Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor

 

Sire! Preagrațioasă doamnă și regină! Alteță regală! Doamnelor și domnilor! Colegii mei mi-au încredințat misiunea de a lua și eu cuvântul în această mare și frumoasă zi, în care serbăm jubileul de 25 de ani al fundărei Academiei Române. Această onoare o datoresc vârstei mele înaintate.

În adevăr, cu excepțiunea venerabililor noștri colegi, domnii N. Kretzulescu și G. Barițiu. eu sunt, dintre toți ceilalți academicieni, cel mai în vârstă. Și, dacă ar fi exact anul nașterii mele ce mi-l dau nu numai biografii străini, dar și literatorii români, care au binevoit a se ocupa cu scrierea vieții mele, eu aș fi mai înaintat în bătrânețe decât chiar Nestorii mai sus-numiți ai Academiei Române. După Lexiconul de conversațiune al lui Meyer (Meyer's Konversations-Lexicon), eu aș fi născut la 1806; și, nu mai demult decât sunt câteva săptămâni, "România literară" mi-a dat aceastași vârstă; astfel, aș număra 85 de toamne, n-am pretențiunea de a zice primăveri. Să-mi fie permis a rectifica această dată. Eu sunt născut în Iași, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul nașterilor și morților familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câțiva ani, ca un adevărat registru al stării civile, se obișnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre.

Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; maica mea, Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă (Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde și astăzi sunt mulți proprietari purtând numele de Stavilla. Exprimându-mi-se dorința ca, cu ocaziunea acestei zile ceremoniale să citez câteva fapte din istoria contemporană, petrecute sub ochii mei ori săvârșite cu micul meu concurs, maiestățile-voastre să binevoiască grațios a-mi învoi de a preceda lucrarea mea cu câteva cuvinte care se raportă la zilele tinereților mele. Bătrânii iubesc a povesti despre cele întâmplate în junețea lor; și eu nu pot rămâne strâin de această slăbiciune a vârstei mele. Nașul meu, adică acela care m-a luminat cu sfântul botez, întrebuințez stilul bătrânesc, a fost domnița Marghioala Calimach, soția logofătului Grigore Sturdza, tatăl repausatului Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei. Domnița Marghioala iubea foarte mult pe maică-mea, care, copilă tânără, a fost rămasă orfană de tată și mamă și încredințată epitropiei logofătului Grigore Sturdza — bunul meu despre mamă, medelnicerul Stavilla, având moșia sa vecină cu moșiile din Basarabia ale familiei Sturdzești, astăzi proprietăți ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului domn al Moldovei. Domnița Maria Calimach vorbea numai grecește; ea mă iubea mult de mic copil și, când mă lua în brațe, ea îmi exprima dragostea într-a mă dezmierda cu bătaie de pălmițe, până când leșinam de plâns, și întovărășite aceste cu toate numirile dezmierdătoare grecești ce se întrebuințează la copii. La săvârșirea ei din viață, domnița Marghioala mă recomandă iubirii și îngrijirii fiului său Mihail Sturdza, care deja în tinerețe luase primul loc între cei mai învățați și talentați boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni, lăsate cu limbă de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni datoresc că Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei în 1834, în același an, împreună cu fiii săi Dimitrie și Grigore, m-a trimis la învățătură în Francia, și anume la Lunéville, unde furăm încredințați îngrijirii abatelui Lhommé, preot catolic, care din cauza marii revoluțiuni franceze, ca mulți alți emigrați francezi, se refugiase în principatele române. Abatele Lhommé, retras în Iași, a fost dirijat educațiunea și instrucțiunea tânărului Mihail Sturdza, și dar acesta, ajuns domn, nu putea să încredințeze creșterea și îngrijirea copiilor săi și a mea decât aceluia care făcuse din el cel mai învățat boier de pe timpurile lui. Noi găsirăm pe abatele Lhommé, deși octogenar, încă în plină vigoare și profesor de retorică, de limba și literatura latină la colegiul din Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputațiune prin capacitatea profesorilor și care a produs mai mulți bărbați însemnați ai Franciei. În casa părintească n-am fi putut fi mai bine tratați decât în sânul familiei Lhommé, sub supravegherea activă a abatelui. Eram cei întâi din clasele noastre. Dar după un an politica se amestecă și în afacerea colegianilor români din Lunéville.

