Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera A

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a) de Dorin Ștef Litera A

Litera B→

a, prep. - La: "Puii stau a soare și eu a umbră" (D. Pop, 1970: 158); "O luat dasagii de-a umăr" (idem); "O sărit omu' cu un brăcinar din gatii a mână" (Papahagi, 1925: 125); "Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână" (Bârlea, 1924, II: 357). - Lat. ad "la" (DEX, MDA).

abáte, abat, vb. intranz., refl. - 1. A aduna, a strânge, a direcționa: "Și p-acela l-o mânat / S-abată oile-n sat. / Când oile le-abătea / Ei mare lege-i făcea" (Lenghel, 1985: 220). 2. (refl.) A se aduna, a se însoți, a se căsători. - Lat. abbattere (Șăineanu, DER, DEX). Cuv. rom. > sb. abati "a devia" (DER).

abătút, -ă, abătuți, -te, adj. - Strâns, adunat. - Din abate.

ábor, abori, s.m. - (pop.) Abur, vápor de apă; boare. Termen general în Maramureșul istoric (ALRRM, 1971: 533). - Cf. alb. avull (MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich, Cihac); alb. avull "abure".

aborî, aborăsc, (oborî), vb. intranz. - (reg.; înv.) 1. A doborî, a dărâma, a răsturna 2. A ucide, a nimici (Antologie, 1980). - Var. a lui oborî (< sl. oboriti "a răsturna") (Miklosich, Cihac, cf. DER; Șăineanu).

aborât, -ă, aborâți, -te, adj. - (reg.) Doborât, ucis. - Din aborî.

abrác, abracuri, s.n. - (reg.) Grăunțe de ovăz sau amestec de tărâțe cu făină de mălai, servind ca nutreț animalelor (Antologie, 1980). Aliment cu mare valoare energetică și nutritivă, folosit frecvent de maramureșeni pentru hrana animalelor. - Din magh. abrak "nutreț, ovăz" (DLRM, NDU).

abrăcá, vb. tranz. - (reg.) A da abrac animalelor: "Pă când io m-oi însura / Pă tine te-oi abrăca / Cu grâu roșu vânturat" (Antologie, 1980: 84). - Din abrac.

abrăcát, -ă, abrăcați, -te, adj. - (reg.) Hrănit cu abrac: "Rabdă și tu ne-abrăcat, / Cum rabd și eu ne-nsurat" (Antologie, 1980: 84).  Din abrăca.

abríct, abricturi, s.n. - (reg.) Cuțit rotativ, acționat electric, utilizat la operațiunea de jiluire a scândurilor; de obicei se montează pe masa de la circular; destul de frecvent în gospodăriile maramureșene, dată fiind prezența lemnului din belșug în zonă. - Din germ. Abricht(hobel) "rindea" (Frățilă).

abțiguí, abțiguiesc, vb. - 1. (tranz.) A lovi, a plesni. 2. (refl.) A se turmenta, a se chercheli; a se îmbăta. - Et. nec. (MDA).

abțiguít, -ă, abțiguiți, -te, adj. - 1. Lovit. 2. Turmentat; beat.  Din abțigui.

abua¹, (bua), interj. - Îndemn de a se liniști, a adormi, a se legăna: "Abua, bua, bua, / Abua cu mămuca" (Antologie, 1980: 151). - Formă onomatopeică (MDA); probabil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983).

abuá², vb. tranz., refl. - A legăna, a (se) molcomi, a adormi (pe cineva): "Abua cu mămuca / Că mama te-a abua" (Antologie, 1980: 151). - Din abua¹.

aburá, (abori), vb. intranz. - (înv.) 1. A adia, a sufla lin: "Vântu-i aboré, / Poamele-și cocé" (Bilțiu, 1996: 88). 2. A respira, a răsufla, a scoate aburi: "Boii-o prins a abura" (Memoria, 2001: 112). - Din abur (MDA).

acár, adv. - (reg.) Măcar, cel puțin; barem. - Din magh. akár (< akarni "a vrea") (Scriban, MDA).

acastắu, acastauă, acastăi, (acăstău), s.n. - (reg.) 1. Spânzurătoare: "În acel loc au fost ridicate acas-tauăle, unde erau spânzurați cei care se revoltau..." (Memoria, 2004-bis: 1.290; Cicârlău); "Că io de mi-s vinovată / Da' să mor eu spânzurată / Pă-acastăi de petrinjei, / Cu funea de tăieței" (Bilțiu, 2002: 260; Gârdani). În timpul Revoluției de la 1848 (din noiembrie 1848 și până în aprilie 1849), în Chioar funcționau "tribunale pe dealul Dura (între Baia Mare și Tăuții Măgherăuș), unde erau spânzurători cu 8 acastauă, la pod la Cătălina cu 12 acastauă; alte spânzurători s-au aflat la Bontăieni, la Berchez (cu 8 furci), între Ciolt și Buteasa, între Buteasa și Boiu Mare, pe dealul Mesteacănului cu 8 până la 12 furci" (Chioar, 1983: 39). ■ (top.) "Maramureșul și, în general, Ardealul cunoaște multe toponime de acest fel, ele păstrând amintirea unor practici dure de lichidare a celor care se opuneau stăpânirii (dar și a răufăcătorilor) prin spânzurare" (Vișovan, 2008): Dealul Acastăilor (în Odești-Codru); Acastauă, deal în Cupșeni (Lăpuș); La Acastăi (Ferești - Maramureșul istoric); Acastăi, teren situat în crucile drumurilor, în Rohia (Lăpuș). 2. Punct de observație construit din lemn și amplasat pe înălțimi: "În vârful dealului a fost o cruce și un mare punct de observație (acastauă din lemn)" (Gârdani, 2007: 130). 3. Loc special amenajat pentru potcovirea vitelor cornute, unde se bagă capul vitelor și sunt legate cu lanț sau funie (Memoria, 2001). 4. Copil tânăr care se cațără peste tot, fără frică, punându-și viața în pericol (Hotea, 2006). - Din magh. akasztó "care atârnă; acățătoare, spânzurătoare" (DER).

acáț, acați, s.m. (acăț) - (reg.; bot.) Arbore cu flori albe, mirositoare, dispuse în ciorchine; salcâm (Robinia pseudacacia). A fost introdus în România după 1750. Lemnul e utilizat în construcții și pentru foc. Util ca și gard viu. ■ (med. pop.) Florile uscate și sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, nădușelii și durerilor de piept (Butură, 1979). Mierea de salcâm este folosită pentru calmarea tusei, în afecțiuni gastrice și în tratamentul nevrozelor. - Din magh. akác "salcâm" (DEX) < germ. Akazie < lat. accacia.

acățá, acăț, vb. tranz., refl. - A (se) agăța; a suspenda, a atârna, a spânzura. - Lat. *accaptiare < captiare "a prinde" (Philippide, Pușcariu, cf. DER; MDA); cuvânt autohton (Russu; fără corespondent în albaneză).

acățát, -ă, acățați, -te, adj. - Suspendat, atârnat. - Din acăța.

acățălí, acățălesc, vb. refl. - (reg.) A se agăța, a se prinde (de ceva): "Șî cu câlț te-oi pârjoli, / Șî-n fața lui Ion nu ti-i mai acățăli" (Ștețco, 1990: 74; Borșa). - Din acăța + suf. -ăli (Frățilă).

aciciúca, (aiciuca, aicica), adv. - Aici, în acest loc. - Formă diminutivă din aci (acice + -uc + -a) (Frățilă).

aciuá, aciuez, vb. refl. - A-și găsi refugiul, a se adăposti: “Aciuă-te cu mama…” (Crâncău, 2013). - Lat. *accubiliare (CDDE; DEX); lat. *accellare, din cella "celulă, ascunzătoare, cămăruță" (Philippide, Scriban).

