Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera D

Jump to navigation Jump to search
Litera C Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef
Litera D
Litera F



dábilă, -e, (dabd'ilă). s.f. - Namilă, animal mare, greoi. (Fig.) Femeie mare, grasă: "Scapă-mă, Doamne, de dabila asta" (ref. la Fata Pădurii; Bilțiu 1999: 210). - Din dăbălăza "a se bosumfla" (DER).

dáina, (duinu), s.f. - Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: "Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc" (Bârlea 1924 II: 190-191). - În relație, inclusiv semantică, cu dăina "a legăna" și dăinuș "leagăn", dar și cu lituan. daina "cântec popular".

dalb, -ă, adj. - Alb, imaculat: "Mai în jos, pă la tiotori / Scrisă-s dalbe sărbători" (Calendar 1980: 15). "Florile dalbe" (ref. în colinde). - Din alb (< lat. albus), de + alb.

darác, -e, s.n. - Utilaj mecanic de prelucrat lâna, care a înlocuit tradiționala hrebdincă: "Daracul vechi era acționat cu mâna și avea două palete dreptunghiulare, cu mânere. În partea inferioară exista un câmp de cuie din sârmă. Una din palete, pe care se pune lâna, era fixată pe un scaun sau pe o laviță, iar cealaltă, în formă de pieptene, trăgea lâna și o scălmăna"; "Daracele acționate de apă sunt instrumente mai recente. Ele au existat la Vad și la Remetea Chioarului. Azi daracele sunt acționate cu curent electric. Numărul lor s-a redus odată cu apariția stofelor de fabrică" (Șainelic, 1996, 64). - Din tc. tarak, darak (Șeineanu cf. DER).

dăbălát, -ă, (dăulat, dăbălăzat), adj. - 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: "Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate" (Bilțiu 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: "Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat" (Bilțiu 1990: 317). - Probabil inițial dăbălăsat, din *daba "buză" + lăsat.

dănțăúș, -i, s.m. - Dansator. Dănțăuși, poreclă pentru locuitorii din Cupșeni-Lăpuș. - Din danț (înv.) "dans" (fr. danse, cu fonetismul it. danza, cf. germ. Tanz) + -ăuș.

dăngălắu, -i, adj. s. - Tăntălău, tont (Memoria 2004). - Probabil din dang, danga "care imită sunetul unui clopot", cf. dăngăni + -ălău.

dăráb, -uri, s.n.; dărabă, -e, s.f. - Bucată, porție, felie. Dărabă, poreclă în Borșa (Mihali, Timiș 2000). - Din magh. darab "bucată".

dărălắu, s.n. - 1. Râșniță. 2. Teasc. - Din dărăli + -ău.

dărălí, dărălesc, vb. tranz. - 1. A sfărâma, a măcina. 2. A toca. 3. A stoarce. - Din magh. daral "a măcina".

dărătúră, -i, s.f. - Nuiele care se împletesc pe fuștei, pe urzeală, la coșurile împletite; "nuielile folosite pentru împletitură sunt curățate de coajă, cu excepția celor care formează ultimele rânduri de la partea superioară" (Stoica, Pop 1984). - Probabil din îndărăt + -ură.

dăulát, -ă, adj. - v. dăbălat.

dăulí, dăulesc, vb. refl. - A se jeli, a se văieta: "Mult mă vait și mă dăulesc" (Memoria 2003, 39). - Probabil din dăula "a se istovi, a se apleca".

dấcă, s.f. - 1. Împotrivire, încăpățânare. 2. Supărare, mânie. 3. Ciudă. 4. Dușmănie. - Et. nec. (MDA).

dấcos, -oasă, adj. - 1. Încăpățânat. 2. Arțăgos. 3. Răutăcios. 4. Glumeț. - Din dâcă + -os.

dấjdie, -ii, s.n. - Probabil element component al colibei păcurărești sau gardul împrejmuitor al stânii: "Pe mine legatu, / De furca colibii, / De marginea dâjd'ii" (Antologie 1980: 373; Berbești, 1930). - Et. nec.

