Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera T
| ←Litera Ș | Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef Litera T |
Litera Ț→ |
ta’, s.m. - Vocativ pentru tată "părinte" (ALR 1969: 181). - Lat. tata.
tab, -uri, s.n. - (mil.) 1. Tabără (militară). 2. (înv.) Armată, oaste. ■ "La capătu văii mele / Să bat două taburi grele / De răgute tinerele" (Papahagi 1925: 168). - Probabil din magh. tabor (< sl. taborŭ sau direct din tc. tabur).
táblă, -e, s.f. - 1. În expresia Tabla Țării = Curtea de Casație (ALR 1965: 996). 2. Carte funciară (ALR 1956: 145). - Din sl. tabla (< lat. tabula).
tabuláție, -i, (tăbulație, tablău), s.f. - Carte funciară, cadastru: "Au măsurat pământu' și de-atunce s-o făcut tăbulațiile" (Papahagi 1925: 324). - Din tablă "tabel, indice" + -ație.
tálant, -uri, s.n. - Acareturi, anexe pe lângă o gospodărie. Atestat doar în Maram. - Et. nec.
táler, -e, s.n. - Monedă de argint (austriacă / germană), care a circulat în țările românești: "Ban vechiu, valora 25 de grițari, adică 50 de fileri. Coroane se numește tăleriță, mai ales în satele de munte, unde conservatorismul poporului e mai puternic" (Țiplea 1906); "C-o vândut asară boi / Și-o căpătat talere noi / Și mi-o dat și mie doi" (Bilțiu 1990: 137). - Din germ. Taller, magh. tallér.
tálger, -e, (taljer), s.f. - Farfurie din tablă sau din porțelan, din care se servește mâncarea; blid: "Farfuria e mai d’est’isă, talgerul e mai scufundos" (ALR 1971: 310); "Dulce caș / P-un talgeraș" (Papahagi 1925: 204). - Et. nec. (DER, DEX).
tálpă, tălpi, s.f. - Șatră, tindă (în expresia talpa casei): "L-o lăsat pă talpă-afară" (Bilțiu 1996, 69). - Din magh. talp.
tar, -uri, s.n. - 1. Greutate, sarcină, încărcătură: "…Iar eu în acela ceas aș purcede în tar și ne-am pierde capul" (Dariu Pop 1938: 50; Fericea). 2. Sac cu grăunțe dus la moară; vipt. 3. Unitate de măsură echivalent cu două berbințe: "La împărțitul laptelui între sâmbrași se dă după fiecare cupă de lapte mulsă o bărbânță, iar după două, un tar (două berbințe)" (Morariu 1937: 72). - Magh. tar (DEX, DER).
tarboánță, s.f. - v. târboanță.
táre, conj. - Sau, ori: "Tare-i brad, tare-i bohaș" (Papahagi 1925); "Tare mai mulți, tare unu, tot desag" (ALR 1971: 516). - Lat. talis.
tarhón, s.m. - 1. (bot.) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze aromate, întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2. Chimen, chimion (Carum carvi): "Horincuță cu tarhon / Nebunit-ai cap de domn" (Calendar 1980: 110). - Din tc. (arab.) tarhun (Șeineanu cf. DER).
tárniță, -e, s.f. - (înv.) Șa de călărie, confecționată din lemn (ALR 1971: 374). "Cuvântul mai literar, șa, încă se folosește rar și în înțelesul acel general, ca și tarniță" (Țiplea 1906). - Din ucr. tarnica "care de poveri" (Tiktin, Candrea cf. DER).
táșcă, tăști, s.f. - Geantă de piele sau din pânză, în care se țin diferite obiecte, tutunul, banii: "Și cum avea tașcă mare de piele, a băgat mâna-n tașcă și a scos din ea câteva mânuri de galbeni de aur" (Bilțiu 1999: 420). Tășcari, poreclă pentru locuitorii din Firiza (T.B. Dăncuș: 2005). - Din germ. Tasche, prin intermediul magh. táska, ucr. táška (Cihac cf. DER).
tátu, s.m. - (pop.) Tată. "Forma tatu se păstrează numai în rugăciunea Tatu nost" (Țiplea 1906). - Din tata.
tăbácă, s.n. - Tabac, tutun: "Jâzii ăștia iar o scumpit tăbaca" (A. Radu: 1941). - Din germ. Tabak, ucr. tabak.
tăbuláție, s.f. - v. tabulație.
tăgăduí, vb. intranz. - A nega, a dezminți: "Și ea tăgăduia, că nu-i ca el" (Papahagi 1925: 322). - Din magh. tagadni.
tăietór, -oare, s.n. - Butuc pe care se crăpau lemnele de foc. - Din tăia (< lat. *taliera) + -tor.
tăietúră, s.f. - Toponim ce atestă utilizarea sistemului de tăiere a pădurilor pentru obținerea terenurilor agricole. - Din tăia + -tură.
tămăduí, tămăduiesc, vb. tranz. și refl. - A vindeca, a lecui: "Rău mă tem că nu mi-a tré, / Dumăta mă tămădé" (Memoria 2001: 107). - Din magh. támadni "a sprijini, a ajuta".
tămâíță, s.f. - (bot.) Vineriță (Ajuga reptans L.); buruiană de sub alun, cearta-casei, frunză-de-orbalț (Borza 1968). - Din tămâie (< lat. *thymanea) + -iță.