acolisî, acolisăsc, (acolisi), vb. refl. - (reg.) 1. A se prinde, a se apuca. 2. A se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva. 3. A se căpătui, a se însura (Memoria, 2004): "De tri ai umblu-a pețî, / Da' nu mă pot acolisî, / Că n-o fost și nici nu este / Și frumoasă și cu zestre." (Memoria, 2004: 1.148). - Din ngr. ekóllissa "a se lipi" (DER, DEX).

acolúca, adv. - Acolo: "Era pod aici (...) și treceam acoluca" (Grai. rom., 2000). - Formă diminutivă de la acolo (acolo + -uc + -a) (Frățilă).

acrițár, acrițari, s.m. - (reg.; înv.) "Care face acriță de mâncat" (Papahagi, 1925; Vad). - Din acriță + suf. -ar (MDA).

acríță, acrițe, s.f. - 1. (reg.; gastr.) Fiertură de prune (Papahagi, 1925). 2. (bot.) Coacăză (Hotea, 2006). V. și agriș. - Din acru + suf. -iță (MDA).

acufundá, acufund, vb. tranz. - (reg.) A cufunda, a afunda, a scufunda. (Maram., Trans. și nordul Mold.). - Din a- + cufunda (< lat. *confundare "a tulbura, a răsturna").

acufundós, adj. - v. cufundos.

acurát, adv. - (înv.) Negreșit, întocmai (Papahagi, 1925). - Din germ. akkurat "îngrijit, corect, scrupulos" < lat. accuratus, it. accurato "îngrijit" (Scriban; v. și DER; MDA).

adălí, adălesc, vb. intranz. - (reg.) 1. A îndupleca, a aduce (pe cineva) pe o anumită cale. 2. A convinge: "L-o adălit până la urmă" (Bilțiu, 2002: 389). - Et. nec.

adăpá, adap, adăp, vb. tranz. - A da apă la animale. - Lat. adaquare “a stropi; a adăpa” (< lat. aqua "apă") (MDA, Scriban, Pușcariu).

adăpătóare, adăpători, s.f. - Jgheab sau vas care servește la adăparea animalelor; valău. - Din adăpa + suf. -ătoare (DLRM, MDA).

adărâmá, adărâm, vb. tranz. - (reg.) A dărâma, a răsturna, a doborî: "În spate mi s-o aruncat, / La pământ m-o adărâmat" (Memoria, 2001: 45). - Lat. *deramare (de la ramus "ramură"), cu sensul inițial de "a rupe crengile de pe un trunchi; a doborî fructele din pom, pentru a fi culese" (DER) + a protetic.

adărâmát, -ă, adărâmați, -te, adj. - Dărâmat, răsturnat. - Din adărâma.

adăvăsî, adăvăsesc, (adăvăsi), vb. refl. - (reg.; înv.) 1. A se îmbolnăvi (din cauza farmecelor): "Apoi am auzit cum l-o adus pă sus, de Crăciun, cum l-o adăvăsât și l-o bolnăvit" (Bilțiu, 2001: 261; Sarasău). 2. A se stinge, a se prăbuși, a se istovi: "Păcurarii au fiecare câte 100-200 oi în grijă, despre care trebuie să știe a da seamă dacă se adăvăsăsc" (Morariu, 1937: 185). - Din magh. adaveszni "a risipi, a dispărea" (NDU, MDA).

adeág, adeaguri, (ad'iag, ageag, ajag), s.n. - (reg.) Lut, pământ negru, argilă: "De-aș mânca negru pământ / Vouă musai să vă cânt. / De-aș mânca negru ageag, / Vouă musai să vă trag" (Țiplea, 1906: 507). Termen atestat doar în jumătatea de nord a Transilvaniei (ALR, 1956: 11); și în Maramureșul din dreapta Tisei, în varianta ajag (DRT, 2010). - Din magh. agyag "lut" (Țiplea, 1906); var. a lui ageag (MDA).

adegós, -oásă, adegoși, -oase, adj. - (reg.) Argilos, lutos. ■ (top.) Drumul de la Adegoși, în Tăuții Măgherăuș (Crâncău, 2013: 33). - Din adeag + suf. -os.

adestínă, s.f. - v. aghistină ("castană").

adéu, adeuri, adeauă, (hadeu), s.n. - (reg.; înv.; mil.) Tun, armă de artilerie: "Tăt din ad'eauă pușcaț" (Papahagi, 1925: 214). - Din magh. ágyú "tun" (Papahagi, 1925; DER).

adiázmă, s.f. - v. aghiazmă ("apă sfințită").

adimánt, adimante, (adiman, aghimant), s.n. - (reg.; geol.) Diamant, piatră prețioasă: "C-o gândit că va lua zgarda, că aceie-i de ad'imant și cine știe cât de scumpă-i zgarda" (Bilțiu, 1999: 140; Oncești).  Var. a lui adamant "diamant" (< sl. adamantǔ < gr. adámas, -ántis) (DER, DEX).

adínte, adv. - (reg.) Adineaori, cu puțin timp înainte, de curând: "Poț mere tot p-acolo / Dacă n-ai râs ad'inte" (D. Pop, 1978: 152). - Lat. ad-de-ante (Scriban).

adistín, s.m. - v. aghistan ("castan").

adumbrá, (adumbri), vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A face umbră, a umbri. 2. A se odihni la umbră: "Să văd pretinii la rând, / Cum mărg tăț' pă drum cântând, / Iară mândrile la urmă, / Să vadă unde-i adumbră" (Bilțiu, 2006: 111). - Lat. adumbrare "a umbri, a așeza la umbră" (Pușcariu, Scriban, Șăineanu, DEX).

adurmucá, adurmuc, vb. intranz. - (reg.) A adormi (Papahagi, 1925; Săcel). - Et. nec (MDA).

adurní, vb. intranz. - (pop.) 1. A adormi. 2. A muri: "De când tu ț-ai adurn'it / Iarbă verde n-am păscut" (Papahagi, 1925: 238). - Lat. addormire.

adurnít, -ă, adurniți, -te, adj. - Adormit, moleșit, vlăguit. ■ (onom.) Adurnitu, poreclă frecventă în Maramureș.  Din adurni.

adusătúră, adusături, s.f. - (înv.; mag.) Faptul de a aduce, de a atrage ceva sau pe cineva, într-un anumit mediu sau spațiu, prin mijloace magice (cu broasca, cu omida strigii, cu argintul viu etc.); făcătură; opus aruncăturii. - Din adus (< aduce) + suf. -ătură (DER, MDA).

aérlea, adv. - v. airlea ("în altă parte").

afumătoáre, afumători, s.f. - Construcție de lemn utilizată la afumarea produselor de carne sau pentru uscarea fructelor; bujdei. - Din afuma (< lat. affumare) + suf. -ătoare (DLRM, DEX).

afúnd, -ă, adj., adv. - Adânc, pătrunzător: "...îl bagă într-un somn atâta de afund, că nu sâmțește nimică" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 108). - Din afunda (< lat. *affundare "apă afundă, adâncă") sau lat. ad fundum (Farcaș, 2009); din a + fund (< lat. fundus) (DLRM, Scriban).

agâmbá, agâmb, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) strâmba (D. Pop, 1970; Memoria, 2001); a (se) încovoia, a curba. - Lat. *aggimbare (de la *gimbus, deformare de la gibbus) "a se îndoi, a se cocoșa" (DER); din a- + lat. gambare (MDA).

agâmbát, -ă, agâmbați, -te, adj. - (reg.) Strâmb, încovoiat. - Din agâmba.

ageág, s.n. - v. adeag ("argilă").