Consulii ruși, pe atuncea preaputernici în București și în Iași, făcură domnului Mihail Sturdza respectuoase observări pentru trimiterea în Francia a fiilor săi și a altor câțiva fii de boieri, căci afară de mine mai erau trimiși și doi fii ai logofătului Lupu Balș și un altul, Nicu Cassu. Educațiunea franceză se părea marelui nostru protector, împăratului Nicolai I, prea revoluționară; furăm dară luați din Lunéville și conduși la Berlin, la sfârșitul anului 1835.

Berlinul de pe atunci își dobândise numele de Atena Germaniei; și, prin patriotismul, inteligența și marea mișcare națională ce domnea în toate clasele nobile și burgheze ale capitalei Prusiei, de pe atuncea se prevedea rolul cel mare ce, 35 de ani în urmă, Prusia avea să joace în istoria omenirii, ajungând apoi la egemonia întregei Germanii, la reînvierea imperiului lui Barbarossa.

Noi, tinerii români, furăm așezați într-o familie privată, și anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocațiunea edictului de Nantes, mulțumită protecțiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Această colonie a păstrat până astăzi libertățile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul său, gimnaziul său, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză este predominantă și astăzi. Membrii săi actuali sunt toți deveniți buni germani și mulți din ei, păstrând numele lor de familie franceză, reprezintă oameni însemnați, care și-au făcut în istoria Germaniei un nume cunoscut în științe, în arte, în armată, în diplomație; dar niciodată n-au uitat originea lor. Ei, o dată pe an, se adună într-un banchet frățesc, în care reînnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile făcute religiunii lor de regele Ludovic XIV și de bătrâna de Maintenon, prigoniri care au silit pe părinții lor de a-și părăsi patria. Tot atunci, și cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realță nesfârșite toaste în memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor și o nouă patrie. Tânăr de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, și inima mea s-a înfierbântat în fața acestor bărbați de bine, care trimiteau o neștearsă aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodată aveau conștiința de ce datorau patriei nouă. După un an, am fost strămutați în casa și sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher și editorul operelor acestui spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un bărbat distins; el avea deja un nume bine văzut și era încuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, și cu familia comitelui Schwerin, urmaș al marelui feldmareșal al lui Frederic cel Mare. În casa sa se aduna societatea cea mai aleasă și din noblețe, și din burghezime, care de pe atuncea luase un loc însemnat în Germania, punându-se în fruntea ideilor naționale și a reformelor sociale care se răspândise în toată Germania. Steagul lor era, înainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, rudă a lui Mihail Sturdza, și după a căruia recomandațiune noi furăm încredințați pastorului Ionas, în timpul petrecerii sale la Berlin -și aceasta era mai neîntreruptă —, era unul din vizitatorii cei mai deși ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris în limba franceză Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tipărit apoi în Iași și s-au tradus în limbile română, greacă și rusă.

Acestei societăți datoresc dezvoltarea micii mele inteligențe și amorul pentru tot ce este frumos și mare în viața omului.

Intrat apoi student la universitate, am avut de mari dascăli pe Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocvență atât de mare, de un liberalism în idei atât de larg, încât, din toate părțile Germaniei și chiar din alte țări, alergau cu miile studenții, ca să-i asculte vorbirea și elocvența sa dulce ca o melodie; astfel încât a trebuit a se abate pereții la doua săli pentru a lărgi sala unde el predica știința tinerei generațiuni germane.

Am avut de dascăl pe Leopold de Ranke (1795 — 1886), marele istoric, căruia, cu ocaziunea jubileului său de 60 de ani de profesorat, ajuns la adânci batrânețe, am avut și eu onoarea a-i adresa acum câțiva ani, 20 februarie 1877, felicitările mele, felicitările întâiului său student român de la Universitatea din Berlin.