tăndălí, tăndălesc, (tândăli), vb. tranz. - A păcăli, a înșela: "Da' Tândală și el o zâs: Tilili, tilili, cum l-am mai tăndălit" (Bilțiu 1990: 514). - Din Tândală, "prostănac, gogoman, nătărău", de la tânt, tont (DER); Cf. germ. tändeln "a se ține de fleacuri" (Țurcanu 2005).
tăndălít, -a, adj. - Păcălit, înșelat. - Din tăndăli.
tăptălagă, tăptălăgi, s.f. - (ornit.) Prepeliță, pasăre de grâu; pt’italagă (ALR 1973: 603). - Cf. magh. talpalló (pentru tălpălagă "picior mare").
tắrhet, -uri, s.n. - Greutate (Lenghel 1979; Bârsana). - Din magh. teher "greutate".
tărie, tării, s.f. - În expresia cu de-a tărie = vrând-nevrând: "Treabă să mânci cu de-a tărie" (Papahagi 1925). - Din tare (< lat. talis) + -ie.
tăróasă, adj. fem. - (Femeie) însărcinată, gravidă: "Nevasta a fost tăroasă / Și-o născut fată frumoasă" (Bârlea 1924: 111). - Din tar "sarcină, greutate" + -oasă.
tătárcă, s.f. - (bot.) Mei tătăresc, din care se confecționează măturile; mălai de mături. Termen general în Transilvania (ALR 1956: 145). - Din sl. tatarka, cf. magh. tatarka (< tc. tat, tatar).
tătăíșă, -e, s.f. - (bot.) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Pulicaria disenterica, Chrysanthemum cinerariae-folium): "O, struțuc de tătăiși, / Mântuitu-te-ai de griji" (Bârlea 1924 I: 190). - Et. nec. (MDA).
tău, -uri, s.n. - 1. Apă stătătoare, lac, baltă: "Când după ploi se adună apa pe un loc arabil sau fânaț" (ALR 1973: 682). 2. Lac glaciar. Tăul lui Dumitru, rezervație naturală situată la poalele vârfului Pleșca Mare (1292 m). Tăul Morărenilor, lac natural în versantul nordic al Munților Gutâi (Breb). "Mândrior, de doru tău, / Mă topesc ca inu-n tău" (Calendar 1980: 63). - Din magh. tó "lac".
tăút, tăuți, s.m. - Slovac. Tăuții Măgherăuș, Tăuții de Sus, Tăuții de Jos: localități limitrofe orașului Baia Mare. "Au fost odată aici niște slovaci aduși poate pentru lucrul minelor și de aceea i se zice tăuți" (Iorga 1906: 79). - Din magh. tóth "slovac" (Galdi cf. DER).
tânjá, tânjele, (tânjea), s.f. - 1. Proțap legat de oiște, când se înjugă patru boi (Țiplea 1906). 2. Tânjaua de pe Mara, obicei agrar, de primăvară (23 aprilie, de Sângeorz), care se practică și azi în localitățile Hoteni, Hărnicești și Sat Șugatag, în care e sărbătorit primul gospodar din sat care a ieșit la arat în anul respectiv. El este purtat, în alai, pe o tânja, de-a lungul satului, până la râu, unde bătrânii rostesc cuvinte menite să influențeze fertilitatea ogoarelor. 3. (astr.) Constelație stelară. - Et. nec. (DEX).
târboánță, -e, (triboanță, tarboanță), s.f. - Vehicul pentru transportul materialelor, alcătuit dintr-o ladă, o roată și două mânere; roabă (ALR 1971: 250). - Din magh. targonca "roabă".
tấrlă, -e, (tirlă), s.f. - Suprafață împrejmuită pentru adăpostul oilor; staul (Dăncuș 1986). - Cf. srb. trlo.
târnáț, -uri, -ă, (tărnaț), s.n. - Pridvorul casei. Prispa din fața casei închisă cu o balustradă de scânduri cu stâlpi uniți în partea superioară cu o cunună (Șainelic 1986: 74); șatră (ALR 1971: 251). - Magh. tornac "cerdac, prispă", cf. ucr. tornác (DER).
târnosí, târnosesc, vb. tranz. - 1. A sfinți o biserică. 2. A îmblăti, a lovi: "Toată noaptea l-a purtat (…). Și atâta l-o târnosit, până ce au cântat cocoșii" (Bilțiu 1999: 190). - Scr. tronosati.
techerghéu, -i, s.m. - 1. Derbedeu. 2. Șmecher. 3. Prăpădit. Atestat în Trans. și Maram. - Din magh. tekergö (MDA).
téglă, tegle, s.f. - Cărămidă roșie din pământ ars (ALR 1971: 245). - Din magh. tégla "cărămidă".
teglăríe, -i, s.f. - Fabrică de cărămizi: "La poduț, la t’eglărie" (Bârlea 1924 II: 53). - Din teglă "cărămidă".
téică, (teucă), s.f. - 1. Coteț. 2. Valău pentru porci (ALR 1956: 330). 3. Cutie mișcătoare prin care trec grăunțele din coș înainte de a cădea între pietrele morii (Felecan 1983). - Cf. tău "cupă din lemn cu care se bea apă" (MDA).
teleléu, adv. - În expresia a umbla teleleu = a umbla fără nici un rost: "Nu mă duc pe uliță, că nu voi umbla toată noaptea teleleu" (Bilțiu 1999: 277). - Din magh. telelö (MDA).
telșấg, -uri, s.n. - Cheltuială (Lenghel 1979). - Din magh. költség "cheltuială".