agést, agesturi, (agăst, ageăst), s.n. - (reg.) 1. Îngrămădire de pietriș, nisip, lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape; lom. 2. Unealtă rea; om rău (Budești). 3. Lemne slabe, vreascuri, putregaiuri (Strâmtura). 4. "Ağăst i se spune unei femei leneșe, neglijente" (Giulești). 5. Vorbe de ocară pentru om rău: "taci, mă, ageăstule!" (Vișeu), (ALRRM, 1973: 679). - Lat. aggestum "întăritură, fortificație" < ad "la" + gerere, gestum "a purta, a duce" (Hasdeu, CDDE, Scriban, DEX).

aghiázmă, (ad'iazmă, aghiasmă, adizmă, adezmă), s.f. - (bis.) Apă sfințită. Aghiazma mică = sfeștania; aghiazma mare se sfințește pe 6 ianuarie, în ziua de Bobotează: "Din cofița popii să ie un ptic de apă sfințită șî să țâne tăt anu. Îi bună peste an când ai oarece cu marhăle; stropești cu aghiazmă" (Memoria, 2001: 22). - Din sl. agiasma, ngr. aghíasma (NDU).

aghistán, aghistani, (aghistin, adistin, adestin, gastan), s.m. - (reg.; bot.) Castan (Castanea Sativa). Arbore de origine mediteraneană, cu fructe comestibile, longeviv (numeroase exemplare depășesc 200-300 de ani). În țara noastră sunt cunoscute rezervații de castani în depresiunile subcarpatice din Mehedinți, Gorj, Cluj și Maramureș (Baia Mare, Tăuții Măgherăuș, Baia-Sprie), reprezentând limita nordică naturală a speciei din Europa.  Din magh. gesztenye(fa) "castan" (MDA).

aghistină, aghistine, (aghistană, adestină, adistină), s.f. - (reg.; bot.) Fructul castanului: "Frunză verde de-adistine, / Zis-o mândru cătă mine: / - Hai, mândră, să trăim bine..." (Bilțiu, 2006: 177). ■ Din 1992, castanele au devenit simbolul manifestărilor prilejuite de Zilele orașului Baia Mare, ce se desfășoară, timp de trei zile, în luna septembrie, sub genericul "Sărbătoarea castanelor". - Din aghistan "castan"; din magh. gesztenye (Galdi, cf. DER).

aglícă, aglici, s.f. - (bot.) Plantă erbacee; ciuboțica-cucului, țâța-vacii (Primula elatior Hill) (Borza, 1968: 137; Vadu Izei). - Din tc. aklik "albeață", cf. bg. aglika, srb. jaglika (DER, MDA).

agnéț, agneți, s.m. - (bis.) 1. Parte a prescurnicerului cu monogramele lui Iisus Hristos (IC XC HN KA), care se aplică pe prescură (Bilțiu, 2010). 2. Bucată de prescură din care se taie anafura pentru împărtășanie. - Din sl. agnĭcĭ "miel" (DER, DEX, MDA); din bg., rus. ágnec, sl. agnici < agne "miel", cf. lat. agnus "miel" (Scriban).

agodí, agodesc, (agoda, cagodi, ogodi), vb. intranz. - (reg.) A aștepta (pe cineva) (Țiplea, 1906; Bârlea, 1924): "Horești tu, o tânguiești, / O pă mândra-ți agodești?" (Țiplea, 1906: 429); "Mămuca m-a agodi / Cu cina gata pe masă" (var. Miorița, Desești, 1926). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu același sens (DRT, 2010).  Din sl. ugodŭ "a aștepta, a omeni, a cinsti" (DLRM, 1958). În Trans., vb. a ogodi are sensul general de "a fi plăcut, a plăcea", la fel ca și sl. ugodŭ (Cihac); din sl. ugoditi (Densusianu, 1961, cf. Farcaș, 2009); din magh. aggod (MDA).

agorî, agorăsc, vb. tranz. - (reg.) A surpa, a da jos (Papahagi, 1925). - Et. nec. (MDA).

agráte, agrăti, s.f. - (reg.; înv.) Colivie pentru păsări cântătoare; galiscă, caliscă, cușcă (ALRRM, 1971: 280). - Et. nec.

agrăí, agrăiesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A avertiza, a preveni: "De păstorul de pe Rotunda îi plăcea și zânei și de multe ori zâna l-a agrăit să nu meargă la fete" (Bilțiu-Dăncuș, 2005:130). 2. A interpela (pe cineva), a se adresa cuiva: "Președintele compo¬sesoratului îi agrăiește cu cuvintele Cinstiți boieri!" (Bârlea, 1924: 462). - Din a- + grăi, cf. germ. reden - anreden / sprechen - ansprechen (DEX, DER).

agríș, agriși, s.m. - (bot.) Arbust cu ramuri spinoase și fructe comestibile dulci-acrișoare (Ribes grossularia). ■ (top.) Agriș, fânațe în Vadu Izei (Vișovan, 2005). ■ (onom.) Agrișan, nume de familie (DFN, 2007). - Din magh. egres "agriș" (< germ. med. agras < fr. aigras < lat. *acrus) (DAR, Galdi, DEX, DER).

ahălí, ahălesc, vb. intranz. - (reg.) A face vânt, a sufla peste, a ațâța (focul): "Când a început să se aprindă focul, se ahăle un pt'ic cu căciula șî dă pară, șî să face foc" (C.C., 1979). - Et. nec., posibil o creație expresivă.

ai¹, s.m. - (reg.; bot.) Usturoi (Allium sativum). ■ (med. pop.) Utilizat în tratamentul bolilor infecțioase, afecțiuni pulmonare și hipertensiune arterială. ■ (mag.) Talisman împotriva strigoilor și a spiritelor malefice: "În sara de Anul Nou, când o însărat, am uns cu ai, am făcut cruce pă prag și pă blănile de la uși, la casă și la grajd, să nu să apropie necurățeniile" (Memoria, 2001: 12; Desești). - Lat. allium "usturoi" (Scriban, Pușcariu, CDDE, DER, MDA).

ai², s.m., pl. - (pop.) Ani. - Din an, ani (< lat. annus “an”, anni "ani").

ai³, interj. - Vai: "Ai de mine și de mine..." (Crâncău, 2013). - Din vai.

aicíca, adv. - v. aciciuca.

aiésta, aiásta, (aista), pron. dem. - (pop.) Acesta. - Lat. ad + istum (MDA).

aírlea, (airea, aire, aerlea, airilea), adv. - (reg.) Altundeva, într-un alt loc, în altă parte, aiurea: "Nimeni nu o poate fura, să o ducă aire..." (însemnare pe o carte bisericească, Dumbrăvița, 1784, cf. Dariu Pop, 1938: 46); "... apoi diavolul se ducea în altă parte, pân' păduri, airlea" (Bilțiu, 1999: 387). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. airea (Apșa de Jos, Strâmtura). V. și deairea. - Cf. aiurea (< lat. aliubi + -re + -a).

aít, -ă, aiți, -te, adj. - (reg.) Condimentat cu usturoi. - Din ai "a usturoia" (Frățilă).

aitúră, aituri, s.f. - (reg.; gastr.) Răcitură, piftie; cociune. Fiertură din cartilagiul oaselor de porc, care se pune la răcit (în cămară sau în camera unde nu se face foc) în farfurii și se condimentează cu usturoi (ai), boia de ardei dulce și piper. Se prepară, de regulă, după tăierea porcului și se consumă în preajma Crăciunului sau după sărbătorile de iarnă. - Din a ai "a usturoia" + suf. -(i)tură (Frățilă).

aiúț, aiuțuri, s.m. - (reg.; bot.) Narcisă (Narcissus), cocoară (DRT, 2010). - Din ai "usturoi" + suf. -uț.