dâmb, -uri, (dâmboc), s.n. - Deal, colină: "Du-te 'ntoarce turma-ncoace, / De pă văi, de pe dâmboace" (Lenghel 1985: 230). - Din magh. domb "deal".

dârjáuă, dârjale, (dârjă, îndârja), s.f. - Coada mai lungă a îmblăciului; codorâșt'e (ALR 1973: 828). - Din sl. družalo "manivelă" (Candrea, Scriban cf. DER).

dârlái, -uri, s.n. - 1. Cântec (de dragoste, de dor); doină: "Buhăitul zimbrilor, / Dârlăitul zânelor" (Memoria 2004-bis: 1188). 2. Strigătură la horă. Atestat doar în Maram. - Din dârlâi / dârlăi "a cânta dintr-un instrument", cf. dârlă "bucium".

dârlăí, dârlăiesc, (dârlâi), vb. intranz. - A cânta, a hori, a zice o hoare. - Cf. dârlă.

dârloágă, -e, (dârlog), s.f. - Căruță veche și spartă (Hotea 2006). - Probabil formă onomatopeică, ref. la zgomotul produs de căruță (dârla).

de-a-una, adv. - Totodată, în același timp: "Jos la ele cobora, / De-a-una le și hrănea" (Ștețco 1990: 92).

decúng, -uri, (dicung, decum), s.n. - (mil.) Tranșee (ALR 1973: 724). - Din germ. Deckung "apărare, acoperire".

dejdiná, dejdin, vb. tranz. - A rupe în două, a despica, a frânge: "...cum a venit Omul Nopții și a d'ejd'inat-o pe Fata Pădurii și cum a prăjit-o acolo pe tăciuni și a mâncat-o" (Bilțiu 1999: 170). - Probabil din dezbina "a desface, a rupe, a despărți".

dehămát, -ă, adj. - 1. Fără hamuri. 2. (ref. la haine) Nearanjat; cu hainele descheiate. - De(s) + ham (< magh. hám) + -at.

délniță, -e, s.f. - 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. Delniță, top. în Sălsig-Codru, în Lunca Someșului. Toponim în Rohia-Lăpuș, "peste care se pare că a curs pârâul Rohia către râul Lăpuș" (Birdaș, 1994). - Cf. ucr. dil'nyc'a (DEX); după Miklosich, ucr. dil' provine din rom. deal (< sl. dělǔ).

demnicát, -ă, (dimnicat), adj. - 1. Tăiat (sau rupt) în bucăți, ciopârțit. 2. Distrus, nimicit: "Dară din pușcă-mpușcat / Și din sabie d'imnicat" (Papahagi 1925: 80) - Lat. *demicare, de la mica "bucățică" (DER).

deóchi, -uri, s.n. - (mag.) "Boală ce se capătă prin vrăjire cu ochii" (Țiplea 1906): "Dacă cutare om rău la ochi se uită pătrunzător la altul și nu-și aduce aminte de sine, atunci acela la care se uită e deochiat. Fiindcă suferința aceasta e crezută ca efect al privirii ochilor, ea se numește deochi, adecă boala provocată de ochii răi. Cel deochiat are dureri de cap, puțină fierbânțeală, aprinderea feții și n-are poftă de mâncare și de regulă cade într-o stare de moleșeală, de nu poate lucra nemica. Ca preservative în contra deochiului, mai ales la copii, se pun la mână nasturi albi legați cu ață sau panglică roșie, ca privitorii să-și aducă aminte că-l pot deochea" (Ioana Ofrin, 60 ani, Oncești, cf. Bârlea 1924 II: 334). - De + ochi.

derdelúș, -uri, s.n. - Loc în pantă unde se dau copii cu sania. - Et. nec. (MDA).

derége, dereg, (derede, deré), vb. tranz. - 1. A curăța bucatele (grâul, secara) de semințe străine și de gunoi (Țiplea 1906): "A ta-i plină de ovăs, / De cela ce nu-i deres" (Țiplea 1906: 470). 2. A repara. 3. A potrivi gustul unei mâncări: "Nu știu ce deré" (Faiciuc) - Lat. diregere "a conduce" (> rom. a drege).