teltéu, -auă, s.n. - Coș de nuiele, cu două mânere, pentru uz casnic: "Și pune-o într-un telteu / Și o traje la părău" (Bilțiu 1990: 111; Dobric-Lăpuș). - Din magh. töldõ (MDA).
temelíe, -ii, s.f. - În expresia temelia capului = creștetul capului (ALR 1969: 5). - Din sl. temelije.
temetéu, -eie, -auă, (timiteu), s.n. - Cimitirul din afara satului (spre diferență de țintirim = cimitirul de la biserică). În temeteu se îngroapă săracii, taxele fiind mai mici. - Din magh. temetõ "cimitir".
terfáș, -i, s.m. - Invitat al miresei la nuntă. Formă atestată doar în Maram. - Din terfar (tearfă "zestrea miresei; persoana care duce darul din partea miresei socrului mare" (et. nec.) + -ar) (MDA).
térhet, -i, s.n. - Bagaj, sarcină, greutate: "Să ne scoată sus, la munte / Cu terheti, cu iepe multe" (Memoria 2001: 111). - Din magh. teher, tehesség "sarcină".
térti, -uri, s.n. - Ogradă: "A sărit peste gard în t’ert’i și s-a dus" (Bilțiu 1999: 301). - Din magh. térség "regiune".
terțắu, -ăi, (terțan, terțiu), s.m. - Mior (berbec) care are peste doi ani (Papahagi 1925). - Lat. tertius "al treilea".
teúcă, teuci, (teică), s.f. - "Lemn scobit în care se păstrează vopseaua (de obicei neagră), cu care se marchează stâlpii înainte de fasonare"; are forma unui vas cu pereți groși, de formă dreptunghiulară (circa 10 cm), cu un mâner de lemn la un capăt, pentru prindere (Nistor 1977). - Cf. teică.
tiáră, tiare, (teară), s.f. - 1. Război de țesut. 2. Urzeală (= totalitatea firelor urzite întinse pe stative). 3. Tiară cu sfoară = unealtă de forma unei vârtelnițe mici, cu mâner de lemn, pe care se înfășoară sfoara, utilizată în dulgherie și zidărie (Nistor 1977). - Lat. tela "fir, urzeală; război de țesut".
ticăzí, ticăzesc, (ticăzui, ticlăzi), vb. tranz. - 1. A deretica, a curăța (Papahagi 1925). 2. A călca cu fierul. - Cf. ticarui (MDA).
ticlăzắu, -auă, s.n. - Fier de călcat; voșorlău: "S-o dus lelea la Vișeu / Să-și cumpere t'iclăzău" (Memoria 2001: 30). - Din magh. téglázó (MDA).
tigneálă, s.f. - v. tihneală.
tídru, s.n. - (bot.) Tuia, "arborele vieții"; plantă cu frunze perene (Tjuja occidentalis L.). - Et. nec.
tiérș, -uri, s.n. - Toată gospodăria ciobănească; stâna (Ieud, 1987). - Et. nec.
tiérti, -uri, s.n. - Grădină, livadă: "Tot cu fir de măieran / În t’iert’uri la Todoran" (Bârlea 1924: 58). "T’iert'i dzâc domnarii" (ALR 1956: 201). - Din magh. kert "livadă".
tigoáre, tigori, s.f. - 1. Dihonie, ceartă (Calendar 2007). 2. Om de nimic, ființă leneșă. - Et. nec. (DEX).
tihneálă, (ticneală, tigneală), s.f. - Tihnă, liniște, pace, odihnă; noroc: "Să le deie foc și pară / Dacă n-am avut t'icneală" (Calendar 1980: 49). - Din tihni + -eală.
tihní, (tigni, ticni), vb. intranz. - A trăi în liniște, în pace; viață liniștită, lipsită de griji: "Tăte bune și frumoase ar hi, numai de ne-ar tigni de lumea asta" (Papahagi 1925: 326). - Sl. tichnati "a fi odihnit", contaminat cu tikniti "a se simți bine" (Cihac cf. DER).
tílav, -ă, adj. - 1. Ciunt, slut, fără o mână (ALR 1969: 126). 2. Schilod, malformație a oaselor de la mâini sau picioare, din naștere (ALR 1969: 170). - Probabil din schilod, cu un intermediar schilav.
tileágă, tilegi, (teleagă), s.f. - 1. Car de transport (Papahagi 1925). 2. Cărucior cu două roate de care se leagă plugul când ară; carul fără loitre (Țiplea 1906): "Da' te bagă sub tileagă, / Să-ți pară lumea mai dragă" (Bârlea 1924: 11). - Din sl. telĕga.
tilíncă, -i, s.f. - 1. Fluier ciobănesc confecționat din scoarță de salcie (fără găuri laterale) (Țiplea 1906): "În mânuța de-a dreapta / Tăt îmi puneți tilinca" (Miorița). - Din tilinc (onomatopee care imită sunetul de clopoțel).
tilincá, vb. - A cânta din tilincă: "Tilinca și-a tilinca". - Cf. tilinc.
tínă, s.f. - Noroi; pământ, lut, glod: "La a mé inimă-i t’ină / Cum i vara la fântână" (Calendar 1980: 57). - Sl. tina.
tíndă, tinde, s.f. - Încăpere mică (un fel de hol) situat la intrarea caselor țărănești. Din tindă se intră în casă (cameră) și în cămară. În timp, tinda s-a mărit și a devenit un fel de bucătărie: "Când intra voinicu-n tindă / Clopu' lui juca pă grindă" (Calendar 1980: 18); "Nin ieși gazdă până-n tindă" (Bilțiu 1996: 68). - Lat. tenda (< tendere).
