Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera B

 

bábă, babe, s.f. - v. băbătie.

babíță¹, babițe, s.f. - Rață (Papahagi 1925). - Din bg., srb. babica (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (babéc) (Bakos 1982).

babíță², babițe, (babdiță), s.f. - (med.) Diaree (de regulă, la sugari) (Memoria 2001). - Din bg. babici.

baboánță, -e, (baboantă), s.f. - Babă; bătrână arțăgoasă, supărăcioasă (Bilțiu): "Trebuie s-o ieie crucea femeie văduvă și curată, nu fiece baboanță" (Bilțiu 2001: 63). - Din babă (< sl. baba), contaminat cu clonț, cloanță, cf. Baba Cloanța (personaj din basme).

báci, s.m. - Mai-mare peste păcurari la stână (în zona Borșa - Moisei - Săcel). În alte regiuni din Maramureș se utilizează vătav (ALR 1971: 382) sau ambii termeni: "Baciul este conducătorul stânei și personajul principal; corespunde cu baca la stânele din Cehoslovacia și Polonia. Baciul este angajat de către stână și plata lui variază după învoială. […] El are obligația de a supraveghea bunul mers al stânei, dacă oile sunt «bine purtate» la pășune și păcurarii nu le lasă «să zacă pe munte», ca să se îmbolnăvească. Baciul mai are grijă să atragă atenția păcurarilor să nu umble prin locurile unde se ține ursul. Tot de datoria baciului este de a controla pagubele și a face distribuirea lucrului între păcurari. El mai pregătește și mâncarea ciobanilor" (Morariu 1937: 184). - Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Împrum. din rom.: srb. bač, blg. bač, baču, ceh. bača, pol. baca, ucr. bac, magh. bács, "cioban" și bácsi, "bade, nene" (Macrea 1970).

báer, s.n. - v. baier.

bagắu, -uri, s.n. - Tutun, tabac. În expr. a ține bagău = a mesteca tutun: "Amândoi moșii fumau cu pipa și țineau bagău" (Memoria 2004-bis: 1.283; Desești). "Fetele din satu meu / Dohănesc și țin bagău" (Memoria 2001: 102). ■ Bagău (Bagoaie), poreclă în Dragomirești (D. Pop 1970). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "scrum de tutun" (DRT). - Din magh. bagó "tutun de mestecat" (Cihac, DA cf. DER).

bagnét, -uri, s.m. - Baionetă (Bârlea 1924). Cuțit soldățesc (DRT): "Nici călare, nici pe jos / Fără cu bagnetu scos" (Bârlea 1924: 284). - Din germ. Bajonett "baionetă".

bái, -uri, s.n. - Necaz, supărare: "Lasă, nu-i bai, mândrior, / Că m-ai lăsat să trag dor" (Papahagi 1925: 197); "Nu te bucura de baiul altuia" (Lenghel 1979: 214). ■ (med.) Baiul cel mare, baiu cel rău = epilepsie; beteșâg (ALR 1969: 167). - Din magh. baj "necaz" (< sl. boj "calamitate").

báie, băi, s.f. - 1. Exploatare minieră subterană; mină; ocnă. 2. Carieră de piatră (Borșa, Giulești). Baie de piatră = pietrărie (ALR 1973: 675). ■ Baia Mare, Baia-Sprie, Băița, Băița de sub Codru, Băiuț (localități în județul Maramureș). - Lat. *bannea, balnea, cf. it. bagno, fr. bain, sbaño, port. banho (DER); Magh. banya provine din rom. (DER).

báier, -e, (baer, baior, bair), s.n. - 1. Brâu, cureaua de la tașcă, legătură de desagi (Papahagi 1925). 2. Ață, sfoară de legat cămașa ori sumanul la gât (Bud 1908): "Pă baieru trăistii mele / Scrisu-i numele tău, lele" (Ștețco 1990: 297). - Lat. bajulus "hamal" (Crețu, Philippide, Candrea-Densusianu, DA, DEX); "Baier e străvechi, specific românesc" (Russu 1981).

baláce, s.f. - (bot.) Clopoțel de pădure, iarba limbii (Streptopus amplexifolius) (Borza 1968). - Probabil din bal "alb" + -ace.

baláur, -i, (balaor, bălaur), s.m. - (mit.) Dragon, zmeu, șarpe; monstru. Ființă fantastică întruchipată sub forma unui șarpe uriaș, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, șapte, nouă sau 12 capete. Conform credințelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureș, de unde ies în ziua de Paști și care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilțiu 1999: 27): "Ci te fă șarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolțate, / Cu par de foc încălțate" (Memoria 2001: 18). "La Cornu Gutâiului / … / Unde bea balauru" (Papahagi 1925: 160). - "Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»" (DER); Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983), cf. alb. boljë, bollë "șarpe".

báligă, -i, -e, (balega). s.f. - Excremente de animale mari. - Cuvânt autohton, cf. alb. baigë (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

bálmoș, -uri, (balmoj, balmuș), s.n. - (gastr.) Preparat culinar din caș fiert în lapte dulce, în amestec cu făină de mălai: "Se pun două găvane de jintuit în căldărușe, apoi un găvan de lapte dulce și un găvan de apă. Când e prea dulce, se adaugă lapte acru. Căldărușa se pune apoi la foc și se fierbe în clocot ½ oră, mestecându-se mereu. Se adaugă în urmă făină de mălai, «ca pentru coleșă» și se mai fierbe în clocot 15 min., apoi se amestecă în jur cu coleșerul până ce iese untul din jintuit de trece peste balmoș" (Georgeoni 1936: 80). - Creație expresivă (Iordan); Posibil să fi suferit influența lui valma, valmeș "amestecat, bălmăjit", din sl. valŭmŭ "amestecat" (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (bálmos) (Bakos 1982).

báloșă, -e, adj. - (ref. la capre) De culoare albă (Georgeoni 1936: 36). - Din bal, băl "alb" (< sl. bĕlŭ "alb") + -oșă.

baltág, -uri, (băltag, bâltag), s.n. - Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: "Cu baltagu-ncolțurat" (Calendar 1980: 5). - Din tc. baltak (Șeineanu cf. DER).

balț, -uri, s.n. - 1. Laț, ochi, nod (Memoria 2004). 2. Năframă de mireasă; voal (Papahagi, 1925). Ștergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie (Stoica, Pop 1984; Lăpuș): "Eu-s fecioru cu bujoru / Și-am zânit cu bălțișoru" (Ștețco 1990: 27). - Lat. balteus "cingătoare" (NDU, MDA).

banát¹, -uri, s.n. - Necaz, supărare, mâhnire: "Să n-am prunc de legânat / Mi-aș trăi tot cu bănat" (Calendar 1980: 17). - Din magh. bánat "tristețe, mâhnire".

Banat² - Regiune, ținut în vestul României: "Eu să n-am de legănat / Trece-aș dealu în Banat" (Calendar 1980: 17). Moroșenii peregrinau pe timpul verii, la câmpie, în Banat, unde lucrau până toamna, când se întorceau acasă cu bucate. - Din ban "rang boieresc; guvernator", cf. lat. med. banatus.

bancútă, -e, (băncută, băncuță), s.f. - Monedă de 50 de bani; odinioară (în Trans.), monedă de 20 de creițari (DER): "Câte paie pă casă / Atâtea bancute pă masă" (Bilțiu 1996: 338). - Din germ. Banknote.

bándă, bande, s.f. - Orchestră, ceterași (Memoria 2004). - Din germ. Bande "bandă, ceată" (DEX).

barabói, s.m. - (bot.) Cartof (Solanum tuberosum); picioică, corompei, cloșcă (ALR 1971: 440). - Din bg. baraboj "cartof" (Cihac; DA); Cf. ucr. barabolya (DER).

barabór, -i, s.m. - Țapinar, lucrător la pădure: "Săracii baraborii, / Cân’ s-adună doi și tri / Iuti să pun și-ș beu banii" (Ștețco 1990: 232). - Et. nec.

bárem, adv. - Măcar, cel puțin. - Din tc. barim (< pers. bari).

barșón, -oane, s.n. - 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): "În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii" (Bănățeanu 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): "Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile" (Memoria 2001: 81); "Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop" (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006, 149): "La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi". Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest "zorzon" modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. - Din magh. bársony "catifea".

barșoní, -esc, vb. tranz., refl. - 1. A (se) îmbrăca cu haine confecționate din catifea, purpură. 2. A oferi cuiva zgărdane cu panglici din catifea: "Mândrulucu meu Ion, / Da' mă poartă cu barșon. / Batăr cât m-ar barșoni / Eu nevastă nu i-oi fi" (Bârlea 1924, I: 250). - Din barșon "catifea".

bártă, -e, s.f. - Tivitura de sus a izmenelor, cioarecilor sau rochiei [fustei], prin care trece brăcinarul (Bilțiu): "Când lega oarece bărbat, zâce că trebe să iei brăcinariu de la un om mort și să i-l pui în barta gatiilor la cine vrei să îl leji" (Bilțiu 2001: 111; Oncești). - Din germ. Borten (MDA).

bárță, -e, s.f. - Adeverință, dovadă, act oficial. "Act eliberat de Consiliul Popular pomicultorilor pentru a-și putea fierbe țuica" (D. Pop 1970): "Poți cosî pă unde-i vre / Numai barță de-i avé" (Lenghel 1985: 593). Atestat în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "chitanță". - Et. nec. (MDA).

bárză, adj. - (ref. la oi) Albă cu trăsuri negre pe la ochi sau jumătate albă, jumătate neagră (Precup 1926: 25). - Cuv. autohton; cf. alb. bardhë; Din rom. provine ucr. barza "oaie cu pieptul alb".

