernici" (< sl. krŭčiti "a suci", Miklosich, Cihac, DA, cf. DER).

cârjoiét, -iată, cârjoieți, -te, adj. - (reg.) Creț; cu părul ondulat, cârlionțat (ALRRM, 1969: 16). - Probabil var. a lui cârjoiat "încovoiat" (< cârjă).

cârlán, cârlani, s.m. - 1. Mânz de doi ani. 2. Berbec de doi ani: "Cârlanu-i cu șase coarne / Și la coadă-i de tri palme" (Țiplea, 1906: 445). ■ (onom.) Cârlan, Cărlan, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Din *călan "cal tânăr" (< cal + suf. -an) (Candrea, Loșonți); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1970); et. nec. (MDA). Cuv. rom. > magh. kirlán, kerlany (Edelspacher, cf. DER).

cârligá, vb. tranz. - (pop.) 1. A da forma cârligului. 2. A agăța: "Num-un drag mi-oi cârliga, / Cinci și șase mi-oi afla" (Papahagi, 1925: 191; Săcel). - Din cârlig (cf. bg. kărlik).

cârligătúră, cârligături, s.f. - Teren accidentat, brăzdat de văi și prezentând multe denivelări. ■ (top.) Cârligătură, deal în Botiza, Ieud, Oncești, Săcel și Slătioara (Vișovan, 2005); deal și fânațe în Coroieni, Groșii Țibleșului și Suciu de Jos (Vișovan, 2008: 29); Cârligăturii, masiv izolat din alcătuirea Munților Țibleș, situat la izvoarele Văii Minget (afluent al pârâului Suciu) (Posea, 1980: 23). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din cârlig + suf. -ătură, cf. încârligătură "încrețitură".

cârmoájă, cârmoaje, s.f. - (reg.) 1. Bucată de pâine sau de colac (Antologie, 1980). 2. Coajă de pâine uscată (Papahagi, 1925): "Mi-oi purta cârmoajele / Tocmai ca țigăncile" (Papahagi, 1925: 253; Giulești). 3. Bucăți de mămăligă (Grad, 2000): "Și-ntr-o staiță de pânză / Strângeai cârmoji și brânză" (Antologie, 1980: 157; Făurești). - Din sl. kermuš (slov. karmaš), din germ. Kermesse "sărbătoare, hram" (Drăganu, Berneker, DA, cf. DER), datorită pomenilor care se împărțeau; contam. vsl. kermuš + coajă (MDA).

cấrstnic, cârstnici, s.m. - (reg.; bis.) Cantor; crâsnic. - Din sl. kristǔ "cruce" + suf. -nic (DER); din sl. krǔstǔniku (Scriban); cf. bg. krăstnik "naș" (DEX, MDA).

cârtí¹, cârtesc, vb. tranz. - (pop.) 1. A petici, a lipi, a cârpi: "Duce-m-oi la maica-acasă / Opinca să mi-o cârt'ească" (Calendar, 1980: 16). 2. (prin extensie) A lovi pe cineva. - Var. a lui cârpi (< sl. krupiti "a petici", Cihac, DA, DER).

cârtí², cârtesc, vb. intranz. - A se plânge, a protesta, a bombăni, a comenta. - Et. nec. (DEX, MDA); din sl. krǔtati "a grohăi" (Scriban).

cârtít, -ă, cârtiți, -te, adj. - (dial.) Peticit, cârpit. - Din cârti¹.

cârtiță, cârtițe, (cârtițoi), s.m. - (med.; pop.) Umflătură vânătă sau roșie la gât; se tratează prin descântecul de uimă (Faiciuc, 1998: 100). ■ (onom.) Cârtiță, Cârtița, nume de familie (40 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Cf. cârtiță "mamifer insectivor" (< srb. krtica < sl. krŭtŭ "cârtiță") (MDA). Cuv. rom. > magh. kertica "cârtiță" (Edelspacher, cf. DER; Scriban).

câș, adj., adv. - (pop.) Strâmb, de-a curmezișul. - Din bg. kǔs "scurt" < sl. konsǔ "berc, cu coada tăiată" (Scriban, DER, MDA).

câșâță, s.f. - v. cășiță ("întăritură de nuiele și pietre la maluri sau poduri").

câșlégi, s.f., pl. - (bis.) Timpul ce urmează după posturi, dar mai ales de la Crăciun până la postul mare al Paștilor (Bârlea, 1924). Intervalul de timp între două posturi, în care creștinii pot mânca de dulce; în acest interval au loc căsătorii: "Câșlegile-s mărturie, / Ce-ai făcut îi pă vecie; / Câșlegile-s târg de țară, / Ce cumperi nu poți da iară" (Antologie, 1980: 212). - Lat. caseum ligat (Șăineanu, DEX, MDA).

câtilin, adv. - v. cătilin ("molcom, domol").

ceá, interj. - Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). - Formă onomatopeică (DEX, MDA); lat. ecce hac (Drăganu, cf. DER), cf. it. qua "pe aici", fr. ça. Cuv. rom. > magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

cealắu, cealăi, s.m. - (reg.) 1. (Om) amăgitor, înșelător. 2. Pungaș (Bud, 1908): "Ochii mei îs mai cealăi, / Celui-ți-or ochii tăi" (Lenghel, 1979: 163). - Din magh. csaló "înșelător, escroc" (Scriban, MDA).

cealhắu, cealhăi, (cialhău), s.m. - (reg.) 1. Pasăre mare de curte (de obicei, cocoș): "Pă duminică oi tăie on cealhău" (Faiciuc, 1998). 2. (ornit.) Specie de vultur (Gypaetus barbatus): "Cialhăii să puie clăi / Și croncii să strângă snopi" (Bârlea, 1924: 11). - Din magh. csaholó "care urlă" (Pușcariu, DA, cf. DER; Scriban, MDA) < saholni "a scheuna, a țipa" (Scriban).

ceangắu, ceangăi, (ceangă), s.m. - (reg.) 1. Clopoțel folosit pentru semnalizare sau care se pune la gâtul animalelor (Bilțiu, 2002). 2. (pentru var. ceangă) Clopot care anunță plecarea trenului din gară (Lexic reg., 1960). 3. Populație de etnie maghiară stabilită în Moldova în timpul domnitorului Alexandru cel Bun. - Din magh. csángó "care sună prost" (Șăineanu, Cihac, DLRM, DEX, MDA).

ceaplắu, (ciaplău), s.n. - (reg.; înv.) Șiret din fire de lână împletite, curele de piele sau cauciuc, folosit de regulă ca bici. Atestat în var. ciaplău, cu sensul de "șiret", în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Din magh. csapló (MDA).

ceápsă, cepse, s.f. - (reg.) 1. Bonetă pentru femei, împodobită cu ornamente: "Bagă-ți mâna pe fe-reastră / Și mă pipăie la ceapsă" (Bârlea, 1924: 42). 2. Podoabă. ■ Târgul cepsălor (numit în prezent Târgul cepelor), manifestare folclorică ce are loc la mijlocul lunii septembrie în localitatea Asuaju de Sus (zona Codru). Inițial se ținea de Sânpetru; o dată cu strămutarea lui la 14 septembrie și-a schimbat denumirea în Târgul cepelor. "Cei de veneau de peste Codru coborau în cursul dimineții, desfășurându-se în rânduri largi printre holde și culegeau sânziene. Ajunși la Asuaj, tinerii mergeau pe la "gazdele" lor, rude sau cunoscuți ce își aveau casele în apropierea "locului târgului" și apoi, imediat după amiază, la jocul organizat aici. După fiecare joc, fetele se duceau la gazdă, unde își schimbau hainele, în așa fel încât dansul și, în general, manifestarea, în întregul ei, apăreau ca un gen de paradă a portului tinerelor fete... Vechiul termen al manifestării, târgul cepsălor, sugerează chiar acest lucru: târgul podoabelor" (D. Pop, 1978: 21-23). În prezent este un târg de țară unde se vând produse agricole (preponderent cununi de ceapă), dar și mărfuri industriale (haine, încălțăminte etc.), în sistem bazar. Pe o scenă amplasată la intrare se produc diverse formații artistice. - Din magh. csápsza, srb. čepac (DEX, MDA) < sl. čepicǐ "mitră" (Scriban, DER).

ceásălă, (cearsălă, cesală), s.f. - (reg.) Perie din fier, cu dinții mărunți, pentru curățarea vitelor (ALRRM, 1971: 352). - Varianta a lui țesală (< sl. česalo "piaptăn", Șăineanu, Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX).

cédru, s.n. - v. cídru2 ("tuia").

ceíte, s.f., pl. - (reg.) Îndemnuri de a mâna la dreapta: "Câte ceite, / Câte hoisate, / Tăte pă spatele boilor pisate" (Bilțiu, 1996: 381). - Din cei "a îndemna vitele înjugate să o ia la dreapta" (Frățilă).

cejméte, s.f. - v. ceșmete ("omletă").

celár, celare, s.n. - (reg.) Cămară de la stână, unde se păstrează produsele preparate din lapte. ■ (top.) Vârful Celarului, deal în Săliștea de Sus. - Lat. cellarium "cămară de alimente" (Scriban, Șăineanu, Pușcariu, CDDE, DLRM, MDA) < lat. cella "cămară" (Scriban).

celéd, celeduri, (ciled), s.n. - (reg.; înv.) Nume colectiv pentru copiii și servitorii dintr-o casă. ■ Sensul inițial a fost de "servitor, sclav"; a derivat ca sens în "copil, băiat". Termenul e răspândit doar în Transilvania și Banat (Scurtu, 1966: 302). "Cu cinstita giupâneasă, / Cu frumos ciled’i în casă" (Țiplea, 1906: 509). - Din magh. cseléd "slugă, argat" (Cihac, cf. DER; MDA).

celșág, celșaguri, s.n. - (reg.) Înșelare, amăgire: "Lumea asta-i cu celșag, / Nu te ie cine ți-i drag" (Calendar, 1980: 80). - Din magh. csalság "înșelătorie" (Scriban, MDA).

celuí, celuiesc, vb. tranz. - (reg.) A înșela, a momi. - Din magh. csalni "a înșela, a amăgi" (Cihac, cf. DER; DLRM, MDA).

celuít, -ă, celuiți, -te, adj. - (reg.) 1. Înșelat, amăgit. 2. Sedus. - Din celui.

cénti, (țenti), s.m. - Centimetru (Strâmtura, Apșa de Jos, Biserica Albă). - Din it. centi-, cf. lat. centum "o sută" (Scriban, DEX).

cenușár, cenușare, (cenușer), s.n. - 1. Cutie din metal așezată sub grătarul unei sobe de încălzit, al unui cuptor în care cade cenușa rezultată din ardere: "...și i-a luat coconul și i l-a băgat sub cenușer" (Bilțiu, 1999: 104). 2. Cârpa în care se pune cenușa pentru a face leșie (Bud, 1908; Memoria, 2001). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei (loc. Plăiuț). - Din cenușă (< lat. cinis, cinus, prin intermediul unui der. *cinusia, Pușcariu, CDDE, DA) + suf. -ar (DLRM, DEX, MDA).

cep, cepuri, s.n - 1. Bucăți de lemn (patru) așezate de-a curmezișul între grindei și obezi, de o parte și de alta a roții de moară (Felecan, 1983). 2. Partea superioară a stâlpilor (de la porțile tradiționale) cu ajutorul cărora se fixează, prin cuie de lemn, stâlpii de fruntar (Nistor, 1977: 22). 3. Dop; astupuș, stupuș (ALRRM, 1971: 312). - Lat. cippus "trunchi" (Scriban, Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

cepuí, cepuiesc, vb. tranz. - 1. A pune dopuri. 2. A îmbina grinzile cu cuie de lemn. - Din cep + suf. -ui (DEX, MDA).

cepuít, -ă, cepuiți, -te, adj. - 1. (ref. la un recipient) Astupat, închis cu dop. 2. (ref. la grinzi) Îmbinate cu cuie de lemn. - Din cepui (MDA).

cercá, cerc, vb. intranz. - (înv.) 1. A încerca. 2. A cerceta, a iscodi. 3. A supune la încercări grele. 4. A căuta: "Să cerce pă Dumnedzău. / Șî-l cercară, / Șî-l aflară / În iezăl de boi născând" (Papahagi, 1925: 233; Giulești). - Lat. circare "a ocoli" (Scriban, Șăineanu, Pușcariu, CDDE, DA, MDA), cf. it. cercare "a căuta".

cercálă, cercăli, s.f. - (reg.) Plasă mică pentru prins pești (Lenghel, 1979); năvod. - Din ucr. čekalo (Drăganu, cf. DER); din cerc (< lat. circus) (MDA). Cuv. rom. > magh. cserkáló (DER).

ceréd, (chered), s.n. - Crez; credo (expunere a principiilor religioase): "Tatăl nostru-s florile, / Rujii-s născătorile, / Ceredu-s crengile" (Bilțiu, 2006: 242). - Posibil o licență poetică.

cerép, s.n. - v. cirip ("ghiveci, țiglă").

cerét, cereturi, s.n. - Pădure de ceri. ■ Atestat 1400 (Mihăilă, 1974). - Din cer + suf. -et (MDA).

cérgă, cergi, s.f. - Pătură groasă țesută din lână. Cergă pentru învelit, cergă pentru rudă (cu ornament), cergă pentru pat: "Se gând'e la măritat / Și n-are cergă pe pat" (Calendar, 1980: 110). ■ (onom.) Cergă, Cerguță, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din bg., srb. cerga (DEX); din tc. çerge, cerga "cort mic" (Șăineanu, DLRM); lat. serica > ngr. tserga > tc. cerga, de unde rom. cerga (Berneker, cf. DER), dar și cuvintele slave (Miklosich, cf. DER). Cuv. rom. > magh. cserge (Bakos, 1982).

cérnă, adj. - Negru. Varianta cernea "cel negru", a dat n. pr. Cernea și top. Cernești, com. în Țara Lăpușului. - Din rus. černǐ "negru" (Șăineanu).

cerneșteán, -ă, cerneșteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cernești. 2. (Locuitor) din Cernești. ■ (onom.) Cerneștean, Cerniștean, nume de familie (223 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cernești + suf. -ean.

cerneșteáncă, cerneștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Cernești. Locuitoare din Cernești. - Din cerneștean + suf. -că.

cerní, cernesc, vb. tranz. - A vopsi în negru; a înnegri: "Să cernească puștile, / Că să duc răgutile" (Bilțiu, 2006: 112). - Din sl. črǔniti "a înnegri", de la crǔnǔ "negru" (Miklosich, Cihac, cf. DER; DLRM, MDA).

cernít, -ă, cerniți, -te, adj. - 1. De culoare neagră. 2. Îndoliat. 3. Îndurerat, întristat. - Din cerni (MDA).

cerpác, s.n. - (reg.; înv.) Lingură cu găuri cu care se culege urda din vasul în care a fiert (Grai. rom., 2000; Maram. Nord: Strâmtura). - Et. nec.

certéz, certeze, (certej), s.n. - (reg.; arh.) "Credem că în limba română veche a existat apelativul certez, certej, certeze, care avea sensul de teren obținut prin defrișare. Azi, termenul s-a desemantizat" (Vișovan, 2008: 30). ■ (top.) Certez, arătură și fânață (în Cernești); deal în loc. Dealul Mare, fânațe în Oncești; Certeze, deal în Vima Mică, deal în Săliștea de Sus; Certej, deal în Sălnița. - Din certi "a defrișa" + suf. -ez, cf. și alte apelative slave formate cu suf. -ež (Frățilă).

certí, certesc, vb. tranz. - (reg.; înv.) 1. A tăia pădurea, a defrișa; a lăzui, a cura. 2 A coji un copac pentru a se usca. - Din vsl. certi (MDA).

certíre, certiri, s.f. - (reg.; înv.) Defrișare. "Certirea era defrișarea prin îndepărtarea cojii copacului, care, astfel, se usucă încet" (Vișovan, 2008: 30). - Din certi.

certitúră, certituri, s.f. - (reg.; înv.) Loc defrișat; curătură. ■ (top.) Certitură, fânațe în Costeni și Cupșeni (Vișovan, 2008: 30). - Din certi + suf. -itură.

cesălá, cesăl, vb. tranz. - A peria (vitele). - Din ceasălă.

ceșméte, s.f. - (reg.; gastr.) Mâncare din ouă în ulei sau unt și făină de porumb; papară (Memoria, 2004). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei: ceșmete, cejmete "omletă" (DRT). - Et. nec.

cetáș, cetași, s.m. - (pop.) Membru al unei cete (de colindători). - Din ceată (< sl. četa "breaslă") + suf. -aș (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

cetățeleán, -ă, cetățeleni, -e, (cetățean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cetățele. 2. (Locuitor) din Cetățele. Localnicii folosec frecvent varianta cetățean. 3. Locuitor al unei fortificații sau al unui oraș întărit. ■ (onom.) Cetățean, Cetățan, Cetățian, Cetățeanu, nume de familie (131 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cetățele + suf. -ean.

cetățeleáncă, cetățelence, (cetățeancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Cetățele. Locuitoare din Cetățele. - Din cetățelean + suf. -că.

cetấrnă, cetârne, (ceternă, cetărnă), s.f. - (reg.) Țeavă de scurgere; jgheab, burlan, halău. ■ (top.) Ceterna, pădure în Libotin și Stoiceni (Vișovan, 2008). - Din magh. csatorna < lat. cisterna (DER).

ceterá, ceter, vb. intranz. - 1. A cânta din ceteră: "Și prinsăi a cetera, / Mândră oaste s-aduna" (Bilțiu, 1996: 326). 2. (fig.) A bate la cap pe cineva. - Din ceteră (DLRM, DEX, MDA).

ceteráș, ceterași, s.m. - (reg.) Cântăreț din vioară (ceteră): "Soarele mi-o fost nănași / Păsărele ceterași" (Lenghel, 1979: 173). ■ (onom.) Ceteraș, nume de familie (114 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din ceteră + suf. -aș (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

céteră, ceteri, s.f. - Vioară: "Din lemnuș, / Numa arcuș. / Din lemn verde / Ceterele" (Papahagi, 1925: 259). - Lat. pop. cithera (= cithara) "chitară, liră" (Șăineanu; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DLRM, MDA) < gr. kithára (Scriban).

ceúcă, ceuce, s.f. - (ornit.) Specie de cioară mică; stăncuță: "Ceucile țâță i-or da, / Păsările-or ciript’i, / Siú țî l-or adurni" (Țiplea, 1906: 424). - Din bg., srb. čavka (Șăineanu, Scriban, DLRM, DEX, MDA) < vsl. čeǐka, čavǔka (Scriban).

cheaún, -ă, cheauni, -e, adj. - 1. Beat. 2. Amețit. 3. Obosit. 4. Zăpăcit. - Cf. chiant, chiantaun (MDA); posterbal din cheuni "a chioti", de origine onomatopeică (DA, Frățilă). Cuvânt rom. > magh. tyáun (Bakos, 1982).

chechișán, -ă, chechișeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Chechiș. 2. (Locuitor) din Chechiș. ■ (onom.) Chechișan, Chechisan nume de familie (17 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Chechiș + suf. -ean (> -an).

chechișáncă, chechișence, s.f. - Femeie originară din localitatea Chechiș. Locuitoare din Chechiș. - Din chechișan + suf. -că.

chedrénț, chedrențe, (credenț), s.n. - (reg.; înv.) Dulăpior montat pe perete (mobilă specifică Evului Mediu). - Din germ. Kredenz(tish) "bufet (mobilă)" (Țurcanu, DEX, MDA).

chédve, adj. - (reg.) Vesel, drag, plăcut: "Când ț-a fi lumea mai dragă / Sugă-te-o șerpoaie neagră! / Când ți-a fi lumea mai chedve / Sugă-te-o șerpoaie verde!" (D. Pop, 1978: 232). - Din magh. kedv "poftă, chef" (MDA); din magh. kedves "drag, scump; plăcut; amabil".

chéfe, s.f. - (reg.) 1. Măturică. 2. Perie. 3. Bidinea. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). - Din magh. kefe "perie" (DER, MDA).

chefelí, chefelesc, (chefelui), vb. intranz. - (reg.) 1. A peria. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. chefelui. 2. (fig.) A mustra (pe cineva). - Din magh. kefélni "a peria" (MDA).

chefelít, -ă, (chefelnit), adj. - (reg.) 1. Periat, lustruit. 2. Dat cu cremă: "Da' cu cizme chefelnite" (Bârlea, 1924, I: 216). - Din chefeli.

chéhe, s.f. - (reg.; med.) Tusă; astmă, năduf. - Din magh. keh(e) "năduf" (MDA), cf. germ. Keuchhusten "tuse convulsivă" (Țurcanu, 2005).

chehelí, (chehăli), chehelesc, vb. intranz. - (reg.) A tuși. - Din chehe.

chelințeán, -ă, chelințeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Chelința. 2. (Locuitor) din Chelința. - Din n. top. Chelința + suf. -ean.

chelințeáncă, chelințence, s.f. - Femeie originară din localitatea Chelința. Locuitoare din Chelința. - Din chelințean + suf. -că.

chelm, chelmuri, s.n. - (reg.; înv.) Făina ce se depune pe sită, la cernut: "Și plata nu i le-ai dat, / Fără chelmu fărinii, / De pe dosu sâtii" (Bârlea, 1924, I: 161). - Et. nec.

chelșúg, chelșuguri, s.n. - (reg.; înv.) 1. Cheltuială, întreținere. 2. Notă de cheltuieli, socoteală. - Din magh. költség "cheltuială" (DA, DER, Scriban).