derépt, (drept), prep. - (înv.) Pentru, cu: "...o au cumpărat (...) drept 7 florinți" (Dariu Pop 1938: 38; Chechiș, 1790). - Lat. directus (DEX); Lat. derectus (Pușcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

deságă, desagi, s.f. - Traistă confecționată din pânză țesută în patru ițe în carouri. - Din ngr. disakki (on), bg. disagi.

descấntec, -e, s.n. - (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): "La 1650, 18 iulie, o femeie (din Baia Mare) care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug" (Meruțiu 1936: 25). - Des + cântec (< lat. cano, canto "a cânta").

descobilá, (descobdila), vb. tranz. - A lua plugul de pe cobilă (= suport care servește la transportarea plugului pe drum): "Plugu l-o descobd'ilat / Și pe brazdă l-o mânat" (Bârlea 1924: 21) - Des + cobilă ( < sl. kobyla).

desfăcá, desfac, vb. tranz. - 1. A îndepărta pănușii de pe știuleții de porumb. 2. A desprinde boabele de pe cocean: "Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori și fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârșitul acestei munci" (Dăncuș 1986: 45). - Lat. *disfabicere (Candrea-Densusianu).

despletí, despletesc, vb. tranz, refl. - A (se) desface din împletitură; a(-și) desface cosițele. Cu referire la despletirea părului de către femei, în semn de doliu; în același context bărbații umblau fără clop pe cap timp de trei zile: "Fetele s-or despleti / Și pe mine m-or jeli" (Calendar 1980: 129). - Des + (îm)pleti.

destiliná, destilin, (det'ilina), vb. tranz. - A separa, a despărți. - Probabil opusul lui înt'ilina, împt'ilina "a lega", cf. a împila (lat. *impillare).

destrunocá, vb. intranz. - A despărți, a învrăjbi: "Cine ne-o destrunocat / Aivă moarte de 'nnecat" (Țiplea 1906: 471). - Des + (în)trunoca.

destulí, vb. refl. - A se îndestula, a se sătura: "Cu hore s-o destulit" (Papahagi 1925: 204). - Din destul (de + sătul).

desțeleníre, -i, s.f. - Tehnică utilizată pentru obținerea de noi parcele arabile. Toamna se tăia ogorul (se ara) cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să înghețe, iar primăvara se ara din nou (Dăncuș 1986: 40). - Des + (în)țeleni (< srb. celina).

détilin, adj. - Separat: "Și caprele cele se aleg dintre oi d'et'ilin, nu vreau a umbla cu oile" (Papahagi 1925: 326). - Der. regr. din detilina "a despărți".

detiliná, vb. tranz. - v. destilina.

deț, -uri, s.n. - Unitate de măsură pentru lichide, echivalent cu 25 sau 50 g. Uzual: un pahar de horincă. - Cf. germ. Dezi(liter), magh. déc (Țurcanu 2005).

diác, dieci, s.n. - 1. Cântăreț bisericesc. 2. Student, școlar. - Din sl. dijaku.

dícă, dici, s.f. - Unitate de măsură pentru cereale, echivalentă cu aproximativ 25 kg. - Et. nec. (MDA).

dicúng, s.n. - v. decúng.

didíc, s.m. - "Un număr relativ mic de sate ale raionului Lăpuș, între Târgu și Lăpușu Românesc, formează zona foarte caracteristică a Lăpușului, numită de către localnici Didic" (Bănățeanu 1965: 133). - Et. nec.

diecíoară, s.f. - Învățătoare. - Din diac + -icioară.

digán, adj. - Sănătos: Uzual, în expr. Să fii d'igan!. - Et. nec.

dijdíță, -e, s.f. - 1. Scândura laterală a patului. 2. Ghizd la fântână; gardină. - Din ghizd (cf. sl. gyzda "podoabă") + -iță.