bátăr, (batâr), adv. - Măcar, chiar, cu toate că, cel puțin; berem, barim: "Batăr cât el s-ar ruga" (Calendar 1980: 16). - Din magh. bátor "îndrăzneț, curajos" (NDU).

bátcă, batce, s.f. - 1. Nicovală mică de fier pe care se bate coasa (Săpânța, Rona, Petrova); ileu. 2. Bucată de fier lată și încovoiată ce servește la închiderea porții (Nistor 1977: 22). Zăvor; vârtej, rigli. - Din ucr. babka (NDU).

batúl, -ă, adj. - (bot.) Soi de măr nobil (Malus pumila); mere batule (Borza 1968: 105): "În anii de recoltă bună se exportă 200-300 de vagoane de mere de soiuri nobile (Ionatan, Batul etc.) în Cehoslovacia, Ungaria, Germania, Siria și Palestina" (Demeter, Marin 1935: 87). - Et. nec.

băbătíe, băbătii, (babă, băbuie, băbâcă), s.f. - 1. Element din sistemul de evacuare a fumului provenit de la cuptor; este construit din bârne de lemn, lipite cu lut și are o formă piramidală; este amplasat în tindă, la nivelul plafonului. Are rolul de a aduna și a răci fumul ce se ridică de la hornul vetrei (Șainelic 1986: 77). 2. Parascântei la casele țărănești vechi, situat în pod (Bilțiu): "Mai demult, o avut așé băbâcă-n pod, ca un cuptor din lespez’ de piatră, și acolo îl puné p’on șir de drod" (Bilțiu 2001: 280). - Din babă (NDU) + -ătie; Cuv. rom. preluat în magh. (babatyi; bobotyi) (Bakos 1982).

băbițất, -ă, (băbdițat), adj. - Descântat contra diareei. - Din babiță2 + at.

băboní, vb. tranz. - v. boboni.

băcíe, băcii, s.f. - Stână, cu sensul restrictiv de "locație în care se prepară lactatele". - Din baci + -ie.

băcít, s.n. - Meșteșugul prelucrării laptelui (Georgeoni 1936: 82). - Din baci + -it.

băcuiéț, -e, (băcueț), s.n. - 1. Sac mic, desagă: "Vara o sapi cu hârlețu, / Toamna-o cari cu băcuiețu" (Papahagi 1925: 228). 2. (fig.) Mic de statură, pitic: "Stau feciorii să să bată / De la-un băcuieț de fată" (Papahagi 1925: 219). - Contaminare dintre magh. bacó și săcuieț (MDA).

băiéș, -i, s.m. - Lucrător în mină; miner. - Din baie "mină" + -eș.

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. - (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: "Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl" (Bârlea 1924 I: 310). Valea lui Băl, toponim în Rohia-Lăpuș; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza la Săliștea; Bălan, nume de familie provenit dintr-o poreclă sau un supranume ("blond"). - Din sl. bĕlŭ "alb" (DA, DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Brâncuși 1983) din radicalul i.-e *bhel "strălucitor, alb".

bălái, bălaie, adj. - 1. (ref. la părul oamenilor) Blond. 2. (ref. la animale) Cu părul sau lâna albă sau alb-gălbui: "Cu oile bălăiele" (Lenghel 1985: 217). Bălaia, nume care se dă vacilor albe. - Din băl "alb" + -ai; Cuv. rom. preluat în magh. (baláj) (Bakos 1982).

Bắlgrad - Alba Iulia, oraș în Transilvania. Toponim ce apare frecvent în versurile populare maramureșene. - Traducerea slavă a denumirii latine a localității.

băltág, s.n. - v. baltag.

bălțát, -ă, adj. - (despre animale) Cu părul sau cu penele de diferite culori. - Lat. balteatus "încins, încununat" (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA); Din rom. provine ucr. balec "pestriț" (Candrea) și magh. belc (Bakos 1982).

băncútă, s.f. - v. bancută.

băndúră, -e, s.f. - Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi 1925): "Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură" (Bârlea 1924 II: 380). - Din germ. (Ver)band "baieră, bantă, betelie" (Țurcanu 2005).

băntăluí, băntăluiesc, vb. tranz. - A lovi, a atinge, a vătăma: "[Mătrăguna] o pune lângă on pom, să nu o poată nime s-o băntăluia" (Bilțiu 2001: 231; Săliștea de Sus). - Cf. magh. bántalom (MDA).

bănuí, bănuiesc, vb. intranz. - 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea 1906): "Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si" (Viman 1989: 269). 3. A duce dorul. - Din magh. banni (DEX), cf. banat "regret, părere de rău".

bănuít, -ă, adj. - Supărat, necăjit. - Din bănui + -it.

bărbănóc, -oace, -ci, (bărbânoc), s.n., m. - (bot.) Plantă ierboasă, perenă, cățărătoare, cu flori albastre sau violete. Saschiu (Vinca minor): "Trăiește în pădure, la răcoare; se pune între pietrele fântânii; se fac cununi la mireasă" (Calendar 1980: 65); "Fântână cu bărbânoc, / Mi-o făcut codru soroc" (idem: 70). - Din ucr. bervinok (DLRM, DEX); de la prototipul sl. *barvinoku, cf. ucr., rus. barvinok (DER). Vișovan (2002) menționează că bărbânoc este, în graiul lăpușean, denumirea populară a brebenului (Corydalis Marshalliana). Ipoteza e confirmată indirect de Borza (1968: 180), când menționează brebeni, brebenoc ca alte denumiri pentru bărbânoc.

bărbấnță, -e, (berbință), s.f. - Vas de lemn, confecționat din doage, legate cu două arcuri de fier, utilizat la păstrarea brânzei în timpul iernii; putină: "Cașul se sfărmițează și să sară. Se frământă bine, apoi se așază în bărbânță. Brânza care este menită să rămână pe iarnă trebuie ermetic înfundată în bărbânță; în scopul acesta se pune pe deasupra brânzei un strat de lut, iar pe deasupra, fundul de lemn. Astfel este pregătit peste timpul iernii; de regulă se întoarce bărbânța cu gura în jos, să curgă ceva izvarniță, ce ar fi în brânză" (Bârlea 1924 II: 646); "Că ai tri berbinț cu brânză" (Papahagi 1925: 228); "Până țăsă-un cot de pânză / Mânc-o bărbânță de brânză" (Ștețco 1990: 221). Bârbință, poreclă în Bârsana (Lenghel 1979: 132). - Cf. magh. berbence > ucr. berbenicja (Cihac, Gáldi, DEX); Termenul rutean provine din rom. (Miklosich, Drăganu); Terminologia pastorală este preponderent autohtonă.

bărbânțát, -ă, adj. - Mare, bombat, gras: "Bob de grâu mare"; bobat, mășcat. -Din bărbânță + -at.

bărc, -uri, (berc), s.n. - Smârc, desiș, tufiș; pădurice. - Din magh. berek "pădurice pe malul unei ape".

bắrcă, (bercă, bârcă), s.f. - Oaie cu lâna creață și măruntă: "Să-mi cumpere bârcă neagră, / Să-mi cos o chemeșă neagră" (Bilțiu 1990: 191). ■ Bărcărie, "adăpost pentru oi în câmp", toponim în Odești-Codru (Odobescu 1973). - Probabil din v. germ. brecha (< germ. Bruch "fragment"), prin intermediul unui cuv. sl. (DER); cf. srb. birka "oaie cu lâna creață" (Cihac), care ar putea proveni din rom. (DA cf. DER).

bărcuí, bărcuiesc, vb. tranz. - A capta roiurile de albine sălbatice în știubeie. Practică atestată până la mijlocul sec. XX în Maramureș (Dăncuș 1986: 62). - Din bârc "lemn mic de prins albine" + -ui.

bărcuíre, s.n. - Vânătoare de albine sălbatice. - Din bărcui + -re.

bărdălí, bărdălesc, vb. tranz. - A ciopli cu barda: "Cu barda să bărdălească, / Cu securea să cioplească" (Bilțiu 1996: 323). - Din bardă (< germ. Barte, magh. bárda) + -li.

bărdáș, -i, s.m. - Tâmplar; cioplitor în lemn. - Din bardă + -aș.

bărnác, -e, adj. - (despre culoarea feței, a părului sau a ochilor) Negricios, oacheș, brunet (ALR 1969: 12; Papahagi 1925): "Vai de mine, bine-mi place / Mândruța care-i bărnace" (Ștețco 1990: 304). - Din magh. barna "brunet".

băsádă, băsade, (besadă), s.f. - Vorbă, cuvânt; conversație, taifas: "Gruișor cu slujnica / Că li-i una besada / Și blidu și lingura" (Memoria 2001: 104). - Sl. besĕda, cf. magh. beszéd (< sl.).

băsădí, băsădesc, (băsădui), vb. intranz. - A vorbi, a sta de vorbă; a sta la taifas. - Din băsadă.

bătáie, bătăi, s.f. - Război, bătălie (ALR 1973: 723). - Lat. battalia, der. regr. de la battualia (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA), cf. it. battaglia, port. batalha, sbatalla, alb. bëtajë.

bătrâní, -esc, vb. intranz. - (rar.) A îmbătrâni; a deveni bătrân, înaintat în vârstă: "Frunza gălbiné de vânt, / Omu bătrâné de gând" (Papahagi 1925: 172). - Din bătrân (< lat. veteranus).

bâh, -uri, s.n. - 1. Maladie, boală, criză. 2. Apucătură, snagă: "Și când i-a veni lui bâhu acela, apoi să vezi cum prindea de oameni…" (Bilțiu 1999: 302). - Et. nec.

bấhă, bâhe, s.f. - 1. Presimțire, vâlfă: "Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păți" (Faiciuc 1998). 2. Poftă, chef: "I vine bâhă de dus" (Faiciuc 1998). - Et. nec.