chepeneág, s.n. - v. căpeneag.

chérecheș, cherecheși, s.m. - (reg.) Rotar. ■ (onom.) Cherecheș, Cherecheșiu, nume de familie (431 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. kerekes "rotar" (Felecan, 1983).

chéred, s.n. - v. cered ("crez").

cherestúl, adv. - v. crestul ("de-a curmezișul").

chermăntắu, chermăntauă, s.n. - (reg.) Cadă ovaidală, cu capac, de 200-300 l, în care curge mustul din teasc, de unde este vărsat în butoaie (Șainelic, 1986: 36). - Et. nec.

cheșchenéa, cheșchenele, (chișchinea), s.f. - (reg.) Năframă, batistă: "D-adă-mi, bade,-o cheșchenea, / Să mă leg la cap cu ea" (D. Pop, 1970: 179); "Cai ai, / Frâu n-ai, / Da' na chișchineaua mea / De frâu la calu tău" (Antologie, 1980: 248). - Din magh. keszkenő "basma" (DA, cf. DER).

chetoáre, chetori, (cheotoare), s.f. - (reg.) 1. Încheietura de la colțul caselor de lemn (DLRM, 1958, cf. Corniță, 1997). 2. Butonieră. Cămașă cu chetori = cu nasturi (ALRRM, 1973: 626): "La cămeși, la k’etori, / Scrisă-s sfinte sărbători" (Papahagi, 1925: 231). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos). 3. Articulația piciorului. ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din încheietoare (Scriban); der. din *cheiat = încheiat (Șăineanu); lat *clautoria (< *clautus = clavutus) (DEX, MDA).

chézeș, s.m. - v. chizeș.

chiabúr, chiaburi, s.m. - Țăran înstărit; gazdă. (fam.) Bogat: "O aflat că tata o fost chiabur..." (Fărcașa). - Din tc. kibar "nobil, bogat" (DEX, DLRM); din tc. kiabir, kebir "mare, puternic" (Cihac, Scriban, Șăineanu, DER, MDA).

chíbăl, chibele, (chiubel, chiblă), s.n. - (reg.) Vas din doage de lemn, cu mâner, având formă de butoiaș sau de găleată (Șainelic, 1986). Unitate de măsură pentru cereale: Patru mierțe laolaltă (Bârlea, 1924): "Și mânâncă o slănină / Și on chibăl de fărină" (Bârlea, 1924, II: 164). - Var. a lui chiblă < vgerm. Kubil, ngerm. Kübel "găleată" < lat. cupella și cupellus, dim. din lat. cupa "vas mare de lemn, butoi, bute" (Scriban); var. chibăl (atestată doar în Maramureș), provine din ucr. kibel < vsl. kubǐlǔ (Scriban).

chíceră, chicere, s.f. - (reg.) Vârf, culme, pisc. ■ (top.) Valea Chicerii Pietroase (Dragomirești) (Faiciuc, 1998: 63); Chiceră, dealuri în Botiza, Dragomirești, Poienile Izei, Săcel; Chicera pietroasă, pârâu, deal în Dragomirești (Vișovan, 2005). - "Poate fi inclus pe lista termenilor de substrat" (Vișovan, 2005; și Drăganu, cf. DER); cf. alb. kike, kikërë "culme" (MDA). Cuv. rom. > bg. kecer (Capidan, cf. DER).

chimión, s.n. - (bot.) Plantă erbacee, cu frunze perene, flori mici, albe și semințe ce conțin ulei eteric, folosit în bucătărie drept condiment, la aromatizarea băuturilor alcoolice, în farmacie etc.; chimen, piperuș, secărică (Carum carvi). - Din ngr. kimion (Scriban); din tc. kymion < ngr. kimion (Șăineanu, DEX, DLRM, MDA).

chínder, chinderi, s.m. - (reg.; înv.) Chibrit (Lexic reg., 1960); bâț. - Var. a lui chindercă "chibrit" (< magh. kingyertya, MDA).

chindisí, chindisesc, vb. tranz. - A coase, a împistra (Bilțiu, 1996); a broda (Antologie, 1980). - Din ngr. khento "a broda" (Scriban, DER, DLRM, MDA).

chinéz, chinezi, s.m. - (reg.; înv.) 1. Cneaz, căpetenie. 2. De-a chinezii, joc cu mingea asemănător cu golful (Calendar, 2007). - Din sl. kŭnedzŭ < got. *kunnigs, germ. König (DA, cf. DER); din sl. prin srb. knez sau magh. kenéz (DER, DEX, MDA); cf. ucr. knyazĭ "principe" (DER).

chíngă, chingi, (cingă), s.f. - 1. Lemn pus de-a curmezișul pe capetele buștenilor ce alcătuiesc tabla plutei, cu scopul de a-i fixa (Gh. Pop, 1971: 84). 2. Curea, legătură. - Lat. *clinga (= cingula "chingă") (Densusianu, Pușcariu, CDDE, DER, DLRM, DEX, MDA).

chinzuiálă, chinzuieli, s.f. - (reg.) Chinuială, tortură: "Numai de aceea vrem să-ți știm moartea, să scăpăm de chinzuială dacă ne-or prinde" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 225). - Din chinzui "a se chinui" (< magh. kinozni) + suf. -eală (MDA).

chiorean, -ă, chioreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană care face parte din populația zonei Chioar sau este originar din această zonă. 2. (adj.) Care aparține Chioarului, privitor la Chioar sau la populația din această zonă. ■ (onom.) Chioran, Chiorean, Chioreanu, nume de familie (399 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Chioar + suf. -ean.

chioreáncă, chiorence, s.f. - Femeie originară din zona Chioar. Locuitoare din zona Chioar. - Din chiorean + suf. -că. chip, chipuri, (dial. t'ip), s.n. - (reg.) Fotografie, poză. - Din magh. kép, dial. kip "imagine, tablou, pictură" (Cihac, Galdi, cf. DER; MDA).

chipároș, chiparoși, (dial. t'iparoș), s.m. - (reg.) Fotograf, pozar. - Din chip "figură, înfățișare", cu un intermediar *chipar "pozar" + suf. -oș.

chiraléisa, (chiralesa, chiralexa, tiralexa), interj. - 1. Obicei din ciclul sărbătorilor de iarnă. Formulă liturgică rostită de copiii care însoțesc preotul la Bobotează. 2. A umbla cu chiralesa = a colinda de Bobotează: “Între Anul Nou și Bobotează, preotul umblă cu crucea. (…) Cu două trei case înaintea preotului vin copiii cu Tiralexa / Chiralesa: Tiralexa, Doamne, / Grâu de primăvară / Și-n pod și-n cămară / Și pe prispă-afară. / Noi strigăm pă sub butuci / Să ne dați vreo două nuci; / Noi strigăm pă sub podele / Să ne dați vreo două mere. După ce primesc darurile, copiii mulțumesc urând: Câți cărbuni în vatră / Atâția pețitori la fată; / Câte pene pe cocoș / Atâția copii frumoși” (Memoria, 2001: 21-23). Obiceiul se desfășoară pe o arie zonală limitată, cuprinzând satele din Maramureș și Țara Crișului, cu o prezență notabilă în nordul Moldovei și difuză în celelalte puncte din Transilvania. Textele consacră o funcție agrară manifestă (Acta Musei, 2004: 121). - Din gr. Kyrie eleison "Domnul fie lăudat" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), formulă liturgică a cultului ortodox, pe care poporul a auzit-o pe vremea când se oficia în limba greacă.

chiralesá, chiralesez, (tiralexá), vb. tranz. - (ref. la practicile magice ce au loc în preajma Bobotezei, în livada din apropierea casei) A amenința (pomul fructifer din livadă) cu tăierea, a mima retezarea: "Când tiralexază pomu' care nu face rod, cu săcure și cu colac, nu mere femeia, că numai bărbatul îl poate fa" (Bilțiu, 2012: 74; Giulești) - Cf. chiralésa. Forma verbului se explică prin faptul că cele două obiceiuri au loc concomitent, în primele zile după Anul Nou.

chirpíci, (chiripici), s.n. - Lut amestecat cu paie și bălegar, pus în tipare de lemn și lăsat la soare să se usuce, în vederea confecționării unor cărămizi pentru construcție: "Dar lumea-i din chiripici, / Îi înghite pe cei mici" (Viman, 1989: 349). - Din tc. kerpiç (Scriban, DEX, MDA).

chisălíță, chisălițe, (chisălniță), s.f. - (reg.) 1. Borș de tărâțe (Papahagi, 1925). 2. Fiertură de fructe (Morariu, 1990): "Bună-i vara jântița / Și iarna chisălița" (Papahagi, 1925: 224). ■ (onom.) Chisăliță, nume de familie în Maramureș. - Din ucr. kyselyca, srb. kiselica "macriș", bg. kiselica "măr pădureț", ceh. kiselyce "zeamă acră" (< sl. kiselŭ "acru") (Scriban, Șăineanu, MDA).

chischinéa, s.f. - v. cheșchenea ("batistă").

chíșbirău, chișbirăi, s.m. - (reg.; înv.) Viceprimar. - Din chiș (< magh. kis "mic") + birău (< magh. biró "primar").

chișcár, chișcari, s.m. - (reg.) Specie de pește caracteristică apelor de munte din zona păstrăvului (Eudontomyzona danfordii). În Maramureș, este frecvent pe tot cursul Vișeului, precum și pe afluenții săi, și pe Tisa, în zona de frontieră. S-a semnalat prezența în marea majoritate a cursurilor de apă din Maramureș, cu densitate apreciabilă în Vaser, Mara, Iza superioară și Săpânța (Ardelean, Bereș, 2000: 64-65). - Cf. pișcar (< rus. piškar) (Șăineanu, MDA).

chitúși, s.m. - (reg.; înv.) Contrafișe. Bucăți de lemn ce leagă stâlpii porților de fruntar și pragul de sus al portiței de stâlpi. Chitușii au și un rol arhitectural decorativ (Nistor, 1977: 22). - Probabil din chită "mănunchi, snop, ciorchine" (< srb. kita < sl. kyta).

chițcán, chițcani, s.m. - (zool.) Animal insectivor asemănător cu șoarecele. Chițcanul alpin (Sorex alpinus), specie semnalată în Maramureș, în zona stâncăriilor (Lengyel, 2007: 27). - Din chițcăi (formă onomatopeică) + suf. -an (Șăineanu, DEX); din magh. cickány (Scriban, MDA).

chiúbel, s.n. - v. chibăl.

chiuzbăián, -ă, chiuzbăieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Chiuzbaia. 2. (Locuitor) din Chiuzbaia. ■ (onom.) Chiuzbăian, Chiuzbaian, Chiuzbaianu, Chiusbăian, Chiuzboian nume de familie (375 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Chiuzbaia + suf. -an.

chiuzbăiáncă, chiuzbăience, s.f. - Femeie originară din localitatea Chiuzbaia. Locuitoare din Chiuzbaia. - Din chiuzbăian + suf. -că.

chizéș, chizeși, (chezeș, chizăș), s.m. - (reg.) 1. Vătaf al cetei feciorilor (D. Pop, 1978): "Chizeșii, în număr de doi, erau aleși dintre cei mai maturi și întreprinzători feciori și aveau rostul să adune contribuția, stabilită în comun, de la toți membrii cetei, să angajeze lăutarii care să cânte la joc și spațiul necesar desfășurării acestuia (iarna în casă, iar vara în șura unui gospodar), să aplaneze conflictele ce apăreau între membrii cetei etc." (D. Pop, 1978: 31). 2. Girant (Lenghel, 1979). - Din magh. kezes "garant, girant" (Scriban, MDA).

ciacắu, ciacauă, s.n. - (reg.; înv.) 1. Chipiu militar de paradă: "Mult umbli de rândul meu / Să-mi pui peană și ciacău" (D. Pop, 1970: 223). 2. Coif de formă cilindrică, inscripționat cu o cruce albă, folosit de colindătorii "cu steaua" (în zona Chioar). - Din magh. csákó "cască" (< germ. Tschako) (DER).

cialhắu, s.m. - v. cealhău ("vultur").

ciaplắu, s.n. - v. ceaplău ("șiret").

cicár, s.m. - v. chișcar ("specie de pește").

cicălí, cicălesc, vb. tranz. - A certa mereu pe cineva, a mustra, a nu da pace cuiva. - Et. nec. (DEX, MDA); din srb. čakaljati "a flecări" < it. cicalare "a flecări" (Scriban).

cicălít, -ă, cicăliți, -te, adj. - Certat, mustrat. - Din cicăli.

cicârlăuán, -ă, cicârlăuani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cicârlău. 2. (Locuitor) din Cicârlău. ■ (onom.) Cicârlan, nume de persoane (5 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cicârlău + suf. -an.

cicârlăuáncă, cicârlăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Cicârlău. Locuitoare din Cicârlău. - Din cicârlăuan + suf. -an.

cíci, (cicea), adj. - (reg.) 1. Frumos, drăguț: "S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică" (Bârlea, 1924, II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preț: "Porția musai să iasă. / De unde focu-a ieși / Dacă umblă după cicí" (Bârlea, 1924, II: 190). - Var. a lui cicea, creație expresivă infantilă (DER); din ucr. čiča (DA, MDA).

cídru¹, s.n. - Băutură obținută prin fermentarea sucului de mere. ■ (med. pop.) "Mărul este folosit în medicina populară pentru boli de stomac, insomnie, în pomezi pentru crăpăturile pielii, astenie nervoasă, răceli. Merele se tescuiesc, obținându-se cidrul (vin de mere)" (Borza, 1968: 107). - Din fr. cidre "cidru" (DER, DEX, MDA) < lat. sicera devenit cisera, cisre, cisdre, cidre (Scriban).

cídru², (cedru), s.n. - (reg.; bot.) Tuia; arborele vieții; chidru, tidru, tindru (Viman, 1989): "Numa-n munte este-un t’idru / Așa tinerel și mândru" (Papahagi, 1925: 199). - Lat. cedrus “cedru”, prin intermediul sl. kedrŭ (DER).

ciflấng, s.n. - v. cioflâng ("cui de fier").

cígă, cige, s.f - (reg.) Scripete (folosit la căruțe, prin care se trece lanțul sau funia pentru a lega încărcătura de fân). (Lăpuș, Codru, Chioar). "Aduc funia, aduc ciga, leagă buhaiul, ceia trag, eștia împing..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 260). - Din magh. csiga "melc" (Cihac, DER, DEX, MDA).

ciléd’, s.m. - v. celed ("copiii și servitorii dintr-o casă").

cilioáie, s.f. - (reg.; ornit.) Pasăre pestriță, cât o sarcă (Papahagi, 1925). Pasăre de noapte (Memoria, 2004). - Et. nec. (MDA).

cimíl, s.m. - v. ciumil ("formulă inițială a ghicitorilor").

cimilí, vb. tranz. - v. ciumili ("a ghici").

cimilitúră, s.f. - v. ciumilitură ("ghicitoare").

cimpezí, cimpezesc, (ciumpăzi), vb. intranz. - (reg.) A obosi (de prea mult umblat); a avea picioarele amorțite (de efort): "Că murgu mi-o cimpezit" (Bârlea, 1924, I: 125). - Din ciumpăvi "a deveni șchiop" (< ciumpav) (Frățilă).

cináș, -ă, cinași, -e, adj. - (reg.) 1. Drăguț, frumos, chipeș. 2. Curat, îngrijit. - Din magh. csinos "drăguț, frumușel" (DER, MDA).

cíngă, s.f. - v. chingă.

ciníe, cinii, s. f. - (reg.) Instrument, unealtă; în context, harnașament: "Și din cele lumninele / Făcu la murg ciniele" (Papahagi, 1925: 276; Botiza). - Din ucr. čin (Papahagi); din sl. činije "aranjare", de la činiti "a fabrica" (DAR, MDA); cf. pol. czyn "unealtă" (DER).

cioácă, cioace, (ciocă), s.f. - (reg.) 1. Botă (de sprijin); baston, toiag. 2. Sapă cu pinten folosită în minerit (Șainelic, 1986). 3. Cârlig. 4. Târnăcop. 5. (înv.) Deal, vârf, pisc. ■ (top.) Jgheabul Cioachii (în Rozavlea). Sens dispărut azi. ■ (onom.) Cioca, Ciocas, Ciocaș, nume de familie (100 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă pe baza lui cioc (DER); încadrabil în categoria lexicului de substrat (Vișovan, 2005).

cioáclă, cioacle, s.f. - (reg.) Sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe pantă (Dăncuș, 1986: 66). - Din sl. čokla "talpa saniei" (DER); din magh. csáklja "prăjină cu vârf încârligat" (DA, DEX, MDA).

cioáreci, s.m., pl. - (reg.) Pantaloni de lână ce se poartă iarna: "Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa" (Memoria, 2001: 29). ■ (onom.) Cioarec, nume de familie în Maramureș. - Et. nec. (DER, DEX); cuvânt autohton, din i.-e. *(s)keu- (Reichenkron, 1966); probabil cuv. autohton (NDU); din tc. čaryk (MDA).

cioársă, cioarse, (ciors), s.f. - (reg.) . 1. Soi (rău); obiect uzat (Memoria, 2004). 2. Cuțit, coasă, topor care nu mai taie, pentru că e tocit, știrb. 3. Cârpă. ■ (onom.) Ciors, nume de familie în Maramureș. - Cf. ucr. cersati "a zgâria" (DEX, MDA).

ciobíc, ciobici, (țobic), s.m. - (reg.) Țânțar (Sirex gigas); "vector al frigurilor palustre (= malarie)" (Birdaș, 1994: 31; Lăpuș). - Var. a lui țobâc (et. nec.); cf. magh. szunyog "țânțar".

ciobóată, cioboate, s.n. - (reg.) Tulpini de floarea-soarelui ("bote de ruje") folosite la realizarea gardului: "Se băteau pari la 2 m, pe care se fixau 3 rude orizontale, între care se împleteau cioboatele, care se retezau la vârf" (AER, 2010: 140; Ardusat). Acest tip de gard e specific zonei Sătmar, Carei. - Et. nec.

ciócă¹, s.f. - v. cioacă ("baston").

ciócă², s.f. - v. cioică ("pui de cioară; ceucă").

ciocâldán, ciocâldani, s.m. - (reg.) Fecior de 17-18 ani: "Bate, Doamne, ciocâldanu, / Cum o luat măghieranu" (Bârlea, 1924, II: 228). (Maram.). - Et. nec. (MDA); probabil din ciocârlan "bărbătușul ciocârliei" sau (cu sensul extins de) "cocoșel".

ciocârlán, ciocârlani, s.m. - (ornit.) Pasăre de culoare brun-cenușie, cu un moț în vârful capului (Galerida cristata). Semnalată și în Maramureș (Lengyel, 2007: 125). ■ (onom.) Ciocârlan, Ciocârlău, nume de familie în Maramureș. - Din srb. čevrljuga "ciocârlie" (MDA).

ciócnă, ciocne, s.f. - (reg.) Ciocnire: "Se dau cu ouăle în ciocnă" (Papahagi, 1925; Borșa). - Din ciocăni (MDA); der. regr. din ciocni (Frățilă).

ciocotișeán, -ă, ciocotișeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Ciocotiș. 2. (Locuitor) din Ciocotiș. ■ (onom.) Ciocotișan, Ciocotisan, nume de familie (605 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Ciocotiș + suf. -ean.

ciocotișeáncă, ciocotișence, s.f. - Femeie originară din localitatea Ciocotiș. Locuitoare din Ciocotiș. - Din ciocotișean + suf. -că.

cioflấng, cioflângi, (cioflânc, ciflâng, cifling), s.m. - (reg.) 1. Cârlig, ic de fier (Memoria, 2004). Cui de fier care se bate în butuc și de care se leagă lanțul cu care se trage bușteanul la vale (Gh. Pop, 1971: 84): "Ca să poți lua laptele, înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare și le duci la tăietor. Și acolo le bați în tăietor și zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă" (Bilțiu, 2001: 146; Petrova). 2. Umflătură, excrescență: "I s-o făcut la pt'icior un cioflânc" (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Din germ. Schiebling "bară de metal", prin săs. Schivlänk (Drăganu, cf. DER; Scriban, MDA). Cuv. rom > magh. csafling, csopling (Scriban).

cioícă, (cioaică, ciocă), s.f. - (reg.) Pui de cioară (Bârlea, 1924). - Din ceucă "stăncuță" (< scr. cavka).

cioínoș, -ă, cioinași, -e, adj. - (reg.) Murdar, mizerabil: "De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe" (D. Pop, 1978: 199). - Et. nec. (pare a fi maghiarism).

ciólă, ciole, s.f. - (reg.) Minciună (Papahagi, 1925; Mara). - Din magh. csal "a înșela, a ademeni, a trișa" (MDA).

ciólhă, ciolhe, (ciolhău), s.f. - (reg.) 1. Trunchi găunos de copac (Papahagi, 1925; Ieud). 2. Organul genital la vite; fătăciune (Bâle, 2005). - Et. nec. (MDA).

ciológ, cioloage, s.n. - (reg.) Ciolan, os, ciont: "Carnea și ciologele, / Mi-o mâncat dușmancele" (Bilțiu, 2006: 73; Breb). - Contam. dintre ciolac "om ciung" și olog "schilod" (MDA).

ciolpán, ciolpani, s.m. - (reg.) 1. Trunchi de arbore fără crengi, uscat și rămas în pământ; cioată, ciung. 2. Om mare și diform. ■ (onom.) Ciolpan, nume de familie frecvent în zona Vișeu (487 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (DEX, MDA); dintr-un primitiv ciop "trunchi" (Șăineanu, 1929); comp. cu tc. colpa "stângaci"; probabil din sl. čerpǔ "așchie, bucată de lemn" (DER).