dílcoș, -i, s.m. - Haiduc; tâlhar; ucigaș: "Te-am lăsat cu oamenii, / Nu-n codru cu d'ilcoșii" (Bilțiu 1998: 214). - Din magh. gyilkos "vinovat".

dilí, dilesc, vb. tranz. - A lovi, a bate: "Soarele-l ardea, / Ploaia îl dilea, / Grâu' gazdii bine se cocea" (Bilțiu 1996: 380). - Posibil în relație cu țig. da-, part. dilo "a da" (Graur cf. DER).

dilíș, -uri, s.n. - Adunare, sfat: "Unde fac diliș domnii" (Bârlea 1924 II: 20). - Din magh. gyűlés "adunare".

dilișî, vb. refl. - A se strânge, a se aduna: "Domni-o stat și-o dilișât / Și pe nime n-o găsât" (Papahagi 1925: 181). - Din magh. gyűlésez "a se aduna".

dimnicát, adj. - v. Demnicát.

dilíu, adj. - 1. Nebun. 2. Năuc, zăpăcit. - Din tc. deli (MDA).

dínte, dinți, s.m. - (bot.) Arpagic (Allium schoenoprasum L.); horcede (Borza 1968: p.15). - Lat. dentem.

díplă, -e, s.f. - Coardă (de vioară): "Când aud d'ipla zâcân' / Picioarele nu mă țân"; "Când aud arcul pe d’iplă" (Ștețco 1990: 270). - Din magh. gyeplő "hăț, curea".

diplắu, dipleie, diplauă, (d'aplău), s.n. - Parte a hamului alcătuită din curele sau frânghii, cu care se conduc caii; hățuri. Termen atestat doar în nordul țării (ALR 1956: 293). - Din magh. gyplő "hăț".

diresătúră, -i, s.f. - Resturi rezultate din separarea boabelor de grâu de alte semințe și impurități. - Din derege (< lat. diregere) + -tură.

Diucă, (D'eocă), n. pr. - Hipocorastic de la Gheorghe, în formă diminutivă: D'eord'iucă, D'eord'eoacă. Nume utilizat frecvent în onomastica rom., în perioada medievală, până în sec. XX. - Din gr. georgos "fermier, lucrător al pământului" (geo "pământ", ergon "muncă").

diúg, adj. - 1. Hoit, cadavru. 2. Cal slab, mârțoagă. 3. Leneș, trândav, puturos (Bud 1908). - Din magh. dög "mortăciune" (Bud).

dizdít, -ă, adj. - Îngrădit: "Nice fântână d'izd'ită, / Nice grădină îngrădită" (Bârlea 1924 I: 219). - Din dizd, ghizd (< sl. gyzda) + -it.

dobalắu, s.n. - Băț cu măciucă în vârf, folosit pentru a bate toba (Hotea 2006). - Din dobă + -lău.

dobáș, -i, s.m. - Toboșar. Dobași, poreclă pentru locuitorii din Vad-Maramureș, "fiind foarte buni muzicanți" (Ivanciuc 2006: 84). Dobei; neamul Dobeilor din Borșa: "unul a fost toboșar (dobaș) în armata împăratului Anstriei" (Mihali, Timiș 2000). - Din dobă + -aș.

dóbă, -e, s.f. - Instrument muzical; tobă. - Din magh. dob.

dohán, s.n. - Tutun (Nicotiana tabacum): "Nouă gazda ni-i dator / Cu-o păpușă de dohan" (Calendar 1980: 143). - Din magh. dohány "tutun".

dóhot, -uri, s.m. - Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiț. - Din ucr. dehotǐ.

dolomán, -e, s.n. - Suman cu mâneci lungi, tivit cu postav (negru) la poale și la buzunare; căput (Bilțiu 1996). - Din germ. Dolman.