ajág, s.n. - v. adeág.

ajún, ajunuri, s.n. - Zi sau perioadă de timp care pre¬cede anumite sărbători ce presupun post: Ajunul Crăciunului, Ajunul Anului Nou. - Der. regr. din ajuna (< lat. *adjunare) ca rezultat al lat. *aiunare (DER, DEX).

alác, s.n. - (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase. Cereală asemănătoare grâului (D. Pop, 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan, 2002). "Un fel de grâu mic, roșiatic, cu înveliș ca orzu (...). Alacu e una din cerealele cele mai vechi. Era cultivat în Egipt, în Grecia și în Imperiul roman. E mai puțin productiv decât alte feluri de grâu, dar e mai rezistent contra diverșilor paraziți și e mai rustic, din care cauză se cultivă în regiunile muntoase" (Scriban, 1939). "Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini" (Memoria, 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). "Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag" (D. Pop, 1978: 214). ■ (top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan, 2002); Alacu, deal în Moisei (Coman, 2004); Alac, top. în Oarța de Jos și fânațe în Săcel. - Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu, cf. DER); Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide). "Credem că suntem în fața unui cuvânt vechi, de substrat" (Vișovan, 2005).

aláci, alace, adj. - (ref. la capre) Jumătate albă, jumătate neagră (Georgeoni, 1936: 37). Neagră la cap și pestriță pe spate (Latiș, 1993). Bălțat, amestecat. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. alac, cu același sens (DRT, 2010). - Din tc. alaça "pestriț" (Șăineanu, Scriban, DER, MDA).

alála - (în loc. adv.) Alala în sus = pieptiș; a merge alala-n sus = a urca pieptiș un deal abrupt. ■ (top.) Alala în sus, deal în Bogdan Vodă, pantă în Rozavlea și Șieu (Vișovan, 2005). - Et. nec.

aláltămâni, adv. - Peste două zile, poimâine (ALRRM, 1973: 649). - Din alaltă (aialaltă; cealaltă) + mâine (lat. mane).

aláș¹, alașe, alașuri, s.n. - (reg.) Băutură alcoolică în amestec (de regulă, lichior cu rom). - Probabil der. din alaci "amestecat, împestrițat".

aláș², alașe, s.n. - (reg.; înv.) Schelă de zidărie (ALRRM, 1971: 249). Termen general în Maramureșul istoric, ieșit din uz. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Et. nec. (MDA); din magh. állás (DA).

albástru, albastră, albaștri, albastre, adj. - (ref. la oi) De culoare sură: "Oile cele albastre / Toate m-or jeli pe coste" (Bârlea, 1924; Ieud). "Prin oaie albastră numesc ceea ce în alte locuri este varietatea brumărie" (Georgeoni, 1936: 30). Mai rar se folosește forma masculină a adj.: albastru "berbece alboi". - Lat. *albaster (< albus) (Pușcariu, CDDE, DER, DEX). Sensul primar al etimonului latin, de "sur, cenușiu, alboi", este atestat numai în dialectul mr. și în subdial. maramureșean.

albeáță, s.f. - (med. vet.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecțiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o țeavă, se suflă în ochi (Memoria, 2004: 1072). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu sensul de "cataractă" (DRT, 2010). - Din lat. *albitia, -am (CDDA); din alb (< lat. albus) + suf. -eață.

albinéț, albineață, (albeneț), adj. - (ref. la părul oamenilor) Blond. În Maramureș se mai folosește și galbân, alb, albu (ALRRM, 1969: 14). "Om frumos, alb la față" (Petrova). "Albeneț i se spune celui care se pomădează și e foarte blond" (Rona de Jos, cf. ALRRM, 1969). - Din alb + suf. -ineț (MDA).

albúță, albuțe, s.f. - (bot.) Varietate de prune galbene, rotunde, foarte dulci, care se coc în luna iulie; sunt folosite, de regulă, pentru producerea băuturilor alcoolice. - Din albuț.

alcăzî, alcăzesc, (alchezi), vb. refl. - (reg.; înv.) A se tocmi; a face o înțelegere cu cineva, înaintea încheierii unei afaceri: "Când cei doi s-au alchezit cu plata, așa s-au alchezit că cine se va mânia mai iute, la ăla i se va tăia din nas" (Bilțiu, 1994: 309; Orțița); "Nu știu ce fac cu casele alea vechi, da' umblă străinii înnebuniți să le alcăzească" (Ana Bud, 72 ani; Breb; 2013). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Et. nes., cf. alcătui (MDA).

alcér, s.n. - v. arcer.

aldămáș, aldămașuri, s.n. - (reg.) Băutură de cinste în urma unei vânzări sau cumpărări (Bârlea, 1924). Cinste ce se face în urma unui târg (Lenghel, 1979): "Ca să n-o spuie-n sat / Că a dat un aldămaș" (Bârlea, 1924: 297). Practică rituală de întărire a unui protocol, pact, tratat. De obicei, aldămașul îl dă cumpărătorul, "ca să aibă noroc la ce a dobândit". - Din magh. áldomás "cinstire; ospăț" (Cihac, Galdi, cf. DER; MDA).

alduí, alduiesc, vb. intranz. - 1. A binecuvânta (D. Pop, 1978). 2. (fig.) A lovi, a plesni (pe cineva). - Din magh. áldani "a binecuvânta" (Scriban, DER, DLRM, MDA).

aleán, aleanuri, s.n., adv. - (reg.; înv.) 1. Durere sufletească, necaz, întristare. 2. Dor, melancolie. 3. Dușmănie, ură, vrăjmășie, pică: "Două fete fac alean / Pentr-un fir de măghiran" (Bârlea, 1924, I: 261). 4. (adv.) Încet, agale. - Din magh. ellen "contra; dușman" (Scriban, DER, DEX, MDA).

aleát, (aret, areat, aleti, aletiu), adv. - (reg.; arh.) Alături, lângă, aproape de: "Fata o stat aletiu lui" (Bilțiu, 2002: 290). În expr. în aleat, în areat = în dreptul, în apropierea, în preajma cuiva (V. Bogrea). Cf. aret "partea locului, ținut": "Prin arietul Retezatului..." (DA, cf. Loșonți, 2001), din ariet "ținut", prin analogie cu arie; "Îmblă-un ziuț cu un mort / 'N aletuțu estui codru" (Papahagi, 1925: 277). - Din magh. elöl "înainte, dinainte" (MDA); lat. halitus "suflarea vântului; suflare, expirație" (Bogrea) a dat loc. în aretul (cuiva) "în sufletul, în răsuflarea cuiva", deci "în imediata vecinătate a cuiva", de aici sensul de vecinătate, apropiere, ținut (Loșonți, 2001: 22).

aleguțá, aleguțez, (aliguța), vb. tranz. - (reg.) 1. A lua vițelul de la vacă pentru a o putea mulge. 2. A înțărca, a despărți (de cineva sau de ceva): "Te-oi aleguța eu de la crâșmă" sau "Te-oi aleguța de tăț pretinii..." (Faiciuc, 1998; Dragomirești). - Din aleguț "în lături!" (< alege + suf. -uț) (MDA).

alétiu, adv. - v. aleat "alături".

aliór, aliori, s.m. - (bot.) Specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc otrăvitor (Euphorbia); lapte câinesc (Boiu Mare), lăptucă câinească (Săpânța), laptele cucului (ALR, 1961: 647). (Maram., Banat, sudul Moldovei și Dobrogea). - Lat. aureolus (< lat. aurum "aur") (Candrea, DEX); lat. helleborus “iarba-nebunilor” (Șăineanu, Scriban, MDA); cuv. autohton (Philippide).