tindeícă, -i, s.f. - Unealtă, dispozitiv din lemn sau din metal, folosit la războiul de țesut pentru întinderea pânzei pe orizontală; are suprafața decorată cu motive geometrice mărunte, formând șiruri de linii în zigzag (Stoica, Pop 1984: 52). - Din tinde "a întinde, a extinde" (< lat. tendere) + -ică.
tíngă, tingi, s.f. - 1. Element constructiv; contrafișă (Dăncuș 1986). 2. Bucata de lemn ce leagă picioarele mesei între ele. 3. Lemnul care prinde de-a curmezișul cornii casei între ei; căprior (ALR 1971: 273). 4. Bețele din știubei pe care albinele își pun fagurii (ALR 1956: 269; Bârsana). - Et. nec.
tingúță, s.f. - Zgărdan făcut din mărgele mici, de diferite culori (Hotea 2006). - Din tingă + -uță.
tinós, -oasă, adj. - 1. Noroios. 2. Murdar; cu haine murdare sau nespălate; jegos, hâros, zoios (ALR 1971: 299). - Din tină "noroi" + -os.
tíntă, -e, s.f. - Cerneală (ALR 1973: 693). - Din germ. Tinte "cerneală", magh. tinta.
tinzuí, tinzuiesc, vb. intranz. și refl. - A (se) chinui; a tortura, a necăji: "Și văzui pe mândra mea / Șeapte draci o tinzuia" (Bârlea 1924 I: 117). - Din magh. kinoz "tortură" (Țurcanu).
tiót¹, -ori, s.n. - 1. Loc unde se împreună bârnele la colțurile caselor; chetoare (Bilțiu 1996). 2. Șnurul cu care se leagă gulerul cămășii bărbătești (Dăncuș 1986). - Et. nec.
tiót², -uri, s.n. - Strigăt, chiot. - Cf. chiot (din chiu).
tiotít, -uri, s.n. - Strigătură (la horă): "T’iot’itul l-am ibdit / Și-acela m-o-mbătrânit" (Lenghel 1979: 164). - Din tiot² + -it.
tiralexa (chiraleisa) - Obicei de Bobotează practicat de copii: "Tiralexa, Doamne, / Grâu de primăvară / Și-n pod și-n cămară" (Memoria 2001: 157). - Din gr. Kyrie eleison "Domnul fie lăudat", formulă liturgică a cultului ortodox.
Tisa - (top.) 1. Curs de apă ce izvorăște din M-ții Cernahora, la NE de M-ții Maramureșului. În perioada antică: Patissus, Pathissus, Tisia. Mai demult, Maramureșul se întindea până la izvoarele Tisei. În prezent, Tisa formează, pe o porțiune, graniță de stat cu Ucraina, despărțind Maramureșul istoric în două: "Tisă, Tisă, apă iute, / Ce zii tulbure din munte" (Lenghel 1979: 156). 2. Localitate în Maramureș (denumirea veche: Virișmort) - "Numele Tisa, având sunetul analog cu Porolissum, Potaissa, Tiasson, se presupune a fi de origine dacică" (Mihaly de Apșa 1900: 32). tísă, tise, s.f. - (bot.) Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase; poate atinge peste 1.000 de ani (Taxus baccata): "Sub creangă de tisă verde" (Calendar 1980: 5). Supranumit arborele de fier al Carpaților; din acest lemn se confecționează cuiele de lemn ale bisericilor maramureșene, arcurile și săgețile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. Păcurarii îl tăiau pentru a-și feri oile să mănânce din acele lor otrăvitoare. Exemplare seculare: în Baia Mare, pe str. Lăcătuș și pe Valea Roșie, în Sighet, lângă laboratorul spitalului, pe str. Dragoș Vodă și la Făget. Mai există pâlcuri de tise în M-ții Maramureșului (Vaser, Repedea, Bistra) și în Rezervația Pietrosul Rodnei. - Din sl. tis, tisa.
tiság, tisauă, s.f. - Curea, șerpar: "Tisău tău cel bumbd'it / Tăt în sânge-i tăvălit; / Și cureaua ta cea lată / Tătă-i în sânge-ngropată" (Țiplea 1906: 505). - Din magh. tüszö "șerpar".
tísăliță, -e, s.f. - Borș. Se face din apă călduță, cu comlău de mălai, mniez de ptită de mălai, tărâță, sare, cimbru. "O samă o beu în loc de apă". "Demult, în post, tătă lumea făcea tisăliță" (Memoria 2001: 40). - Din sl. kiselŭ "acru", cf. srb. kiselica, ucr. kyselyca (DER).
tist, -uri, s.n. - (mil.) 1. Ofițer, comandant. 2. Funcționar public (Bud 1908): "Să-mpușcăm tisturile" (Bârlea 1924: 13). - Din magh. tiszt "ofițer".
tístaș, -ă, adj. - Curat: "Tistaș și curat, / În doniță strecurat" (Memoria 2001: 56). - Din magh. tiszta "curat".
tistuláș, -uri, s.n. - Băutură alcoolică obținută prin dublă distilare; horincă. - Din magh. tisztálás (MDA).
tistulí, tistulesc, (distuli, dustuli), vb. tranz. - A fierbe horinca a doua oară, a distila (ALR 1956: 252). - Din magh. tisztál (MDA).