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. - A aiuri, a vorbi fără înțeles: "Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind" (D. Pop 1978: 176). - Din magh. bolyo(n)gni "a tulbura, a rătăci" (Gh. Radu 1970).

bấlc, -uri, s.n. - Băltoacă, mocirlă. Bâlc, nume de familie. - Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

bâlie, bâlii, s.f. - Tulpină. Tulpina porumbului (sens general); turjan, jmet’elin, tuleie (ALR 1971: 406). Tulpina florii-soarelui (D. Pop 1978). Lujer de bostan (Memoria 2004). Vrej de castraveți; ziță. - Din s. bylije "ierburi" sau din ucr. byl’e "tulpini" (DA cf. DER).

bârcă - v. bărcă.

bândigắu, bândigauă, bândigaie, (bârdâgău), s.n. - Maț, intestin: "Iute lovește calul, îi scoate bârdâgauăle" (Bilțiu 1990: 430). - Cf. bârdan "pântece".

bấrsă, -e, s.f. - Element din compunerea plugului de lemn. Bucata de fier care leagă cureaua și brăzdarul de grindei: "Uitându-mă după dânsa / Mi s-o rupt plazu și bârsa. / Eu făcându-mi bârsă nouă / Mni s-o rupt grindeiu’n doauă" (Țiplea 1906: 493). - Drăganu (1920: 27) propune sensul de "mesteacăn" (în limba traco-dacică): bârsa plugului putea fi confecționată din lemn de mesteacăn sau frasin; Cuv. autohton, cf. alb. vërz (NDU).

bâț, -uri, s.n. - Băț de chibrit; șălitră, măcăuță, moșâni (ALR 1971: 295). - Posibil din bâț "mișcare rapidă, dintr-o parte în alta".

bâzdărí, bâzdăresc, vb. intranz - A fugi, a alerga; a bozălui. În expr. bâzdăresc vitele = fuga vitelor pricinuită de insecte (Birdas 1994): "Cân’ fug marhăle de înfocăciune, de căldură, apoi aceea îi că bozălea" (Papahagi 1925). - Din bâză "insectă; albină", cf. bâzoi "viespe", bânzar "bondar, tăun".

Béci - Viena, capitala Austriei: "Hai, mândră, să mă petreci, / Numai până acolo-n Beci" (Bârlea 1924: 101). - Din cuman. beč "fortificat" (DA; Pușcariu), cuvânt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei (DER).

bédă, -e, s.f. - 1. Nevoie, necaz, pacoste. 2. Drac. 3. Om isteț. - Din sl. bega, ucr. biga (MDA).

belciúg, s.n. - Inel de metal, verigă. - Din sl. belŭčugu, cf. rus. belčug.

belciugát, -ă, adj. - Îndoit, încovoiat. (ref. la oi) "Cu coarnele cârligate așa de tare, încât i se bagă în ochi" (Precup 1926: 24). - Din belciug + -at.

beltéu, beltee, belteauă, s.n. - Leagăn: "Vut-o bate Dumnezău / Tălpile de la belteu, / Lemnu' din leagănu meu" (D. Pop 1978: 84; Băsești). - Din magh. bölcsö "leagăn".

bendéu, -auă, s.n. - Stomac, burtă. - Din magh. böndö.

berbínță, s.f. - v. bărbânță.

bércă, s.f. - v. bărcă.

bérdă, s.f. - Prăpastie, râpă mare; corhă, beucă. Termen atestat doar în Maram. - Probabil din *bârdă, în rel. cu bârdan "stomac", cu sensul general de "adâncitură, scobitură".

bérleș, -uri, s.n. - Căptușeală (Faiciuc 1998): "Și-o zâs să-l pui [condeiu de gâscă] în berleșu di la cheptari, să nu să leje de mine nimica" (Bilțiu 2001: 308). - Din magh. bélés "căptușeală".

besádă, s.f. - v. băsadă.

beteág, -ă, adj. - Bolnav, suferind: "O floare aflai, / În sân o-aruncai, / Beteagă pt'icai" (Calendar 1980: 7). - Din magh. beteg "bolnav".

betegós, -oasă, adj. - Bolnăvicios. - Din magh. beteges "bolnăvicios".

betejí, betejesc, (betejî), vb. refl. - A se îmbolnăvi: "Mândra me s-o betejât / C-o spălat asară-un blid" (Memoria 2001: 102). - Din beteag "bolnav".

beteșíg, -uri, (beteșâg, beteșug), s.n. - (med.) 1. Boală. 2. Epilepsie; baiu cel mare. 3. Infirmitate. - Din magh. betegség "boală" (MDA).

bezér, bezări, s.n. - Volanele de la mânecile cămeșilor femeiești; fodre. Pe Valea Vișeului, a Izei și în depresiunea Șugatagului se folosesc bezeri la mâneci, la umeri și în jurul decolteului de la gât (=cămașă cu bezeri); aceste cămeși sunt purtate doar de tânăra generație, spre deosebire de cămeșile bătrânești, mult mai simple (v. Bănățeau 1965: 118). - Cf. pol. bryže "tiv încrețit", ucr. brižja "intestine" (DA, Scriban cf. DER).

bícă, bice, s.f. - Taur (Bos taurus). Atestat în Vad (Papahagi 1925). - Cf. rus. byk, pol. byk (Cihac cf. DER).

bicáș, -i, (bdicaș, bghicaș), s.m. - 1. Loc cu pietriș mult; pietriș. 2. Cremene; piatră albă de râu ("care se găsește din belșug în pârâul Bistrița"), cu care olarii (din Săcel) lustruiau vasele de ceramică nesmălțuite și arse la roșu (I. Pop 1970; v. și Dăncuș 1986: 79). Bicaz, toponim în Maramureș. - Din magh. békasó "sarea-broaștei" (MDA).

bicắu, bicauă, (bdicău), s.n. - Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: "Pușca nouă ruptă-n două / Și pe mine în bicauă" (Bârlea 1924: 13); "Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă" (Brediceanu 1957: 70). - Et. nec.

biciulí, biciulesc, vb. tranz. - 1. A comenta, a bârfi. 2. A face aprecieri (de regulă, ironice sau negative) despre cineva; a vorbi cu răutate despre cineva: "Ieșit-o femeile / Să ne vadă hainele. / Câte două, câte tri, / Să ne poată biciuli. / Biciulească cât de bine, / Că la noi nu ni-i rușine" (Bilțiu 2004: 121; Sălsig). - Din magh. becsülni (MDA).

bídă, bide, (bdidă), s.f. - Necaz, pacoste, supărare (Bud 1908; Papahagi 1925): "Mânca-ți-ar bida gura" (Bârlea 1924 I: 304). - Din obidă "chin, durere, zbucium" (< sl. obida). bidí, bidesc, vb. tranz., refl. - A (se) necăji, a trăi cu chiu, cu vai (Bud 1908). - Din bidă "necaz".

bilí, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. - 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALR 1971: 514): "Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…" (Bilțiu 1999: 114). - Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ "alb" (Cihac cf. DER), cf. ucr. biliti.

biliță, adj. - v. biță.

birắu, birăi, (bdirău, birai), s.m. - 1. Primar rural. Jude comunal: "De popă și de bdirău / Tătă lumea grăie rău" (Memoria 2001: 101). 2. Conducător, șef, vătaf. ■ Birăița, supranume în Moisei (Coman 2004: 37); Birăușu, poreclă în Bârsana (Lenghel 1979: 132). - Din magh. biró (Cihac, Gáldi, DER, DEX).

birăí, birăiesc, (bdirăi), vb. intranz. - A fi primar; a primări: "Și-ai bdirăit nouă ai" (Papahagi 1925: 234). - Din birău.

bíriș, -i, s.m. - 1. Argat, slugă la vite, vizitiu: "Și-a băgat biriși și s-o făcut gazdă mare, boier" (Bilțiu 1999: 153). 2. Din supranume a devenit nume de familie (Biriș, Birișiu, Birișan). - Din magh. béres "argat" (Bud 1908).

bírt, -uri, s.n. - 1. (înv.) Crâșmă (de țară); cârciumă; han. 2. Restaurant modest. - Din srb. birt < germ. Wirt(haus).

birtáș, -i, s.m. - Cârciumar, hangiu. - Din sl. birtaš.

bitáng, -i, (bditang, bitan), s.m. - 1. Străin: "Că o bditangă de om o d'init în sat…" (Papahagi 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard; ștrengar: "Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile" (Țiplea 1906: 455). - Din magh. bitang "bastard".

biță, (biliță, bdiliță), adj. - (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare (Georgeoni 1936; Precup 1926; Latiș 1993). - Posibil din albiță.

biușúg, -uri, (bdiușig, biușâg), s.n. - Belșug, prosperitate: "Și așa a trăit cu bdiușig ani de-a rândul" (Lenghel 1979: 199). - Din magh. böseg "belșug".

blândúșă, s.f. - v. brândușă.

bleándură, blendure, s.f. - Femeie cu moravuri ușoare (Bilțiu 1999). - Din bleandă "leneș, bleg, molâu" + -ură; Cf. săs. flander, germ. Flander "cârpă, zdreanță", Flanderl "fată ușuratică".

blehár, -i, s.m. - Tinichigiu; plevar. Termen atestat cu forme asemănătoare și în alte regiuni din Trans. (ALR 1956: 535). - Din plev "tinichea" (< germ. Blech "tinichea").