alipuí, alipuiesc, vb. refl. - (reg.) A se așeza, a se cuibări, a se pregăti de culcare. - Din magh. alapitni "fundație, întemeiere, așezare" (MDA).

altmíntirea, adv. - v. amintrea.

altoi¹, altoaie, s.n. - Mlădiță folosită la altoire. - Din magh. oltvány, var. din oltovány "pom altoit" (Scriban, Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

altoí², altoiesc, (oltoi), vb. tranz. - 1. A introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia. 2. A bate, a lovi, a plesni pe cineva. - Din magh. oltani (Scriban, Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

alunár, alunari, s.m. - (reg.; zool.) Veveriță (Sciurus vulgaris); mâță de pădure (ALR). - Din alună (< lat. *abellona) + suf. -ar (MDA).

amăsurá, amăsor, vb. intranz. - A măsura: "Amăsoară-mi și mie 9 meteri de jolj" (Crâncău, 2013; Tăuții Măgherăuș). - Din a- + măsura (< lat. mensurare).

amânár, s.n. - v. amnar.

ametít, s.n. - (reg.) Praful care se adună la roata morii, pe care fetele îl folosesc în farmece de dragoste (Bilțiu, 2001): "Ca să visăză feciori, fetele agiuna în zua de Sfântu Andrei șî strânjé ametit de la roata a nouă mori. Îi colbu care se strânje la veșcă" (Bilțiu, 2001: 340; Moisei). - Et. nec.

amíntrea, (amintrilea, altmintirea), adv. - Altminteri, altfel, altcum (Țiplea, 1906): "Dacă amintrea nu-i mod..." (Memoria, 2001: 64); "Că nu mi-i da dumneata, / Amintrilea m-aș găta / La obraz ca și ruja" (Calendar, 1980: 99). - Lat. alia menta (Hasdeu, Pușcariu, CDDE, cf. DER); lat. altera mente (DER, DEX).

amistuí, amistuiesc, vb. refl. - (reg.) A se liniști, a se calma, a se potoli. - Var. veche a lui mistui (< magh. emészteni "a se consuma, a se mistui").

amistuiálă, amistuieli, s.f. - (reg.) Liniște, odihnă, tihnă: "...toată noaptea le-au umblat tiara și n-au avut amnistuială până ce au cântat cocoșii" (Bilțiu, 1999: 102). - Din amistui + suf. -eală.

amnár, amnare, (amânar), s.n. - 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei: "Când toate aiestea au fost pregătite, a zinit vâju cel mai bătrân din sat, el să aprindă amnaru" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Stinghie de lemn așezată vertical pe aripile porților de lemn din Maramureș (Nistor, 1977: 19). - Din a (< lat. ad "la") + mânar(e) (< lat. manuale) (DLRM, DEX).

amorțeálă, amorțeli, s.f. - (med.) Inflamare a corzilor vocale, răgușeală. Se tratează cu ouă crude și lapte fierbinte (D. Pop, 1970: 99). - Din amorți + suf. -eală (DEX).

amorțí, amorțesc, vb. intranz. - (med.) A răguși (afecțiune a corzilor vocale). - Lat. *ammortire < lat. mortuus "fără putere, slab" (Scriban, Șăineanu, MDA).

amorțít, -ă, amorțiți, -te, adj. - Răgușit, cu glasul stins (ALRRM, 1969: 72). - Din amorți.

ampróor, (proor), s.n. - (reg.; înv.) 1. Orele dimineții când se duc oile la pășune. 2. Ajunul de Sf. Gheorghe (22 aprilie): "La Sf. Gheorghe... dacă-i iarbă să duc oile, ies la pășune; de nu-i omăt, la hotar. Le afumam cu tămâie. Atunci le dădeam de-amproor. Să duc oile la pășune, da' mieii s-aleg di cătă ele și on copil mere cu mieii, on cioban cu oile. Vin și le mulg. Pă când le gată de muls, s-adună cu mieii. Aiasta-i de-amproru" (Memoria, 2007: 2.145; Săliștea de Sus). 3. Înțărcatul mieilor, care avea loc primăvara, de îndată ce se încălzea vremea (Dăncuș, 1986: 51). - "Forma scurtată proor (pe roor) pare a reflecta lat. per rorem "pe rouă", făcând aluzie la ora zilei când pământul e acoperit cu rouă" (Șăineanu, pentru var. amproor); din ngr. próoros "timpuriu, devreme" (Scriban, DER, NDU, pentru var. proor); et. nec. (DEX, pentru var. prour).

amú, adv. - (pop.) Acum, în acest moment. - Lat. ad-modo (DLRM, DEX); din acum (MDA).

amuce, pron. neh. - Ceva, un lucru oarecare. - Din amu + ce(va).

amuietúcă, adv. - Acuma, în momentul de față: "Mă, oameni, strigă birăul din Cuhea, amuietucă mereți în pădure și-aduceți dzăce cară de lemne" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 242). - Formă diminutivă de la amu (amu + iată + -ucă).

amvón, amvoane, s.n. - (bis.) Podium sau balcon într-o biserică, de unde se citește evanghelia și se ține predica. - Din sl. amǔvonǔ (DER, DEX, MDA).

andreá, (indrea, îndrelușă, undrea), s.f. - 1. Denumirea populară pentru luna decembrie: "Indreu sau Îndrelușă pentru luna decembrie" (Papahagi, Curs, 1920/1927: 51). "Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sf. Andrei. Această lună fiind geroasă, încât te-nțeapă de parcă îți bagă ace, undrele" (G. Dem. Teodorescu). 2. Ac de cusut sau croșetat. ■ (top.) Îndrea, deal în Șieu; Indreiu / Îndreiu, vârf de deal (740 m), situat la sud-vest de Rozavlea, pe partea stângă a Izei. ■ (onom.) Indre, Indrea, Indrean, nume de familie frecvent în zona Chioar - Șomcuta, Bucium (425 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (DEX, MDA). Din Andrei, n. pr. (< gr. Andreas), cf. alb. šën-ëndre (Scriban). "Prezent în trei dialecte, andrea - undrea e vechi, anterior influenței slave. Undrea (spre diferență de celelalte var.) duce la o conexiune etimologică, sensul de bază fiind "ac încârligat sau răsucit" sau mai simplu "unealtă pentru cusut, înnădit, împletit". Arhetipul *undrella conține o temă *und-r- a rad. i.-e. *uendh- "a învârti, a răsuci, împleti". Termen autohton (Russu, 1981: 408-409).

ánglie, s.f. - (reg.) Stofă; pânză de bumbac: "Că-i cu pene de anglié, / Tătă pana-ajunge-o mie" (Memoria, 2001: 107). - Din Anglia (cf. anadol, olandă) (MDA, Șăineanu); cf. sb. anglija (Scriban, DEX).

aniná, anin, vb. tranz., refl. - A (se) agăța, a (se) prinde, a (se) apuca. - Cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu); lat. *anninare "a legăna" (< ad + *ninna "leagăn") (Pușcariu, DMA).

aninắu, s.n. - (reg.) Pădure tânără; tufăriș, desiș, crâng (Maram. din dreapta Tisei). - Din anin "arbore din familia mesteacănului" (< lat. *alninus) + suf. -ău.

antál, antale, s.n. - (reg.) Butoi mare de stejar; poloboc. ■ (onom.) Antal, nume de familie (202 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007).  Din ucr. antal "butoiaș" (Scriban, DEX, MDA).