ciolteán, -ă, ciolteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Ciolt. 2. (Locuitor) din Ciolt. ■ (onom.) Ciolte, Cioltea, Cioltean (316 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Ciolt + suf. -ean.

ciolteáncă, cioltence, s.f. - Femeie originară din localitatea Ciolt. Locuitoare din Ciolt. - Din cioltean + suf. -că.

cióncaș, -ă, cioncași, -e, adj. - (reg.) 1. (despre oameni) Fără un braț, cionc, ciung. 2. (despre animale) Fără un corn, ciut; fără coadă, ciunt. 3. Teren de pe care au fost tăiați copacii. ■ (top.) Cioncaș, deal în localitățile Cufoaia și Fântânele (Vișovan, 2008). ■ (onom.) Cionca, nume de familie (116 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. csonkaš "pădure cu crengile tăiate" (MDA).

ciondrăní, ciondrănesc, (ciondăni, ciontrăni), vb. refl. - (reg.) A se certa, a se lua la harță, a discuta în contradictoriu. - Comp. cu magh. csángatni "a trage clopotele", civódni "a se certa" (Scriban, 1939); posibil din săs. schänden (MDA).

ciónic, s.n. - (reg.; înv.) Luntre, șeică: "La noi suie cu cionicu pă oală și ia groștioru..." (Papahagi, 1925: 304). - Din magh. csónak "barcă" (Papahagi, MDA).

ciónt, cioante, s.n. - (reg.) Os, ciolan: "Nu vre' pune ciontu a trudi" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). ■ (adv.) Bocnă, tare, în expr. înghețat ciont. ■ (onom.) Cionte, Ciontea, nume de familie (61 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. csont "os" (MDA).

ciontós, -oásă, ciontoși, -oase, (ciontoș), adj. - (reg.) Osos, ciolănos. ■ (onom.) Ciontos, Ciontoș, nume de familie (148 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Ciontoș, poreclă în Strâmtura; Ciontoșan, poreclă în Oncești. - Din magh. csontos (MDA); din ciont + suf. -os (Frățilă).

ciopór, ciopoare, s.n. - (reg.) 1. Grup. 2. Turmă de oi. 3. Cârd, grămadă: "Ei s-o strâns cu toți ciopoară, / Pă Hristos ca să-l omoară" (Bârlea, 1924, I: 135). ■ (onom.) Ciopor, nume de familie în Maramureș. - Din magh. csoport "grupă, grămadă, ceată, cârd" (Miklosich, Cihac, Drăganu, Pușcariu, cf. DER; MDA).

ciopotí, vb. intranz. - A picura, a curge, a șiroi: "Ploaia cipoté, / Grâul răsăré" (Bilțiu, 1996: 378). - Var. a lui șipoti (< șipot "izvor a cărui apă țâșnește cu putere").

ciorlắu, ciorlauă, s.n. - (reg.) Drug de lemn folosit pentru a strânge lanțul care leagă lemnele pe car; sânzău (zona Chioar). - Var. a lui ceatlău (< magh. csatló) (MDA).

ciormán, ciormani, (ciormă), s.m. - (reg.) Vierme din fructe (ALRRM, 1973: 593). ■ (onom.) Ciormani, poreclă pentru locuitorii din Plopiș. - Din sl. čirmŭ "roșu" (DER); din ciormă "larva, vierme" (posibil din vsl. čirmŭ) + suf. -an (MDA).

ciórnă, adj. - (ref. la capre) Neagră la cap (Papahagi, 1925). ■ (top.) Ciorna Vodă, izvor de apă minerală, pe valea Drahmirov, în localitatea Ruscova. - Din rus. černyǐ (pron. čiornyǐ) "negru" (Scriban, Șăineanu, MDA).

ciornéi, adj. - (reg.) (despre oameni) Brunet, negricios. ■ (onom.) Ciornei, poreclă și nume. - Din rus. čern + suf. -ei (MDA); din ucr. ciornâi "negru".

ciorofleáșcă, s.f. - (reg.) Noroi subțire, mâzgă (Faiciuc, 1998). - Din tema ciorn- "negru" + fleașcă "apos".

cioroscúță, cioroscuțe, s.f. - (reg.) Prună de vară (Șainelic, 1986: 33; Chioar). - Et. nec.

ciórs, s.n. - v. cioarsă ("obiect uzat").

ciorsăí, ciorsăiesc, vb. intranz. - (reg.) A tăia cu o unealtă care are tăișul uzat. - Din cioarsă (MDA).

ciosmolí, ciosmolesc, (cioșmoli), vb. refl. - (reg.) 1. A se agita, a se frământa. 2. A se zvârcoli (în așternut). - Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); creație expresivă, cf. moșmoli (DER).

ciosmolít, -ă, ciosmoliți, -te, (ciozmolit, cioșmolit), adj. - (reg.) Ciufulit; cu părul vâlvoi: "Fecioru' dacă se-nsoară: / Ciozmolit ca și o cioară" (Bârlea, 1924, II: 208). - Din ciosmoli.

ciótcă, ciotci, s.f. - (reg.) 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: "Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare" (Dăncuș, 1986: 66). - Din magh. csutka "cocian, cotor" (DEX, MDA); din rus. čétka (pron. čotka) "număr pereche" (Scriban).

ciotormán, ciotormeni, (ciotoroman), s.m. - (reg.) Gușat. ■ (onom.) Ciotormani, poreclă pentru locuitorii din Slătioara (Bilțiu-Dăncuș, 2005), Vadu Izei (ALRRM, 1969; Papahagi, 1925) și Curtuiușu Mare. - Et. nec. (MDA); probabil din ciot, cioturos (ref. la gușă) + suf. -man.

cípcă, s.f. - (reg.) 1. Dantelă. 2. Panglică, bentiță: "Și la ochi o cipcă neagră, / Să nu vadă cine leagă" (Bilțiu, 2006: 131). - Din magh. csipke "dantelă" (Tiktin, cf. DER; MDA).

cipilí, cipilesc, (ciupili), vb. tranz. - (reg.) A îndepărta penele de pe o găină pentru a putea fi pregătită / gătită (Antologie, 1980). - Var. a lui ciupili, ciupeli (< magh. csupálni, MDA); din ciup "smoc de păr".

cipilít, -ă, cipiliți, -te, adj. - (reg.) 1. (ref. la găini) Fără pene. 2. Tuns neglijent. - Din cipili.

cipotí, cipotesc, vb. intranz. - (reg.) A plânge; a zd’era. - Din șipot.

cir, s.n. - (reg. ; gastr.) Făină fiartă de ovăz sau de porumb; terci. - Din ucr. čyr.

círcă, circi, s.f. - (reg.) Lemn gros, așezat la temelia unei case: "Să taie circi de lemn de gorun și pă circi (...) să ridică casa" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Et. nec.

cireșár, cireșari, s.m. - (pop.) Luna iunie. - Din cireașă (< lat. ceresia = cerasea) + suf. -ar (DEX, MDA).

ciríp, ciripuri, (cirep, cerep), s.n. - (reg.) 1. Ghiveci de lut ars pentru flori; glastră (zona Chioar). 2. Țiglă (Biserica Albă). - Din magh. cserép "țiglă, olan" (MDA).

cit, interj. - Îndemn la tăcere. - Et. nec. (MDA); din magh. csitt (DA).

cităí, cităiesc, vb. tranz. - (reg.) A face pe cineva să tacă, să se liniștească (Breb, Călinești): "Cânele prinde a lătra cătă Fata Pădurii. Io am cităit câinele" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 98; Mara). - Din cit + suf. -ăi.

ciubărár, ciubărari, s.m. - Fabricant și comerciant de ciubere. ■ (onom.) Ciubărari, poreclă pentru locuitorii din Ardusat (Codru). - Din ciubăr (< bg. čebăr) + suf. -ar.

ciubótă, ciubote, s.f. - Cizmă. ■ (bot.) Ciubote, nume dat de localnici lalelei pestrițe, plantă erbacee din familia liliaceelor (Fritillaria meleagris). Cupa florii, în formă de clopot, are petalele pătate aproape regulat cu dreptunghiuri alburii pe fond violaceu, ca o tablă de șah. Floarea este lipsită de parfum. Plantă ocrotită de lege. Semnalată în pădurea Bavna de la Fersig, între Șomcuta Mare și Mireșu Mare (Monumente, 1976: 65). - Din ucr. čoboty (Scriban, DEX, MDA).

ciucalắu, ciucalăi, (ciucălău), s.m. - (reg.) 1. Știulete de porumb; cocean. 2. Ciucure, împletitură din lână, franjuri (Lenghel, 1979). 3. Apelativ vulgar, cu sensul de "penis". - Din magh. csukló "articulație; încheietura mâinii" (Scriban, MDA), srb. čokov (MDA).

ciucarlíe, ciucarlii, s.f. - (arh.) Deal mic în formă de cioc. ■ (top.) Coasta ciucarliilor, deal în Răzoare. - "Credem că Ciucarlia, Ciucarliile erau nume topice care porneau de la un apelativ, azi dispărut, ciucarlie cu sens de deal mai mic, rotund, în formă de cioc. Cf. numele topice Ciocârliu, Ciocârlău, Ciocârlia, semnalate mai ales în sudul țării și care au la bază apelativul ciocârlie cu sensul de vârf, cioacă, ridicătură" (Vișovan, 2008: 35). ■ Et. nec. (pentru var. ciocârlău, atestată în MDA); din cioc > ciuc, ciucă "culme, pisc".

ciúcă, ciuci, s.f. - (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi, 1925): "În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă" (Papahagi, 1925: 318; Mara). ■ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca, Ciucaș, nume de familie (115 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, termen general balcanic: bg. čuka "colină", sb. cuca "coastă", magh. csúcs "vârf" (DER); der. din cioc (Scriban); termen autohton, cf. alb. čuka "culme" (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) < i.-e. *keu-k-.

ciucălắu, s. m. - v. ciucalău.

ciúci¹, adv. - Poziția joasă a corpului, așezare pe vine, ghemuire. - Et. nec. (MDA); din ciuci².

ciucí², vb. refl. - (pop.) A se ghemui, a sta pe vine. - Din sl. čučati (MDA), cf. sb. čučati "a se așeza pe vine", magh. csucsulni "a sta jos", însă ar putea fi vorba și despre o formație spontană (DER).

ciuciulí, ciuciulesc, vb. ref. - (reg.) A se ghemui, a se strânge. - Cf. magh. csücsülni "a ședea turcește" (Scriban, DEX. MDA).

ciúclă, ciucle, s.f. - (reg.) 1. Buclă de păr, moț (Giulești). 2. Creștetul găinii sau al cocoșului (Ieud). (Maram.). ■ (onom.) Ciuclea, nume de familie în Maramureș. - Din magh. csuklya "glugă, capișon; cornet (de hârtie)" (DA, cf. DER; MDA).

ciúcuri, s.m., pl. - (reg.) Pantaloni: "Și-o dat ciucurii drept cioareci" (Papahagi, 1925: 244). - Cf. tc. çukur "panglică, bandă" (DA cf. DER); cf. srb. čukur (MDA).

ciúdă, s.f. - 1. Părere de rău. 2. (înv.) Uimire. 3. Supărare, necaz. 4. Furie: "Nici că m-aș clăti din loc / Pă ciudă de-a meu noroc" (Papahagi, 1925: 184). - Din sl. čudo "miracol, minune" (Miklosich, Cihac, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

ciudós, -oásă, ciudoși, -oase, adj. - Supărăcios, înciudat. - Din ciudă + suf. -os (MDA).

ciudí, ciudesc, vb. refl. - 1. A se supăra, a se întrista: "Mult s-au ciudit oamenii și s-au cântat babele de pățania fetei..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 63). 2. (înv.) A se mira: "Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi" (Papahagi, 1925: 207). 3. A se frământa sufletește, a se zbuciuma: "Da' Mutu, cum vede secera cea strâmbă și cizma cea găurită într-un capăt, să ciudește că oare ce-o fi acelea?" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). - Din sl. čuditi sen "a se mira" (Scriban, DEX, MDA).

ciúf, ciufi, s.m. - 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic (D. Pop, 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea, 1924): "Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii" (Bârlea, 1924, I: 198). 3. (mit.) Ciufu' Nopții, personaj mitologic echivalent cu Omul Nopții: "Ciufu' Nopții i-o purtat pă tăt'e câmpurile acelea, numa drumu' bun nu l-o găsit, până n-o cântat cocoșu" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 94; Petrova). ■ (onom.) Ciufu, Ciofu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă (DER); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. cufkë "smoc de păr".

ciufălitúră, s.f. - v. ciufulitură ("poreclă, supranume").

ciuflicá, ciuflic, vb. intranz. - (reg.) 1. A se apleca, a se lăsa pe vine: "Pe când să mă ciuflic și eu să pot bea un pic de apă, toată fântâna era tulburată" (Bilțiu, 1999: 255). 2. A se băga cu capul în apă: "…i-o luat de pt’icioare și i-o ciuflicat în bute" (Papahagi, 1925: 313). (Maram.). - Et. nec. (MDA).

ciuflicát, -ă, ciuflicați, -te, adj. - Aplecat. - Din ciuflica.

ciufós, -oásă, ciufoși, -oase, adj. - (reg.) Nepieptănat, (cu părul) zburlit. - Din ciuf + suf. -os (Scriban, MDA).

ciufulí, ciufulesc, vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A se părui. 2. A batjocori; a face pe cineva ridicol: "Că tare mult o ciufulit pă tăte fetele" (Memoria, 2001: 14). - Din ciuf "smoc de păr" (DEX, MDA).

ciufulít, -ă, ciufuliți, -te, adj. - (reg.) 1. Cu părul vâlvoi; borzoș. 2. Batjocorit. 3. Poreclit. - Din ciufuli.

ciufulitúră, (ciufălitură), ciufulituri, s.f. - (reg.) Poreclă, supranume. - Din ciufuli "a batjocori" + suf. -(i)tură.

ciuháie, ciuhăi, s.f. - (reg.) Vacă slabă (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Din ciuhă + suf. -aie.

ciúhă, ciuhe, s.f. - (reg.) 1. Sperietoare pentru păsări în lanurile de cereale (ALR, 1956: 46); păpușă (Săpânța); spaimă (Borșa); moș (Hoteni) (ALRRM, 1973: 822). 2. Bufniță. 3. Om urât. ■ (onom.) Ciuhan, nume de familie în Maramureș; Ciuha, poreclă frecventă dată persoanelor cu un aspect dezagreabil. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu sensul de "momâie" (DRT, 2010). - Din săs. čuha, cf. germ. Scheuche "sperietoare, momâie" (NDU); din ciuf (DER).

ciuhălí, ciuhălesc, vb. intranz. - (reg.) A pune ciuhă, sperietoare (Iuga, 2008). - Din ciuhă.

ciúl, -ă, ciuli, -e, adj. - (reg.) 1. Cu urechi anormal de mici. 2. (ref. la oi) Fără coarne; șut (Antologie, 1980). ■ (onom.) Ciulă, poreclă dată unui om cu urechi mici (Crâncău, 2004). - Et. nec. (DEX, MDA); din srb. čula, čulav "cu urechile mici" (Scriban, Șăineanu).

ciulí, ciulesc, vb. refl. - 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel, 1979). 2. (despre animal) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). - Din srb. čuljiti (Șăineanu, DEX, MDA); var. redusă de la ciuciuli "a (se) ghemui" (DER).

ciúmă, ciume, s.f. - 1. (med.) Boală infecțioasă gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALRRM, 1969: XIX): "Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte" (Bârlea, 1924, I: 265); "Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta" (Bârlea, 1924: 50). 3. Tăciune de porumb (Farcaș, 2009: 106). - Lat. cyma "umflătură" < vgr. kyma (Scriban, Pușcariu, Capidan, DA, DEX, MDA).

ciumăfáie, (ciumafău, ciumăhaie), s.f. - (reg.) Tăciune de porumb; în satele de pe valea Marei se folosește ciumăfaie; în nord și pe Vișeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă și taciune sau tăciune (ALRRM, 1973: 811). - Din ciumă (vezi sensul 3) sau dublet a lui ciumăfaie "plantă erbacee toxică; laur" (< magh. csuda-fa).

ciumíl, (cimil, ciumnil), interj. - (reg.; înv.) Formulă inițială a ghicitorilor: "Ciumnil, ciumnil, ce-i aceea" (Papahagi, 1925: 299). - Var. a lui cimil, cimel, cinel (< cimili, ciumili) (MDA).

ciumilí, ciumilesc, (ciumili, ciumnili), vb. tranz. - (reg.; înv.) 1. A spune ghicitori. 2. A ghici, a dibui. 3. A drăcui, a blestema (Papahagi, 1925): "Ciumniliga, liga, / Ciumnilească-ți dracu limba". 4. A striga, a chiui, a iui: "Feciorii ciumnilesc" (ALRRM, 1969: 230). - Var. a lui cimili (et. nec.) (MDA).

ciumilitúră, ciumilituri, (cimilitură), s.f. - (reg.) Ghicitoare. - Din ciumil + suf. -itură (MDA).

ciúmp, -ă, ciumpi, -e, adj. - (reg.) 1. Șchiop: "Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe" (Lenghel, 1979: 173). 2. Ciuntat, tăiat, retezat. În expr. stă ciump = ghemuit (ALRRM, 1969: 140). - Din ciump "ciot" (cuvânt autohton, Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

ciumpăzí, ciumpăzesc, (ciumpăni, cimpezi), vb. tranz. - (reg.) A șchiopăta (Memoria, 2004); a merge greoi. - Varianta a lui ciumpăvi (< ciumpav, DLRM).

ciumurluí, ciumurluiesc, vb. refl. - (reg.) A se scârbi, a se îngrețoșa (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Et. nec. (Șăineanu); din magh. csömörleni "a se îngrețoșa", din csömör "greață" (Scriban); din magh. csömörlik (MDA).

ciúng, -ă, ciungi, -e, adj. - (reg.) 1. Lipsit de un braț; cu brațul retezat; invalid. 2. Arbore pitic, nedezvoltat sau cu crengile tăiate (Bud, 1908) sau arbore bătrân, din care nu a mai rămas decât tulpina (DLRM, 1958): "Pe unde Maica meré / Ciungi uscați tăt înverzé" (Memoria, 2001: 112). ■ (top.) Ciungi, deal acoperit cu tufișuri și fânațe în Bârsana, Oncești, Rozavlea, Săliștea de Sus, Slătioara (Vișovan, 2005). ■ (geol.) Ciungi, peșteră situată în apropiere de satul Mesteacăn. ■ (onom.) Ciungu, nume de familie și poreclă în Maramureș. ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Cf. it. cionco "mutilat" (Scriban, DEX, MDA); din rădăcina expresivă cioc, cu infizul nazal (DER); termen autohton (Philippide).

ciungărí, ciungăresc, vb. tranz. - (reg.) A ciunta, a tăia: "De coarne o ciungărit-o" (Papahagi, 1925: 293; Strâmtura). - Din ciungar "arbore cu vârful tăiat" (MDA).

ciunt, -ă, ciunți, -te, adj. - Retezat, tăiat; ciung. ■ (onom.) Ciunt, Ciuntu, nume de familie (51 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Contaminare dintre ciot și ciung (DEX, MDA).

ciuntí, ciunt, vb. tranz. - 1. A tăia, a reteza. 2. A curma: "Dacă viața mi-o ciuntați, / Pă mine mă în-gropați / În strunguța oilor" (Lenghel, 1985: 212). - Din ciunt (MDA).

ciúp, ciupi, s.m. - (reg.) 1. Smoc de păr, moț: "Saie-le ochii, / Pice-le ciupu" (Bilțiu, 1990: 294). 2. Mă¬tasa-porumbului; cosâță (ALRRM, 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALRRM, 1973: 806). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). - Din sl. (srb. čup "smoc", rus. čup "moț"), cf. alb. čupë "pleată" (DER); din srb. čup (DA, DLRM, MDA).

ciúpă, ciupe, s.f. - (reg.; înv.) 1. Covată din lemn (mai nou, din tablă zincată sau material plastic) utilizată pentru spălarea rufelor sau a copiilor. 2. Apa în care se îmbăiază prima dată nou-născutul (și care, potrivit tradiției, se aruncă în grădină sau la rădăcina unui pom din curte): "Unde mi-ai țâpat ciupa, / De nu mi-i dragă lumea?" (Papahagi, 1925: 167). ■ (onom.) Ciupa, nume de familie. - Et. nec., dar cu siguranță sl. (DER); comp. cu bg. čipa "nou-născut" (Lacea, cf. DER; DLRM), čipkam "a îmbăia un copil" (DA, cf. DER).

ciupăí, ciupăiesc, (ciupăci), vb. tranz. - (reg.; înv.) A spăla, a îmbăia: "Hainele să spală, dar copilul se ciupăcește" (ALRRM, 1971: 298). - Din ciupă (MDA).

ciupăít, -ă, ciupăiți, -te, adj. - (reg.) Spălat, îmbăiat: "Eu să n-am de ciupăit / Trece-aș dealu-n răsărit" (Calendar, 1980: 17); "După ce se năștea copilul, i se punea, în apa în care era ciupăit prima dată, un clopoțel de alamă" (Calendar, 1980: 17). - Din ciupăi (MDA).

ciupilí, vb. tranz. - v. cipili.

ciupós, -oásă, ciupoși, -oase, adj. - (reg.) 1. Păros, cu părul mare. 2. Ciufulit. - Din ciup + suf. -os (DER, MDA).