Am avut fericirea de a avea de dascăl pe marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de justiție și unul din fiii cei mai distinși ai coloniei franceze din Berlin.

În saloanele dlui de Savigny, am fost prezentat și lui Alexandru Humboldt (1769 — 1859), care îmi arăta în general un deosebit interes pentru țările române, atât de necunoscute pe atunci, încât nici numele de români nu se știa. De aceasta, în adevăr, nu trebuie să ne mirăm, când însuși în Moldova și în Muntenia numele de români nu era întrebuințat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldovean și muntean. Bătrânul Asachi toată viața lui n-a putut găsi potrivita terminațiune franceză la cuvântul român, vorbind și scriind les Roumounis. Să-mi fie permis a-mi face un merit afirmând că eu cel întâi am întrebuințat în limba franceză cuvintele de Roumain și de Roumanie. La Berlin, pe timpul petrecerii mele, și chiar în saloanele culte, mai tot așa de puțin cunoscute era și numele de Moldauer sau Vallache. Mie mi se zicea der schwarze Grieche, pentru că aveam părul negru, și pe atuncea Berlinul era încă un oraș cu totul și exclusiv al Germaniei de nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde. Alexandru Humboldt, spirit eminamente cercetător, îmi arătă o deosebită dorință de a cunoaște în ce constă literatura noastră, și îndeosebi m-a întrebat despre soarta și caracteristica țiganilor noștri. Spre a-i satisface curiozitatea, eu am scris în limba germană o scurtă privire asupra micii noastre literaturi de pe atuncea, pe care am publicat-o în Lehmann's Magazin für die Litteratur des Auslandes. Tot pentru Humboldt am publicat apoi o broșură în limba franceză, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue de Cigains (Berlin, Behr, 1837), în prefața căreia chemam luarea-aminte a filantropilor asupra acestui nenorocit popor sclav în țara mea, în sânul Europei civilizate, și tratat ca lucru prin înseși legile țării noastre. Vacanțele le petreceam ordinar în Pomerania, la Schwienemunde, pe atuncea un mic orășel pe țărmurile mării, sau la Hehringsdorf, sat mic, tot pe țărmul mării, și recomandat mai întâi de Willibald Alexis (1798 —1871), celebrul româncier, și care, deși eu nu aveam decât douăzeci de ani, mă luă în strânsă amiciție. Hehringsdorf astăzi este devenit orașul balnear mare și cel mai frecventat al Germaniei de Nord. Cu Wilibald Alexis, am vizitat pe jos insula Rügen, castelul Putbus al familiei princiare Malte-Putbus, pădurile misterioase ale vechii zeități vende Hertha și cetatea de pământ Arkona, punctul cel mai septentrional al Germaniei, care seamănă mult cu cetățile noastre de pământ, Movila Răbâei, cetatea de la Adjud și atâtea altele. Wilibald Alexis, în plimbările noastre, mă iniția la marea lucrare ce se opera pe atunci în Germania, atât în privința unității politice, cât și în privința aspirațiilor și sforțărilor burghezimii de a intra în viața politică, care până atunci aparținea mai cu deosebire nobilimii. El mai întâi îmi da amănunțimi asupra marii reforme care se făcuse în Prusia, adică emanciparea și împroprietărirea țăranilor prusieni, operată în timpul regelui Frederic Wilhelm III (1797 — 1840), de către marii săi miniștri Stein (1757 —1831) și Hardenberg (1750 — 1822), reformă care a însuflețit și a îmbărbățit națiunea prusiană, spre a scutura jugul francez, care, după bătălia de la Jena (1806), apăsa grumazii poporului german. Pastorul Ionas completă învățătura mea în privința marii reforme; el puse în mâinile mele înseși actele marilor legiuiri, proclamațiilor și reformelor lui Frederic Wilhelm III și cu deosebire edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toată suprafața statului Prusiei, desființând claca și orice alte servicii către stăpânii de moșii și prefăcând în proprietate absolută, în mâna țăranilor, ogoarele țărănești, cu despăgubire în bani odată răspunși sau prin rentă perpetuă, ori prin înapoierea unei părți de pământ. Pastorul Ionas mă făcu cunoscut și cu memoriul compus de principele Hardenberg, la Riga, în 1812. Prin acest act important, marele ministru arăta regelui necesitatea prefacerii chiar din temelie a organizației de atunci a statului prusian, pentru a-i da o nouă viață prin înlăturarea a tot ce era slab în el și prin deșteptarea de puteri nouă.