titíe, titii, s.f. - Partea rotundă a pălăriei: "Da’ să-m scrie numele / Pă t’it’ia clopului" (Papahagi 1925: 271). - Cf. tichie (< tc. takke).
tizărói, -oaie, (tizeroi), s.f. - (bot.) Plantă cățărătoare ce crește în pădure, pe trunchiuri de arbori (Papahagi 1925): "M-or jeli și mândrele…/ În tri joi, cu tizăroi" (Bârlea 1924 I: 106). - Probabil din tisă sau tisar.
tízăș, -i, (tizeș), s.m. - 1. Garant, chezaș. 2. Organizator al dansului. - Din magh. kezes. tizmáș, -i, s.m. - Dușman, potrivnic, invidios: "Beu-ar și tizmașii mei, / Să crape inima-n ei" (Ștețco 1990: 339). - Der. dial. din pizmă "invidie, ciudă" (< sl. pizma).
toácă, toace, s.f. - 1. Placă de lemn pe care se bate ritmic, cu două ciocănele, pentru a se anunța serviciul religios la biserică sau pentru a face un anunț în sat. În exp. uscat ca o toacă = foarte slab. Ucigă-l toaca = diavolul. 2. Despre o încăpere care rămâne goală prin furt sau prin confiscarea bunurilor din ea. 3. (astr.) Numele popular al constelației Pegas. - Der. regr. din toca "a ciocăni, a lovi, a bate" (< lat. *toccare).
toág, -uri, s.n. - Avere, proprietate; câmp, imaș (atestat în Ieud, Seini, Bușag și Bicaz). Pe toag, toponim în localitatea Bușag (Tăuții Măgherăuș). Toagul nemților, toponim în localitatea Bicaz (necropolă tumulară din epoca bronzului). Vezi și tog "proprietate prin comasarea unor terenuri" (Bulgăr 2007). - Din magh. tag "lot, parcelă" (MDA).
toaít, s.n. - Aliaj din argilă din care se confecționau, în trecut, pipele (Hotea 2006). - Et. nec.
toc, -uri, s.n. - 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău (ALR 1971: 356). 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. 4. Cadru de ușă sau de fereastră. 5. Condei. - Sl. tokŭ, cf. magh. tok.
tocánă, -e, s.f. - (gastr.) Mămăligă; făină de mălai fiartă în apă cu sare. Termen utilizat doar în satele de pe Mara și Codru, până în Vad și Săpânța; coleșă (pe Iza și Vișeu) (ALR 1971: 519). Termen atestat doar în Maramureș și Sătmar; în restul țării se folosește invariabil mămăligă (ALR 1965: 1111). - Din magh. tokány (MDA).
tocănắu, (tocăner), s.n. - Băț cu care se amestecă mămăliga (tocana); făcăleț (ALR 1971: 520). - Din tocană + -ău.
tocmíș, -uri, (tocmeală), s.n. - 1. Înțelegere, negociere, târguială; acord, convenție. 2. Logodnă: "Vine și vameșul / Și ne strică tocmișul" (Bârlea 1924 II: 249). - Din tocmi (< sl. tŭkŭmiti) + -iș.
tocormán, -uri, s.n. - 1. Nutreț obținut din plante furajere. 2. Ovăz (sau porumb) semănat des și recoltat ca nutreț. Atestat doar în Trans. și Maram. - Din magh. takarmány (MDA).
toflánă, adj. - (ref. la găini) Cu pene pe lăbi (Faiciuc 1998). - Cf. toflă (< germ. Toffel "papuc").
tofológ, -i, -loagă, (toflagă), adj. - Om leneș, care se mișcă greu; molâu (Hotea 2006). - Cf. fofolog.
tói, -uri, s.n. - Ceartă, sfadă. - Din tc. toy "banchet, ospăț" (DER, DEX).
toí, toiesc, vb. intranz. - A certa, a mustra, a sfădi: "Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind" (Bârlea 1924: 9). - Din toi "ceartă".
toít, -ă, adj. - Certat (cu cineva): "Faceți bine și viniți, / Să nu umblăm și noi toiți" (Bilțiu 1990: 72). - Din toi "ceartă" + -it.
tojmági, (toșmaj, tuoșmaj), s.m. - (gastr.) Tăiței (paste făinoase); lașt'e, răstăuțe: "Mi-ai făcut niște tojmaji, / Numai cu boii să-i traji" (Bilțiu 1990: 93). Termen atestat în zona Vișeu, Moisei, Borșa (ALR 1971: 305). Circulație intensă în zona Moldovei. Toșmag, poreclă în Dragomirești. - Din tc. tutmac, cf. rus. tukmacĭ (DER).
tolcér, -e, s.n. - Pâlnie. - Din magh. tölcsér "pâlnie".
tolopắț, -uri, s.n. - Deschidere circulară situată lângă vatra cuptorului cu șăs și utilizată pentru uscarea obiectelor în timpul iernii. Acest adaos al vetrei, întâlnit la cele mai vechi forme de cuptoare din Lăpuș, este caracteristic zonei și apare extrem de rar în alte părți ale țării (Stoica, Pop 1984: 81). - Et. nec.
tomálă, -ele, -i, s.f. - 1. Întocmire, învoială (Țiplea 1906). 2. Ospăț înainte de nuntă; credință, logodnă (Memoria 2001). - Din s. dial. tomneală "potrivire".