ciúr, ciururi, s.n. - 1. (reg.) Broderie, dantelă. 2. Rama pe care se întinde broderia. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu sensul de "dantelă" (DRT, 2010). - Lat. cibrum (= cribum) "sită, ciur" (Candrea, Pușcariu, CDDE, DA, DEX, MDA). Cuv. rom. > srb. și slov čura (Macrea, 1970).

ciurá, ciurez, vb. tranz. - (reg.) A broda. - Din ciur (MDA).

ciurát, -ă, ciurați, -te, adj. - (reg.) Cu dantelă, dantelat: "Leliță, poale ciurate, / Rău te-am visat astă-noapte" (Bârlea, 1924, II: 44). - Din part. lui ciura (MDA).

ciurắu, s.n. - v. ciuroi ("șuvoi de apă").

ciurdár, ciurdari, s.m. - (reg.) Persoana care păzește o turmă de animale; văcar, boar, păstor: "Dacă primarul s-o răstit așa de tare cătă el, s-o dus bietul ciurdar acasă" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 285). ■ (onom.) Ciurdar, Ciurdărean, Ciurdăreanu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Din ciurdă + suf. -ar (DEX, MDA).

ciurdaș, ciurdași, s.m. - Văcar; ciurdar. ■ (onom.) Ciurdaș, Ciurdașiu, nume de familie (263 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. csirdás (MDA).

ciúrdă, ciurde, s.f. - 1. Cireadă, turmă (de animale): "C-o zâs tata că mi-a da / O ciurdă mândră de boi" (Papahagi, 1925: 174). 2. Mulțime de oameni; ceată: "Pintea, dacă o auzit că o ciurdă de tătari a trecut pe la Baia Mare..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 211). - Din magh. csorda "turmă" < vsl. črǐeda (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

ciurgắu, ciugaie, ciurgauă, s.n. - (reg.) Izvor amenajat pentru a putea bea apă; șuvoi: "Mândrule, mândrele tale / Să duc sara la ciurgău / Și mă vorovăsc de rău" (Țiplea, 1906: 482). ■ (top.) Ciurgău, arătură, pășune în Botiza (Vișovan, 2005); Ciurgău, top. în Lăpușel. - Din magh. csurgó "șipot" (Țiplea, 1906; DA, MDA); din ciur, creație expresivă (DER).

ciurigắu, ciurigăi, s.m. - (reg.; gastr.) Prăjituri din aluat cu ouă și lapte, în formă de covrig; se dau la colindători. - Din magh. csöröge "inel".

ciurlíc, ciurlicuri, s.m. - (reg.; ornit.) Pasăre de noapte; huhurezul mare (Strix uralensis), denumit astfel în Ieud, Săpânța, Moisei (Monumente, 1976: 103). - Probabil cf. ciurlica (despre păsări) "a cânta, a ciripi; a forfoti" (onomatopee).

ciurói, ciuroaie, (ciurău), s.n. - 1. Izvor care curge pe un jgheab îngust; șuvoi de apă. 2. Jgheab din lemn sau metal sub streașina casei, pentru colectarea apelor pluviale; valău / halău, ciotorne (ALRRM, 1971: 271; Berbești, Borșa). ■ (top.) Ciuroi, fânațe în Bârsana, Bogdan-Vodă, Dragomirești, Ieud, Rozavlea, Săcel, Vadu Izei; pe terenurile respective există câte un izvoraș (Vișovan, 2005); Ciuroi, cascadă situată în bazinul Văii Sarasău, pe râul Ciuroi. Este cea mai înaltă cascadă din Munții Igniș, având o cădere de apă de circa 20 m, peste abruptul vertical de andezit al Pietrei Cioroiului. Pe timp de iarnă, cascada îngheață complet (Timur, 2007: 108). - Din interj. ciur "exprimă zgomotul produs de un șuvoi de apă" + suf. -oi (Giuglea, cf. DER); probabil din ciurui "a curge șiroind și producând un zgomot caracteristic" (DEX, MDA).

ciúș, ciuși, s.m. - (ornit.) Pasăre migratoare, prezentă în grădini, vii, poiene și lunci, dar și în pădurile colinare (Otus scops). În Maramureș, este răspândită în special în livezile bătrâne cu pomi fructiferi scorburoși (Ardelean, Bereș, 2000: 177). - Et. nec. (MDA); probabil formă onomatopeică.

ciút, -ă, ciuți, -te, adj. - 1. Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: "O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute"; "Cu oi șute și cu șchioape" (Papahagi, 1925: 121). 2. Cu coada tăiată. 3. Cu urechi mici. 4. Stângaci, neîndemânatic. ■ (onom.) Șut, Șuta, Șutea, nume de familie în Maramureș. - Cf. alb. shut (DEX, MDA); termen autohton (alb. shut) (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș); creație expresivă ca și ciot și bot (DER).

ciuteán, -ă, ciuteni, -e, (ciutan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Ciuta. 2. (Locuitor) din Ciuta. ■ (onom.) Ciutan, Ciutău, nume de familie (12 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Ciuta + suf. -ean.

ciuteáncă, ciutence, s.f. - Femeie originară din localitatea Ciuta. Locuitoare din Ciuta. - Din ciutean + suf. -că.

ciutrúc, ciutrucuri, s.n. - (reg.) 1. Ciot, ciotură. ■ (top.) Ciutruchii, coastă de deal unde s-a tăiat pădurea și au rămas cioturi (Odobescu, 1973; Odești). 2. Om mic de statură. - Et. nec. (MDA); posibil din ciot, cu un intermediar *ciotruc.

ciutrucós, -oásă, ciutrucoși, -oase, adj. - (reg.) Cioturos, noduros. - Din ciutruc + suf. -os.

ciútură, ciuturi, s.f. - 1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care servește la scos apa din fân-tână (Moraru, 1990); găleată. 2. Țeava de la pipă (Lenghel, 1979). ■ (onom.) Ciuturaș, Ciutureanu, nume de familie (13 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. pop. *cytola (Pușcariu, DA, DEX, MDA) < gr. katulos "scoică" (DER).

ciutureág, ciutureaguri, (ciutereag), s.n. - (reg.) "Ceea ce rămâne după ce se ciuntă o plantă" (Faiciuc, 2008). - Din ciutură "buturugă" + suf. -eag.

ciuturugă, ciuturuguri, ciuturuge, s.f. - (reg.) Buturugă. - Din ciot + buturugă (Scriban, MDA).

clácă, clăci, s.f. - Muncă prestată benevol în folosul cuiva, urmată de o petrecere. - Din sl. tlaka "serviciu feudal" (Cihac, Conev, cf. DER); cf. srb., ceh., tlaka "serviciu" (DER); din bg. tlaka (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. kaláka, koláka (Scriban, Bakos), ucr. kljaka (Miklosich, Candrea, cf. DER).

clámpă, clampe, (cleampă), s.f. - (reg.) 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej (ALRRM, 1971: 265); parte de broască în care intră zăvorul; scoabă. Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. - Din ucr. klampa, clamp, cf. germ. Klamm (Scriban); der. regr. din clămpăni (DEX); din clamp "cuvânt care imită zgomotul produs de lovirea a două obiecte din lemn" (MDA).

clanétă, clanete, s.f. - (reg.; muz.) Clarinet: "Ceterile și clanetele ziceau dansuri de mergea fum" (Bilțiu, 1999: 284; Oarța de Sus). - Din clarinetă (din clarinet < germ. Klarinette) (MDA).

clăcáș, clăcași, s.m. - Persoană care ia parte la o clacă: "Să mă cosască cosașii / Și să mă strângă clăcașii" (Memoria, 2001: 82). - Din clacă + suf. -aș (Scriban, DEX, MDA).

clăcuí, clăcuiesc, vb. tranz. - (reg.) A munci în clacă, fără plată (Memoria, 2004); clăcăși. - Din clacă + suf. -ui (DER, DEX, MDA).

clămpăní, clămpănesc, vb. intranz. - (fig.) A vorbi mult, fără rost (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Din clamp (formă onomatopeică) + suf. -ăni (DEX, MDA).

clătí, clătesc, vb. tranz., refl. - (înv.) 1. A (se) mișca, a clătina: "De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc" (Papahagi, 184); "N-o putut clăti sania" (Grai rom., 2000; Biserica Albă). 2. (ref. la rufe) A limpezi. - Din sl. klatiti "a scutura" (Miklosich, Cihac cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

cleámpă, s.f. - v. clampă ("clanță, zăvor").

cléi, cleiuri, (crei), s.m., pl. - (dial.) Creier. Sens atestat în toate satele de pe valea Marei și a Vișeului; pe valea Izei se folosește crei, creri (ALRRM, 1969: 6). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. clei, crei (Apșa de Jos, Plăiuț). - Var. a lui creier (< lat. c(e)rebellum) (MDA).

cléjă, cleje, s.f. - (reg.) 1. Fânațe și terenuri aflate în proprietatea bisericii (a parohiei locale). ■ (top.) Clejea bisericii, clejea popii, toponime frecvent în Maramureș. 2. Casă preoțească (Maram. din dreapta Tisei, cf. DRT, 2010). ■ (onom.) Clej, Cleja, Clejan, nume de familie (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui eclejie (MDA) < lat. ecclesia "adunarea poporului; biserică".

clénci, clenciuri, (clinci, clincer), s.n. - (reg.) 1. Par cu crengile retezate la 30-40 cm, pe care se pune iarba la uscat: "În zonele montane, cu precipitații abundente, lucerna, trifoiul și fânul se uscau pe clenciuri" (Dăncuș, 1986: 45). 2. Par în care se pun oalele la uscat; sărcier, sărciner (ALR, 1956: 302). 3. Căpiță (în zona Codru). - Din bg. klinče "cui de potcoavă" (DA, DEX, MDA).

clímp, climpuri, s.n. - (reg.; înv.) Zăvor la ușă; batcă, vârtej (ALRRM, 1971: 265) - Din climpuș, var. a lui clempuș (< cleampa < clamp).

clin, clini, s.m. - Bucată de pământ care se ară la sfârșit, dacă terenul are o formă neregulată; ic, corn, capăt de pământ (ALR, 1956: 29). - Din sl. klinŭ "cui" (Miklosich, Cihac, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

clincér, s.n. - v. clenci ("par în care se pun oalele la uscat").

clințî, clințesc, vb. tranz. - A desface cu dinții semințe de dovleac sau de floarea-soarelui (Lenghel, 1979). - Cf. clanț, clănțăni sau clință "clanță".

clipocí, clipocesc, vb. intranz. - 1. A clipi des (pentru a îndepărta somnul). 2. A moțăi. - Din clipi + suf. -oci (Scriban); cf. bg. klepač "pleoapă" (DEX).

clísă, clise, s.f - 1. (reg.) Slănină. În general, se referă la slănina de porc, pe care maramureșenii o condimentează, o țin în saramură și apoi o afumă, consumând-o crudă, fiartă sau friptă în tot cursul anului. Sens specific în Transilvania și Maramureș: "Au strâns banii, aurul, scumpeturile, ce-au găsit în casă, le-au băgat în saci, la fel și clisa, bucatele, ce-au găsit în casă și în pod" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 181). 2. Pământ argilos. - Din bg. klisa (Scriban, Miklosich, DER, DEX, MDA).

clisós, -oásă, clicoși, -oase, adj. - 1. (reg.) Unsuros. 2. Argilos. - Din clisă + suf. -os (MDA).

cliúcă, s.f. - (reg.) Apă stătută, călduță (Faiciuc, 2008). - Probabil din cliuc "borhot; tescovină" (< srb. kljuk).

cloámbă, cloambe, s.f. - (reg.) Creangă, ramură: "Da-n vârvu paloșului, / Cloamba măgheranului. / Cloamba vântu' o bătea, / Ochii și gura-i râdea" (Antologie, 1980: 70; Tohat). - Et. nec. (DEX, MDA); probabil din săs. klompen, germ. Klumpen "băț" (Drăganu, DA, Galdi, cf. DER).

clocotíci, s.m., pl. - (reg.) 1. Zurgălău, clopoțel: "Pe macauă, chemătorii-și pun clocotici și cipci" (Memoria, 2004-bis: 1.225). 2. (bot.) Plantă cu flori galbene și frunze late (Rhinanthus alpinus). - Cf. srb. klokočika (Scriban, DEX, MDA).

clocotíș, clocotișuri, s.n. - (înv.) Clocot, fierbere: "A mea ziță-i grâu ales, / A ta ziță-i de ovăz / Mestecată-(n) clocotiș" (Papahagi, 1925: 167; Breb). - Din clocot (< sl. klokotǔ) + suf. -iș (DEX, MDA).

clofúșniță, clofușnițe, s.f. - (reg.) Femeie dezordonată, stricată (Papahagi, 1925; Săcel). - Et. nec. (MDA).

cloncăí, cloncăiesc, (cloncăni), vb. intranz. - (ref. la unele păsări) A scoate strigătul specific: clonc! - Din clonc (onomatopee) + suf. -ăi (DEX, MDA).

clonțăní, clonțănesc, (clonțăi), vb. intranz. - 1. A da din clonț; a scoate sunete specifice. 2. A sparge semințe între dinți. - Din clonț (cf. bg. kljunec, DEX, MDA) + suf. -ăni.

clop, clopuri, s.n. - 1. Pălărie: "Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag" (Memoria, 2001: 101). 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei (ALRRM, 1971: 276; Vadu Izei). 3. Claie de fân: "Unii aveau numai clop; se făcea în spatele șurii sau la capăt de casă; era acoperit cu jupi de paie" (AER, 2010: 163; Cicârlău). ■ (onom.) Clop de câne, nume de ocară, poreclă: "De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine" (Bârlea, 1924, II: 168). - Din magh. kalap "pălărie" (DA, Galdi, cf. DER; Scriban, DLRM, DEX, MDA).

clopotíci, s.m. - Clopoțel sferic, închis (Ungureni). - Din clopot (< sl. klopotŭ "zgo¬mot", de la klepati "a bate, a trage") + suf. -ici.

clopoțî, clopoțesc, vb. tranz. - (dial.) A trage clopotele; a clopoti: "Granguru a clopoțî / Și cucu de pop' ar si" (Papahagi, 1925: 198; Botiza). - Din clopoti (< clopot) (DEX, MDA); cf. clopoțel.

clóșcă, cloști, cloște, s.f. - (reg.; bot.) Cartofi; corompei, picioici, baraboi (ALRRM, 1971: 440). - Din bg., ucr. kločka "cloșcă", cf. alb. kločkë (Cihac, Conev, DER); din bg. kločka (DEX, MDA).

clúpă, clupe, (crupă, cruplă), s.f. - (reg.) Instrument cu care se măsoară grosimea trunchiurilor de lemn; compas, capră (ALR, 1956: 620). - Din germ. Kluppe "compas pentru măsurat grosimea buștenilor" (DA, cf. DER; DEX, MDA).

coáci, s.m. - v. căuaci ("fierar").

coárbă, coarbe, s.f. - (reg.) Unealta cu care se fac găuri în lemn, învârtind cu o mână și apăsând cu cealaltă; burghiu (Felecan, 1983). - Din ucr. korba (< germ. Kurbel "manivelă") (Scriban, DER, DEX, MDA).

coárdă¹, coarde, s.f. - 1. Strună. 2 Șiret, legătură. 3. Lăstar de viță-de-vie. 4. Bârnă, grindă. - Lat. chorda "coardă, funie" (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

coárdă², coarde, s.f. - (reg.) Sabie de lemn folosită în recuzita teatrului popular (Bilțiu, 2002): "Ofițerii cu coarda, / Trâmbițaș cu trâmbița, / Aceia le-o fo' popa" (Papahagi, 1925: 196; Săliștea). (Trans. și Maram.). - Din sl. korŭda, cf. rus. korda, pol. kord, alb. kordë (DER); din magh. kard "sabie" (DA, DEX).

cobâltắu, cobâltauă, s.n. - (reg.) Teren mlăștinos. ■ (top.) Cobâltauă, fânațe în Groșii Țibleșului (Vișovan, 2008). - Var. a lui cobâltoc, cf. băltoacă; sau din magh. koboltó (Drăganu, cf. DER).

cobârlắu, cobârlauă, cobârlaie, s.n. - (reg.) 1. Culcuș, vizuină (Faiciuc, 1998). 2. Bârlog de urs (ALR, 1961: 679; Borșa). 3. Culcuș ascuns (Grad, 2000; Săcel). - Din magh. kóborló "a hoinări" (Drăganu, DA, cf. DER; DEX); din magh. kóbor "vagabond, hoinar", cf. cobârnă (MDA).

cobí, cobesc, vb. intranz. - A prevesti ceva rău. - Din srb. kobiti (Scriban, DEX, MDA).

cobílă, cobile, (cobd'ilă), s.f. - (reg.) Partea plugului pe care stă grindeiul. O unealtă de lemn cu două picioare în formă de crac, pe care se pun plugul și grapa, când se pleacă la deal, unde nu se poate merge cu carul (Bârlea, 1924). - Din sl. kobyla "iapă" (sens metaforic referitor la faptul că, la început, suportul era prevăzut cu picioare) < lat. caballa "iapă" (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

cobitór, -oáre, cobitori, -oare, adj. - Care prevestește ceva rău: "Și-apoi, de la o vreme, dacă au văzut că babele cele cobitoare mor una după alta..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 142). - Din cobi + suf. -tor (DEX, MDA).

coc, cocuri, s.n. - 1. Cucui, umflătură (ALRRM, 1969: 8; Strâmtura). 2. Cocoașă: "Are un coc în spate" (ALRRM, 1969: 110; Berbești). 3. (gastr.) Pâine mică și rotundă (Papahagi, 1925). Tradițional, cocii se făceau iarna, înainte de Crăciun, pentru a le oferi ca dar colindătorilor. ■ (onom.) Coc, Coca, nume de familie (97 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) "cap", sard. kokka "pâine rotundă" (DER); var. a lui cocă "aluat" (MDA). Cuv. rom. > magh. kóka "moț, creastă".

cócă, cocuri, s.n. - (gastr.) Aluat (pentru panificație). - Et. nec. (DEX, MDA); din coace (Șăineanu).

cocălí, cocălesc, (cocălui), vb. tranz. - (gastr.) 1. A prepara produse din aluat. 2. A găti, a face mâncare. - Var. a lui cocoli "a coace colaci pentru slujbe bisericești" (< magh. kokonya "mâncăruri pentru sărbătorile Paștilor" (MDA); Papahagi indică o var. cocheli < sl. kotilǔ.

cocătúră, cocături, s.f. - (gastr.) Aluat copt; preparat din aluat. - Din coace + -ătură (MDA).

cocâmbá, vb. refl. - (reg.) A se gheboși, a se încovoia, a se strânge (Memoria, 2004). - Probabil din cocârla "a strâmba, a suci", contaminat cu strâmba.

cocâmbát, -ă, cocâmbați, -te, adj. - (reg.) Încovoiat, curbat, îndoit, cocoșat. - Din cocâmba.

cocârjá, cocârjesc, vb. refl. - (reg.) A se îndoi, a se încovoia, a se strâmba. - Din cârjă cu prefixul slav -co (Scriban); probabil din cocoșa "a se îndoi" + cârjă (DER, DEX, MDA).

cocârlátă, cocârlate, s.f. - (reg.) 1. Îndoitură, cârligătură. 2. Ornament în broderie: "Ș-o cusut pă umăr tăt feli de cocârlate" (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Din cocârlă "încovoietură, spirală" (< sl. kouca "cârlig", srb. kukara "cârlig la plug").

cocârlắu, s.m. - (reg.) Melc (cu cochilie); cuculbău (ALRRM, 1973: 582). - Din cocârlă. cocârstóc, cocârstoci, s.m. - (fig.) Om moale din fire (Faiciuc, 2008). - Probabil var. a lui cocostârc "barză".

coceán, coceni, s.m. - 1. Știulete de porumb desfăcut de boabe. 2. Con de brad (ALRRM, 1973: 558). ■ (onom.) Cocean, Coceanu, nume de familie (44 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. kočanǐ (Șăineanu, Scriban); din bg. kočan, srb. kočanj (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. kocsány (Bakos, 1982).

cócie, cocii, s.f. - (reg.; înv.) Trăsură, caleașcă: "O dată pe săptămână, doctorul Várady din Coștiui cu cocia trecea prin sat, se oprea la primărie…" (Bota, 2005: 65; Rona de Sus); "Că jinerele la socrie, / Îi ca ruda la cocie" (Bilțiu, 1990: 123). Atestat doar în Maramureș și Sătmar; în Transilvania se folosește hinten, în Muntenia și Moldova, trăsură (ALR, 1956: 355). - Din srb. kočja, magh. kocsi "din orașul Kocs" (Miklosich, DER, DEX, MDA), cf. germ. Kutsche (DER).

cocioárvă, cocioarve, (cociorvă), s.f. - (reg.) 1. Vătrai (cu care se scoate jarul din cuptor): "Că tu mă culci în cociorve / Și-m' umpli capu' de vorbe" (Bilțiu, 2006: 101). 2. Semn în urechea oii (ALR, 1956: 403). - Din ucr. kočerha (Scriban, DEX, MDA), rus. kočerga (DEX, MDA).

cóciș, cociși, s.m. - (reg.) Vizitiu, căruțaș: "Cociș, cocișelu meu / Prinde caii la hinteu" (Țiplea, 1906: 415). ■ (onom.) Cociș, Cocis, nume de familie (210 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. kocsis "vizitiu, birjar" (Scriban, DLRM, MDA) < magh. kocsi "trăsură".