ántras, s.n. - (pop.) Antrax; tumoare a țesutului celular; dalac, armurar, mărin, uimă, rac. - Var. a lui antrax (< fr. anthrax < gr. anthrax "cărbune") (DLRM, DER, DEX).

antréu, antreuri, s.n. - Vestibul, hol; tindă. Încăpere intermediară de mici dimensiuni la casele bătrâ¬nești, prevăzută cu scopul de a diminua pierderile de căldură pe timpul iernii. Din antreu se făcea legătura cu camera de locuit. Tot de aici se permitea accesul în podul casei. - Din fr. entrée "intrare, coridor, hol" (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA).

anumărá, anumăr, vb. tranz. - A socoti, a număra: "Anumără și tu și vezi dac-am făcut bine socoteala" (Crâncău, 2013; Tăuții Măgherăuș).  Din a protetic + număra (< lat. numerare "a număra, a socoti").

apătós, -oásă, apătoși, -oase, adj. - (reg.) Îmbibat cu apă; apos: "Sunt două feluri de îndesoriri: una seacă și una apă¬toasă" (Țiplea, 1906: 513). În context, referitor la modul de manifestare a insolației: apătoasă "cu transpirație". - Lat. *aquatosus, cf. apos (Pușcariu, DEX, MDA).

apucătór, -oare, apucători, -oare, adj. - 1. Care apucă. 2. (fig.) Hoț, lacom: "Șugătanii-s lupi, păntru ce-s mai apucători, mai pribegi" (Papahagi, 1925: 316). - Din apuca (< lat. aucupare "a vâna păsări, a prinde în laț") + suf. -ător (DEX, DLRM, MDA).

arambáș, arambași, s.m. - (reg.; arh.) Căpitan de haiduci sau de hoți: "Dar știi, când zece ai aveam, / Cu-arambașu mă iubeam" (Bârlea, 1924, II: 431). - Cf. harambaș (< tc. haram-bașe) (MDA).

arátru, s.n. - (arh.) Plug de lemn (utilizat în anumite regiuni din Maramureș până la începutul sec. al XX-lea). Termenul aratru mai este atestat doar la macedoromâni. În spațiul dacoromân s-a mai consemnat forma arat "plug", în reg. Muscel (v. DER, 368). - Lat. aratrum "plug" (Pușcariu, cf. DER); "Cercetând terminologia agrară referitoare la plug, băimăreanul V. Bologa a ajuns la concluzia că se pot reconstitui trei etape istorice ale agriculturii cu reflex terminologic corespunzător: dacicul ler, latinul aratru și slavicul plug" (Latiș, 1993: 147).

arăcní, arăcnesc, (arăgni), vb. intranz. - (reg.) A striga, a zbiera, a mugi: "Gemea acolo (mârțoaga) și arăgnea" (Biserica Albă). - Din a protetic + răcni (< sl. ryknonti "a mugi") (Scriban, DEX).

arăduí, arăduiesc, vb. intranz., refl. - (reg.) A (se) porni, a pleca, a merge, a purcede la drum: "Și la pulg i-arăduie" (Bilțiu, 1996: 101). (Trans., Maram.). - Din magh. eredni "a porni dintr-o dată" (Scriban, DER, DLRM, MDA).

arămí, arămesc, vb. refl. - (ref. la poame) A se altera, a căpăta un gust acrișor: "De pui pomnițăle într-un vas nezmălțuit, să arămnesc" (D. Pop, 1970). - Din aramă (< lat *aramen, forma pop. de la aeramen) (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

arămítă, arămite, s.f. - (reg.) Țuica din prima distilare (Memoria, 2004). "Fruntea horincii"; arcoziță, șpirt, țuslă. La prima fiertură a borhotului se obține o cantitate superficială de alcool cu o tărie de 80-90 grade. Pe vremuri, această horincă de leac se oprea, fiind folosită în gospodărie pentru diverse tămăduiri (ulterior, înlocuită cu spirtul medicinal). - Part. lui arămi.

arăstuí, arăstuiesc, vb. refl. - (reg.) A se prezenta, a se arăta: "Zițălu n-are cu ce-l hrăni, / La stăpână n-are cu ce s-arăstui" (Papahagi, 1925: 280). - Din magh. ereszteni "a lăsa, a da drumul" (MDA).

arândáș, arândași, s.m. - (pop.) Arendaș. - Din arendă + suf. -aș.

arấndă, arânde, s.f. - (pop.) Arendă. Cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri, în schimbul unei plăți: "Batori a dat în arândă minele din Groapa Mare baronului Her¬berstein..." (Dariu Pop, 1938: 15). - Var. a lui arendă, intrat târziu în rom, probabil sec. XVIII, prin mai multe căi (< ucr., rus., pol., magh. arenda < lat. med. arenda < lat. ad-rendita < redditus, reddita "restituit") (Scriban, DER, MDA).

arcélă, arcele, s.f. - (reg.) Parte a unei grinzi ieșită în relief; proeminență (Bilțiu, 2010). - Et. nec.

arcér, arcere, (alcer), s.n. - Piatră de ascuțit; cute, gresie (ALRRM, 1969: 90). ■ Arcer, toponim ce ar indica prezența unor substanțe minerale utile: cuarț (Acta Musei, 2002: 344); ■ (top.) Arcer, vârf (1.859 m) sub formă de creastă prăpăstioasă și golașă, situat în Munții Țibleș (Posea, 1980: 23), rezervație naturală de interes național; Pădurea Arceriu, Valea Arcerului (în Dragomirești). - Et. nec. (MDA).

arcozíță, arcozițe, s.f. - (reg.) Șpirt, țuica din prima distilare (în Ieud, Bârsana, Oncești); horincă puturoasă, țuslă (ALRRM, 1971: 463). - Et. nec.; derivarea din neologismul arcoză "gresie" (< fr. arkose) e puțin probabilă.

ardắu, ardăi, s.m. - (reg.; înv.) 1. Pădurar; paznic de pădure (Lenghel, 1979; Memoria, 2004): "Că pă-durile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi..." (Memoria, 2001: 107; Nănești). 2. Paznic de câmp, gornic (Rozavlea); boctăr, iagăr, vătav de țarină (ALRRM, 1971: 421). - Et. nec. (MDA).

ardeleán, -ă, ardeleni, -e, s.m.f., adj. - Locuitor din Ardeal: "De la Cavnic, peste munte, sunt ardeleni" (ALRRM, 1969: 4); "Că noi altu’ ț-om găsî, / Mai de iță, mai de neam, / Nu ca esta-u’ ardelean" (Papahagi, 1925: 219); "Ardelean cu ceapa-n foc, / Morășan cu lapte-n toc" (Bilțiu, 2006: 216). ■ (onom.) Ardelean, nume de familie frecvent în județ (4.723 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Din n. top. Ardeal + suf. -ean.

ardeleáncă, ardelence, s.f. - Femeie originară din regiunea Ardeal. Locuitoare din regiunea Ardeal. - Din ardelean + suf. -că.

ardelenésc, -ească, ardelenești, adj. - Ardelean; care aparține de Ardeal. - Din ardelean + suf. -esc.

ardusăteán, -ă, (ardusădean), ardusăteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Ardusat. 2. (Locuitor) din Ardusat. ■ (onom.) Ardusădan, Ardusătan, Ardusadan, Ardusatan, Ardusetan, nume de familie (114 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Ardusat + suf. -ean.

ardusăteáncă, ardusătence, s.f. - Femeie originară din localitatea Ardusat. Locuitoare din Ardusat. - Din ardusătean + suf. -că.

arduzeleán, -ă, arduzeleni, -e, (arduzălean), s.m.f., adj. - 1. Persoană orginiară din localitatea Arduzel. 2. (Locuitor) din Arduzel. - Din n. top. Arduzel + suf. -ean.

arduzeleáncă, arduzelence, (arduzăleancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Arduzel. Locuitoare din Arduzel. - Din arduzelean + suf. -că.

aréte, areți, (areti), s.m. - (înv.) Berbece (de 4 ani) de prăsilă (Papahagi, 1925): "Sunt mai bucuroși dacă întâiul miel e berbec: zice că-i bun de areti (de prăsilă)" (Latiș, 1993: 81; Poienile Izei). - Lat. aries, -etis "berbec" (= arietem) (Pușcariu, CDDE, DLRM, MDA). Cuv. rom. > ucr. arétii (Scriban).

argeá, s.f. - v. arjea ("scheletul din lemn al acoperișului").

argințícă, argințele, s.f. - (reg.; bot.) Arbust cu flori mari, albe, cu frunze verzi, lucitoare (Dryas octopetala); specific etajului alpin (semnalat în Munții Rodnei și Munții Maramureșului). - Din argint (< lat. argentum) + suf. -ică (DLRM, DEX, MDA).