tómna, (tumna), adv. - Tocmai, chiar: "Facu-și drum pe unde nu-i, / Tumna p’ângă casa lui" (Calendar 1980: 99). - Din tocmai (< sl. tŭkŭma).
tomní, tomnesc, (tocmi), vb. tranz. - 1. A repara, a drege: "Și-o bătut mama pe tata / De ce n-o tomn'it covata" (Calendar 1980: 16). 2. A aranja, a ordona: "Zină batăr până-n prag / Și-mi tomn'e cununa-n cap" (Memoria 2001: 108). - Din tocmi "a repara" (< sl. tŭkŭmiti).
tomoiágă, s.f. - 1. Iarbă cosită (Antologie 1980): "Mai bine, mândruț, m-oi fa / Tomoiagă pă dumbravă, / M-a ciunta cui i-oi si dragă" (Antologie 1980: 320). 2. Toponim în Maramureș. 3. Nume frecvent în zona Moisei. - Et. nec.
ton, -uri, s.n. - 1. Vas de lemn în care se pune varza la acrit; budâi (ALR 1971: 331): "De curet’i din ton, murat" (Calendar 1980: 16). 2. Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; bute (ALR 1971: 487). - Din germ. Tonne "butoi" (MDA).
topăncúț, s.m. - 1. Opincă. 2. Papuci (de obicei croșetați) (Birdaș, 1994, Rohia). - Din topancă (< magh. topánka); germ. Opanke "opincă".
topílă, -e, (topt'ilă), s.f. - Groapă cu apă unde se pune cânepa la topit și care are un șanț de intrare a apei și un altul de scurgere, amenajate pe malul unei ape: "De-ai fi tu bărbat cu milă / Duce-o-ai și la topt'ilă" (Bilțiu 2002: 250). - Din srb. topilo (MDA).
torcățắl, s.m. - v. turcățăl.
torján, -uri, s.n. - Coada de lemn a măturii: "Cu torjanu măturii" (Bârlea 1924: 201). - Cf. strujan (din struji "a strivi, a ciopli").
torojní, torojnesc, (toroști), vb. refl. - A se zdrobi: "Ș-o picat badea pe oauă, / Oauăle s-o torojnit" (Bârlea 1924 II: 217). - Cf. magh. tor "a (se) zdrobi"; Formă expresivă (MDA).
tórt, -uri, s.n. - Fir tors de cânepă sau in; pânză, țesătură din fire de cânepă: "Eu port cămașă de tort / Și mândruții drag i port" (Ștețco 1990: 314). - Lat. tortus.
toșmáj - v. tojmaj.
totolóz, -i, (totoloț), s.n. - Făină neamestecată, care se strânge ghemotoc și rămâne nefiartă: "Cum se face totoloz / Ca tocana cea de orz" (Bârlea 1924 II: 276). - Formă expresivă; Probabil cf. tot "întreg" (< lat. totus).
tráistă, -e, s.f. - Sac mic, făcut din pânză groasă ori din lână, în care se pune merindea; straiță: "Multă lume-ar vre' purta / Clopu', pana și traista" (Ștețco 1990: 343). - Termen autohton, cf. alb. trastë, trajstë (Hasdeu 1894, Brâncuși 1983); Din rom. provin magh. tarisznya, ucr. tajstra, rus. taistra.
tráge, trag, vb tranz. - A zice, a intepreta la un instrument muzical sau vocal, a cânta. Probabil sensul primar a fost de "a cânta la vioară; a trage cu arcușul": "Eu să-mi trag una de jele" (Ieud 1987). - Lat. *tragere (= trahere).
tráre, trăiri - Curte, gospodărie: "Gospodăriile au o structură neomogenă, cu trăiri (curți) mai largi sau mai strâmte, în completarea cărora se găsesc mici grădini de legume" (Faiciuc 1998: 45; Dragomirești); "Porțile serveau ca intrare în trare" (idem, 83). - Et. nec.
trăgăná, vb. intranz. - 1. A cânta, a doini: "Mândră-i horea, săraca / Da’ nu-i cine-o trăgăna" (Calendar 1980: 51). 2. A adia, a bate: "Vântu trăgănară, / Merele pt'icară" (Calendar 1980: t. 14). - Din trage "a cânta".
trăgấn, -e, (tragăn), s.n. - Boală a vitelor produsă de o ciupercă, caracterizată prin apariția unor umflături. "Bubă ca și mărinu" (Papahagi 1925): "Tragân are vaca când nu pulpa întreagă, ci numai o țâță, două se umflă. Leacul: o fată trebuie să înconjure pulpa cu poala cămeșei, zicând: «Fugi, trăgătoare / Că te-ajunge poală / De fată fecioară" (Țiplea 1906: 514). - Lat. *traginare (Pușcariu, Rosetti, Candrea cf. DER).
trấmbiță, -e, (trâmbd'iță, trâmbițătoare), s.f. - Instrument muzical pastoral; tulnic: "Lung de 2,90 m până la 3,10 și făcut din lemn ușor învelit în tinichea, ea [trâmbița] este un instrument eminamente păstoresc, din care se cântă cu mâna rezemată cu cotul în coapsă" (Papahagi 1925). - Din sl. trabica (DER, DEX). Din rom. provine ucr. trymbita (Candrea).
trăsúră, -uri, -ure, s.f. - Cusătură cu modele românești, pe fond negru (în satele de pe Mara și Cosău). Sens atestat doar în Maram. - Din tras + -ură.