cociúne, s.f. - (reg.; gastr.) Gelatină obținută prin fierberea picioarelor de porc; se pune în farfurie și se lasă la răcit; aituri, răcituri, piftie (ALRRM, 1971: 532). - Din magh. kocsonya "gelatină, răcitură".

cocláuri, s.m., pl. - Hârtoape, locuri prăpăstioase: "Nici dracu nu umbla pe care coclauri umblau ei" (Bilțiu, 1994: 304). - Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); comp. cu rus. kotlovina "vale închisă" (Scriban).

cocleálă, cocleli, s.f. - 1. Rugina verde de pe obiectele de aramă. 2. Dospeală. - Din cocli + suf. -eală (MDA).

coclí, coclesc, vb. intranz. - A sta, a zăcea (Faiciuc, 2008). - Sensul inițial este "a rugini, a se oxida". Din sl. *kotiliti, de la kotǐlǔ "căldare de aramă" (Cihac, Pușcariu, cf. DER; Șăineanu); cf. bg. kotljasvam (DEX, MDA).

coclíntă, coclinte, s.f. - (gastr.) Turtă coaptă pe sobă din aluat nedospit: "…și-a făcut niște coclinte pe șpori, fără oloi, fără nimica" (Bilțiu, 1999: 346; Oncești). - Probabil din cocleală.

cocoánă, cocoane, s.f. - 1. Copilă, fată, fecioară: "Te-am ibdit, mândrule-odată, / Fost-am cocoană, nu fată" (Memoria, 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus, pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș, 2010). Sens specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). - Din cocon, de unde și ngr. kokkóna (Scriban).

cocón, coconi, s.m. - 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: "Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri" (Bârlea, 1924, II: 462); "Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag" (Papahagi, 1925: 182). "Termenul este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în Țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație" (Scurtu, 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosiți predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv ter¬menul prunc "fiu", aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu, 1966: 51). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). - Et. nec. (MDA); probabil din coc(a) "copil" + suf. -on (DER).

coconíe, coconii, s.f. - (reg.) Pruncie, copilărie: "Rujmalin, frunză roșíe, / Ne-am iubit din coconie" (Bilțiu, 2006: 186). - Din cocon + suf. -ie (Scriban, MDA).

cocorá, (cocorî, scocorî), vb. refl. - (reg.) A se îmbufna, a se supăra, a ridica tonul. - Din cocor (< srb. kokora "creț") sau din cocoran "cocoș".

cocorán, cocorani, s.m. - (reg.) Cocoș (Papahagi, 1925). (Maram.). - Et. nec. (MDA).

cocorấță, cocorâțe, s.f. - (reg.; bot.) Narcisă (Narcissus Poeticus L.); stânjen albu (Borșa), tătăiș (Săpânța), cocoră (Cămârzana-Oaș) (ALR, 1961: 640). ■ (med. pop.) Se folosește la bolile de piept și inimă (Borza, 1968: 115). - Din cocor, cocoară "barză"; cocorâță "pui de barză"; similitudinile vin mai degrabă din faza de lujer, care seamănă cu o mică barză cu ciocul ridicat la cer.

cocostấrc, cocostârci, (cocostâlc), s.m. - (ornit.) Barză (Ciconia ciconia) (ALRRM, 1973: 604). ■ (onom.) Cocostârci, poreclă pentru locuitorii din Groșii Țibleșului (Lăpuș). "Cocostârg e numele ce se dă în batjocură unui om slab și cu gâtul lung ca și pasărea cu acest nume" (Candrea, 2001: 160). - Contaminare între cocor și stârc (Șăineanu, Scriban, DEX).

cocoșár, cocoșari, s.m. - (ornit.) Specie de pasăre siberiană, semnalată în depresiunea Maramureșului, până în zona montană, pe văi (Turdus pilaris); sturz (Ardelean, Bereș, 2000: 207). - Din bg. kokošar "găinar" (Scriban, DEX, MDA).

cocoțá, cocoțez, (cucuța), vb. refl. - A se cățăra (Faiciuc, 2008); a se urca (pe ceva mai ridicat). - Et. nec. (MDA); probabil din rădăcina coc, cf. cucă "culme, vârf", cucuia "a se urca" (DER); lat. *cucutiare, der. de la cucutium "glugă", a dezvoltat și sensul de "înălțime, vârf (de deal sau munte)", cf. sin. gurguța (Pușcariu, Loșonți).

codáț, codați, s.m. - Muscă a cărei larvă trăiește în brânzeturi. E lungă de 1 cm și poate sări 25 cm în lungime și 20 cm în înălțime; strepede (Piophila casei; Diptere). Viermele din fructe; ciorman (ALRRM, 1973: 593). "Să știi că fără foc n-ar fi ieșit din tine codații care te mâncau înlontru" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). ■ (onom.) Codaț, Codați, Codațiu, nume de familie (30 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui codan < coadă "apendice" (MDA).

codí, codesc, vb. refl. - A se îndoi, a șovăi. - Din coadă (< lat. coda = cauda) (Scriban, DEX, MDA).

codínă, codine, s.f. - (reg.) Boabe de grâu sau de porumb amestecate cu gunoaie; resturi de la vânturatul grânelor, rămășițe. ■ (top.) În codini, fânațe în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). - Din coadă + suf. -ină (Scriban, MDA).

codorấște, codorâști, (codorișcă), s.f. - (reg.) Coadă de bici (Poienile Izei) sau coadă de secure (Borșa). - Var. a lui codoriște (contaminare între coadă și toporiște) (MDA).

codreán, -ă, codreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană care face parte din populația zonei Codru (Țara Codrului) sau este originară din această zonă. 2. (adj.) Care aparține Codrului, privitor la Codru sau la populația din această zonă. ■ (onom.) Codrean, Codreanu, Codrenu, nume de familie (180 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Codru + suf. -ean.

codreáncă, codrence, s.f. - Femeie originară din zona Codru. Locuitoare din zona Codru. - Din codrean + suf. -că.

codrénci, s.n. - v. cordenci ("partea mobilă de la meliță").

codrenesc, -ească, codrenești, adj. - Privitor la zona Codru. ■ Pâine codrenească, brand local; dans codrenesc = roate. - Din codrean + suf. -esc.

codriór, -oară, adj. - De codru (Papahagi, 1925; Budești). (Maram.). - Din codru (< lat. *quodrum = quadrum) + suf. -ior (MDA).

cófă, cofe, s.f. - 1. Putinei, vas lunguieț din lemn, în care se bate smântâna ca să se aleagă untul; toc, putină, trocău, jântălău (ALRRM, 1971: 356). 2. (reg.) Vas de lemn, de dimensiuni mici, sub formă de butoiaș, în care se ține apa în timpul muncilor de pe câmp (ALRRM, 1971: 332): "Mere la râu după apă, / Cu cofă și cu urcior / Și-aduce apă cu dor" (Bilțiu, 2006: 210). - Cf. bg. kofa, tc. kova, alb. kofë, ucr. kofa, magh. kofa (DER); din germ. kufe "găleată" < lat. cupa "cadă" (Scriban, MDA).

coh, s.n. - (reg.) Vatra de la gura foalelui, în care se înroșește fierul (Papahagi, 1925; Ieud, Glod); jignea. - Din ucr. koh (Papahagi, 1925; MDA), magh. koh (MDA).

cóhe, s.f. - (reg.) Bucătărie (în Chioar, Codru); sub forma cuhne (Maramureșul istoric). ■ (onom.) Cohan, Cohen, Cohuț, nume de familie (71 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din ucr. kuhnja (DER); din germ. Küche "bucătărie", magh. konyha "bucătărie" (Țurcanu); din magh. kohó "cuptor, furnal" (MDA).

cóiscă, coști, s.f. - v. coscă.

cóită, coite, s.f. - (reg.) 1. Cățea. 2. Nevastă cu moravuri ușoare (Bârlea, 1924). 3. Nevastă frumoasă, dar leneșă și nelucrătoare, prădătoare (Țiplea, 1906): "Tot o coită de șerpoaie" (Bârlea, 1924: 63). - Din magh. kojtat "a umbla hai-hui, a vagabonda" (Pușcariu, cf. DER; MDA); lat. coita (Pascu, cf. DER), cf. coit "împreunare sexuală" (< lat. coitus).

cojínă, cojine, s.f. - (reg.) Obicei legat de făcliile ce se aprind în noaptea de Sânziene, în satele din Maramureș. Cojina s-a păstrat exclusiv în Cavnic și constă în aprinderea coșurilor vechi din nuiele, folosite în diverse împrejurări tot anul, urmând a fi înlocuite primăvara. O parte provenea de la exploatările miniere (cu ajutorul lor se transportau minereurile): "De Sânzâiene, cete de feciori și copii adunau de la case și din vale coșuri de nuiele pe care le umpleau cu «gilituri», frunze sau crengi uscate, le duceau în vârfuri de deal. Se făceau mai multe cojine. Fiecare ceată de feciori își tăia din pădure câte un sălcer (prăjină), cu clenciuri, îl înfigea în pământ și-l împodobea cu coșuri. În jurul sălcerului se așezau vreascuri și găteje. Când se însera, începeau să bucine din corn de bou. Când înceta bucinatul, se aprindeau focurile pe dealuri. Oamenii petreceau «la iarbă verde» până a doua zi dimineața (cu horincă, ceapă, carne, pită de mălai, slănină)" (C.C., 1979). - Din coș (< sl. koši), prin sonorizarea consoanei surde "ș", care trece la "j" (la fel ca și cojniță pentru coșniță, cujmă pentru cușmă, râjniță pentru râșniță) + suf. -ină; sau din coji "resturi".

cojólcă, s.f. - v. cujeică ("furcă de tors").

colác, colaci, s.m. - 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat. Colac de Crăciun: "Nouă gazda ce ne-a da? / Colacu de după masă / Și pe fiica ei frumoasă" (Calendar, 1980: 5). Colac de nuntă. Colac funerar: "Știu eu ce mi-i leacu / Giolju și colacu" (Calendar, 1980: 6). 2. (reg.) Obicei conform căruia tinerii căsătoriți se duc cu daruri la nași, la o săptămână după nuntă (Grai. rom., 2000; Maram. Nord). 3. (reg.) Petrecere organizată a doua zi după nuntă (zona Codru). 4. Colac de fântână = ghizd. 5. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiței, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă (ALRRM, 1973: 833; Hoteni, Oncești, Vad). 6. Cercul de coajă de copac care se pune de jur-împrejurul pietrelor (la morile de apă); veșcă (Felecan, 1983). - Din s. kolač, de la kolo "roată" (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

colb, colburi, s.n. - (reg.) 1. Praf; pulbere de pe drum. Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). 2. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; pospai (Felecan, 1983). 3. Colb tare = praf de pușcă (Viman, 1989). 4. Medicament, pulbere (Maram. Nord: Strâmtura). - Et. nec. (Șăineanu, DER, DEX); din rus. kolob (MDA).

colbáci, s.m. - (reg.) 1. Bătător făcut din verigi. 2. Bici: "Na colbaciu de la mine, / Mână calu de sub tine" (Memoria, 2001: 38). - Din colb + suf. -aci (MDA); var. a lui corbaci (< magh. korbács "bici") (Frățilă).

cólbă, colbe, s.f. - (reg.) Nevastă cochetă: "Că-s o colbă de nevastă" (Bârlea, 1924: 42). - Probabil cf. colbă "brățară; inel; cercei" (< bg. kolba, MDA).

colbăí, colbăiesc, (colbui), vb. tranz. - (reg.) A face praf, a prăfui. - Din colb (MDA). cólbotă, colbote, s.f. - (reg.) Muncă multă, trudă: "Ai colbotă multă cu oile..." (Grai. rom., 2000; Plăiuț). - Var. a lui colbot "prăfuială" (< colb) (MDA).

colbotí, colbotesc, (colbăti), vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A (se) mișca, a (se) zgâlțâi. 2. A (se) zăpăci. - Din colbot (MDA).

colbuí, vb. tranz. - v. colbăi.

colbuít, -ă, colbuiți, -te, (colbăit), adj. - (reg.) Prăfuit: "Mânce cât inima îi cere / Aur colbuit în miere" (Calendar, 1980: 112). - Din colbui.

cólceș, s.n. - v. colteș.

colceșí, vb. tranz. - v. colteși.

coldáb, -ă, adj. - (reg.) De culoare sură spre alb (Faiciuc, 1998) sau cu coada albă. - Din colb + (d)alb.

colduí, colduiesc, vb. tranz. - (reg.) A cerși: "Tu să-ți umbli-a coldui / Și la mine de-ai zini" (Papahagi, 1925: 207). - Din magh. koldulni "a cere de pomană" (MDA).

coldúș, colduși, (coldău), s.m. - (reg.) Sărac, fără avere; cerșetor: "Dusu-s-o cucu la Cluj, / Puii i-o rămas colduș" (Papahagi, 1925: 182). - Din magh. koldus "golan, cerșetor" (MDA).

coldușesc, -ească, adj. - 1. Specific coldușului. 2. Care se referă la colduș: "Cu căruța coldușească / Pe ulița românească" (Bârlea, 1924, I: 71). - Din colduș + suf. -esc (MDA).

coléjnă, colejne, s.f. - (reg.) 1. Adăpost pentru oi. 2. Lemnărie: "O construcție nelipsită din gospodăriile țărănești maramureșene, indiferent de starea lui socială, este colejna, în care se țin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele și toate uneltele necesare." Construcția se sprijină pe patru stâlpi, doi înalți în față (circa 2,80 m) și doi în spate (0,80-1,20 m). Ei sunt legați prin contrafișe. Acoperișul este în general în două ape (Dăncuș, 1986: 102). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). - Et. nec. (MDA).

coléșă, coleșe, (coleașă), s.f. - (reg.; gastr.) Mămăligă. Termen utilizat în satele de pe văile Iza și Vișeu; pe Mara (până la Săpânța și Rona) se utilizează sin. tocană (ALRRM, 1971: 519). ■ (onom.) Coleșa, nume de familie în Maramureș; Coleșucă, poreclă în Dragomirești. - Cf. ucr. kulesa, rus. kuleš (DER); bg. kuleaša, srb. kuliješ, ucr. kuliš "terci", kuleša "mămăligă" (Scriban); cf. magh. köles "mei" (MDA).

coleșér, coleșere, (coleșăr), s.n. - (reg.) Făcăleț; băț cu care se amestecă mămăliga (ALRRM, 1971: 520). - Din coleșă (Scriban, MDA) + suf. -ar devenit -er pe vremea când ș se rostea muiat (Frățilă).

colhóz, colhozuri, s.n. - Formă sovietică de asociere a terenurilor agricole; colectiv: "De când îi colhoz la noi / Nu vezi plug cu patru boi" (folclor "nou" din Maramureș). - Din rus. kolhoz < kol(ektivnoe) + hoz(eaistvo) (DEX, MDA).

colníc, colnice, s.n. - (reg.) Drum îngust ce trece peste un deal sau prin pădure. Toponim frecvent în zona Lăpuș (Boiereni, Coroieni, Costeni, Cufoaia etc.) (Vișovan, 2008). - Din bg., srb. kolnik "drum de țară, drum de care" < cola "car", la fel cum lat. carraria "cărare" < carrum "car" (Scriban, DEX, MDA).

colopáci, colopace, s.n. - (reg.; înv.) Ciocan. - Din magh. kalapács "ciocan" (MDA).

colorádă, colorade, (colorado), s.f. - (zool.) Insectă din ordinul caleopterelor, dăunătoare culturilor de cartofi (Leptinotarsa decemlineata). Originară din America de Nord. S-a răspândit în Europa la sfârșitul sec. XIX. - Cf. statul Colorado (< sp. colorado "roșu").

colóz, s.m. - (reg.; bot.) Specie de grâu cu spicul roșu. ■ (top.) Valea colozii, fânațe în Ieud (Vișovan, 2005). - Din ucr. kolos "spic" (DA, cf. DER; MDA).

coltắu, coltăuri, s.n. - (reg.) Ungher, cotlon. ■ (top.) Coltău, comună în jud. Maramureș, la 5 km sud de Baia Mare. ■ (onom.) Coltău, nume de familie în Maramureș. - Cf. cotlon "ascunzătoare" (< magh. katlan) (MDA).

coltăuán, -ă, coltăuani, -e, (coltoan, coltouan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Coltău. 2. (Locuitor) din Coltău. ■ (onom.) Coltoan, Coltouan, nume de persoane (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Coltău + suf. -an.

coltăuáncă, coltăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Coltău. Locuitoare din Coltău. - Din coltăuan + suf. -că.

cólteș, (coltiș, colciș), s.n. - (reg.) Bucată tăiată dintr-un trunchi de copac (D. Pop, 1970; Antologie, 1980): "Și să-l taie coltișele / Și să-l facă păhărele" (Bilțiu, 1990: 7). (Bucov., Maram.). - Din ucr. kolotyca (DA, cf. DER; MDA).

colteșí, colteșesc, (colceși), vb. tranz. - (reg.) A curăța crengile de pe un copac doborât (Grai. rom., 2000: Biserica Albă). - Din colteș (MDA).

colțireán, -ă, colțireni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Colțirea. 2. (Locuitor) din Colțirea. - Din n. top. Colțirea + suf. -ean.

colțireáncă, colțirence, s.f. - Femeie originară din localitatea Colțirea. Locuitoare din Colțirea. - Din colțirean + suf. -că.

cólțun, colțuni, s.n. - (reg.) Ciorapi scurți, până deasupra gleznelor, purtați de femei; șosete (Papahagi, 1925: 99; Borșa). Ciorapi împletiți din lână (Plăiuț). ■ (onom.) Colțunescu, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din ngr. kaltsúni (< it. calzoni "pantaloni", calza "ciorap") (Scriban, DEX, MDA).

comandír, comandiri, s.m. - (înv.) Comandant (în armată). - Din rus. komandir < fr. commandeur "comandor" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

comárnic, comarnice, s.n. - Construcție ridicată în apropierea colibei păcurarilor, alcătuită din patru stâlpi și mai multe polițe, prevăzută cu acoperiș, "pentru păstrarea cașului" (Dăncuș, 1986: 49): "Poate si mândru harnic: / Tătă vara-n comarnic / Șohan nu lucră nimic" (Papahagi, 1925: 219). ■ (top.) Comarnic, deal în Fântânele (Lăpuș); deal în Oncești, Rozavlea, Valea Stejarului (Maramureșul istoric); Comarnicele, munte (1.110 m) în apropiere de Baia Mare. ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din bg. komarnik "cabană, colibă păstorească" (Scriban, DEX, MDA); din sl. komara "cămară" (Șăineanu). Cuv. rom. > ucr. komarnyk (Candrea, cf. DER).

comănác, comănace, (comânac), s.n. - (reg.) 1. Pălărie călugărească, rotundă, fără boruri confecționat din lână: "Comănacul popii are, în vârf, o cruce" (Bilțiu, 2013: 77); "Cal fără țifrășag, / Capu fără comănac" (Bârlea, 1924: 13). 2. Capacul cazanului de la horincie (ALR, 1956: 249). - Et. nec. (DER, DEX); din srb. kalamank (MDA).

comấnd, comânduri, s.n. - (înv.) Masa ce se dă pentru pomenirea unui mort (Bârlea, 1925); praznic. - Der. regr. din comânda (DEX, MDA).

comândá¹, comând, vb. tranz. - A însoți un mort la groapă, a prohodi; a se ocupa de înmormântare, de slujbe și pomeni: "Nice fete să mă cânte / Nici feciori să mă comânde" (Papahagi, 1925: 169). - Lat. commendare, *commandare "a recomanda (...lui Dumnezeu, sufletul mortului)" (Hasdeu, Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; Scriban, MDA).

comândá², comând, vb. tranz. - (reg.; mil.) A da ordin, a porunci; a comanda. - Lat. commendare, magh. komendálni (MDA).

comândáre, comândări, s.f. - (reg.; înv.) Înmormântare (Bârlea, 1924). ■ Pomana mortului; masa ce stă la înmormântare (Lenghel, 1979): "Veseliți-vă oricare / C-aicea nu-i comândare" (Ștețco, 1990: 205). - Din comânda (DEX, MDA).

comândắu, s.n. - (reg.; înv.) Petiție, plângere: "Și ne-om scrie-on comândău, / La domnu solgăbirău" (Bilțiu, 1990: 8; Peteritea). - Probabil din comânda² "a porunci; a recomanda" + suf. -ău.

comb, comburi, s.n. - (reg.; înv.) Nod: "A scos brăcinarul și a făcut pe el nouă comburi" (Bilțiu, 1994). - Din magh. gomb "nasture, buton, măciulie".

combaínă, combaine, s.f. - (pop.) Mașină agricolă de secerat și treierat; combină. - Var. a lui combină (< eng. combine; cf. rus. kombain) (DEX, MDA).

comédie, comedii, s.n. - 1. Întâmplare hazlie. 2. Spectacol de bâlci. - Din tc. comedya < it. commedia (Scriban, DEX); din germ. Komoedie (DER).

comediéș, comedieși, (comediaș), s.m. - Comediant, saltimbac. Membru al unei trupe ambulante de teatru care dă spectacole în bâlciuri. - Din magh. komedias "comediant" (MDA).

comehér, comehere, (comher), s.n. - (reg.) Plasă dreptunghiulară ale cărei colțuri sunt prinse de capetele a două corzi de nuiele groase de alun sau răchită, dispuse cruciș. Introducerea comeherului în apă se făcea cu o prăjină sau cu o furcă de lemn. Cu comeherul se pescuia atunci când apa era mare (Șainelic, 1986: 47). - Et. nec.