Iata cum el înțelege această reformă: "Statul care s-ar noroci a înțelege adevăratul spirit al timpului și, prin înțelepciunea guvernului său, ar lua parte la acel plan universal, fără să aibă nevoie de comoțiuni violente, ar avea neapărat mari preferințe, și membrii săi ar trebui să binecuvânteze îngrijirea care ar lucra pentru dânșii într-un chip atât de binefăcâtor. Fără putere au fost toate acele piedici care s-au opus torentului revoluțiunii, pentru că slăbiciunea, interesul egoist și ideile neîntemeiate le-au dirijat fără nici o chibzuială. Gândirea nebunească că chipul cel mai bun de a combate revoluțiunea ar fi de a se ține de cele vechi și de a prigoni cu toată asprimea principiile și ideile izvorâte din ea, n-a avut alt rezultat decât câ a dezvoltat revoluțiunea și i-a dat o întindere din ce în ce mai mare. O revoluțiune în bunul simț, o revoluțiune care ar avea de scop marea civilizare a omenirii, făcută prin înțelepciunea guvernului și nu prin impulsiuni violente, cu atât mai mult ar trebui să fie privită ca țintă și ca principii povățuitoare. Principii democratice într-un guvern monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite". Mai jos, Hardenberg recomandă pentru organizațiunea dinăuntru cea mai mare libertate și egalitate de drepturi între membrii statului, regulate după principiul înțelept al unui stat monarhic, și fiecare post în stat, fără excepțiune, să nu se mai păstreze cutărei sau cutărei clase, ci să se deschiză numai meritului din orice clasă. "Clasa cea mai numeroasă, cea mai importantă, acea care până acum s-a neglijat și s-a împilat mai mult, ar trebui cu preferință să fie un obiect al neadormitei îngrijiri a ocârmuirii și a se desființa, prin o lege scurtă, bună și grabnică, toată servitudinea". Și ca soluțiune se propune: "Concesiunea și statornicia pământurilor țărănești, ca liberă proprietate a țăranilor, cu despăgubirea stăpânilor de moșii, și așa a se ajunge la desființarea legămintelor între stăpânii de moșii și între țărani!" În una din vacanțele de vară, comitele Schwerin îmi dădu ospitalitatea în Schwerinsburg, vechiul castel al strămoșului său, feldmareșalul lui Frederic cel Mare, comitele Schwerin. Acolo, sub ochii mei, vazui aplicarea legii de emancipațiune făcută cu 25 de ani înainte. Am văzut pământurile emancipate, unele rămase în stăpânirea vechilor proprietari de moșii, altele trecute vechilor servi, deveniți proprietari. Am văzut satul vechi al foștilor clăcași, AltSchwerin, și satul nou clădit după emancipare, Neu-Schwerin. Straniu lucru! Legea proprietății din Prusia avea mare asemănare cu condițiunile proprietății rurale din țările române. Principiul ce se găsește în vechea noastră legislațiune, pentru a se da țăranului spre cultivare până la doua treimi din întinderea moșiilor, iar o treime se rezerva în seama stăpânului, exista și în Prusia.

Aici am de adăugit că acest comite Schwerin, care îmi dăduse ospitalitatea în castelul său, deveni mai târziu și în mai multe rânduri un membru important în partidul liberal și chiar și ministru de mai multe ori în anii de mare luptă pentru Germania, între 1848 — 1862.