árie, arii, s.f. - 1. Locul unde se treieră grâul (ALRRM, 1971: 415): "Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie" (Bilțiu, 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: "Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om" (Lenghel, 1979: 44).  Lat. area "loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piață publică" (Pușcariu, CDDE, DA, DER, MDA).

arieșeán, -ă, arieșeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Arieș. 2. (Locuitor) din Arieș. În județul Maramureș sunt două localități cu acest nume: Arieșu de Pădure și Arieșu de Câmpie. ■ (onom.) Ariesan, Arieșan, nume de familie (3 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Arieș + suf. -ean.

arieșeáncă, arieșence, s.f. - Femeie originară din localitatea Arieș. Locuitoare din Arieș. - Din arieșean + suf. -că.

ariét, s.n. - (reg.; arh.) Regiune, zonă (DER). ■ (top.) Arietena, deal din hotarul Apșelor, atestat 1453 (Mihaly, 1900, nr. 362 și 71). - Var. a lui aret (< arie) (DER).

ariníș¹, arinișuri, s.n. - Pădurice de arini; ariniște. ■ (top.) Ariniș, localitate în Țara Codrului; Ariniș, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Fipilașcu, 1940). - Din arin (< lat. *alninus din alnus "anin"; cf. scrt. arana „pădure”) + suf. -iș (DEX, MDA).

ariníș², arinișuri, (arinar), s.n. - (înv.) Teren nisipos. - Din arină "nisip" < lat. arena, -rium "carieră de nisip" (Șăineanu, MDA; Loșonți, 2001: 24-25).

aríște, ariști, s.f. - (reg.; arh.) Închisoare (Papahagi, 1925); ocnă, temniță. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Din arest (< germ. Arrest, it. Aresto) (MDA).

arjeá, arjele, (argea), s.f. - (reg.) 1. (în Maramureșul istoric) Acoperișul (din lemn) al casei. 2. (în Lăpuș) Ultima cunună din pereții casei (Stoica, Pop, 1984). ■ "Orice construcție ridicată prin îmbinarea unor capete de grinzi, însăși încheietura lor. Argea avea să se numească și războiul de țesut (...); și tot argea s-a numit bordeiul îngropat, din zonele de câmpie, unde se instalau, în verile caniculare, argele de țesut, pentru a se păstra umiditatea ce întreținea elasticitatea firelor de țesut, îndeosebi cele vegetale, din cânepă" (C. Bucur, Muzeul Astra, Sibiu). - Et. nec. (DEX); cf. lat. argilla "argilă, lut" (Scriban); cf. ngr. arghella "casă subterană" (Șăineanu, MDA); cf. tc. arca "cutie" (DER, MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, Russu, Rosetti, Philippide, Brâncuș, Vraciu): "unul din puținele cuvinte cu prototip anteroman atestat în antichitate" (Russu, 1970: 133); derivat din rad. i.-e. *areg-, "a închide, zăvor; clădire, casă" (Russu) sau dintr-un dacic *argilla (argella) "locuință sub pământ" (Hasdeu); cf. alb. ragal', art. ragal'a "război de țesut".

arm, armuri, (armur, armor), s.n. - (anat.) Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între crupă și gambă (ALRRM, 1969: 133). "Armura pt'iciorului de d'inapoi" (Papahagi, 1925). - Lat. armur "umăr, braț" (Scriban, DER, MDA).

armáș, armași, s.m. - (înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor; slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare (Bârlea, 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi, 1925). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din armă + suf. -aș (MDA). Cuv. rom. > magh. ármás (Bakos, 1982).

armăsár, armăsari, s.m. - Bucată de lemn (stejar), de circa 3 m, fixată pe una din aripile porților de lemn; servește la închiderea porții, prin fixarea capătului liber în batcă (Nistor, 1977: 22; Vad-Maramureș). - Prin metaforă, armăsar < lat. vulg. armessarius, de la (equus) admissarius (DER). Cuv. rom. > magh. hermekszár (Bakos, 1982), ucr. harmasar (Candrea, cf. DER).

armínden, armindeni, s.m. - 1. Numele popular al zilei de 1 mai: "În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele" (Candrea, 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach, 1989: 47). 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: "Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei" (Calendar, 1980: 82). - Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ "ziua sfântului Ieremia", sărbătorită la 1 Mai (Scriban, DER, MDA). Cuv. rom. > magh. ármingyin (Bakos, 1982).

armúr, s.n. - v. arm ("coapsă").

armurár, armurare, (armurariu, armorar), s.n. - (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba-cerbului (Bud, 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi, 1925): "Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie h'iert și apa să dă la marhă să bea" (Papahagi, 1925: 315). - Din arm, armur "coapsă" + suf. -ar (Scriban, Șăineanu, DER). Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, cf. DER).

arnéu, arneuri, (arnău, herneu, hereneu, ierneu), s.n. - (reg.; înv.) Coviltir de iarnă (de rogojină sau pânză) la căruțe; corfă, prelată (ALRRM, 1971: 346; Sighet, Petrova). - Din magh. ernyõ "umbrelă, coviltir" (DER, DLRM, MDA).

aróc, aroace, s.n. - (reg.) Șanțul de pe marginea drumului. - Din magh. árok "groapă, tranșee; șanț" (MDA).

arpagíc, s.n. - (bot.) Ceapă mică (bulb) obținută din sămânță (Allium schoenoprasum).  Din tc. arpacek "[ceapă ca] orzul mărunt" (Cihac, Scriban, DEX, MDA).

arșíță, arșițe, s.n. - Teren (deal, coastă de munte) unde s-au defrișat copacii prin incendiere, pentru a se amenaja pășune, fânațe sau teren agricol. ■ Arșița, toponim (în Cupșeni, Măgureni, Dragomirești, Glod, Rozavlea); Arșița, sat atestat în 1909, azi contopit cu Vișeu de Sus (Tomi, 2005: 259). - Lat. (calor) *arsicia "care arde", de la ardere (Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > ucr. arsyca (Macrea, 1970).

arúnc, aruncuri, s.n. - (reg.) Socoteală, dare: "Se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi furajate și numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncare pentru păcurari", la iernatul oilor, în câmp, sau într-o locație din apropierea satului (cf. Dăncuș, 1986: 51; Ieud). - Din arunca (< lat. eruncare "a plivi, a arunca buruienile") (MDA).

aruncătúră, aruncături, s.f. - (mag.) Aruncare; faptul de a arunca o vrajă asupra cuiva, cu ajutorul unor obiecte (aruncate în curte sau pe drum).  Din arunca + suf. -ătură (DEX, MDA).

arvúnă, arvune, (arvon), s.f. - Acont, avans, plată anticipată. - Din ngr. arravóna "arvună" și "promisiune de căsătorie" (MDA) < vgr. arrhabon < ebr. êrâbôn (Scriban). Cuv. rom. > ucr. arawona (Miklosich, cf. DER).

arvuní, arvunesc, (arvoni), vb. tranz. - A da un avans dintr-o plată. - Din arvună.

asâmbrí, asâmbresc, vb. intranz. - (reg.) A pleca din slujba cuiva. "A renunța la simbrie; a se lipsi de plată pentru perioada slujită la un stăpân" (Bilțiu, 1999): "Să știi că Pintea se asâmbrește, se duce de la tine" (Bilțiu, 1999: 425; Desești). - Din a protetic + simbrie "plată".

ascrumát, -ă, ascrumați, -te, adj. - (reg.) Prefăcut în scrum (Papahagi, 1925); mistuit de foc, ars, carbonizat.  Din a- + scrum "cenușă" + suf. -at.

ascuțít, ascuțituri, s.n. - Tăiș (de cuțit): "Da păcurariu ș-o scos baltagu' ș-o dat tăt cu ascuțâtu în frunte" (Papahagi, 1925: 154). - Din ascuți (< lat. *excotire < cos, cotis "gresie").