domn, -i, s.m. - 1. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva. Proprietar de pământ, grof (D. Pop 1978): "Cela ce e îmbrăcat cu haine nemțești (orășenești), cu excepția jidanilor" (Țiplea 1906); "Cei mai mari domni sunt cei de la cătane" (Țiplea 1906); "Prin domni, țăranul (maramureșean) înțelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici și administrativi, adică pe unguri" (Papahagi 1925: 87). 2. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod. 3. "În limba veche, domn înseamnă gospodar sau țăran liber, dar și stăpân. Cu această funcție el apare invocat și în incipitul unor colinde: Cel domn bun să veselește sau Scoală-mi-te, domnuț bun / Și scoală și slujnicele / Să măture tăt curțile (Bilțiu, Acta Musei, 2004: 110). 4. Dumnezeu: "Șade Domnu Dumnezău, / Șede-n lance rădzămant" (Papahagi 1925: 233). 5. Isus Cristos: "Ș-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos" (Papahagi 1925: 232). - Lat. dom(i)nus.

dóniță, -e, s.f. - Vas, găleată de lemn, în care se mulge laptele. - Cf. pol. do(j)nica "vas pentru muls", din sl. dojnica "oaie de lapte", ceh. donice "vas" (Cihac, Tiktin cf. DER).

dor, doruri, s.n. - 1. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință: "Am avut și eu un dor / Să am pe lume fecior; / Doru mi s-a împlinit / Și-un pruncuț mi-am dobândit" (Calendar 1980: 18). 2. Supărare, mâhnire: "Să n-am prunc de ciupăit / De dor m-aș fi prăpădit" (Calendar 1980: 17). 3. Suferință pricinuită din dragoste pentru cineva: "Eu îi spun că nu mi-i dor, / Da' de la inimă mor; / Eu îi spun că nu-l doresc, / La inimă mă topesc" (Calendar 1980: p.64). 4. Atracție erotică: "Asară pe la opt ceas / Doru mândrului l-am tras; / Eu m-am culcat pe perină, / El m-o rupt de la inimă. / Când m-o rupt, m-o clătinat / Și de pe somn m-o sculat. / Mă trezesc și mândru nu-i, / Numa scris numele lui / Pe d'ijd'ița patului" (Calendar 1980: 62). 5. Personificare a dragostei, similar cu Zburătorul: "La mijlocu codrului, / Unde stau porțile-nchise, / Fetele pe tablă scrise, / Prinde doru-a mă-ntreba: / - Doară caț pe cineva? / - Cat pe cel cu pană verde, / Sus i Dumnezău, nu-l rebde / ... / Că m-o-nvățat sărutată / Și m-o lăsat supărată; / Și m-o-nvățat a ibdi / Și m-o lăsat a dori" (Papahagi 1925: 167). - Lat. podolus (< dolare "a durea"), cf. it. duolo, fr. deuil, sduelo, port. dó.

dorovăí, dorovăiesc, vb. tranz. - A face curățenie în casă în ajun de sărbători (Papahagi 1925). În Maramureșul din dreapta Tisei e atestată forma dorvăi "a face curățenie" (DRT). - Et. nec. (MDA).

dósnic, adj. - Retras, izolat, îndepărtat. În expr. Dosnicu de către Soare = Luna: "Mai bine eu că m-oi fa / Un dosnic de cătă Soare. / Cât îi umbla lumea mare / Pă mine nu mi-i afla-re. / Când îi fi la răsărit, / M-oi întoarce la sfințit" (Antologie 1980: 232). - Din dos "spate" (< lat. podossum) + -nic.

dosói, s.n. - Ștergar din pânză de calitate inferioară, utilizat la șters vasele: "U, iu, iu, nănașe mare / N-are cămeșe și poale. / Că și-asară o fo' la noi / Învârtită-nt-on dosoi" (Bilțiu 2002: 131; Oarța de Sus). - Din dos + -oi.

doțânțéa, doțânțele, s.f. - Nasture de zinc cusut pe șerpar: "Mai bine eu că m-oi fa / Doțânțele mânânțăle" (Țiplea 1906: 439). - Probabil ref. la valoarea banului folosit ca și nasture.

dozilí, vb. refl. - A se usca; a fi pălit de soare: "Măieranu l-o dozilit, / Todoran s-o războlit" (Bârlea 1924: 58). - Et. nec. (MDA).