Tot în timpul petrecerii mele în Berlin, prin camaradul meu de studii, fiul cunoscutului istoric Kohlrausch, am fost prezentat ducesei de Cumberland, sora și egeria regelui Frederic Wilhelm III, și curând ajunsei în intimitatea principelui Gheorghe, fiul ducelui de Cumberland, care, după suirea pe tron a batrânului duce de Cumberland, deveni principe regal, mai târziu însuși rege de Hanovra, sub numele de Gheorghe V și, în fine, detronat de către însuși vărul său, Wilhelm I (1866).

Mulțumită contactului meu cu atâția bărbați însemnați ai Germaniei și primit în cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune și putință de a-mi îmbogăți mintea cu ideile reformatrice ce atunci inspirau înaltele inteligențe ale Germaniei. Da, Universității din Berlin, a doua mea mumă, Universitații Fredericia Wihelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germană și pe care l-am găsit în toate păturile societății germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria româna și spiritul liberal care m-a însuflețit în toate actele vieții mele.

În lungile mele lupte și lucrări, în prigonirile înverșunate care nu o dată s-au încercat de a mă zdrobi, pururea am avut înaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte pe care, în memoriul său către rege, le arată principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realța caracterul și bărbăția poporului german pentru dezrobirea sa de jugul străin, pentru ridicarea și mărirea Germaniei: "Principii democratice într-un guvern monarhic!".

Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României. Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți care au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român! În anul 1864, când toți românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice și sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în ședința Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea și împroprietărirea țăranilor. Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: "monarhia întemeiată pe instituțiuni democratice", m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut cu înțreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea, egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de țărani în secole întregi, stropite cu sudoarea și sângele lor. Și Dumnezeu bun și milostiv mi-a prelungit viața mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârșirea acestor trei mari reforme, și astăzi a mă bucura la bătrânețe de rodul sămânței depuse de noi, în tinerețile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei! Rog pe maiestățile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie. Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinerețea lor!

Intrând în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea țiganilor.

II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României.

III. Emanciparea țăranilor.

Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminați. Ochii, atât ai emancipaților, cât și ai acelora reținuți încă în fiarele sclaviei, dar însuflețiți de o dreaptă speranță, au vărsat șiroaie de lacrimi, și numele emancipatorilor, Mihail Sturdza și Alexandru Ghica, mulți ani au răsunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverșunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiție în țară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând și hotărâți de a arăta domnului că, în fața unui act mare, junimea româna știa gândi și lucra înalt și bine! O deputațiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni și alți atâți, și ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoștința tinerei generațiuni. Mihail Sturdza în acea zi și-a adus aminte că și el a fost tânăr și că era omul cel mai luminat al țării; el ne exprimă recunoștința sa, declarând ca în noi vedea viitorul țării, că nouă aparținea de a face din Moldova și Valahia o țară civilizată și o societate europeană și că stăruințele lui erau de a ne pregăti acest viitor. "Foaia științifică și literară", redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranței, în care, în proză și în versuri, se cânta marea reformă.

Țiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-și purta lanțurile, deși mult ușurate prin ideile nouă și prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, țiganii auziră cuvântul armonios al libertății, ei deveneau cetățeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamațiune: "Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt iertați de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească". Dar curând revoluțiunea, măreața revoluțiune, toate marile reforme, fură călcate și zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, și nenorociții emancipați fură din nou lănțuiți; dar sămânța era aruncată, și curând ea trebui să-și poarte roadele sale. Tânăra generațiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea țiganilor articolele sale, publicate în Iași în "Foiletonul Zimbrului" din februarie 1856: "Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite"! Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari. Între acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor particulari. Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră programa vieții lor. Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desființate în 1848.

I. Dezrobirea țiganilor

Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire și în România.

Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.

Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani. Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii. Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe. Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor. Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.

Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.

II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de clasă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României

Sclavia neagră s-a desființat, este acum aproape de jumătate de secol, sclavia alba însă a mai durat încă zeci de ani; ea nu a luat sfârșit decât la 1864.