blem (blăm) - (înv.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., "să mergem, haide": "Blem, soră, la cununie" (Antologie 1980: 273; Țiplea 1906); "Blem la crâșmă să bem vin" (Brediceanu 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: "No, amu blăm în satu' acesta. Eu mă duc, da' tu rămâi aici" (Papahagi 1925: 304). 3. A veni; la imper., "vino": "Blem, mândruț, c-om mere-n lume" (Papahagi 1925: 177). "Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios" (idem, t. LXII); "Mâi, D’eord’iță, blăm în casă" (Țiplea 1906: 432). "S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă" (A. Radu 1941: 53). "Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate" (Țiplea 1906). - Lat. ambulo, ambulare ("a umbla") > îmbla(re) > umbla. Alături de cuv. formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).

blénci, -uri, s.n. - Briceag, cuțitaș (Memoria 2004: bis). - Et. nec.

blid, -e, s.n. - 1. Strachină de lut sau tablă: "Cer la mută de mâncat / Ié-mi dă blidu nespălat" (Memoria 2001: 100). 2. Farfurie, din lut ars, smălțuită și pictată, care se agață ca ornament pe pereții interiori ai caselor; mai demult, era un semn al bunăstării familiei respective: "Și-am uitat, mândră, să-ți spui / Câte blide-aveți în cui: / Patru cu a mâțului" (Memoria 2001: 102). - Din sl. blidŭ (Miklosich, DEX).

blidár, -e, s.n. - 1. Etajeră suspendată; suport pentru blide (=farfurii). "Blidaru din Țara Lăpușului, asemănător cu cel din Maramureș, Chioar sau Oaș, se confecționa dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se atașa un coș de forma unei iesle din nuiele sau șipci curbate («brățări») din arin, alun sau răchită. Blidarul își avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului și servea atât pentru ținut blide, cât și pentru ținut linguri" (Mirescu 2006: 124). 2. Blidaru, nume de familie frecvent în zona Odești-Codru. 3. (top.) Blidari, vale spre Firiza, la 16 km nord de Baia Mare; colonie silvică (Meruțiu 1936: 34). - Din blid "farfurie" + -ar.

blizgái, -uri, s.n. - Lapoviță, ploaie măruntă cu zăpadă: "O dat cu blizgai ieri dimineață" (Faiciuc 1998). - Et. nec.

blizgăí, vb. intranz. - A ploua mărunt (amestecat cu zăpadă), a burnița. - Din blizgai. blóder, -e, (blodăr, bloadăr), s.n. - Cuptor la soba cu lemne: "Am băgat o pt’ită în bloadăr" (Faiciuc 1998). - Cf. germ. Bratröhre "cuptor" (Țurcanu 2005).

boácter, -i, (boactăr), s.m. - 1. Funcționar, angajat al primăriei; cel ce strânge impozitele. 2. Cantonier (ALR 1964: 872). 3. Paznic de noapte, polițist. 4. Paznic de câmp, gornic, vătav, pândaș (ALR 1971: 421). - Din germ. Wächter "paznic" (DA cf. DER).

boárșe, (boașe), s.f., pl. - Testicule: "De-i deocheată de bărbat / Crepe-i boarșăle" (Ștețco 1990: 78). - Posibil der. dintr-un termen latin, cf. it. borse "pungă".

boboánă, boboane, s.f. - Vrajă, farmec, meșteșug, descântec: "Da-i dragă că ști boboane" (Papahagi 1925: 218). - Din magh. babona "superstiție" (Țiplea 1906).

boboní, -esc, (băboni), vb. intranz. - A vrăji, a fermeca: "De nu s-ar ști boboni, / Vai, Doamne, urânt-ar si" (Țiplea 1906: 480). - Din boboană "vrajă".

Bobotează, s.f. - Sărbătoare creștină (6 ianuarie) care marchează botezul lui Isus Cristos în apele Iordanului: "Îi sărbătoare di cele mari, ca și cum îi Crăciunu, că s-o botezat Isus în zua asta și să ține sus la noi zua asta" (Memoria 2001: 26; Cupșeni); "Boboteaza-l țâne-n brață / Sântion Sfântu botează" (Bilțiu 1996: 252). În Maramureș, cu acest prilej, au loc ritualuri magice de ursit; preotul umblă cu crucea și stropește cu agheasmă casele; în noaptea de Bobotează feciorii fură porțile fetelor; și tot atunci are loc scăldatul ritual la râu; există credința că "apa se preface-n zin", apele-s sfințite, de aceea nu se spală haine timp de nouă zile din ziua de Bobotează; se încheie ciclul sărbătorilor de 12 zile, ce marchează trecerea dintre ani. - Din (apă)-botează (cf. Pușcariu, DA, DEX); Formație artificială, din sl. Bogŭ "Dumnezeu" și botează (Miklosich, cf. DER), devenită populară prin intermediul bisericii (cf. sl. Bogojavlenije "Bobotează").

bobotí, vb. intranz. - 1. A pâlpâi, a arde cu flăcări trosnind (Papahagi 1925): "Focu-n vatră boboté" (Memoria 2001: 105). 2. A se umfla, a zvâcni: "Bubă și zgaibă ce coace, / Ce sparje, / Ce rușește, / Ce bobotește, / Ce urzâcă, / Ce beșică" (Bilțiu 1990: 275). - Probabil din bobot "flacără; foc mic" (< srb. bobot).

boboșí, vb. intranz. - A se umfla, a se bulbuca (Vișovan 2002). Bobojini (top.), fânațe în Larga. - Din boboș "bulbuc, gogoașă".

bocáie, s.f. - Urcior cu o capacitate mai mică de ½ de litru (ALR 1971: 311). - Probabil din bocal "pocal; vas" (< srb. bokal).

bociulíe, -i, (buciulie), s.f. - Boboc, mugur; căciulie; capsula cu sămânță de la floare: "Măghieran cu bociulie / Spune mândrului să vie" (Bârlea 1924 II: 134). - Contaminare dintre boboc și măciulie / căciulie.

bocotán, -i, (bogotan), s.m. - Om cu stare materială bună; găzdoi: "Optincuțăle-s pe bani, / Cismele-s la bocotani" (Memoria 2001: 101). - Din bogătan (< bogat + -an).

bócșă, -e, s.f. - Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguș și pământ, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obținerea cărbunelui de lemn (mangal) (v. Dăncuș 1986: 67). - Din magh. boksa (DEX).

bodíș, adj. - Mare, bulbucat, crescut. În expr. a se uita bodiș = a se uita mirat, uimit, surprins: "Ce te uiți, bade, bodiș / Că nu te sărut hiriș" (Ștețco 1990: 283). - Din boldiș "chiorâș, cu coada ochiului" (< a boldi "a căsca, a zgâi ochii"); Din sl. boda (MDA).

bodíu, -ii, s.m. - (ornit.) Uliu, eret (Memoria 2004). - Et. nec.

bogăreá, bogărele, adj. - (ref. la oi) Mică, îndesată, măruntă. "Așa dzâcem noi la oile mânunțele" (Papahagi 1925). - Cf. magh. bogár.

bogărél, bogărei, s.m. - Bou nu prea mare, dar bun de jug: "Și-mi dă patru bogărei / Să samăn eu grâu cu ei" (Bilțiu 1996: 101; Orțâța-Codru). - Cf. magh. bogár.

bogotán, s.m. - v. bocotan.

boháș, s.m. - v. buhaș.

boicoșí, (zboicoși), vb. refl. - A se rări, a se zbârci, a se ponosi: "Ș-amu, dacă-am bătrânit / Clonțu' mi s-o bătucit, / Penele s-o boicoșit" (Memoria 2001: 4). - Posibil în rel. cu boicoș "pițigoi".

boíme, -i, s.f. - Turmă de boi: "Sub Pt’iatra Gutâiului am ținut boime" (Papahagi 1925: 325). - Din bou (< lat. *bovum) + -ime.

bold¹, -uri, s.n. - 1. Ac. 2. Vârf ascuțit. 3. Ac cu gămălie. - Din sl. boldĭ "ghimpe, spin".

bold2, -uri, s.n. - Prăvălie, dugheană: "Și-om mere în boldurele / Și ne-om cumpăra curele" (Memoria 2001: 104). - Din magh. bolt "prăvălie".

bólfă, -e, s.f. - 1. Nodúl, gâlcă, umflătură, cucui; tumoare (ALR 1969: 8). 2. Cocoașă (în Borșa, Moisei și Vișeu). - Creație expresivă (DER); Din rom. provine ucr. bolfa "tumoare" (Candrea cf. DER).

bolí, bolesc, vb. intranz. - A zace pe pat; a fi bolnav: "Lerman zace și bolește" (Calendar 1980: 4). - Din sl. bolĕti (DEX).

bolostắu, bolostăuri, s.n. - Ochi de apă, baltă, lac, iaz: "Și pă fată o mânat / Tăt la tău, la bolostău, / Să scoată inu din tău" (Bilțiu 1990: 178). - Probabil din bulătău / bolotău "iaz noroios" (< rus. boloto).

bóndă, -e, (bundă), s.f. - Piesă de port care se pune peste cămașă, scurtă, fără mâneci și încheiată în față; tricotată, țesută, din postav sau din piele (Bănățeanu 1965). Adesea este confundată cu guba. În unele reg. se numește pieptar: "Lut pe mine nu puneți / Numai dragă bunda me" (D. Pop 1978: 324). - Din magh. bunda "șubă, cojoc".

bóndroș, -i, s.m. - Om mascat, acoperit cu piei de animale (bundă/bondă), încins cu o curea de care sunt legate talăngi. Masca de pe față e dizgrațioasă. Alaiul bondroșilor se manifestă pe ulițele satului în preajma sărbătorilor de iarnă și are menirea să îndepărteze spiritele rele (obicei conservat în Cavnic). - Probabil bondă + -roș, în relație cu bodrogăni "a face zgomot".