comisáș, comisași, (comișer), s.m. - (reg.) Agent de poliție, comisar: "Și-n tăt satu un armaș, / Și-n tăt târgu-un comisaș" (Papahagi, 1925: 201; Văleni). - Var. a lui comisar (< lat. commissarius, DER; < fr. commissaire, DEX).

comitát, comitate, s.n. - (reg.) Unitate administrativ-teritorială, condusă de un comite (sau conte). La 3 iulie 1368, prima atestare a Maramureșului sub denumirea de comitat; până atunci era denumit district sau țară (Tomi, 2005). - Din germ. Komitat < lat. med. comitatus "escortă, convoi" < lat. comes, comitis "tovarăș" (Scriban, DEX, MDA).

comíz, (comis), s.n. - (reg.; înv.) Pâine cazonă utilizată pentru hrana armatei austro-ungare; prefont: "Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Și necopt și nesărat" (Bilțiu, 2002: 163; Oarța de Sus). - Din germ. Kommis "cătănie, viață cazonă, de soldat".

comlắu, s.n. - (reg.; înv.) Drojdie (de bere): "Decât pită cu comlău, / S-o mânânci c-un mantalău, / Mai bine-o cojiță arsă…" (D. Pop, 1978: 160; Băsești). (Trans., Banat, Maram.). - Din magh. komló "hamei" (DA, cf. DER; MDA).

composesiúne, composesiuni, s.f. - (înv.) Coproprietate; proprietate obștească. - Din con + posesi(un)e (MDA).

composesór, composesori, s.m. - (înv.) Proprietar de pădure și pășuni asociat într-un composesorat. Coproprietar. - Din lat. compossessor, -oris (MDA).

composesorát, composesoraturi, s.n. - (înv.) Organizare politico-socială, creație specific maramureșeană; ges¬tionarea în comun a averilor (teren pentru pășunat, lemne de construcție) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea și întreținerea drumurilor, pădurilor, bisericilor și a altor edificii publice. În sec. XIV se transformă în composesorate nobiliare (Filipașcu, 1940: 28). Formă de proprietate obștească asupra terenurilor și pășunilor, practicată de maramureșeni. ■ Pădurile, ca de altfel și pășunile, au fost în Maramureș dintotdeauna proprietate comună, cu drept de folosință în comun. Datorită acestui fapt, ele au primit denumirea de composesorate, iar proprietarii lor s-au numit composesori. După părerea lui Gavrilă Iuga (Spicuiri din viața composesoratelor din Maramureș, Sighet, 1936), proprietarii, respectiv composesorii, "mai demult au fost descendenții voievozilor, adică numai familiile nobile maramureșene, adică 90% a populației românești". Același autor subliniază că "averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase și pășuni - au fost păstrate totdeauna din generație în generație - neștirbite și cu o adevărată reverență, ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. De la strămoși ne-au rămas nouă, tuturor, aceste averi, cu toții frățește le folosim, așa le lăsăm mai departe generațiilor următoare, era zicala obișnuită a maramureșenilor" (Dăncuș, 1986: 64-65). - Din lat. compossessoratus (MDA).

cónci, conciuri, s.n. - (reg.) Coc, păr adunat și prins cu agrafe în creștetul capului: "Din conciu fetelor / Din struțu feciorilor" (Memoria, 2001: 33). ■ (top.) Conciu, pădure, deal în Băiuț și Strâmbu Băiuț (Vișovan, 2008). - Din magh. konty "coc, conci" (Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

conopíșniță, conopișnițe, (coropt’ișt’iriță, cânepișt'iriță, conopt’iște, colopt’iștiriță), s.f. - Insectă dăunătoare plantelor, care trăiește în pământ și atacă rădăcinile legumelor (Gryllotalpa vulgaris). "Strâcă mălaiul jâb, tăt îl taie; aceia-i veninoasă ca gândacu" (ALRRM, 1973: 608). - Din bg. konopištica (< koropi "cânepă") (DA, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

contralắu, contralăi, s.m. - (muz.) Instrumentist ce interpreta la vioara a II-a; contraviolonist. - Et. nec. (MDA); din contra "împotrivă" + suf. -lău.

contráș, contrași, s.m. - Dușman (Faiciuc, 2008). ■ (onom.) Contraș, nume de familie (51 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din contra "opus; împotriva" (cf. lat. contra) + suf. -aș.

conțopáș, conțopași, s.m. - (reg.) Persoană care execută lucrări mărunte de birou; copist: "Vine Sasu conțopașu" (Antologie, 1980: 83). - Var. a lui conțopist (< germ. Konzipist "redactor al unui act").

cópă, cope, s.f. - (reg.) Glugă, claie: "Cânepa am făcut-o snopi, am uscat-o puțin, snopii în copă, pă urmă am dus-o la baltă" (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). ■ (onom.) Copa, nume de familie în Maramureș. - Et. nec.; posibil din cop "fâșie îngustă de pământ" (< rus. kop).

copălniceán, -ă, copălniceni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Copalnic. 2. (Locuitor) din Copalnic. - Din n. top. Copalnic + suf. -ean.

copălniceáncă, copălnicence, s.f. - Femeie originară din localitatea Copalnic. Locuitoare din Copalnic. - Din copălnicean + suf. -că.

copârșéu, copârșee, s.n. - (reg.) Sicriu; sălaș, coștiug (ALRRM, 1969: 242): "Din locuț de copârșeu / Puneți scoarță de durdzău" (Papahagi, 1925: 102-103). - Din magh. koporsó "sicriu" (Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

cópcă¹, copci, s.f. - Scoabă folosită pentru fixarea grinzilor la casele de lemn. - Din tc. kopca (Șăineanu, DA); din bg. kopce (Cihac, DEX); din rus. kopka "săpătură" < rus. kopatǐ "a săpa" (Scriban, MDA).

cópcă², copci, copce, s.f. - Săritură pe care o fac animalele când fug repede; (despre cai) în galop: "Cu murgul venind în copce" (Brediceanu, 1957: 107). - Din bg. kopka (Cihac, Conev. DA, cf. DER; DEX, MDA), cf. ucr. kopnuty "a da cu copita" (DER).

coperatívă, coperative, (cooperativă), s.f. - (înv.) Magazin de desfacere (mărfuri alimentare și nealimentare), în mediul rural, aparținând unei organizații cooperatiste; bold. Denumire specifică în perioada 1950-1990. - Din fr. cooperative "cooperativă" (DEX, MDA).

cópil, cópii, s.m. - Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău (ALRRM, 1969: 199; Papahagi, 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc. "În prezent, cei doi termeni au devenit regresivi, fiind înlocuiți cu copil, datorită omogenizării limbii române" (Scurtu, 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). ■ (onom.) Copil, Coptil, nume de familie (85 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Termen autohton, cf. alb. kopil (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu); cf. alb. kopil (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. kópé, gobé, săs. kopil, ucr. kópyu, pol. ko¬pirnak, kopirdan "copil nelegitim".

copilí, copilesc, (coptili), vb. tranz. - 1. A tăia lăstarii. A copili via = a tăia cârceii de la vie, pentru a permite dezvoltarea strugurilor. 2. (reg.) (în var. coptili) A viola, a silui (Maram. din dreapta Tisei). - Din copil "lăstar" (cf. copil "prunc") (DEX, MDA).

cópos, -ă, copoși, -e, adj. - Chel, pleșuv (ALRRM, 1969: 17). ■ (onom.) Copos, nume de familie (48 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. kopasz "chel" (MDA).

coptătúră, coptături, s.f. - 1. (gastr.) Pâine coaptă sau, în general, produs de panificație. 2. Cocătură, prăjitură. 3. (med.) Infecție. "Se opărește cu apă sărată sau se pune pe ea frunze de crin ori compresă de pâine amestecată cu unsoare" (Faiciuc, 1998: 100). - Din copt (< lat. coctus) + suf. -ătură (DEX, MDA).

coptúră, copture, (cuptură), s.f. - (min.) Bucată de rocă incomplet desprinsă din tavan sau de pereții unei galerii de mină, care amenință să cadă. - Din copt + suf. -ură (Scriban, DEX, MDA) sau lat. coctura (refăcut după copt) (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; Șăineanu, DEX; Frățilă, 2000: 96).

copturí, copturesc, vb. tranz. - (min.) A curăța rămășițele de rocă din galeria de mină, după dinamitare. - Din coptură.

corástă, s.f. - v. curastă ("laptele din primele zile după fătare").

corátor, s.m. - v. curator ("administrator la biserică").

corb, corbă, coarbă, adj. - 1. Negru: "Cucule, pasăre coarbă, / Spune la mândru că-s roabă" (Papahagi, 1925: 182; Vadu Izei). "Capră corbă" (Papahagi, 1925; loc. Mara). 2. Negricios, bărnace; brunet: "M-o lăsat că nu i-s dragă / Ș-o cuprins o coarbă neagră" (Papahagi, 1925: 192; Săcel). - Cf. corb "pasăre cu penaj negru" (< lat. corvus) (MDA).

corbáci, s.m. - v. scorbaci ("bici").

córci¹, s.m. - (reg.) Corcitură, bastard. - Din magh. korcs "încrucișat" (< lat. crux, crucis "cruce") (Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

córci², corciuri, s.n. - (reg.) Tufă (Bud, 1908): "Sub cel corci de păducel / Șede-un hireș pribegel" (Papahagi, 1925: 259). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos, Strâmtura). - Din ucr. korč (Scriban; Tiktin, cf. DER).

corcí³, corcesc, vb. refl. - (reg.) (despre plante sau animale) A se amesteca, a se încrucișa: "Cor¬ci-toriul o corcit, / Diochitoriu o diochet" (Bilțiu, 1990: 287). (Maram., Bucov.). - Din corci¹ (DEX, MDA).

córcie, corcii, s.f. - (reg.) 1. Grătar de nuiele pentru cărat fânul; împletitură de lețuri din spatele unei căruțe (Birdas, 1994; Rohia). 2. Targă. - Din sl. kruči (Miklosich, cf. DER), cf. magh. korcsolya "plan înclinat, patină" (Scriban; Galdi, cf. DER), ucr. korčuhy "sanie" (DER).

corcíos, -oásă, corcioși, -oase, adj. - (reg.) Stufos, tufos: "Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos" (Bârlea, 1924, I: 107). - Din corci "tufă" + suf. -os.

corcít, -ă, corciți, -te, adj. - (reg.) Amestecat, încrucișat, împerecheat. - Din corci³ (DEX, MDA).

corcitúră, corcituri, s.f. - Animal rezultat din amestecul a două rase. - Din corci³ + suf. -itură (MDA).

corcodúș, corcoduși, s.m. - (bot.) Arbust din familia rozaceelor cu fructe mici, galbene sau roșii (Prunus cerasifera); specie de prun: "De nimica nu mi-i dor, / Ca de flori de corcodușă, / De gura lelii Anuță" (Ștețco, 1990: 285). ■ (onom.) Corcodel, nume de familie în Maramureș. - Et. nec. (Șăineanu, DEX); posibil din corcodușă (Scriban, MDA).

corcoșádă, s.f. - (reg.; bot.) 1. Fructul corcodușului. 2. Specie de grâu care crește din același bob; grâu buiac (ALRRM, 1973: 818). Derivarea de sens se explică prin asemănarea cu "obiceiul" corcodușelor de a crește câte două, lipite, precum siamezele. - Et. nec.

cordalắu, cordalauă, s.n. - Ferăstrău mare pentru tăiat trunchiuri groase de copaci (în Chioar). - Probabil din coardă "arc, resort" (< lat. chorda) + suf. -lău.

cordățél, cordățele, s.n. - Motiv sub forma unui val realizat pe benzile de vopsea în olărit (Dăncuș, 1986: 79). - Din coardă "sfoară, șiret, vlăstar" + suf. -ețel.

cordénci, cordence, (șcordenci, codrenci), s.n. - (pop.) 1. Partea mobilă de la meliță (ALR, 1956: 258). 2. Speteaza (de la războiul de țesut) pe care se înfășoară firele cu care se execută ornamente (Stoica, Pop, 1984: 51). - Cf. coardă (Șăineanu, DEX) + suf. -enci (MDA).

cordohán, cordohane, s.n. - (reg.) Piele de capră tăbăcită: "Făr’ de cordohan / Să țâie batăr un an" (Papahagi, 1925: 225). - Var. a lui cordovan "piele tăbăcită" < it. cordovano "locuitor din Cordova" < sp. cordoban < n. top. Cordoba, oraș în Spania (Scriban, DER, DEX, MDA).

córfă, corfe, s.f. - (reg.) 1. Element de construcție a cuptorului arhaic; coș pentru evacuarea fumului, mai larg la partea inferioară și mai strâmt la partea superioară; pornește de deasupra vetrei, trece peste cuptor și conduce fumul în tindă (Stoica, Pop, 1984: 80). 2. Coviltir; herneu, arnău (ALRRM, 1971: 346). - Din germ. Korf "coș, paner" (DEX, MDA), prin interm. săs. korf (Borcea, cf. DER; Șăineanu).

corhán, s.n. - v. corhă.

corház, corhazuri, s.n. - (reg.) Spital, stabiliment: "Și s-o-mplut corhazurile / Pân tăte orașele" (Papahagi, 1925: 203). - Din magh. kórház "spital" (MDA).

córhă, corhe, (corhan), s.f. - (reg.) 1. Versant repede de munte (Papahagi, 1925); coastă de deal râpoasă (Vișovan, 2002). 2. Prăpastie, râpă; berdă (Ieud, 1987). ■ (top.) Corha Bradului, deal în Săliștea de Sus; Corha carelor, deal în Săcel; Corha prelucilor, deal în Dragomirești (idem); Corhele Pietrosului, gol de munte situat între lacurile Buhăescu și muchia Piatra Albă, în Munții Rodnei, loc prăpăstios, inaccesibil (Monumente, 1976: 24). (Maram., Trans. de Nord, zona Someș.). - Comp. cu rus., ucr. kurhan "putred" (Scriban, MDA).

corhăní, corhănesc, vb. tranz. - (reg.) A trage, a tracta bușteni din pădure cu ajutorul țapinelor, până la poalele coastei în exploatare (Acta Musei, 2002: 317). - Din corhan, corhană "râpă" (MDA).

coridău, s.m. - v. corigău.

corigắu, corigăi, (coridău), s.m. - Motiv decorativ aplicat pe lemn, care are la bază linia frântă; zigzag (Bilțiu, 2010). - Et. nec.; probabil din cordău (< coardă), cf. cordățel.

corlán, corlanuri, s.n. - Sobă, burlan (Iuga, 2008); horn. ■ (onom.) Corlan, nume de familie (11 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - "Rudă cu burlan, burlui, gurlui" (Scriban, 1939); var. a lui cotlon "ungher, ascunziș, firidă" (MDA).

cormán, cormane, (cormană), s.n. - (reg.) 1. Cârmă. 2. Volan. 3. Ghidon de bicicletă. 4. Parte componentă a plugului, care răstoarnă brazda. - Din magh. kormány "cârmă", scr. korman, sl. krǔma, krǔmilo "cârmă" (Scriban, DEX, MDA).

cormănáș, cormănași, s.m. - (reg.) Vâslaș de plută (Acta Musei, 2002: 317). - Din corman + suf. -aș.

cormăní, cormănesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A conduce (un vehicul). 2. A vira, într-o parte sau alta, prin acționarea cormanului. - Din cormană (MDA).

corn, coarne, cornuri, s.n. - 1. Parte componentă a plugului: "Mulți bărbați nu se mai duc / Să țâie de corn de plug" (Bilțiu, 1996: 306). 2. Colț: "În patru cornuri de lume" (Papahagi, 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (dim. cornulețe) (Maram., Trans. Nord). 4. Căprior așezat pe laturile lungi ale șarpantei (Stoica, Pop, 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. ■ (top.) Corni, loc. aparținătoare de com. Bicaz (zona Codru). - Lat. cornus "corn" (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

cornáci, s.m., pl. - (reg.) Coarne la plugul de lemn: "Avem plug de lemn, cu aeste cornaci de lemn, nu de fier" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Din corn (lat. cornus) + suf. -aci (DEX, MDA).

corneán, -ă, corneni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Corni. 2. (Locuitor) din Corni. ■ (onom.) Cornean, Corneanu, nume de familie (25 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Corni + suf. -ean.

corneáncă, cornence, s.f. - Femeie originară din localitatea Corni. Locuitoare din Corni. - Din cornean + suf. -că.

corneșteán, -ă, corneșteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cornești. 2. (Locuitor) din Cornești. ■ (onom.) Corneștean, Cornestean, Corneșcian, Corneștian, nume de familie (238 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cornești + suf. -ean.

corneșteáncă, corneștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Cornești. Locuitoare din Cornești. - Din corneștean + suf. -că.

cornurár, cornurari, s.m. - 1. Colțar. 2. Olană; țiglă (Farcaș, 2009: 25). - Din corn, cornuri + suf. -ar (MDA).

cornúș, -ă, cornuși, -e, adj. - Cu coarne mari: "Nu-i bou așa de cornuș să nu să ciungăra" (Papahagi, 1925: 324; Budești). - Din corn + suf. -uș (MDA).

coroienáș, -ă, coroienași, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Coroieni. 2. (Locuitor) din Coroieni. - Din n. top. Coroieni + suf. -aș.

coroieșáncă, coroieșence, s.f. - Femeie originară din localitatea Coroieni. Locuitoare din Coroieni. - Din coroienaș + suf. -ancă > coroienășancă și prin disilimarea totală a primului n > coroieșancă (Frățilă).

corompéu, corompei, s.m. - (reg.) Cartof; croampă. - Probabil din croampă, crumpă, crumpenă (< srb. krumpir, DEX).

coróst, s.n. - (reg.) Toponim cu sensul de "fânațe, deal" (în Botiza, Rozavlea, Poienile Izei) (Vișovan, 2005). - Din ucr. korost "pământ plin de mărăcini" (Vișovan).

corșắu, corșauă, s.n. - (reg.) Vas de sticlă de 5/10 l, îmbrăcat în împletitură de nuiele, pentru depozitarea vinului sau a horincii; damigeană; coș de uiagă, spetezar. - Din ucr. korsov, cf. magh. korsó "ulcior, borcan".

cortí, cortesc, vb. tranz. - (reg.; înv.) A pofti, a îndemna: "Zis-o mândru că-l corté / Să doarmă pe mâna me" (Bârlea, 1924, I: 261). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Din magh. korty "înghițitură, sorbitură, dușcă" (MDA).

cortíl, (cortilă), s.n. - (reg.; înv.) Adăpost, locuință (Papahagi, 1925). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "cazare; gazdă". Vezi și cvartilă. - Din germ. Quartier "cantonament; cazare, adăpost, gazdă" (Țurcanu, 2005); din magh. kortély (MDA).

corturár, corturari, s.m. - Țigan nomad: "Celuit-o, celuit / Un fecior de corturar / Pe o fată de domnar" (Bârlea, 1924: 49). - Din cort, corturi + suf. -ar (Scriban, MDA).

coruián, -ă, coruieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Coruia. 2. (Locuitor) din Coruia. ■ (onom.) Coruian, Coruiean, nume de familie (44 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Coruia + suf -an.

coruiáncă, coruience,s.f. - Femeie originară din localitatea Coruia. Locuitoare din Coruia. - Din coruian + suf. -că.

cosálă, s.f. - v. coseală.

cosalắu, s.n. - (reg.) Fânaț, cosaștină, loc cu iarbă, țarină de fân (Crișana, Maram., cf. ALR, 1956: 125): "Amu 27-28 de ai, pământu' o fo' laolaltă, n-o fo' împărțât nicăieri. Tăt cosalău' o fo’ a satului" (Papahagi, 1925: 325). - Din magh. kaszáló "fânaț; cosaș" (MDA).

cosáștină, cosaștine, s.f. - (reg.; înv.) Terenul de pe care s-a cosit iarba; cosalău (Gh. Pop, 1971: 74). - Var. a lui cosiștină (din cosi + suf. -ștină) (MDA).

cosấie, s.n. - (reg.) Coada de lemn de la coasă (în Săpânța, Moisei și Borșa); toporiște (ALRRM, 1971: 424). - Probabil din coasă.

cosấță, cosâțe, s.f. - Coadă de păr întoarsă în jurul capului. În Maramureș, cuvântul se folosește mai rar; de comun se zice pletitură (Țiplea, 1906) - Din bg. kosica.

cóscă, coști, (coiscă), s.f. - (reg.) 1. Zahăr cubic. 2. Piatră mică sau bucată de faianță sau gresie. 3. Zar. 4. Bucată pătrată din aluat (Grai. rom., 2000; Plăiuț). 5. (în var. coiscă) Încăpere foarte mică, unde, de obicei, se închid păsările de curte (Faiciuc, 1998; Dragomirești). - Probabil var. a lui coțcă "zar" (< scr. kocka "zar"); sau din magh. kocka "cub".

coseálă, coseli, (cosală), s.f. - Lucru de mână, cusătură, broderie (Papahagi, 1925; Lenghel, 1979): "În fiecare seară, în zilele lucrătoare, acolo s-adunau fetele în șezătoare, care cu caierul, care cu coseli de mână..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 143). - Din coase (< lat. pop. cosere, con¬suere) + suf. -eală > -ală (MDA).

cosór, cosoare, s.n. - Cuțit scurt, cu vârful încovoiat, întrebuințat, de regulă, în viticultură sau pomicultură. ■ (onom.) Cosor, nume de familie (7 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. kosorǐ, de la kosa "coasă" (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX), cf. srb. kosor, magh. koszor.

costenár, -ă, costenari, -e, (costenean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Costeni. 2. (Locuitor) din Costeni. ■ (onom.) Costenar, Costeneanu, nume de familie (98 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Costeni + suf. -ar.