Dar înainte de a dezvălui contemporanilor mei luptele și împotrivirile la care a luat parte generațiunea mea, până ce prin tăierea nodului gordian am putut, în fine, întemeia și în România brațe libere și proprietate liberă, să-mi fie iertat de a mă ocupa de o altă dată, nu mai puțin memorabilă, de o reformă nu mai puțin însemnată în istoria civilizațiunii României; voiesc a vă vorbi de ziua de 29 octombrie, când, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabilă în istoria Franciei, am proclamat în România desființarea privilegiilor de naștere și de castă, desființarea pronomiilor boierești și înlocuirea lor prin egalitate politică și civilă a tuturor românilor. Suntem prea aproape de epoca marii reforme pentru ca chiar tânăra generațiune de astăzi să nu cunoască, cel puțin în trăsături generale, constituțiunea de privilegiuri și deosebirea de clase care funcționa în România înaintea anului 1857. După legea veche a țării, în adevăr, fiecare român putea deveni boier, dar încet-încet se crea în țările române un patriciat, o aristocrație sui-generis, care își caută din ce în ce mai mult asimilarea cu nobilimea din țările vecine, Ungaria și Polonia. Ocârmuirea țării se încredința, pot zice, numai unui număr restrâns de familii boierești, care ori se trăgeau din persoane ce purtau rangurile de protipendadă, ori înșiși erau investiți cu aceste ranguri. Sub nume de protipendadă se înțelegeau cele întâi cinci ranguri din arhondologia boierească, adica: marele ban, marele logofăt, marele vornic, marele vistiar și marele spătar, în Muntenia; marele logofăt, marele vornic, marele vistiar, marele hatman și marele postelnic, în Moldova. Aceștia constituiau consiliul ocârmuitor; ei aveau apoi fiecare departamentul său, deosebit mai compuneau apoi și divanul judecător în ultima instanță. Celelalte trepte boierești compuneau boierii de starea a doua; aceștia ocupau serviciile de a doua mâna, dar rareori puteau să ajungă la treapta de consilieri ai domnului sau de judecători divaniști. Regulamentul organic desființase de jure această deosebire, însa de fapt ea tot se menținu, și mai ales în Moldova. Boierii mari și mici erau apoi scutiți de plata tuturor dărilor, atât pentru persoana lor, cât și pentru imobilele lor; mai aveau dreptul de a scuti de dările publice un număr de contribuabili, aceștia sub nume de "scutelnici", "poslușnici", "chrisovoliți" etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; mulți din ei aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantități mari de sare, alții aveau drepturi de a scuti de plata vămii obiectele ce aduceau din străinătate pentru trebuința lor. M-aș întinde prea departe dacă aș enumera cu de amănuntul toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boierești.

Rareori un plebeian putea să străbată zidurile cetății în care sta închisă boierimea Moldovei și a Țării Românești. În Muntenia, o singură dată, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut străbate incinta de fier a aristocrației și a ajunge vistiar mare; în Moldova, cu greu am putut găsi un al doilea caz; căci în fapt, mai mult decât în drept, puterea boierimii era mai mare în Moldova. Un om din popor, un negustor, oricât de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune în fața unui boier chiar cu ocaziunea dărilor în licitație a veniturilor statului sau a bunurilor mănăstirești.

În domnia lui Mihail Sturdza, în tinerețile mele, am văzut la mai multe licitațiuni cum boierii, împărțiți pe județe, luau, fără concurență, moșiile mănăstirești și apoi, cu prețuri îndoite, le subarendau la acei care din agricultură își făceau meseria vieții lor. Mi se pare ca și în Țara Românească lucrurile se petreceau cam tot așa; cel puțin și astăzi se citează numele câtorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor Alexandru Ghica și Bibescu își asiguraseră monopolul luării în arendă a moșiilor statului și a mănăstirilor. Aceasta era banda neagră boierească, care, când privilegiile boierești au fost doborâte, a fost înlocuită prin banda neagră plebeiană, fără concursul căreia, mai până în zilele noastre, la licitațiile publice nu se putea lua o singură moșie în arendă.