treásc, -uri, s.n. - Tun mic, primitiv, folosit în trecut pentru a produce jocuri de artificii sau pocnituri la petreceri, la serbări (Coman 2004). - Din sl. trĕskŭ (DEX).
trebăluí, trebăluiesc, vb. intranz. - A lucra, a face tot felul de treburi mărunte: "Nu ni-i lene a lucra și de dimineața până seara trebăluim" (Iadara, 2011). - Din treabă (< sl. trěba) + -ălui.
tréncheș, -ă, adj. - Ușor amețit din cauza băuturii; pilit, cherchelit; șumăn, hamot’it (ALR 1969: 228). - Din trenchi (cf. trinc < germ. trink) + -eș (MDA).
tricolíci, s.m. - (mit.) v. vârcolac.
tricozắnie, -ii, s.f. - În expr. a face tricozănii = a face ceva nepermis, ceva amendabil. - Et. nec. (MDA).
trínci, -uri, s.n. - Țuica de la urmă, după a doua distilare, "coada"; țuslă. - Din germ. trink.
tríșcă, triște, s.f. - Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: "Au o lungime de 15-20 cm. și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie" (Morariu 1937: 178). - Creație expresivă, cf. tilincă (DER).
troácă, troci, s.f. - 1. Cutie; școtuie. Troacă de moșini = cutie de chibrituri. 2. Recipient din lemn sau tablă în care se dă mâncare la porci; albie; valău, halău (ALR 1971: 297). - Din germ. dial. Trog.
troágăr, -e, s.f. - 1. Targă. 2. Căruță mare (Lenghel 1979): "Tăt v-o dus cu trenurile / Și 'napoi cu troagările" (Papahagi 1925: 203; Vișeu de Jos). - Din germ. Träger "cărăuș, hamal; vehicul".
troágnă, -e, s.f. - (înv.) 1. Secreția mucoasei nazale; zalfă (ALR 1969: 59). 2. Guturai, răceală: "Îi plin de troagnă, cum zicea demult" (ALR 1969: 170). - Et. nec. (MDA).
trócă, adj. fem. - Mică, scundă de înălțime. Opusul lui marțole "înaltă" (ALR 1969: XIX). - Et. nec.
troián, troiene, s.n. - 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ■ La sud de Moisei se află "muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș" (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. "Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi" (Bilțiu 1999: 146). "Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus" (Marmația 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) - pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). - 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; "Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara" (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. "Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești" (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. "Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, "drum de picior, cărare". În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944).
tróiță, troițe, s.f. - Cruce mare de lemn sau de piatră așezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiță de hotar din Maramureș este Troița Rednicenilor (Berbești), din sec. XVIII. În expr. a sta troiță = a sta nemișcat: "Și cu mâinile troiță se roagă" (Memoria 2001: 33). - Din sl. troica.
tronf, - uri, s.n. - Atu (la cărțile de joc). - Din magh. tromf (< germ. Trumpf).
tropotí, tropotesc, vb. intranz. - A juca, a dansa; a lovi pământul cu picioarele în timpul dansului: "Și mândrele tropotind" (Papahagi 1925: 74). - Din trop (formă onomatopeică) + -oti.
tróscot¹, -e, s.n. - Zgomot, trosnet, gălăgie: "Troscot în pădure" (Papahagi 1925: 299). - Din trosc "cuvânt care imită zgomotul produs de o trosnitură, de o rupere" (formă onomatopeică) + -ot.
tróscot², (troscoțel), s.m. - (bot.) Plantă erbacee, cu tulpina ramificată, cu flori verzi. Iarbă roșie (Polygonum aviculare L). - Din sl. troskotŭ.
trúdă, trude, s.f. - Oboseală, osteneală, strădanie, efort. - Din sl. trudǔ "muncă".
trudí, trudesc, vb. intranz. și refl. - A munci din greu, a depune efort; a se osteni: "Că de când trudesc cu voi / Da’-s mai albu decât voi" (Papahagi 1925: 238). - Din sl. truditi.
trúhu, interj. - Cuvânt care imită sunetul trâmbiței: "Truhu, mamă, truhu, tată / Oile furatu. / Trihuri, huratu / Pă mine legatu" (Antologie 1980: 373). - Formă onomatopeică.
trúșcă, trușt'e, s.f. - Curcă (Maleagris gallopavo), pasăre de curte. Atestat în satele de pe Iza, Vișeu, dar și Budești, Hoteni. - Din ucr. truška (MDA).
trușcói, s.m. - Curcan. - Din trușcă + -oi.
túduman, -i, s.m. - 1. Strigăt de ajutor. 2. Incendiu, pârjol, foc mare: "De-oi mai trage mai o vară / Te las lume-n foc și pară. / De-oi mai trage mai un an / Te las, lume,-n tuduman" (Calendar 1980: 90; Valea Stejarului). - Din magh. todomány (MDA).
tudumăní, tudumănesc, vb. intranz. - A striga, a țipa, a zbiera (pentru a chema în ajutor): "Când cineva s-a rătăcit și strigă în codru, cel care aude întreabă: «Măi, cine se tudumăne?»" (Calendar 1980: 109). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei sub forma todomăni "a țipa" (DRDT). - Din tuduman.
tugleán, tugleni, s.n. - Partea rămasă din tulpina porumbului după recoltare; bâlie, tuljan: "Vântu' aducea pe sus și tugleni cu el" (Bilțiu 1999: 105). Formă neat. - Probabil din tuljan, cu un intermediar tulean, tulan.