bont, boantă, adj. - Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. - Probabil forma nazalizată din but "trunchi" (NDU).

bontắu, -i, s.m. - Copac ciuntit la vârf (D. Pop 1978). - Din bont + -ău.

bontăní, (băntălui), vb. tranz. - A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: "Spărietu' de noapte, / De câni, / De mâț, / De bontănit, / De răstit" (Bilțiu 1990: 317). - Cf. magh. bántani (NDU); Probabil din bont, contaminat cu bocăni.

bontozuí, vb. tranz. - v. buntuzí.

bonzár, -i, (bunzar), s.m. - 1. Bondar, cărăbuș (Melolontha melolontha): "De aș pune-o pe cântar / N-ar trage ca doi bunzari" (Brediceanu 1957: 68). 2. Poreclă pentru locuitorii din Săliștea și Bârsana. - Din bondar (de la bondăni "bombăni").

bor, s.m. - Vânt puternic: "În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi" (Bilțiu 2002: 201; Odești, 1974; descântec). - Cf. bora "vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare" (< it., fr. bora); Cf. Boreas (mit.) "vântul din nord; zeu care a întemeiat un regat în Thracia".

borí, vb. intranz. - (despre vânt) A bate cu intensitate redusă; a adia: "Când vântu-a bori, / Lancea m-a jeli" (Bilțiu 2002: 56) - Din bor.

borcút, -uri, s.n. - 1. Apă minerală. 2. Izvor de apă minerală: "Borcutul țâșnește din foarte numeroase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borșa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populație numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ținutul Borșei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale" (Papahagi 1925: 97-98). Borcut, localitate în Țara Lăpușului, atestată documentar în 1381; localitatea a făcut parte din cele 6 sate cumpărate de Ștefan cel Mare cu 3.000 fr. aur (Stoica, Pop 1984: 11). "M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut" (Ștețco 1990: 321). - Din ucr. borcut, magh. borkút (MAD).

bordéi, -e, s.n. - Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi. Termen utilizat rar în Maramureș; se preferă sin. colibă. Bordei, poreclă în Berbești (ALR 1969: XVI). - Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981); "În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton" (Russu 1981: 267, Candrea, Capidan).

boreásă, -e, s.f. - 1. Soție, nevastă. 2. Stăpâna casei, găzdoaie. În Maramureș, este utilizat predilect în zona Săpânța și Borșa-Moisei; rar în alte localități: "Căpitanul nu mă lasă / La copii și la boreasă" (Papahagi: 187; Borșa, 1920; v. și Bârlea 1924 II: 127; Brediceanu 1957: 39). ALR îl semnalează doar în Săpânța: la "soție" în Săpânța i se spune boreasă (inf. din Berbești); "nevastă i se spune până pe la 40 de ani, de la 40 în sus i se spune boreasă" (inf. din Săpânța) (ALR 1969: 174). Termenul are înțelesul de "nevastă, femeie măritată, soție, muiere" și (rar) de "femeie" (în general). Aria de răspândire (cf. ALR) este Târnava Mare și Făgăraș. Atestările din texte arată că odinioară cuvântul a avut o arie mai mare și mai compactă. În luptă cu celelalte sinonime, termenul (contras din boiereasă) apare ca o relicvă a unor stări sociale vechi. În Maramureș are și sensul de "stăpână". Patria lui rămâne Transilvania sau aproape exclusiv această provincie. Moldovenii îl socotesc un "ardelenism". În graiul popular din Maramureș și Ugocea se întrebuințează frecvent. ALR atestă derivarea (masc. refăcut din fem. boreasă) boresar cu sensul de "tânăr însurat" în Maramureș, unde știm că au existat odinioară boieri (Scurtu 1966: 192). Termen atestat cu sensul de "nevastă" și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Din boiereasă, (< boier "nobil" [< sl. boljarinŭ] + -easă).

borenáș, -i, s.m. - Locuitor din satul Boiereni, Lăpuș (Birdas 1994: 62). - Din boierenaș.

borhălắu, -i, s.m. - Arbore, copac (atestat în Săcel). Inf. precizează că e termen vechi (ALR 1973: 549). Cu sensul general de "lemn mare, copac uriaș". - Probabil de la un rad. *bor "lemn, lemnos".

borhót, -uri, s.n. - 1. Fructe fermentate care se fierb, pentru a se extrage alcoolul: "Borhot se zice înainte de sert" (Ieud). "Borhot, din care fac horinca, înainte de-a sierbe" (Petrova); monturi, slad (ALR 1971:462). 2. Resturi de fructe fermentate rămase după distilare (Budești; Giulești; Vad; Săpânța; Săcel etc.). În Maramureșul din dreapta Tisei: brahă (DRT). - Et. nec. (MAD, NDU).

borjúg, -uri, s.n. - Element din compunerea jugului, utilizat în trecut la carele cu tracțiune animală (vaci, boi etc.); bucată de lemn ușor încovoiată, în partea superioară a jugului; obadă. Atestat ca și toponim în Maramureș: Dealul Borjugului și Valea Borjugului (Sălsig, Codru). Probabil s. borjug a dat porecla Borjug (cf. nume atestat Borjuganu) > valea lui Borjug, a Borjugului. - Din *bor "lemn" (cf. borhălău "arbore, copac") + jug (< lat. iugum). E posibil ca s. borjug să fie o creație românească veche.

bornéu, -e, (bornău), s.n. - Raniță militară, purtată de soldații austro-ungari (ALR 1973: 706): "Musai saica de spălat, / Și pe borneu de legat" (Bârlea 1924: 6). - Din magh. borjú "vițel", dial. bornú "raniță" (DA cf. DER).

boronéț, -uri, s.n. - (gastr.) După ce s-a închegat laptele dulce și s-a scos cașul, zărul dulce se pune la fiert ca să se aleagă urda. În momentul în care urda e pe punctul de a se alege, cașul proaspăt din strecurătoare se ia și se dumică în zerul din căldare, fierbându-se împreună până se alege urda. Acesta e boronețul sau "jintița cu tătul", care se varsă într-o borniță, unde se păstrează până ce se termină de mâncat (Georgeoni 1936: 80). - Probabil de la borniță "vas de lemn utilizat de păcurari".

borotắu, (bolotău), s.n. - Parchet de pădure; butină (Gh. Pop 1971: 90). - Et. nec.

borșéu, (borșău), s.n. - (bot.) Mazăre (în Vad, Sighet). - Din magh. borsó "mazăre" (MDA).

bórtă, -e, s.f. - 1. Gaură, scobitură, groapă. 2. Trunchi de copac scobit în interior (Dăncuș 1986). 3. Lemn găunos, văgăună (A. Radu 1941: 13): "Leuștean fiert în apa statută, luată din borta vreunui lemn din pădure" (A. Radu 1941: 13). - Din germ. Borte "bordură, tresă, găitan" (Borcea, Galdi); Din ucr. bort (DA, DER); Rom. bortă > ucr. bort(a) (Candrea).

bortós, -oasă, adj. - 1. Găunos, viermănos (Țiplea 1906). 2. Scobit, săpat, golit: "Aiesta nu-i măr bortos / Ca să-l muști și să-l țâpt'i gios" (Țiplea 1906: 504). - Din bortă + -os.

bosorcắu, -ăi, -oi, (bosărcău), s.m. - Vrăjitor (despre care se crede că are puterea să ia laptele de la animale): "În noaptea de Sân-Giorz îmblă și bosărcăi, că moșu mneu le-o văzut într-o noapte, când o zinit în grajd bosorcăile" (Papahagi 1925: 314; Budești). - Din magh. boszorkány mester "vrăjitor".

bosorcoáie, s.f. - Vrăjitoare, strigoaică, despre care se crede că se transformă în iepure și ia laptele de la vaci, de la oi. - Din magh. boszorkány "vrăjitoare".

boscoánă, -e, (bozgoană), s.f. - Farmec, făcătură, vrajă: "Dar i-a spus o babă meșteră în boscoane ce trebuie să facă" (Bilțiu 1999: 193). - Din bosorcău "vrăjitor" + -oană.

bóșcă, -te, s.f. - 1. Butoiaș. 2. Partea inferioară a lămpii, în care se pune petrolul (Lexic reg. 1960). - Din magh. bocska (MDA).

botáș, -i, s.m. - Paznic (la vite). - Din botă "băț, toiag, par" (< magh. bot < sl. bŭtŭ) + -aș.

bóte, s.f. - (med.) Amigdalită (Gh. Pop 1971: 56). - Et. nec.

botéi, -e, s.n. - Turmă mică de oi. Termen atestat doar în nordul Transilvania, Maramureș și Moldova (ALR 1956: 390). "Grup de oi, în număr de 100-150" (Morariu 1937: 135); "În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150-200 de oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar și un băiat. O stână era formată din 5-7 boteie" (Dăncuș 1986). - Et. nec. (MDA, NDU).

boț, -uri, s.n. - 1. Cocoloș; obiect rotund, în general. Un fel de cocă, din aluat, de mărimea unei nuci, folosit de fete pentru ritualul ursitului (Memoria 2001: 11). 2. Umflătură, bubă, cucui. - Lat. pop. *bottium (bottila) (MDA).

boțí, boțesc, vb. tranz, refl. - A (se) face boț, a (se) mototoli, a (se) strânge. - Din boț.

boúr, -i, s.m. - Taur sălbatic. Animal legendar vânat de voievodul maramureșean Dragoș: "Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…" (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); "Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi" (Neculae Costin). - Lat. bubalus.