După ce tinerimea română începu a se adăpa de ideile egalitare și civilizatrice ale marii revoluțiuni franceze, această stare de lucruri nu mai putu dura. Când în București revoluțiunea de la 1848 puse sfârșit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului provizoriu declara: "Egalitatea drepturilor politice și contribuțiunea generală la dările și sarcinile statului", precum tot acest mare act declara emanciparea clăcașilor, făcuți proprietari prin despăgubire, și dezrobirea țiganilor, iarăși prin despăgubire. Dar marea reformă fu înăbușită odată cu înăbușirea revoluțiunii, și regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri redeveni o stare legală în principate, odată cu orânduirea domnilor temporari, numiți de Poartă și de Rusia, în conformitate cu Convențiunea de la BaltaLiman. Însă acest arbor secular al privilegiilor își primise o lovitură de moarte după care nu se mai putu îndrepta. Arborele dezrădăcinat trebuia sa cadă, și el căzu prin votul dat de Adunarea-mumă în ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat în Europa întreagă, prin art. 46 al Convențiunii de la Paris. Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanță în istoria civilizațiunii moderne a României, ziua în care s-a dat acest vot ocupă un loc prea mare în viața bătrânei generațiuni care a așternut bazele renașterii României, pentru ca să nu am de plăcută datorie de a împrospăta tinerei generațiuni memorabilul vot dat în unanimitate și cuprinzând pe înșiși reprezentanții regimului privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea româna. Și aicea, câteva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-mumă din Iași, și nu de acea din București. Congresul din Paris, puterile, după propunerile lordului Clarendon, a hotărât că populațiunile din principatele române vor fi consultate asupra viitoarei organizațiuni a patriei lor. Un volum întreg n-ar ajunge spre a descrie toate împrejurările, greutațile și conflictele prin care am trecut, pentru ca să ajungem la alegerea și convocarea adunărilor-mume din Iași și din București. Nu voi îndeplini această sarcină astăzi: ea n-ar intra în marginile strâmte ale unei conferințe; voi nota numai că adunările-mume, de-abia întrunite, au dat o direcțiune cu totul opusă activității lor. Adunarea din București s-a mărginit numai a se rosti în privința organizațiunii politice a țărilor române, zicând ca principiu, și poate că avea cuvânt, că, de vreme ce Europa deja recunoscuse țărilor române depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni în organizațiunea dinăuntru a statelor române. Adunarea din București proclamă numai bazele organizațiunii politice, adică cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

• a) Autonomia principatelor,
• b) Unirea lor,
• c) Un principe străin în capul noului stat,
• d) Neutralitatea țării și
• e) Un guvern reprezentativ constituțional.

Aceste puncte, odată recunoscute de Europa, aparținea națiunii române, din nou convocată, a se rosti asupra tuturor chestiunilor privitoare la organizațiunea dinăuntru.

Adunarea-mumă din Iași n-a urmat tot așa. Noi, reprezentanții moldoveni, în privința dorințelor noastre pentru organizațiunea politică a statului român, am urmat pe frații noștri, reprezentanții Munteniei; și noi am cerut recunoașterea autonomiei țării, unirea lor sub un principe străin, neutralitatea și regimul constituțional parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Făcând rezervele noastre în privința dreptului ce voia Europa a-și însuși, adică de a interveni în organizațiunea dinăuntru a unei țări, a cărei autonomie nu se pune în îndoială de nici o putere europeană, totuși am crezut că era bine — și astăzi recunosc că bine am făcut — să exprimăm Europei chipul nostru de vedere în privința reformelor dinăuntru, adică cum înțelegem noi să facem din patria noastră un stat european, o societate europeană și democratică.