costíș, -ă, costiși, -e, adj. - 1. Înclinat, aplecat. 2. Pieziș, oblic. 3. Încruntat: "Să uită costiș când e mânios" (ALRRM, 1969: 29). - Din coastă + suf. -iș (DEX, MDA).

costíță, costițe, s.f. - Coastă de munte: "O-am lăsat pă o costiță, / Culegând flori de pomniță" (Papahagi, 1925: 266). - Din coastă "pantă" + suf. -iță (Scriban, DEX, MDA).

costrấș, costrâși, s.m. - (zool.) Biban (Perca fluviatilis Linnaeus); specie de pește de apă stătătoare sau lin curgătoare; semnalat în Apșița, Vișeu, Tisa, Iza (Ardelean, Beres, 2000: 84). - Din srb. kostreš, cf. pol. kosztur "biban" (Cihac, DA cf. DER; MDA).

costréie, s.f. - (bot.) Sorg; plantă erbacee din familia gramineelor (Sorghum halepense); iarba ce crește prin lanurile de porumb: "Merge și îi dă costreie / Nici așa nu vrea să steie" (Bârlea 1924, II: 212). ■ (top.) La Costreie, arătură în Ungureni (Vișovan, 2008). - Cf. bg. koštrjava (MDA).

coș, coșuri, s.n. - 1. Construcție pentru depozitarea porumbului confecționat din nuiele împletite; coștei, hambar (ALRRM, 1971: 402). 2. Cucui, umflătură (ALRRM, 1969: 8). 3. Împletitură din nuiele pentru depozitat sau transportat obiecte. 4. Albie, covată. 5. Partea în care se toarnă grăunțele la măcinat. 6. Horn. 7. În expr. coș de oaie = oaie slabă: "Mărsu-mi-o hiru la Baie / C-am furat un coș de oaie" (Bârlea, 1924: 260). - Din sl. koši "coș" (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

coșár, coșare, s.n. - 1. Hambar construit din nuiele împletite (specific în zona Chioar); coștei. Servea pentru depozitarea porumbului. Este îngust de 60-80 cm și lung de 4 m, înalt de 3 m, evazat în partea de sus. Deasupra, un acoperiș de două sau patru ape, din draniță. 2. Țarc mic pentru oi (unde, de regulă, se țin oile șchioape) (Papahagi, 1925; Budești). ■ (onom.) Coșar, nume de familie (29 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. košara "țarc, îngrăditură", cf. bg., srb. košara "staul de nuiele" (Scriban, DEX, DER, MDA).

coșárcă, coșerci, s.f. - Coș mare de nuiele, cu două toarte. ■ (onom.) Coșarcă, Coșarca, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din coșar + suf. -că (DEX); din magh. kosárka (MDA).

coșărcar, s.m. - v. coșercar.

coșcíug, coșciuge, (cosciug), s.n. - (reg.) Sicriu. Frecvent în Maramureș se folosește sin. copârșeu. ■ (onom.) Cosciug, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din sl. kovǔčegǔ "cutie", cf. rus. kovčeg (DER, Scriban, Șăineanu, DEX, MDA), după coș.

coșercár, coșercari, (coșărcar, coșergar), s.m. - Meșter de coșerci. ■ (onom.) Coșercar, Coșergar, nume de familie (58 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Coșercari, poreclă dată locuitorilor din Culcea (Chioar), deoarece erau cunoscuți drept meșteri pricepuți în confecționarea coșurilor de spate (V. Radu, 2005: 53). - Din coșarcă + suf. -ar (MDA).

cóșniță, coșnițe, s.f. - Coș în care se țineau familiile de albine. Coșurile se așezau pe polițe, lângă pereții unora dintre acareturile gospodăriei; erau confecționate din nuiele împletite, de formă conică, lipite în interior cu pământ (specific zonei Chioar); știubei (Șainelic, 1986: 48). - Din sl. košǐnica (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

coștéi, coșteie, (coștui), s.n. - (reg.) Construcție din nuiele sau scânduri pentru depozitarea porumbului; coșar, cotarcă (ALRRM, 1971: 402): "Că la gazde-am văzut cai, / Și coșteie cu mălai. / Tu, mândruț, de-acele n-ai" (Bilțiu, 2006: 193). - Din ucr. kosili (MDA); din coș "coșar" + suf. -tei (Graur, Loșonți).

coștiuián, -ă, coștiuieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Coștiui. 2. (Locuitor) din Coștiui. - Din n. top. Coștiui + suf. -an.

coștiuiáncă, coștiuience, s.f. - Femeie originară din localitatea Coștiui. Locuitoare din Coștiui. - Din coștiuian + suf. -că.

cot, coți, s.m. - 1. Unitate de măsură pentru lungimi, care reprezintă distanța de la cot până la în-cheietura palmei (0,6 m): "Trei coți = 2 m" (AER, 2010: 66; Lăpuș); "Să măsoară pământu, / Tăt pământu cu cotu" (Memoria, 2001: 1). 2. Meandră, curbă. 3. Cotitură, întorsătură. - Lat. cubitus, cubitum "cotul brațului" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA); cuv. autohton (Hasdeu).

cotá, cot, vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A căuta: "Că tot amu coa’ să-și aline durerea…" (Papahagi, 1925: 127). 2. A trata un bolnav pe cale empirică; a descânta. 3. (refl.) A se uita, a se privi (în oglindă): "Mură coaptă-s ochii tăi, / Vino să mă cot în ei" (Bilțiu, 1996: 293). - Var. a lui căuta (< lat. *cautare, DLRM, DEX, MDA).

cotárcă, cotărci, s.f. - (reg.) 1. Coș, coștei, coșargă; hambar pentru depozitat știuleții de porumb (în Chioar și Codru). 2. Leagăn confecționat din nuiele: "Eu te legân în cotarcă, / În cotarcă de răt’ită, / Să n-ai grijă de nemnică" (Calendar, 1980: 17). ■ (onom.) Cotarcău, poreclă și supranume în Dragomirești, "cel ce face cotărci". - Din srb. kotarka "un fel de șură" (Scriban); din srb., magh. kotarka (MDA).

cotătoáre, cotători, s.f. - (reg.) Oglindă: "La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu fața la perete" (Calendar, 1980: 91); "Să nu te uiți în cotătoare după asfințitu soarelui, că visezi urât" (Calendar, 1980: 37). Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). - Din cota "a se privi (în oglindă)" + suf. -toare.

cotấng, cotângi, s.m. - (reg.) Copilandru, băiețandru: "Trage, ’mpinge, măi cotânge, / Și-i vedé cu ce-i ajunge" (Memoria, 2004-bis: 1.361). - Din magh. katáng (MDA).

cotârlắu, cotârlauă, s.n. - (reg.) 1. Cotlon; gaura dintre cuptor și perete (Lenghel, 1979; Bârsana). 2. Terasa de la cotețul porcilor (în zona Codru). - Et. nec. (MDA).

cotodí, cotodesc, vb. refl. - (reg.) A se pregăti (de ceva). - Et. nec.

cotóz, cotozuri, s.n. - 1. (gastr.) Balmoș, mămăligă (Memoria, 2001). (Trans. de Nord, Mold.). 2. Bucăți de pâine cu lapte acru. ■ (onom.) Cotoz, poreclă și nume (84 de persoane cu acest nume de familie, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Et. nec. (DER).

cotrâmbá, vb. refl. - 1. A se schimonosi. 2. A se suci. 3. A se strâmba. - Cf. cotumba, strâmba (MDA).

cotrâmbós, -oásă, cotrâmboși, -oase, adj. - (reg.) Mânios, înciudat, morocănos: "Mere, cântă mânios, / Vine-acasă cotrâmbos" (Bilțiu, 1990: 424). - Din cotrâmba + suf. -os.

cotreánc, cotrenci, s.n. - (reg.) Iarbă rea, îmbătrânită, din care a rămas numai cotorul; ogrinji. - Cf. cotor, cotreanță (MDA); prin sincoparea lui o din *cotoreanc, der. din cotor + suf. -eac (Loșonți, 2001); din cotor + suf. -e(n)ci > cotorenci, de la care s-a refăcut un sg. cotoreanc > cotreanc (Frățilă).

cotroápă, s.f. - v. hârtoapă ("groapă, râpă").

cotrobăí, cotrobăiesc, vb. tranz. - 1. A căuta cu de-amănuntul. 2. A cerceta, a scotoci. - Et. nec. (DEX); creație expresivă (DER); din cotrob, cotroabă "adăpost, coteț" (Loșonți, 2001).

cotruí, cotruiesc, (cutrui), vb. refl. - (reg.) A se deteriora, a se strica (din cauza utilizării, de-a lungul anilor): "Lucrurile vechi îs numa' bune de focălit, că tăte s-o cutruit de atâta amar de ani" (Ana Bud, 72 ani; Breb, 2013). - Posibil din magh. kotor, kotorni "a râcâi, a scormoni; a scociorî".

cotruít, -ă, cotruiți, -te, adj. - (reg.) Stricat, deformat, alterat. - Din cotrui (MDA).

cotrúț, cotruțe, s.n. - (reg.) Ungheț, boltiță lângă sobă, care servește de culcuș mâțelor (Țiplea, 1906); colț din vatră. - Cf. ceh. katrč "colibă", magh. kotrócz (Cihac, cf. DER); din magh. kotrócz (MDA).

cotúnă, s.f. - v. cătană ("soldat").

cováci, s.m. - v. căuaci ("fierar").

covátă, coveți, s.f. - 1. Recipient din lemn folosit pentru frământatul aluatului. 2. Vasul unde curge făina măcinată la moară. 3. Albie. 4. Scobitură, adâncitură; concavitate. ■ (top.) Covătari, cascadă situată în defileul străbătut de Valea Runcului (denumită de localnici și Valea Covăturii), afluent de stânga al văii Săpânța, în Munții Igniș. Apa cade de la o înălțime de 15 m, printr-un culoar format din spintecătura stâncii de andezit. La bază formează o bulboană cu fundul în formă de covată (Timur, 2007: 12; Portase, 2006: 62). - Din tc. kovata, kuvata "lighean" (DEX, MDA) < ngr. gavatha "strachină" < lat. gabata "strachină" (Scriban, DER); cuv. autohton (Philippide).

covățất, -ă, adj. - 1. Scobit. 2. Încovoiat, cocoșat; cu cocoașă: "Și la spate o fo’ covățâtă, ca și covata pitii" (Papahagi, 1925: 125). - Var. a lui covățit (< covăți) (MDA).

covățí, covățesc, vb. tranz. - A scobi, a da o formă concavă. - Din covată (MDA).

cozléu, s.n. - (reg.; înv.) Mobilă de bucătărie; bufet, dulăpior: "Pă scaunu cel cu spate / Plin cu vase nespălate; / Pă cozleu' cel feștit / Tot o lingură și-un blid" (D. Pop, 1978: 175; Băsești). - Et. nec. (MDA); din magh. kaszli "dulăpior" < germ. Kastl (Țurcanu). crac, craci, s.m. - 1. Creangă. 2. Braț de râu. - Din bg. krak "picior" (DER, DEX, MDA); cuv. autohton (Philippide).

crácoș, -ă, cracoși, -e, adj, adv. - (reg.) Crăcănat, cu picioarele strâmbe. - Din crac + suf. -oș (MDA).

cráiner, craineri, (grainer), s. m. - (reg.) Nume dat etnicilor germani colonizați în Maramureș, care lucrau în exploatările forestiere. - Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-Ungar [astăzi aparține RSF Iugoslavia, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munți împăduriți; aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureș, în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniți de aici în Maramureș, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părțile noastre. Așa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: "țapină de o construcție aparte", "podeț ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buștenii", "doi butuci groși la poarta haitului (barajului)" (Gh. Pop, 1971: 86).

cráinic, crainici, s.m. - (reg.) Persoană care anunța poporul de deciziile autorităților; vestitor. ■ (top.) Crăiniceni, localitate (a.d. 1389) situată la poalele muntelui Crainicu, în Maramureșul din dreapta Tisei. ■ (onom.) Crainic, Crăiniceanu, Crainiciu, nume de familie (263 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din rus., ucr. krajnik "judecător" (Șăineanu, DEX, MDA); din vsl. krajnikú "regal" < krai "margine, district, județ" (Scriban, DER).

cramp, (crampău), s.n. - (reg.) Târnăcop (Șainelic, 1986: 28; Chioar). - Et. nec. (MDA); probabil din germ. Krampe "scoabă, cârlig".

crásnă, crasne, s.f. - (reg.; înv.) Frumusețe. ■ (top.) Crasna Vișeului, sat aparținând de com. Bistra (Maramureșul istoric); Crasna, curs de apă, afluent al râului Vișeu. - Din vsl. krasna (MDA).

crásniță, crasnițe, s.f. - (reg.; med.) Maladie infantilă; pojar (Grai. rom., 2000). - Et. nec.; probabil sl.

crăcánă, crăcane, s.f. - 1. Creangă cu capăt bifurcat. 2. Furcă de lemn. - Din cracă + suf. -ană (MDA).

crăceșteán, -ă, crăceșteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Mara. 2. (Locuitor) din Mara. - Din n. top. Crăcești (numele vechi al localității Mara) + suf. -ean.

crăceșteáncă, crăceștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Mara. Locuitoare din Mara. - Din crăceștean + suf. -că.

crăcí, crăcesc, vb. tranz, refl. - A (se) crăcăna. ■ (top.) Crăcești, numele vechi al satului Mara (com. Desești), din Maramureșul istoric. - Din crac "picior" (DEX, MDA).

crăcít, -ă, crăciți, -te, adj. - Crăcănat. ■ (onom.) Crăcita, poreclă în Tăuții Măgherăuș (Crâncău, 2011). - Din crăci (MDA).

crăciuneșteán, -ă, crăciuneșteni, -e, (crăciunean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Crăciunești. 2. (Locuitor) din Crăciunești. ■ (onom.) Crăciunean, Crăciuneanu, nume de familie (4 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Crăciunești + suf. -ean.

crăciuneșteáncă, crăciuneștence, (crăciuneancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Crăciunești. Locuitoare din Crăciunești. - Din crăciuneștean + suf. -că.

crăiésc, crăiască, adj. - Regesc, împărătesc. ■ (top.) Crăiescu, deal în Bârsana, Rozavlea (Vișovan, 2005); Crăiasca, pădure în Ocna-Șugatag. - Din crai + suf. -esc (DEX, MDA).

crăsneán, -ă, crăsneni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Crasna Vișeului. 2. (Locuitor) din Crasna Vișeului. ■ (onom.) Crăsneanu, nume de familie (3 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Crasna + suf. -ean.

crăsneáncă, crăsnence, s.f. - Femeie originară din localitatea Crasna Vișeului. Locuitoare din Crasna Vișeului. - Din crăsnean + suf. -că.

crâjmár, crâjmari, (crâșmar), s.m. - Cârciumar: "Jupâne, crâjmar bătrân, / Să-mi dai o cupă de zin" (Papahagi, 1925: 187). ■ (onom.) Crâșmar, Crășmar, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui cârciumar (MDA).

crấjmă, crâjme, (crâșmă), s.f. - Cârciumă, birt, han: "Beau la crâjmă după masă, / Moartea mă cată p-acasă" (Papahagi, 1925: 183). - Var. a lui cârciumă (< sl. krǔčima, DEX, MDA).

crâjmărí, crâjmăresc, (crâșmări), vb. intranz. - A ține cârciumă: "Crâjmărit-ai șapte ai" (Papahagi, 1925: 235). - Din crâjmar, cârciumar (MDA).

crâncắu, crâncăi, s.m. - (reg.) 1. Ceucă, stăncuță, cioară. 2. Crainic. ■ (onom.) Crâncău, Crăncău, nume de familie (20 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui croncău (< din cronc "corb" + suf. -ău) (MDA).

crâncení, crâncenesc, vb. tranz. - A înțepeni: "Cine aceea o-a ceti / Ș-acela s-a-ngrozi / Cu ea-n mână-a crânceni" (Brediceanu, 1957: 166). - Din crâncen "nemilos, crud" (< sl. kračina) (MDA).

crâng, crânguri, s.n. - 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară (Bu¬dești, Vad, Bârsana). 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi (Giulești, Oncești, Petrova) (ALRRM, 1973: 541). 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecționau obiecte de ceramică (I. Pop, 1970). - Din sl. krongǔ "roată, cerc, îngrăditură, țarc" < germ. hrinc, germ. Ring "inel" (Cihac, Conev, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX).

crâșcá, crâșc, vb. tranz. - (reg.) A scrâșni din dinți de mânie: "Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca" (Memoria, 2001: 99). - Formație onomatopeică (DEX, MDA).

crấșnic, crâșnici, s.m. - (bis.) Paraclisier, diacon. - Din sl. kristŭ "cruce" + suf. -nic (Șăineanu, DER); cf. bg. krastnik (DEX).

crâșnicíe, crâșnicii, s.f. - (reg.) Casa crâșnicului: "Fă-te, tu, mortuț pe laiță, / Eu-oi mere la crâșnicie / Ș-or trage din clopoțele" (Memoria, 2001: 103). - Din crâșnic + suf. -ie. credénț , s.n. - v. chedrenț ("dulăpior").

credințá, credințez, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) logodi, a (se) încredința. - Din credință "logodnă" (MDA).

credințát, -ă, credințați, -te, adj. - (reg.) Logodit. - Din credința (MDA).

credínță, credințe, s.f. - 1. (reg.) Logodnă; termen general în Maram. istoric, cu excepția zonei Ieud-Săcel-Borșa, unde se folo¬sește sin. tomneală (ALRRM, 1969: 236): "La noi, credințâia înainte nu să făcea așa. Cân’ să credința oarece fecior cu oarece fată, apoi dădea împușcături șî de la unu șî de la altu. Amu numai la nuntă să face așa" (Papahagi, 1925: 318). "Înainte de nuntă premerge logodna, tocmeala sau credința, cum zic maramureșenii; se mai zice darea de mână. Feciorul care vrea să se logodească cu cutare fată trimite mai întâi pețitor pe cutare rudă mai bătrână, care mergând la părinții fetei întreabă dacă au de vânzare fân, otavă, paie sau ogrinji. Dacă pomenesc că numai paie au de vânzare, respectivul nici nu cutează să mai ceară pe fată. Dimpotrivă, dacă spune că are nu numai fân, dar și otavă de vânzare, este semnul învederat ca să cuteze a cere fata, că vor da-o! Merge apoi și mirele la fată și, în sfârșit, se înțeleg asupra zilei când vor face logodna solemnă" (Bârlea, 1924, II: 465-466). 2. În expr. a lua pe credință = a lua pe datorie: "Da' zinu mi s-o ciuntat. / - Tu-n credință țî l-ai dat" (Papahagi, 1925: 261). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. - Lat. *credentia (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

créi, s.n. - v. clei ("creier").

creițár, creițari, s.m. - (reg.) Monedă de argint, mai târziu de aramă, care a circulat în sudul Germaniei, în Austro-Ungaria și Transilvania până la sfârșitul sec. XIX, valorând a suta parte dintr-un florin (DAR). - Din germ. Kreuzer < germ. Kreuz "cruce" (Borcea, cf. DER; Șăineanu, MDA), prin intermediul magh. krajcár (DA, cf. DER; DEX, MDA).

crestúl, (cherestul), adv. - (reg.) De-a curmezișul: "Știi ce, crâznice, încearcă tu o dată să-l sari cherestul, că ești mai tânăr..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 290). - Din magh. keresztül "prin, peste" (Farcaș, 2009: 140).

crezămấnt, crezăminte, s.n. - (înv.) Crezare, încredere. - Din crede + suf. -ământ (Scriban, DEX, MDA).

crezínă, crezine, s.f. - (reg.) Desiș de mărăcini mari cu arbori subțiri; pădurice de arbori tineri; luncă; loc umed, mlăștinos; țarină (DAR). ■ (top.) La crezini, arătură în Nănești (Vișovan, 2005). - Din ucr. krivina, cu disimilarea i-i > e-i si cu palatalizarea lui v în stadiul z (Frățilă).

críptă, cripte, s.f. - (bis.) 1. Cavou subteran construit sub o biserică. 2. Capelă folosită ca loc de înmormântare pentru familiile nobile. Astfel de construcții sunt atestate în toate localitățile maramureșene unde au existat castele sau reședințe ale grofilor. ■ (top.) La criptă, toponim frecvent în Maramureș. - Din fr. crypte "criptă", lat. crypta (DEX); din lat. crypta < vgr. krypte < vgr. kryptos "ascuns" (Scriban).

cristél (de câmp), s.m. - (ornit.) Pasăre călătoare cu penaj brun-măsliniu, care trăiește pe câmp și în stufărișul din apropierea bălților (Crex crex). Semnalizată în zona Dragomirești (Maramureșul istoric). Specie aflată pe lista roșie IUCN (Timur, 2007: 30). - Cf. cârstei, crăstei (< sl. krastělǐ) (Scriban, MDA).

críșmă, crișme, (crijmă), s.f. - (reg.; înv.) O bucată de pânză albă (de bumbac), care se înfășura pe lumânare, la botez și din care, mai târziu, mama confecționa o cămășuță pentru copil (Dăncuș, 2010). - Din ucr. krijma (MDA).

crit, crituri, s.n. - (reg.) Cazemată (Maram. Nord: Plăiuț). - Et. nec.