bozgoánă, s.f. - v. boscoană.

bráce, s.f., pl. - Indispensabili: "Și pe când ți-o ai gătat / N-o fost bună nici de sac, / Da' de brace pe bărbat?" (Bârlea 1924 II: 224). Termenul se folosește (rar) și în Bucovina. - Lat. bracae "pantaloni mulați pe picior".

branắuv, s.n. - Vrană, trecere, strungă; vad. Valea Branăului, toponim în localitatea Rozavlea (Caia 2002: 8). - Din vrană "gaură" (< sl. vrana) + -ău.

brániște, -i, s.n. - 1. Pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea copacilor. 2. Pădure, în general. 3. Moșie domnească folosită ca pășune și fâneață. Toponim frecvent în zona Codru și Lăpuș. - Din sl. branište (DA cf. DER).

brăcinár, -i, s.m. - 1. Șnur, sfoară, ață împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului. 2. Puntea dintre coarnele plugului (de obicei, în forma diminutivă, brăcinăriță); bulfeie, brățară (ALR 1956: 20). - Din brăcie + -ar.

brăhér, -i, (brăhar), s.m. - 1. Horincar, distilator. 2. Bețiv, băutor (Hotea 2006). - Din germ. Brauherr (Țurcanu).

brăzbăúță, -e, s.f. - Câlți din cânepă cărora li se dă foc, în practicile de magie pentru ursit: "Brăzbăuță, brăzbăuță / Ușuré și mnicuruță" (Memoria 2001: 18). - Et. nec.

brấglă, -e, s.f. - Partea mobilă de la războiul de țesut care susține spata: "Brâglele cuprind între ele spata, cu care se bate bătătura. Brâglele sunt atârnate de jugul stativelor prin două brațe; iar ițele de niște sfori care sunt atârnate pe bâta de pe jugul stativelor" (Bârlea 1924 II: 469). - Et. nec. (MDA).

brấncă¹, -i, s.f. - 1. Mână: "Dimineața s-o sculat, / Cofa-n brâncă o luat" (D. Pop 1978: 332; Băsești). - Lat. branca "labă"; Din rom. provine magh. bringa (DER).

brấncă2, -i, (brângă), s.f. - 1. (med. vet.) Boală contagioasă, specifică porcilor (brângă): "Animalul nu are poftă de mâncare și apar unele semne de neliniște. Localnicii (din Călinești) cunosc o plantă numită brânguță, care este culeasă, fiartă și cu fiertura se spală animalul bolnav și i se dă să și bea" (Memoria 2004: 1.072). 2. (bot.) Buruiană de bubă, urzică neagră, brânca porcului (Scrophularia nodosa L.). Folosită în medicina populară pentru zgâlci (scrofuloză); de asemenea, contra gușterului (crup difteric) la porci (Borza 1968: 157). 3. Erizipel (Butura, 1979). - Cf. srb. brnka (MDA).

brândúșă, -e, (blândușă), s.f.- (bot.) Plantă erbacee cu flori violete, în formă de pâlnie, care înflorește primăvara timpuriu (Crocus Heuffelianus) sau toamna (Colchicum autumnale): "Că-i vremea de-mpodobit / Tăt cu aor și argint, / Pe la ușe, cu blândușe" (Calendar 1980: 1); "Când înfloresc blândușele toamna, va fi toamnă lungă" (Calendar 1980: 10). Florile se folosesc la răni, degerături și contra reumatismului; decoctul plantei se utilizează la spălatul pe cap, pentru creșterea părului și contra păduchilor; fetele îl pun în smântână și apoi se ung pe față pentru a deveni mai rumene (Dumitru 1992: 89-90). - Cuvânt autohton (Pușcariu, Russu); Din rad. *brend-, "umflat" (Giuglea).

brấu, brâie, s.n. - 1. Cingătoare: "Așa m-o cuprins doru, / Cum m-aș strânge cu brâú" (Papahagi 1925: 207). 2. Talie, mijloc. 3. (la morile de apă) Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor (Felecan 1983). - Cuvânt autohton; cf. alb. bres, brezi; "Cuvintele rom. și alb. sunt forme paralele de obârșie indo-europeană, recunoscându-se că pentru brâu e necesar și admisibil un *brenu-, *branu-" (Russu 1981: 273). La fel, Rosetti, Miklosich, Philippide.

breábân, brebene, (breabă, briabân), s.n. - (bot.) 1. Nume dat mai multor specii de anemone. 2. Florile-paștilor (ALR 1961: 644). - Et. nec. (DEX).

breánă, brene, s.f. - Mreană (Barbus fluviatilis): "Dzua-s breană la vaduri, / Noaptea zidră la câmpuri" (Papahagi 1925: 271). Breni, poreclă pentru locuitorii din Ferești: "Fereștenii-s breni, d’ipce că-s lângă apă" (Papahagi 1925: 315-316). - Din srb. mrëna (Miklosich, Cihac, Conev cf. DER). breáz, -ă, adj. - (ref. la oi) Neagră și pe cap cu alb (Precup 1926; Georgeoni 1936). - Din sl. brĕzŭ "alb", bg. brĕz "pestriț, bălțat".

breb, -i, s.m. - Animal rozător; castor (Castor fiber). ■ Breb, sat aparținător com. Ocna-Șugatag, situat la poalele Gutâiului. - Din sl. bebrŭ (posibil aparținând stratului i.-e.).

bréner, -i, (brenăr, breiner), s.m. - 1. Persoana care supraveghează procesul de fierbere a monturilor, distilarea rachiului și care răspunde de calitatea procesului finit; distilator. 2. Fochist. - Din germ. Brenner "distilator de rachiu, fochist".

bribói, briboi, s.m. - (bot.) Plantă erbacee, cu flori purpurii; iarba-vântului (Geranium columbinum L.). Floarea vinului, mușcata jidului (Geranium macrorrhizum L.). Se folosește pentru dureri de stomac și de șale (Borza 1968). Floare roșie-alburie, cu miros de mentă (Geranium alpestre). - Et. nec. (MDA, NDU).

brihán, -e, s.n. - Pântece, burtă (de regulă, la vite); burdihan, burduhan, bârdan.

bríșcă¹, briști, s.f. - Trăsură mică: "Știu că n-ai brișcă cu cai, / Nice locuri cu mălai" (Papahagi 1925: 227). - Din rus. bricika.

bríșcă², briște, s.f. - Briceag. - Din magh. bicska "briceag", contaminat cu brici.

broázbă, -e, s.f. - Varză acră (în Budești, Hoteni, Vad); curet’i murat (ALR 1971: 445). Căpățână de varză (Hotea 2006). - Din srb. broskva "gulie" (MDA).

bróză, (bronză, brouză), s.f. - Bicarbonat de sodiu: "Am pus un ptic de bronză; pă bronză un ptic de oțăt" (Memoria 2001: 44). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (broză, brouză). - Cf. germ. Brause (Țurcanu 2005).

brotăcí, brotăcesc, vb. intranz. - A strica oile: "Nu mergem cu oile în munte prin Grădina Zânelor, să nu brotăcim oile" (C. C. 1979). - Probabil în rel. cu iarba crudă, primăvăratică, cf. broticiu "verde (ca brotacul)".

brozbúță, -e, s.f. - (gastr.) Sarma (atestat în Mara și Hoteni); galușcă (ALR 1971: 530). - Din broazbă "varză acră" + -uță.

brózdi, s.n. - Urzici tinere, lăptuci, păpădie, din care se face supă primăvara devreme (Memoria 2001). - Et. nec.

brudí, -esc, vb. tranz. - A afuma (slănina crudă). - Et. nec.

brudít, -ă, adj. - Crud, fraged: "Hai și mănâncă și tu un pic de slănină brudită" (Bilțiu 1999: 189). - Din brudiu.

brudíu, brudie, adj. - Tânăr, necopt, naiv, prostuț, fără judecată (Țiplea 1906; Papahagi 1925): "Ce haznă ți-i de crăiie / Dacă mintea ți-i brudie" (Țiplea 1906). - Et. nec. (MDA, NDU).

bruj, -i, (bruș), s.m. - 1. Bulgăre de pământ (ALR 1973: 786). 2. Bulgăre de zăpadă (ALR 1973: 667). 3. Cocoloș: "Nu m-ai lăsat pântru mult, / Numai pântr-on bruj de lut" (Bilțiu 1990: 449). - Din srb. bruš (NDU).

brují, -esc, vb. refl. - A se bate cu bulgări de zăpadă. - Din bruj.

brujós, -oasă, adj. - Bulgăros: "Pământul care se ară cu bruji se numește brujos" (ALR 1973: 786). - Din bruj + -os.

brumár, s.m. - (pop.) Luna noiembrie: "Vara tătă noaptea-i mică, / Nu-i de mărs la ibovnică; / Până-n luna lui brumar / C-atuncea-s nopțile mari" (Ștețco 1990: 292). În chestionarele din sec. XX, pentru a 11-a lună din calendar, maramureșenii au indicat noiemvre, noiembre, november (cf. ALR 1973: 657), din lat. november, de la novem "nouă", a noua lună din vechiul calendar roman. Brumar(u), nume de familie (în Botiza), poreclă (în Rozavlea, Valea Stejarului, Borșa). - Din brumă (< lat. bruma "chiciură, promoroacă") + -ar.

bruscáte, s.f., pl. - (mag.) Resturi animale folosite în vrăji și farmece: "De făcătură așe fac: strâng câte bruscate-s pă latu pământului într-o oală și le pun la foc, așe, înt-on cuptiori (…). În oală-s labe de tăt feliu de animale de pădure. Tăt feliu de lăbucă strânji acolo, să forfotească. Trebe să fie și de cocoș de pădure și de vulpe, de tăt felul" (Bilțiu 2001: 183). - Et. nec.