dragomán, -i, s.m. - Conducătorul unei lucrări forestiere (Gh. Pop 1971). Posibil, în trecut, cu sensul inițial de "interpret, traducător", deoarece lucrările forestiere industriale erau coordonate de meșteri austrieci. - Din ngr. dragomanus "tălmaci".

draíci, s.m. - Ferăstrău cu mâner la un singur capăt, utilizat la tăiatul pe lung al butucilor și la confecționarea scândurilor. - Probabil de la draibăr (< germ. Treibbohrer).

drániță, -e. s.f. - Șindrilă, șiță; scândurică subțire, prevăzută cu șanțuri, care se îmbină una cu cealaltă; spre diferență de șiță "scândurică simplă". Se confecționează din lemn de esență tare. - Din rus. dranica (Cihac cf. DER).

drấmbă, -e, s.f. - Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: "...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște" (Papahagi 1925: 125). Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. - Din ucr. drumba.

dréglă, -e, s.f. - Perie pentru lână; hrebdincă, razilă (ALR 1971: 501). - Et. nec.

dric, dricuri, s.n. - Punctul culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; miez, toi: "În dricu iernii..." (Faiciuc 1998) - Din magh. derék "centru" (DER).

dricár, -uri, s.n. - Plapumă umplută cu pene; dună. - Cf. dricală "plapumă cu fulgi" (< magh. derékaly).

dríglu, drigle, s.n. - Vergea de fier cu un capăt ascuțit, iar în celălalt un fel de lopățică, folosit la curățarea găurilor de mină; gratișcă (Șainelic 1986). - Din sl. drugati "a tremura" (DER).

dripălí, dripălesc, vb. tranz. - A bătuci; a încâlci (cu picioarele). - Cf. dripi "a bătători pământul" (< srb. drpati "a târi, a rupe"); Cf. germ. trippeln, drippeln.

dripéliște, s.f. - Bătătură, loc bătucit: "Unde s-adună-n cărare, / Fac-își dripeliște mare" (Țiplea 1906: 456). - Din dripăli "a bătuci".

dríșcă, -ște, s.f. - Unealtă folosită de zidar pentru a nivela tencuiala. - Din srb. drska (MDA).

drișcuí, -esc, vb. tranz. - A nivela tencuiala. - Din drișcă + -ui.

droáie, adv. - În număr mare. - Cuvânt autohton, cf. alb. droe "groază" (Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

droángă, drongi, s.f. - Clopot din tablă pentru oi sau vite. Droangă, poreclă în Bârsana și Valea Stejarului. - Probabil formă onomatopeică, referitor la zgomotul produs; sau de la droagă "căruță hodorogită" (< rus. droga).

drob, -uri, s.n. - Bucată mare și compactă de ceva: "La Ispas c-on drob de caș".(top. în Săcel) Drobodava, pârâu, afluent al Izei; tradiția locală vorbește și despre cetatea Drobodava, situată în apropierea pădurii Măgura, între Săliștea de Sus și Săcel (Grad 2000: 14). - Din sl. drobǐ, cf. srb. drob, rus. drobǐ "bucată" (DER).

drobșór, (drogșor, drobișor), s.m. - (bot.) Nume dat mai multor arbuști: Genista tinctoria L., utilizat în industria textilă casnică (se extrage culoarea galben-portocaliu, cu care se vopsește lâna); Isatis tinctoria L. (pentru prepararea unei culori albastre ca indigoul); Hypericum perforatum (sunătoare); se folosește în medicina populară la dureri de stomac, boli de ficat, de rinichi, eczeme etc. (Borza 1968: 86). - Din ucr. drok (Candrea, Scriban cf. DER) + -șor.

drópot, s.n. - Dans specific maramureșean: "În Maramureș, jocul ce-l dansează feciori și fete, perechi-perechi, stă în două părți: dropotit și învârtită" (Țiplea 1906). - Din tropot (< trop).

drúgă, drugi, (drugalău), s.f. - Fus mare cu care se toarce lâna pentru cergi și gube (Dăncuș 1986). - Din srb. druga.