ásmă, asme, s.f. - (pop.; med.) Astmă; nădușală (Gh. Pop, 1971); greutate în respirație. - Var. a lui astmă (< fr. asthme, cf. lat. asthma, gr. asthma).

asogá, asog, vb. tranz. - (reg.; înv.) 1. A da aluatului forma pâinii, înainte de a o băga în cuptor. 2. A frământa aluatul din care se face pâinea (în Mara, Hoteni, Oncești). 3. A rupe aluatul și a-l potrivi cu mâinile ca să intre în tava pentru copt (în Budești, Berbești, Vad, Săcel, Petrova, Vișeu, cf. ALRRM, 1971: 523): "Aluat de grâu asogând" (Bârlea, 1924: 85); "Ba eu numa am văzut / Asogând colac de grâu" (Papahagi, 1925: 271). (Trans. Nord și Maramureș, v. ALR, 1965: 1.056). - Din a protetic + soga (var. a lui soage "a modela aluatul" < lat. subigere "a îndrepta, a împinge în sus; a frământa") (MDA).

asogát, -ă, adj. - (reg.) (ref. la aluatul de pâine) Modelat, frământat. - Din asoga.

asoreálă, asoreli, s.f. - (reg.; med.) Insolație (Bârlea, 1924). Afecțiune provocată de expunerea prelungită la soare (se manifestă prin dureri de cap, amețeli și greață); îndesoare. (Maram.). - Din asori + suf. -eală (MDA).

asorí, asoresc, vb. refl. - A se încălzi, a se pârli, a se expune la soare: "Te pui gios să te umbrești, / Mai tare te asorești" (Țiplea, 1906: 502). - Din a protetic + sori "a se încălzi la soare" < soare, cf. însori (< în + soare + -i) (MDA).

asorít, -ă, asoriți, -te, adj. - 1. Pârlit, ars (de soare). 2. Cu insolație. - Din asori (MDA).

aspreálă, aspreli, s.f. - Scrobeală, apret: "Dau-mi portu la d-aspreală / Șî fața la rumeneală" (Papahagi, 1925: 191). - Din aspri (< aspru < lat. asper) + suf. -eală (DLRM, DEX, MDA).

aspreán, -ă, aspreni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Aspra. 2. (Locuitor) din Aspra. - Din n. top. Aspra + suf. -ean.

aspreáncă, asprence, s.f. - Femeie originară din localitatea Aspra. Locuitoare din Aspra. - Din asprean + suf. -că.

astalâș, (rastalâș, stalâș, stălâș), s.m. - (reg.) Tâmplar, lemnar. ■ (onom.) Astalâș, Astaloș, nume de familie (33 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Ostoloș, poreclă în Poienile de sub Munte. - Din magh. asztalos "tâmplar" (MDA).

astáră, adv. - (reg.) În seara asta, deseară: "Mândru-n cinste te sluja, / În cinste, fără simbrie, / Lasă-l pe-astară să vie" (Bârlea, 1924: 99). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei.  Din ast(ă) + seară (Scriban, MDA).

astupúș, astupușuri, (stupuș), s.n. - (reg.) Dop pentru recipiente din sticlă; cep (ALRRM, 1971: 312). "E făcut din cocean, frunză, plută"; "E făcut din văcălie". - Din astupa "a închide" (< lat. *a(d)stuppare, din stuppa "câlț, cânepă") + suf. -uș (DLRM, DEX, MDA).

asuăjeán, -ă, asuăjeni, -e, (asăujan, aseujan, suăjean), s.m.f., adj. - 1. Persoană orginiară din localitatea Asuaj. (Locuitor) din Asuaj. În județul Maramureș sunt două localități cu acest nume: Asuajul de Jos și Asuajul de Sus. ■ (onom.) Asăujan, Asaugian, Asaujan, Aseugean, Aseujan, Asuăjan, nume de familie (43 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Asuaj + suf. -ean.

asuăjeáncă, asuăjence, s.f. - Femeie originară din localitatea Asuaj. Locuitoare din Asuaj. - Din asuăjean + suf. -că.

asudá, asud, vb. intranz. - A transpira, a năduși.  Lat. assudare “a asuda” (Șăineanu, Pușcariu, CDDE, MDA).

asumutá, vb. refl. - (reg.) A se ameți, a se îngreuna (de cap): "Palincuță de cea tare / Și de cap s-asumuta-re" (Papahagi, 1925: 277; Bârsana). - Et. nec. (MDA).

așchiúț, așchiuți, (aschiutoiu), s.m. - (reg.; înv.) Ajutor de jurat (Bud, 1908; Iuga, 2008). - Din magh. esküdt "jurat" (MDA).

așezăláș, așezălașuri, (aședzălaș), s.n. - (reg.) Așezământ (Țiplea, 1906; Iuga, 2008). - Din așeza "a pune, a rândui" (< lat. *assediare) + suf. -ălaș (MDA).

așezămấnt, așezământuri, (aședzământ), s.n. - 1. Locuință stabilă (Papahagi, 1925). 2. Casă, gospodărie, așezare: "De-oi trăi și n-am ticneală / Nici aședzământ în țară..." (Papahagi, 1925: 205).  Din așeza + suf. -(ă)mânt (Scriban, DLRM, MDA).

atúncine, (atuncinea), adv. - În momentul acela, atunci. - Din lat. *ad-tuncce-ne (CDDE, DELR).

ațấne, ațân, vb. tranz. - A ține: "Patru săptămâni îl ațân (purcelul) cu scroafa" (Grai. rom., 2000). - Din a- + ține (< lat. tenere "a ține, a cuprinde, a stăpâni").

ațântá, vb. tranz. - A fixa, a țintui. - Var. a lui aținti (< a- + țintă).

ațântát, -ă, ațântați, -te, adj. - Fixat, țintuit, ochit: "Bine-n armă îndesat, / Și la pieptu-mi ațântat" (Bilțiu, 2013: 51). - Din ațânta.

avám, adj., adv. - 1. Prea mult, grozav. 2. Mare, cumplit (Papahagi, 1925). - Var. a lui avan (< tc. avvan "perfid", ngr. avánis "calomnitor") (Scriban, MDA).

avămít, -ă, avămiți, -te, adj. - (reg.) Rău, ticălos (Papahagi, 1925; Săcel). - Din avam + suf. -it.

azấmă, -e, (azimă), s.f. - (gastr.) Pâine de aluat nedospită. "Făină de pârgă, apă și sare, fără nimic de dospit" (Memoria, 2001: 39). - Var. a lui azimă, azimos (< ngr. azima "turte coapte nedospite", din azymos "nedospit") (DEX, MDA).

azváră, (asvară), adv. - (reg.) Astă-vară, vara trecută. - Din astă (< lat. istum, ista) + vară (< lat. vera).