brustán, -i, s.n. - (bot.) Brustur(e), plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii dispuse în inflorescență sferică, țepoasă. Ciulin, scai (Actium lappa). Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ■ (Med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept (Butură 1979). Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie) conține insulină (40%). Stimulează funcțiile renale; scade zahărul din sânge (Dumitru 1992: 90). - Cuvânt autohton, cf. alb. brushtullë, cu arhetipul *brustul, de la rad. i.-e. *bhrez-s- "a încolți, a crește" (Russu 1981; Brâncuși 1983).

bruș, s.m. - v. bruj.

búa - v. abua

búbă, -e, s.f. - (med.) Umflătură, abces. Bubele Frumușelelor = vărsat de vânt (poate fi și scarlatină sau pojar); afecțiune epidermică contagioasă. "Bube apărute pe corp, despre care se crede că sunt produse de aceste spirite malefice, stăpâne ale vânturilor (Bilțiu 2001). ■ Buba rea: "În urma multor mâncăruri grele și de multe ori nesănătoase ce le mănâncă țărănimea în Maramureș, de cele mai multe ori i se pricinuiește dureri grele de stomac ce își au denumirea de bubă rea. Se mai numește așa orice fel de inflamație dureroasă pe corp" (Bârlea 1924 II: 472); "Că numai mi s-o aruncat / Buba cea rea după cap" (idem, 96). - Din srb. buba "vierme de mătase" (DA); ucr. buba "umflătură" (DEX); creație spontană (DER).

bucáte, s.f., pl. - (Recoltă de) Mălai, grâu, cartofi etc. - Lat. buccata.

bucăláie, adj. - (ref. la oi) De culoare albă, cu botul negru sau cu capul tot negru (Precup 1926; Latiș 1993). - Bucă (< lat. bucca "gură" > rom. bucă "obraz") + lai, laie "negru".

buceárdă, bucerde, s.f. - Ciocan dințat pentru nivelarea suprafețelor de piatră; utilizat de pietrari în Lăpuș (Stoica, Pop 1984: 54). - Cf. fr. boucharde (MDA).

bucíe, -i, adj. - (ref. la oi) Oaie cu reflex roz-afumat numai pe obraz și pe la ochi (Georgeoni 1936: 31). - Din bucă "obraz" + -ie.

bucín, -e, (bucium), s.n. - 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță: "În Țara Oașului, nordul Moldovei și Maramureș se cântă din bucium și la înmormântare" (Blănaru, 2002, 72); "S-a sculat de dimineață / Și spălându-se pe față / A luat un bucium mare / Și-a suflat în trei părți, tare / Și-a adunat o oaste mare" (Calendar 1980: 24). - Lat. bucinum "sunetul trompetei; trompetă" (DEX); bucina sau buccina "trompetă, corn" (Pușcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

búcium, -e, s.n. - Butuc la roata de lemn; butan. - Et. nec. (DA, DEX).

bucnár, s.m. - v. bugnar.

búdă, buzi, s.f. - Construcție de lemn, într-o apă, amplasată la o oarecare depărtare de casă, în incinta gospodăriei, care servește drept closet. - Din rus. buda "colibă", cf. magh. buda (DER).

budácă, s.f. - Vas mare de lemn în formă de putină (Papahagi 1925); budâi. Se folosește la măsuratul laptelui cu carâmbul (Dăncuș 1986), pentru închegarea cașului și la cumpănitul brânzei (Georgeoni 1936: 75), pentru depozitarea merelor ca să fermenteze (Ieud 1988). - Cf. germ. Butte, Bude "vas de lemn" (Țurcanu).

bugắt, (bughet, boghet), adv. - Destul, suficient, de ajuns: "Hori de-aieste sunt bugăte" (Calendar 1980: 54). - Et. nec. (MDA).

bugnár, -i, (bucnar), s.m. - Meșter care face doage, butoaie, putini; dogar (ALR 1973). - Din magh. bodnár "dogar", germ. Büttner.

buhái, buhai, s.m. - 1. Taur. ■ Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. 2. Berbece (Papahagi 1925); țap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni 1936: 40). 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureș (Ardelean, Bereș 2000). - Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA cf. DER); Cuv. rom. preluat în magh. (bohaj) (Bakos 1982).

buháș, -i, (buhaz, bohaș, buhău), s.m. - (bot.) 1. Brad: "Bohaș o brad, tăt una vorbă e aceia; tare-i brad, tare-i bohaș, fără numai că bradu' e mai bun, mai pestriț" (Papahagi 1925); "La munte, colibele se acoperă cu scoarță de buhaș ce se aduce din prăval (= vale, povârniș). Dacă păcurariul moare în munte, nu-l aduce în sat să-l îngroape, ci îl acoperă cu scoarță de buhaș și așa îl bagă în groapa lui gătită" (Bud 1908). Atestat în forma buhaci în zona Făgăraș, ca variantă pentru brad (Abies Alba) (Borza 1968). 2. Brad scurt, cu crengi întinse roată la pământ; jneapăn (Bilțiu 1996). "Brad pitic, împilat, jneapăn" (Precup 1926). - Sufixul (-aș) ar putea indica un diminutiv, iar cuvântul de bază ar putea fi *buhalău, ca der. din borhălău "copac sau brad mare".

búhă, -e, s.f. - (ornit.) Bufniță (Bubo bobo); pasăre nocturnă cu ochii mari și cu privirea fixă, sedentară, ce trăiește în pădurile bătrâne din Carpați. Specie cu efectiv redus în Maramureș (Ardelean, Bereș 2000). ■ Buha, poreclă în Dragomirești și Săcel (ARL, I, 1969, XXII, XXIII). Buhă, "femeie murdară, cu părul ciufulit, cu îmbrăcămintea neîngrijită" (Candrea, 2001, 179). Buhu, "om mare, brunet și cu ochii mari, bulbucați", poreclă în Tăuții Măgherăuș (Crâncău 2004). Neamul lui Buhău și neamul Buhățenilor, în Borșa (Mihali, Timiș 2000, 106): "Nu te-ai lăsat, buhă, nu / Nici asară, nici amu" (Lenghel 1979: 166). - Formație onomatopeică (DEX); Din rad. buh-, cu sensul de "umflătură" (DER).

buiác, -ă, adj. - 1. Răsfățat. 2. Zburdalnic, nebunatic, exaltat, neastâmpărat: "Nu-i calu atât de buiac să nu-și calce în căpăstru" (Papahagi 1925: 324). - Din sl. bujakŭ "nebun".

búică, -i, s.f. - 1. Veston. 2. Orice haină din material mai gros (de regulă postav), scurtă până la brâu, care se ia peste cămașă / rochie. - Din magh. bujka.

búigat, -ă, (buigăt), adj. - Zăpăcit, amețit, tulburat, hăbăuc: "Să nu dormi când asfințește soarele, că rămâi buigat, te doare capul" (Calendar 1980: 95). - Cf. bâiguit "amețit".

buigătí, buigătesc, vb. tranz. - A tulbura, a zăpăci, a deranja. - Din buigat.

buiguí, vb. intranz. - v. bâigui.

bujdéi, bujdeie, s.n. - 1. Construcție specială pentru uscarea fructelor. Pereții din bârne necioplite sunt lipiți în interior și în exterior și au acoperiș din șindrilă, în două ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o ușă pentru introdus lemnele și cu un orificiu pe unde iese fumul. În bujdei sunt așezate rude etajate pe care se pun lesele cu fructe. După ce lemnele au ars, se înfundă ușa și orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat (Șainelic 1986: 34); "Gospodăriile cu grădini mai mari și cu mulți pruni mai au și câte un bujdei (uscătoare de prune)" (Meruțiu 1936: 12). La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, comerțul cu prune uscate era înfloritor. Aceste produse erau exportate până la Viena și în Germania. 2. Groapă (cuptor) în care se face foc pentru a se usca fructele (ALR 1971: 460). 3. Bordei (Memoria 2004). - "Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bujdeucă, care înseamnă toate «colibă» (cf. budă)" (DER); Rut. bordej, bg. bordei, magh. bordej provin din rom. (Candrea).

bulbúc, -i, s.m. - 1. (bot.) Plantă erbacee, toxică, cu flori mari, globulare, galbene; crește în fânațele și tufișurile umede din zonele înalte (Trollius europaenus L.). În med. se folosește contra gălbinării (Borza 1968; Butură 1979). 2. Bulbuc, poreclă: Alexa, zis Bulbuc, dascăl în Moisei, în perioada 1860-1873 (Coman 2004: 73). 3. (mit.) Personaj din folclorul maramureșean: "S-o dus la o fântână să beie apă. Acolo, în fântână, era un Bulbuc și tătă apa s-o tulburat. (…) Bulbuc o rămas acasă să facă mâncare, ceilalț s-o dus iar în pădure" (Bilțiu 2002: 313). - Creație expresivă din răd. bul- (cf. lat. bulla, bulbus), cu sensul de "rotunjime", dar și care imită zgomotul bulbucelii (DER); formă onomatopeică (DEX).

bulciúg, -uri, s.n. - Iertăciune; iertările miresei, pe care le rostește starostele în casa părintească a fetei, înainte de cununie: "Scumpii mei părinți, mai ales mamă, / M-ai făcut, m-ai crescut, / M-ai ferit de foc și apă / Și de toate câte sunt răle pe pământ, / Azi o sosit timpul să mă ierți / De tot ce ți-am făcut" (Memoria 2004-bis: 1.227). - Din magh. bolcsu (MDA).