drujíncă, drujinci, (strujincă), s.f. - 1. Felie. 2. Parcelă de pământ. 3. Porție: "Nouă gazda ni-i datori / Cu-o drujincă de horincă" (Bilțiu 1996: 70). - Cf. drugină, drughină, drug/drugă (< srb. druga).

drúșcă, druște, s.f. - Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: "Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druștele" (Bârlea 1924 I: 108); "Tăt stelele, / Druștele, / C'acele mi-s verele" (Țiplea 1906: 417); "Druștele-s doauă; ele cos steagul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă" (Papahagi 1925: 318). - Din ucr. družka (< sl. družika, "prietenă").

dubálă, s.f. - Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop 1984). - Din dubi "a tăbăci" + -ală.

dubí, dubesc, (dubd'i), vb. tranz. - A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte (ALR 1956: 531). - Din ucr. dubyty.

ducucí, ducucesc, vb. intranz. - A necăji. - Et. nec. (MDA).

ducucít, -ă, adj. - Necăjit, sărman: "Câtu-s eu de ducucită" (Papahagi 1925: 326). - Din ducuci + -it.

dudăí, vb. tranz. - 1. A fugări, a alerga: "Merge-i tu, li-i dudăi, / Până-n fundu' grădinii" (Bârlea 1924 II: 200). 2. A șuiera, a bate cu putere, cu intensitate: "Când vântuțu-a dudăi" (Șieu, 1925). - Formă onomatopeică.

dudắu, s.n. - (bot.) Cucută (Conium maculatum). Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze mari, flori albe și fructe brun-verzui, întrebuințată ca medicament. - Cf. magh. dudva (MDA).

dúinu, s.f. - v. daina.

duléu, (dulău), s.n., - Drum peste arături. Toponim frecvent (în zona Codru). - Din magh. dülő "porțiune de hotar".

dumánă, s.f. - Nume dat vacilor născute într-o zi de duminică. - Din duminică (< lat. dominica).

dumbrávnic, s.n. - (bot.) Plantă ierboasă aromată, perenă, care crește în păduri de fag și stejar (Melittis melissophillum). În Maramureș se mai numește și cânepa-codrului (Bârlea 1924). Utilizată (în medicina populară) în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronșic etc. - Din sl. donbravǐnǔ.

dúnă, -e, s.f. - Plapumă umplută cu fulgi de pene; dricar. - Din magh. dunyha, germ. Daunendecke "pilotă" (Țurcanu).

durgălắu, -uri, s.n. - Scândură de un lat de palmă, lungă de 80 cm., prevăzută cu zimți, cu ajutorul căreia se netezesc (se calcă) țesăturile de pânză mai groasă. - Din dura "care imită zgomotul unui obiect care se rostogolește" (formă onomatopeică), contaminat cu drug(ă) + -lău.

durgălí, durgălesc, vb. tranz. - A călca rufele cu durgălăul și cu maiul. - Din durgălău, cf. durui, durăi, duriga "a rostogoli".

duruí, duruiesc, vb. tranz. - A rostogoli: "Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată" (Papahagi 1925: 321). - Din dura; cf. durăi.

durzắu, (durdzău), s.m. - (bot.) Jneapăn, pin, ienupăr (Pinus mugo Turra). Brad pitic: "Mamă, din prăguțu' tău / Crească-ți iarbă și durzău" (Brediceanu 1957: 40). - Et. nec. (MDA).

dúșcă, duște, s.f. - Cantitate de băutură care se poate bea dintr-o singură înghițitură. - Din srb. za dušak "fără să respire", rus. duška "răgaz" (DER).

duștulí, duștulesc, vb. intranz. - A fierbe borcanele cu murături într-un vas cu apă. - Cf. tistuli " a fierbe, a distila".

dútcă, dutce, (dupcă), s.f. - Monedă veche de argint, de 10 și 20 de cruceri: "Na, mândră, ține-mi tașca, / Că am două dutce-n ea" (Bârlea 1924 II: 295); "Taie o dutcuță de dzece creițari în patru" (Papahagi 1925: 321). - Din ucr. dudok.