crívă, crive, s.f. - Surpătură pe dealuri, produsă de ape ■ (top.) Criva, cascadă situată pe Valea Criva, în Munții Maramureșului (24 m înălțime); este una dintre cele mai frumoase cascade din Maramureș, fiind amplasată la capătul unor chei înguste (Timur, 2007: 95). - Et. nec. (MDA); din sl. kriva (Scriban).

cronc, cronci, (croncan, croncău), s.m. - (ornit.) Corb (Corvus corax): "Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci" (Țiplea, 1906: 432). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu același sens (DRT, 2010). - Din interj. cronc (formă onomatopeică) (DER, MDA).

crop, s.n. - (reg.) Apă fierbinte, clocotindă: "Păstăile le-o opărit într-un crop de apă" (Faiciuc, 1998). - Din uncrop "apă clocotită" (< sl. ukropŭ) (DEX, MDA).

crucitúră, crucituri, s.f. - (reg.) Bifurcație, răspântie, cruce de drumuri (Bilțiu, 2007). - Din cruce (< lat. crux, crucis) + suf. -tură (MDA).

crúpă, s.f. - v. clupă ("instrument cu care se măsoară grosimea buștenilor").

crúșcă, s.f. - (reg.) Capcană pentru păsări, sub forma unei cutii de scândură cu capac, prinsă de un știulete de porumb; prin mișcarea știuletelui, cădea capacul și pasărea rămânea în cutie (Șainelic, 1986: 48). - Probabil var. a lui cușcă (< ucr. kuška).

cuculbắu, (cucurbău, cucurbel, cucurbeci), s.n. - (reg.) Curcubeu: "Când se arată cucurbeciu, atunci mereau la el în coate și în jerunț, și acolo, când ajungea la el, ardea o căldare cu bani. (…) Acela [curcubeu, n.n.] are două capuri și ele beau apă din două izvoare, unul este Izvorul de Piatră și unul este Izvorul de Argint" (Bilțiu, 1999: 79; Oncești). În Vișeu de Jos s-a semnalat sin. "Brâul Maicii Domnului" (ALRRM, 1973: 663). - Var. a lui curcubeu (MDA).

cúcură, cucure, s.f. - (reg.) Cormana plugului, care întoarce brazda: "Eu grăiescu cu nevasta, / Rupe-mi-se cucura" (Bârlea, 1924: 210). Termen general în Maramureș; se mai întâlnește în Bistrița și sporadic pe Valea Prutului (ALR, 1956: 18). ■ (onom.) Cucura, Cucură, nume de familie în Maramureș. - Din magh. kukora "încovoiat, strâmb" (DA, cf. DER; Șăineanu, DEX, MDA), cf. srb. kukora "cârlig" (DER).

cucurbắtă, cucurbete, (cuculbătă), s.f. - (reg.) 1. (bot.) Dovleac, bostan (Cucurbita Pepo); harbuz, ludău, pepene. 2. Țeastă, craniu; tidva capului (Țiplea, 1906). - Lat. cucurbita "dovleac" (Scriban, MDA).

cucurbắu, s.n. - v. cuculbău ("curcubeu").

cucurúz, cucuruzi, s.m. - 1. Știulete de porumb: "Știi, tu, mândră, ce ț-am spus / La cules de cucuruz" (Memoria, 2001: 99). "Recoltarea cucuruzilor se făcea cu mâna și se transporta cu coșurile la căruțe și apoi acasă, unde se desfăcea" (Dăncuș, 1986: 45). 2. Porumb. 3. Con de brad; pară de brad, ciucalău de molid, pară de buhaș, cocean de brad (ALRRM, 1973: 558). 4. Burete pucios, specie de ciuperci necomestibile (Phallus impudicus), în depresiunea Maramureșului. ■ (onom.) Cucuruz, nume de familie în Maramureș. - Cf. bg., srb. kukuruz (DEX, MDA).

cucuțá, vb. tranz. - (reg.) A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: "Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»" (D. Pop, 1978: 50). Atestat în Trans., în var. cucuia. - Cf. cucuia (MDA).

cufoián, -ă, cufoieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cufoaia. 2. (Locuitor) din Cufoaia. ■ (onom.) Cufoian, nume de familie (53 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cufoaia + suf. -an.

cufoiáncă, cufoience, s.f. - Femeie originară din localitatea Cufoaia. Locuitoare din Cufoaia. - Din cufoian + suf. -că.

cufundá, cufund, (acufunda), vb. tranz., refl. - A intra în apa; a se afunda, a se scufunda. (Maram., Trans. și nordul Mold.). - Lat. confundare “a amesteca, a tulbura; a vărsa” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

cufundós, -oasă, cufundoși, -oase, (acufundos), adj. - Adânc. ■ (top). Valea Cufundoasă, loc. aparținătoare de orașul Sighetu Marmației. - Din cufunda + suf. -os (MDA).

cufureálă, cufureli, s.f. - (reg.; med.) Diaree: "Tăți ne țineam de pântece, că ne duré și ne-o apucat o cufureală cum n-am avut în veci" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 298). ■ (med.) "E oprită cu ceai de sunătoare, tarhon / chimen, sămânță de mărar, potrocuță ori de ștevie păcurărească" (Faiciuc, 1998: 100). - Din cufuri + suf. -eală (MDA).

cufurí, cufur, cufuresc, vb. tranz., refl. - (reg.; med.) A avea diaree. - Lat. *conforire, de la forire (Pușcariu, CDDE, Rosetti, cf. DER; MDA).

cúglă, cugle, s.f. - (reg.; înv.) Piramidă de nuci. De-a cuglele = obicei de Crăciun în Țara Codrului: "E un joc al copiilor, care umblă în dimineața primei zile de Crăciun «a cucuța». Aceștia se adună în casa unuia dintre ei și fac în fața ușii o cuglă, un gen de piramidă, din patru nuci. În timp ce unul stă lângă cuglă, ceilalți, așezați în fața mesei, încearcă, pe rând, să o doboare cu o altă nucă. Cel care izbutește câștigă toate cele patru nuci ce alcătuiesc cugla" (D. Pop, 1978: 54). - Din germ. Kugel "bilă, glonț, proiectil" (MDA).

cuheán, -ă, cuheni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cuhea (azi, Bogdan Vodă). 2. (Locuitor) din Cuhea; (rar) bogdănean, bogdăneni. "Și cum dară să nu sie mândri cuhenii, că doară tot din neamul lor s-o rădicat Bogdan Vodă" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). - Din n. top. Cuhea (denumirea veche a localității Bogdan Vodă) + suf. -ean.

cuheáncă, cuhence, s.f. - Femeie originară din localitatea Cuhea (azi, Bogdan Vodă). Locuitoare din Cuhea. - Din cuhean + suf. -că.

cúhnă, cuhne, (cugne, cuhe, cohe), s.f. - (reg.) 1. Horincie (ALR, 1956: 247). 2. Bucătărie (ALR, 1956: 1091). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei (Biserica Albă). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din ucr. kuhnja (DEX, MDA) < vgerm. kuchina, ngerm. Küche < lat. coquina (Scriban).

cújbă, cujbe, s.f. - (reg.) Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. - Cuvânt autohton (Hasdeu, 1894); din srb. gužba "legătură a plugului" (DA, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

cujdit, -ă, cujdiți, -te, (cujbit, cujbat), adj. - (reg.) Cocoșat, adus de spate; gârb, îmbulzât (ALRRM, 1969: 111). - Var. a lui cujbit > cujd'it (< cujbă) (Frățilă).

cujéică, cujeici, (cujalcă, cojolcă, cojalcă, cojălcă), s.f. - (reg.) Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antropomorfe, cosmice, fantastice) (Stoica, Pop, 1984: 51). Furca este introdusă într-o gaură făcută anume în laviță sau într-un scăunel mic, fără spătar (Mirescu, 2006: 129). Cojălcă, în partea de nord a Maramureșului; cujălcă, în centrul și sudul Maramureșului; cujeică, în Lăpuș: "Să-m' aducă lemn de fus / Și cujelcuță de nuc, / Ca după el să mă duc" (Bilțiu, 2006: 188). - Din ucr. kyželĭca < sl. kyžilǐ (Drăganu, cf. DER; MDA).

cújner, cujneri, (cușner), s.m. - (reg.) Cojocar (în zona de est a Maramureșului istoric) (ALRRM, 1973: 759). ■ (onom.) Cujner, Cușner, nume de familie (48 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Cușnir, poreclă în Poienile de sub Munte. - Din germ. Kürschner "blănar, cojocar".

culceán, -ă, culceni, -e, (culcear), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Culcea. 2. (Locuitor) din Culcea. ■ (onom.) Culcean, Culceanu, Culciar, Culcear, nume de familie (182 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Culcea + suf. -ean.

culceáncă, culcence, s.f. - Femeie originară din localitatea Culcea. Locuitoare din Culcea. - Din culcean + suf. -că.

cuminecá, cuminec, vb. tranz, refl. - (bis.) A (se) împărtăși; a primi sau a da cuminecătură pentru iertarea păcatelor: "Adă-l, l-oi cumineca, / Iară-n mână ți l-oi da" (Papahagi, 1925: 266). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens. - Lat. *comminicare < communicare (Densusianu, Pușcariu, CDDE, DA, Rosetti, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

cuminecătúră, cuminecături, s.f. - (bis.) Ritual religios care constă în gustarea de către credincioși a pâinii și vinului, după ce în prealabil enoriașul s-a spovedit; euharistie, împărtășanie, grijanie. - Din cumineca + suf. -ătură (Scriban, DEX, MDA).

cumpăní, cumpănesc, vb. tranz. - 1. A cântări: "Numai noi te-om cumpăni / De trei ori cu talerii" (Bârlea, 1924, I: 13). 2. A judeca, a gândi. - Din cumpănă (< sl. konpona "cumpănă" < lat. campana "clopot") (Scriban, DEX, MDA).

cuntí, cuntesc, (cumti, cumpti, încunti), vb. refl. - (reg.; înv.) A se obișnui, a se acomoda, a se familiariza; a se poda: "Vaca se cumtește cu el [cu șarpele] și stă la supt ca la vițel" (Bilțiu, 1999: 131; Rozavlea). Termenul a circulat doar în Transilvania de Nord și Maramureș. Atestat în Maramureșul din dreapta Tisei în var. cumpti, cu sensul de "a deprinde" (DRT, 2010). - Cf. cunetăți "a se așeza" (MDA).

cuntít, -ă, cuntiți, -te, (cumtit, cumptit), adj. - (reg.; înv.) Obișnuit, acomodat, învățat: "Du-te unde ești cumptit, / Că știu că nu te-am dorit" (Bârlea, 1924, I: 195). - Din cunti.

cúpă, cupe, s.f. - 1. Blid, vas de lemn: "Merele nu le-om primi / Numai o cupă de nuci" (Antologie, 1980: 58). 2. Pahar: "Să-mi dai o cupă de zin" (Papahagi, 1925: 187). 3. (bot.) Căldărușă, cinci clopoței (Aquilegia vulgaris) (Borza, 1968: 21). 4. Despărțitura din roata morii în care cade apa (Felecan, 1983). 5. Sălăriță; solniță (ALRRM, 1971: 309). 6. Mojar; vas în care se pisează sare, piper, zahăr; "cupa e de lemn; mojarul e din alamă" (ALRRM, 1971: 341). 7. Olane; țiglă curbată așezată la coama casei; clop, cornuri, colțare (ALRRM, 1971: 276). 8. Cupa piciorului = rotulă (ALRRM, 1969: 132). 9. Concavitate: "În fața obrazului / În t’eile nasului / Și-n cupele măselelor" (Papahagi, 1925: 279). ■ (onom.) Cupa, Cupaș, nume de familie (15 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. cuppa "vas mare de lemn; butoi, bute" (DEX, MDA).

cupșenár, -ă, cupșenari, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Cupșeni. 2. (Locuitor) din Cupșeni. ■ (onom.) Cupșenar, Cupșinar, Cupșan, nume de familie (125 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Cupșeni + suf. -ar.

curástă, curaste, (corastă), s.f. - (reg.) Laptele (de vacă sau de oaie) din primele zile după fătare; "lapte crud", "jântiță di la vacă" (ALRRM, 1971: 353). - Lat. colostra "primul lapte după fătare" (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA). Cuv. rom. > bg. kulastra, ucr. kolastra, magh. gurasztra (Scriban).

curátor, curatori, (corator), s.m. - (bis.) Persoană care administrează fondurile bisericii: "Când scara a fost gata, se pun ei, doi curatori la un capăt, doi la celălalt..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 262). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. corator. - Lat. curator “funcționar care supraveghează” < lat. curare "a îngriji" (Scriban); fr. curateur, lat. curator (DEX, MDA).

cúră, vb. intranz. - (dial.) A curge: "Crepe-i țâțele, / Cură-i mațele" (Papahagi, 1925: 284). - Lat. curro, currere "a alerga", după merge (Scriban, Șăineanu, DER, DEX, MDA).

curătór, curătoare, adj. - (reg.; înv.) Curgător: "Să n-am stare ș-așădzare, / Păcum n-are apa-n vale: / Dzâua, noaptea-i curătoare" (Papahagi, 1925: 205). - Din cura "a curge" + suf. -tor (MDA).

curătoáre, curători, (corătoare, curătură), s.f. - (reg.) Placentă la animale (vite) (Bârlea, 2005). - Din cura "a elimina placenta" + suf. -toare (MDA).

curătúră, curături, s.f. - 1. Tehnică de obținere a parcelelor pentru agricultură, prin defrișare; la fel ca și secătură, runc, țarină (Dăncuș, 1986: 39). 2. Apa care se aruncă după spălarea vaselor (Memoria, 2004). - Din cura "a defrișa" (< lat. curare "a îngriji, a curăța") + suf. -tură (MDA).

curéchi, s.m. - (reg.) 1. (bot.) Varză (Brassica oleracea): "Că de post ne-am săturat, / De curet’i din ton, murat" (Calendar, 1980: 16). Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). 2. (gastr.) Curechi umplut = sarmale. - Lat. *colic(u)lus (= cauliculus) “varză mică” (Cipariu, Pușcariu, CDDE, DA, Rosetti, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA) < lat. caulis "varză; cotor".

curmá, curm, vb. tranz., refl. - A tăia de-a curmezișul; a (se) frânge, a (se) rupe. - Cf. alb. kurmue (DEX, MDA); cuvânt autohton, cf. alb. kurmue, din i.-e. *sker-, *ker- "a tăia", sau *skeu- "a tăia, a desface, a răzui, a scurma" (Russu). Cuv. rom. > ucr. kurmej "ștreang făcut din câlți", scr. kormen (Russu).

curmát, -ă, curmați, -te, adj. - Tăiat, rupt, întrerupt. - Din curma (MDA).

curmătúră, curmături, s.f. - 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALRRM, 1973: 684). ■ (top.) Curmătură, deal, pășune în Drăghia, Ungureni (Vișovan, 2008). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din curma + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).

curmezíș, adv. - Pieziș, transversal. ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din curma + suf. -iș (Scriban, DEX, MDA).

curpătór, curpătoare, s.n. - (reg.) Platou din lemn, cu mâner, pe care se pune mămăliga: "Cum era în¬toarsă pe curpător, el o și taie iute cu ața și jumătate i-o dă la câine" (Bilțiu, 1999: 312). - Var. a lui cârpător (< lat. coopertorium "învelitoare") (Scriban, MDA).

cúrpen, curpeni, (curpăn), s.m. - (bot.) Mlădiță lungă de viță-de-vie sau altă plantă cățărătoare; vrej de dovleac sau de castravete. ■ (onom.) Curpan, Curpenar, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. - Cf. alb. kurpen (Densusianu, Pascu, Philippide, DA, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. kurpën, din i.-e. *kur-p- "a se învârti" (Russu, 1970: 153).

cursúră, cursuri, s.f. - (reg.; înv.) Curs de apă, vale; scurgere: "Toți munțî curg cu cursurile în Răpedea" (Papahagi, 1925: 369; Borșa). Scriban (1939) menționează că termenul e specific Maram.; (a.d. 1517). - Din curs "albie" (< lat. cursus) + suf. -ură (Scriban); lat. cursura "alergare, cursă" (MDA).

curtuiușeán, -ă, curtuiușeni, -e, (curtuișean, curtușan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Curtuiuș. 2. (Locuitor) din Curtuiuș. ■ (onom.) Curtuiușan, Curtușan, Curtuișan, nume de familie (52 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). În Maramureș sunt două localități cu acest nume: Curtuiușu Mare și Curtuiușu Mic. - Din n. top. Curtuiuș + suf. -ean.

curtuiușeáncă (curtuieșeancă, curtușancă), curtuiușence, s.f. - Femeie originară din localitatea Curtuiuș. Locuitoare din Curtuiuș. - Din curtuiușean + suf. -că.

curuí, curuiesc, (curlui), vb. tranz. - (reg.; pop.) A croi, a confecționa, a face: "Curuiește-mi cămașa!" (Bilțiu, 1996: 300); "Icoane mă curuiesc / Și-n biserici mă tomnesc" (Bilțiu, 1996: 223). - Cf. croi "a confecționa" (< sl. krojiti) (MDA).

curuít, -ă, curuiți, -te, adj. - (reg.) Croit, confecționat, modelat. - Din curui.

curvíe, curvii, s.f. - (pop.) Adulter, desfrâu. - Din curvă "prostituată" (< sl. kurǔva) + suf. -ie (Scriban, DEX, MDA).

custúră, custuri, s.f. - 1. Unealtă în formă de cuțit, cu care fierarul curăță copita la cal, înainte de a bate potcoava (Felecan, 1983). 2. Cuțit de strung (Felecan, 1983). 3. Cuțit ce nu se închide (Bud, 1908): "Moșule, cu barba sură, / Te-aș rade și n-am custură" (Papahagi, 1925: 224). ■ (top.) Custura, deal în Vima Mică, cu sensul de "creastă stâncoasă, ascuțită" (Vișovan, 2008); Custuri, stâncă situată lângă cascada Covătari (pe valea Runcului, afluent al râului Săpânța), cu o înălțime de 70-100 m (Timur, 2007: 12); Custuri, "râpi prăpăstioase" (Papahagi, 1925; Ieud). - Et. nec. (DER, DEX, MDA); cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză, din rad. i.-e. *kes- "a zgăria, a răzui, a pieptăna" (Russu, 1981). Cuv. rom. > magh. kusztora (Capidan, Drăganu, cf. DER; Bakos, 1982).

cușăí, cușăiesc, (cușei), vb. tranz. - (reg.; înv.) A gusta: "Și-apoi nici nu am cușăit [scoverzele] că-i păcat în ajun" (A. Radu, 1941: 54); "Câte poame-s pe pământ / Tăte huc le-am cușeit" (Țiplea, 1906: 421). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu același sens (DRT, 2010). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). - Din ucr. kušei (MDA).

cușcáie, s.f. - (reg.; înv.) Instalație simplă (ca un jgheab) pentru scoaterea lemnului din pădurile de munte: "Scosul lemnului de foc de la ciotcă la mijloacele de transport se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecționat din scânduri groase de fag, care poartă denumirea de cușcae. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Cușcaele nu erau construcții fixe, ci mobile, montându-se și demontându-se după necesități" (Dăncuș, 1986: 66). Construcții asemănătoare cu jilipurile. - Et. nec., cf. cușcă (DEX, MDA).

cúșer, (cușăr, coșer), adj. - Însușire pe care trebuie s-o aibă mâncarea permisă evreilor, după prescripțiile religioase; curat, nespurcat; pregătit după ritual. ■ (fig. și fam.) Așa cum trebuie. Cuvântul a rămas în limbajul local cu sensul de "curat, drept, cinstit", în expr. nu-i lucru cușer. - Cf. ebr. kâscher "curat, ritual" (DER, DEX, MDA).

cúșmă, cușme, s.f. - Căciulă (de blană) purtată de bărbați în anotimpul rece. - Din sl. kučǐma, în parte prin interm. magh. kucsma (Cihac, cf. DER; Scriban); din ucr. kučma (DEX).

cúșner, s.m. - v. cujner ("cojocar").

cúșteriță, (cușturiță), s.f. - 1. Gastrofiloză; paraziți intestinali la cai. În expr. a avea cușturiță = a nu sta locului. 2. Târtiță (la găini) (Bâle, 2005). - Var. a lui gușteriță "brâncă".

cuștulí, cuștulesc, vb. tranz. - (reg.) A gusta: "De-a ei miros te topești / Până nu o cuștulești" (Bilțiu, 1996: 384). - Din magh. kostolni "a gusta, a degusta" (MDA).

cúte, cute, s.f. - Piatră de gresie cu care se ascut uneltele tăioase (în special coasa sau briciul); arcer (ALRRM, 1969: 90). Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). - Lat. cutem (Felecan, 2011: 270); lat. cos, cotis "piatră dură" (DEX, MDA).

cutiós, -oasă, cutioși, -oase, adj. - (reg.; înv.) Pământ cleios, lipicios, care se lucrează greu. ■ Cutios, top. în Odești (Odobescu, 1973). - Probabil din cute "gresie, arcer" + suf. -os.

cutruí, vb. refl. - v. cotrui ("a se deteriora").

cuțitói, cuțitoaie, s.f. - Unealtă dintr-o lamă ascuțită, cu două mânere, folosită la netezit, îndreptat sau răzuit lemnul (Bilțiu, 2010). - Din cuțit (< lat. *cotitus) + suf. -oi (MDA).

cvartílă, cvartile, (cvartiră), s.f. - (reg.) Locuință, apartament cu chirie: "Nu se face focu în cvartire" (Grai. rom., 2000: Apșa de Jos). (Maram. de Nord, Mold. și Transil.). - Var. a lui cvartir (< germ. Quartier, rus. kvartira) (MDA).