buleándră, -endre, s.f. - Haină veche, ponosită, zdreanță, țolină: "O zinit într-o zî o biată femeie și ave' legat ceva așe, într-o buleandră" (Bilțiu 2001: 151). Poreclă în Moisei (Coman 2004: 46). - Et. nec. (MDA).

bulgár, -i, s.m. - Poreclă pentru locuitorii din Suciu de Jos-Lăpuș: "Pântru că de acolo să gată țara; îs din jos de Lăpuș". Apelativul accentuează poziționarea sudică, în raport cu Țara Lăpușului, a loc. Suciu de Jos, băștinașii fiind porecliți după etnicii din sudul României (< Bulgaria). În spatele ironiei se ascunde o mentalitate: pentru maramureșenii din societatea tradițională, "țara" se mărginea la hotarele satului sau ale regiunii (A se vedea polisemantismul termenilor străin / străinătate și țară). - Din sl. bǔlgarinǔ.

bulz, -i, s.m. - Bulgăre, cocoloș, boț: "Bulz de aur face-l-oi" (Memoria 2001: 45). Bulz, nume propriu. - Cuvânt autohton, cf. alb. bulez (Brâncuși 1983).

bulzất, -ă, adj. - Cocoșat; gârb, gujd’it (ALR 1969: 111). - Din bulz + -at.

bumb, bumbdi, bumburi, s.m. - 1. Nasture: "Cu t’eptar cu bumburi multe" (Calendar 1980: 79). 2. Bani: "Da-mi-aș bumbii mei din ladă / Și averea din ogradă" (D. Pop 1970: 196). 3. Pastile, pilule, medicamente (ALR 1969: 151). 4. Cercei în urechi (ALR 1969: 47). 5. Roata cea mică din plita sobei (Faiciuc 1998). 6. Nume de fam. provenit dintr-o poreclă (Bumb, Bumbuț). - Din magh. gömb, gomb "nasture".

bumbit, -ă, adj. - Cu nasturi (D. Pop 1970). - Din bumb + -it.

bumbușcă, s.f. - 1. Ac de gămălie. 2. Nasture împistrat (ornat): "Frumos drăguț mi-am ales / Frumușel ca și-o bumbușcă" (Calendar 1980: 84). 3. Poreclă. - Din magh. gömböstű "ac de gămălie".

búndă, s.f. - v. bondă.

buntuzí, buntuzesc, (buntuzui, bontozui), vb. tranz., refl. - 1. A deranja (în Sat Șugatag și în satele rom. din dreapta Tisei). 2. A împrăștia. 3. (refl.) A se supăra, a se mâhni, a se întrista. În expr. a sta buntuzit = a sta supărat. "Când cu apa o sosit / Oile s-o buntuzât" (Lenghel 1985: 212). - Din magh. bontzolni (DA cf. DER).

bunzár, s.m. - v. bonzar.

burác, -i, s.m. - (bot.) Sfeclă roșie (Beta rubra), folosită în alimentație; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor (ALR 1971: 444): "Se depozitează, la fel ca și cartofii, în pivnițe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei" (Dăncuș 1986: 45). ■ (Med. pop.) La tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii, virozelor (Dumitru 1992: 223). Termen utilizat exclusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maramureș). - Cf. ucr. burak (Borza 1968: 30).

búră, (bur), s.f. - Chiciură, burniță; stur de omăt (Rona), premug (Săpânța). - Cf. srb. bura (DEX); sl. burja "furtună", cf. rus. bura, srb. bura "vânt dinspre nord" (Cihac); Lat. boreas, veneț. bora "vânt dinspre nord".

burdúh, -uri, s.n. - 1. Sac din piele netăbăcită; burduf. 2. Toc de pernă (ALR 1972: 325). 3. Burduhan. 4. Copcă în gheață. 5. Pântece, burtă. - Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983).

burduhós, -oasă, adj. - Cu burta mare; burtos: "Atâția copii burduhoși" (Memoria 2001). - Burduh + -os.

burdujóc, -oacă, adj. - Gras, umflat, obez. Poreclă în Borșa (Mihali, Timiș 2000). - Din burduh, cf. burduș (< burduf).

buréte, bureți, s.m. - 1. (bot.) Specie de ciuperci. 2. Pistrui pe obraz (ALR 1969: 55). - Lat. boletus (> lat. *boret(u), *boletis).

burețós, -oasă, adj. - Cu pistrui. Burețoasa, poreclă în Oncești (ALR 1969: XIX). Burețosu, poreclă în Valea Stejarului (Hotea 2005: 89). - Din bureți "pistrui" + -os.

buríc, -e, s.n. - 1. Bucată de fier băgată în podaimă și în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crângului. 3. Bucăți de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunțele și făina sub moară (Felecan 1983). 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face legătura cu Lumea Cealaltă; Buricul pământului = centrul pământului: "Voi mereți și vă câștigați de mâncare, da unu să fiți tot aici, pă când oi vini să mă puteți trage din buricu pământului" (Bilțiu 2002: 313). - Lat. umbilicus.

bursucá, vb. refl. - A se umfla în pene (ALR 1956: 382). - Din bursuc "viezure" (< tc. borsuk) + -a.

busuióc, (busâioc, bosâioc), s.m. - 1. (bot.) Plantă erbacee de grădină, cu miros plăcut, cu flori mici, albe sau roz; înflorește din iulie până în septembrie (Ocimum basilicum). "Această plantă cu miros îmbietor e foarte prețuită la fetele de la țară, care-l poartă în sân, în brâu sau la cap, ca să aibă noroc în dragoste. Altele îl pun, în ajunul Bobotezei, sub pernă, ca să-și viseze ursitul. În toată peninsula balcanică și în Italia, busuiocul se bucură de aceeași favoare ca și la români" (Candrea 1944: 262). În Maramureș: "Fetele îl poartă în sân ori în păr, feciorii în clop ori la cujmă și verde și uscat. Se pune în vase de flori, după oglindă, sub perini. Bătrânii îl poartă în buzunar. Este una dintre cele mai îndrăgite plante" (Calendar 1980: 66). Se utilizează pentru fabricarea aghiazmei și în descântecele de dragoste (trei fire de busuioc descântate și aruncate într-o apă curgătoare). (Med. pop.) Frunzele se pun pe tăieturi și bube, iar în legături, la uimele de pe gât și șale. Se puneau pe jăratic și fumul se trăgea în piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului. Cu tulpini de busuioc aprinse se ardeau negii. Ceaiul de frunze se folosea în boli de stomac (Butură 1979; Dumitru 1992). 2. Busuioc "om frumos"; neamul Busuiocenilor (Mihali, Timiș 2000, 106). 3. Soț, bărbat: "Ce-ți mai face bosâiocu?" sau "Unde ți-i bosâiocu?" (cf. Memoria 2001: p 22; Desești). - Din srb. bosiok (Miklosich; Cihac), magh. bosziok (DA), bg. bosilek (DEX).

but, -uri, s.n. - Îndărătnicie, împotrivire, necaz, poară (Bud 1908). În expr. în butul cuiva = în ciudă: "De-ai luat în butul meu / Nu-ți ajute Dumnezău" (Bârlea 1924: 78): "Că i-oi duce două flori / Ș-oi fa but la doi feciori" (Lenghel 1979: 152). - Et. nec. (MDA, NDU).

bután, -uri, s.n. - 1. Butuc; element component al roții de lemn; bucium. Atestat cu acest sens în satele de pe valea Marei și a Izei. 2. Buștean, trunchi de copac: "Eu numa îmi adun butani" (Bârlea 1924: 9). - Et. nec. (MDA).

búte, buți, s.f. - Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; ton (ALR 1971: 487). - Lat. buttis (DEX).

butín, butină, butine, s.m., f. - 1. Lemn mare, grindă (Papahagi 1925; Borșa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop 1971: 90): "Doi junci, mânce-i focú / I-ai făcut cu butinu" (Bârlea 1924 I: 200); "Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin" (Ștețco 1990: 272). Termen înregistrat exclusiv în Țara Maramureșului; neatestat în alte regiuni ale țării (ALR 1956: 611). - Atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de "vas mare de lemn, putină, butoi", cu origine în latina medie (butina); Cf. ucr. bútina (Gh. Pop 1971: 87).

butinár, -i, s.m. - Muncitor forestier: "Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi și brazi și-i coboară până la locurile unde pot fi încărcați în căruțe sau încheiați în plute. Exercitându-și meseria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai ușor pe pământul sau zăpada înghețată și făcută pârtie), și-au construit colibe pentru adăpost în creerii munților" (Georgeoni 1936: 15). "Viața butinarilor maramureșeni era foarte grea. Trăiau și munceau în condiții de izolare și mizerie, departe de casă" (Dăncuș 1986: 66). -Din butin "exploatare forestieră" + -ar.

butinărít, s.n. - Activitatea de exploatare a lemnului în pădure: "Pădurile au început să cadă sub loviturile săcurilor, să se transforme în plute ce coborau la vale, să se încarce în căruțe sau trenuri și să se vândă pentru pită în țară sau străinătate. Așa s-a născut butinăritul" (Georgeoni 1936: 15). "Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcții este între 1 octombrie și 31 martie, adică perioada de întrerupere a vegetației. Vara, activitatea era mai redusă și chiar întreruptă, deoarece prin exploatare s-ar distruge puieții" (Dăncuș 1986: 65). Butinăritul era o ocupație secundară, după creșterea animalelor și agricultura (de tip rudimentar). - Din butinar + -it.

buzăríe, -i, s.f. - Margine. Buzăriile Dealului Popii, toponim în Dragomirești - Din buză (cuv. autohton, cf. Russu) + -ărie.