tuí, tuiesc, vb. tranz. - 1. A lovi (Papahagi 1925). 2. A înnebuni (pe cineva) (DER). Cf. adj. tui "țicnit, nebun" (Bulgăr 2007). - Creație expresivă (DER).
túioș, -a, adj. - Nebun, zăpăcit. - Din tui + -oș.
tul, -ă, adj. - Mut; slab de minte, prostănac. - Cf. trul (< germ. Troll).
tulán, tuleni, (tulian, tulean, tuleu), s.n. - Tulpină de porumb (în zona Săcel, Moisei, Borșa); jmet’elină, bâlie, turjan (ALR 1971: 406): "Priponit de un tulean" (Ștețco 1990: 157). - Din sl. tulŭ "cilindru gol" (Cihac, Candrea cf. DER).
tulipán, -e, s.n. - (bot.) Lalea (Tulipa gesneriana). - Cf. magh. tulipán, germ. Tulipan(e) (MDA).
tulúc, -i, s.m. - 1. Vițel, juncan: "Om tare cât doi tuluci, adică doi junci" (A. Radu 1941: 14). 2. Pui de urs (în Săcel, Vișeu și Borșa) (ALR 1973: 576). Tulucu, poreclă în Dragomirești. - Din magh. tulok "junc" (Țiplea 1906).
túmna, (tomna), adv. - Tocmai, chiar. - Cf. tocmai (< sl. tokma).
tupí, tupt'esc, (utupt'i, hutupt'i), vb. intranz. - 1. A se ascunde, a se piti: "Și piatra o răsturnați / Și-ntr-aceie vă utuptiți / Și-ntr-aceie vă porciți" (Bilțiu 1990: 290). 2. A se astupa la ochi: "Un jucător ascunzânzdu-și ochii cu mâinile se spune că tupt'ește, în timp ce ceilalți se ascund prin grajduri, cotețe sau alte cotloane" (Lenghel 1979: 222). - Probabil din astupa (< lat. adstuppare, de la stuppa); Cf. piti, tupila (MDA).
túpu, s.m. - În expr. de-a tupu = de-a ascunselea. Cel care se astupă la ochi. - Din tupi.
turcățắl, (torcățăl), s.m. - (bot.) Holbură: "Pă Iza-n jos, holbură; îi spunem torcățăl pentru că să torce sângur pângă mălai, ca siru pă fus când torce femeia" (ALR 1971: 409; Moisei). - Din toarce (< lat. troquere, cf. it. torcere) + -ățăl.
turdulucá, vb. refl. și intranz. - A (se) rostogoli. - Din turduluc "tăvălug".
turiác, s.n. (tureac) - Carâmbul cizmei: "Fă-mă, Doamne, liliac / La mândruca în turiac" (Bârlea 1924 I: 218). - Et. nec. (DEX).
turíș, -uri, s.n. - 1. Loc improvizat prin bătătorirea zăpezii, unde se pune nutrețul, direct pe pământ, pentru hrănirea oilor, iarna (Bilțiu 1990). 2. Paie rămase de la vitele cornute, care se dau cailor (Bud 1908). 3. Țarc (turiște): "În turișul oilor" (Lenghel 1985: 221). - Cf. turiște, toriște (< bg. torište) (MDA).
túriță, -e, s.f. - (bot.) Plantă erbacee cu flori albe sau verzi, acoperite cu peri, care se agață de hainele oamenilor și de lâna oilor (Agrimonia eupatoria L.). Buruiană de friguri. Se folosește în medicina populară pentru boli de plămâni (Borza 1968: 12): "Frunză verde de turiță / Am drăguț peste uliță" (Bârlea 1924 I: 249). - Din srb. turica (DEX).
turliptin, -i, s.m. - (bot.) Afin sălbatic, chiperul lupului, lemn câinesc (Daphne mezereum). Se folosește în medicina populară contra durerilor de dinți și pentru spălarea vitelor contra păduchilor (Borza 1968: 57). - Et. nec. (MDA).
túrmătă, turmete, s.f. - Pleavă, gozuri; resturi rezultate din treieratul grâului: "În paie ne-om împiedica, / În turmată ne-om îneca" (Memoria 2004-bis: 1.361). - Cf. târnomată (< bg. tărnomet) (MDA).
turș, -i, (târș), s.m. - 1. Pădure tânără. 2. Specie de brad pitic. 3. Copac mic, arbust: "Turșuleț mărunt era / Când eram de vârsta ta" (Memoria 2004-bis: 1.195); "Caprele, mânca-le-ar lupii, / Că mă poartă pân tăț turșii" (Bilțiu 1990: 61; Cupșeni-Lăpuș). - Din slv. trš.
túrtă, turte, s.f. - (gastr.) Foaie sau "pătură de aluat" din care se fac tăiețeii (ALR 1971: 306). - Lat *turta (= torta "pâine rotundă").
turtulúc, -i, s.m. - Bulgăre (de zăpadă); bruj, bulz, boț (ALR 1973: 667). - Din turduluc.
turtulucá, vb. refl. și intranz. - A (se) rostogoli (Hotea 2006). - Din turtuluc.
tut, -ă, adj. - Prost, tont (Țiplea 1906). - Din germ. Tute.
tuz, -uri, s.n. - Cureaua de la îmblăciu; oglăji. - Probabil cf. tuzluc (< tc. tozluk).
tuzmultúră, adj. s. - Cu părul vâlvoi, nepieptănat. Poreclă dată unor femei, în Oncești (ALR 1969). - Et. nec. (MDA).