De la întâile noastre ședințe, Adunarea din Iași a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înțelegeam a ne rosti. Acest program cuprinde un plan întreg de reforme: organizațiunea politică, administrativă, financiară, drepturile și îndatoririle cetățenilor, reforma clerului, desființarea clasei și emanciparea proprietății și toate celelalte reforme care băteau la ușă.

Noi ne ziceam, cu drept cuvânt, că a arăta Europei dorințele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile și sprijinul marilor puteri și a însăși opiniei publice din străinătate. Credeam c-am nemerit urmând acest drum.

Comisiunea internațională, compusă din reprezentanții marilor puteri și întrunita în București, și-a însușit mai toate dorințele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, și pe acestea și-a întemeiat raportul său către Congres. Pe dorințele Moldovei s-a întemeiat și Europa în elaborarea și încheierea Convențiunii de la Paris, care, cuprinzând soluțiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiată și a și fost primită de noi ca o adevărată constituțiune până la înlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 și prin Constituțiunea noastră națională din 1866. În Adunarea noastră ad-hoc, punctele principale ale reformelor fură încredințate spre studiere la deosebite comisiuni rânduite din sânul Adunării. Statornicirea drepturilor politice ale românilor fu încredințată unei comisiuni compusă din Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini și I. Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Mălinescu. În ziua de 29 octombrie 1857, Vasile Mălinescu citi raportul său asupra punctului VII, atingător de egalitatea înaintea legii, accesibilitatea tuturor românilor la toate funcțiunile statului, așezarea dreaptă și generală a contribuțiunilor, supunerea tuturor la conscripțiunea militară. Proiectul de încheiere a fost modificat prin câteva amendamente și considerente propuse de Dimitrie Rallet; apoi Adunarea, prin sculare și ședere, a adoptat în unanimitate și cu aclamație desființarea privilegiilor de clase. Vicepreședintele Constantin Negri, felicitând Adunarea pentru votul ei, a adăogat că abnegația vechilor clase privilegiate arată patriotismul care insuflă Adunarea, căci era un act ce avea a fi prețuit nu numai de nație, dar și de Europa și de istorie.

Actul votat, care abătea un arbore secular, este prea important spre a nu-l reproduce împreună cu subscrierile cetățenilor care au dat țării organizațiunea democratică de azi. Îl reproduc aci întreg, precum el este publicat în nr. 7 al Buletinului ședințelor Adunării adhoc a Moldovei. "Astăzi, anul una mie opt sute cincizeci și șapte, luna octombrie, în douăzeci și nouă zile; Luând aminte că legile unui stat sunt sufletul său, că de la principiile care predomnesc la alcătuirea legilor atârnă viața, puterea și propășirea națiilor;

Luând aminte că singurul mijloc de a vindeca rănile de care pătimește astăzi țara este așezarea unor legiuiri înțelepte, îmbinând datinile vechi, trebuințele de față și cererile veacului;

Luând aminte că respectul către legi este cea întâi condiție a trăiniciei lor;

Că o lege atunci poate fi mai respectată, când, ieșită din sânul nației, va avea deopotrivă pentru toți aceeași măsură;

Că dreptatea cere dar ca toți să fie egali dinaintea legii; Luând aminte că cea mai sfântă datorie a fiecărui este de a contribui la susținerea statului;

Că, după datele vechi, nimeni nu era scutit de la nici o îndatorire către stat;

Că boierimea abia la 1737, prin hrisovul domnului Mavrocordat, pentru întâia oară s-a scutit de dajdie și alte dări către visterie;

Că în urmă, sprijinind sarcinile statului mai mult numai asupra unor clase, s-au făcut împovărătoare pentru ele;

Luând aminte că de la dreapta cumpănită așezare și repartiție a contribuțiilor atârnă nu numai prosperitatea materială a unei țări, dar în parte chiar și propășirea ei morală și intelectuală;

Că cu dreptul este ca, în măsură cum garantează statul la toți deopotrivă toate foloasele și îndemânările, de asemenea cu toți să se supuie dărilor în proporția averii lor fără deosebire;

Luând aminte că darea oamenilor la oaste este o îndatorire pentru paza țării și siguranța fiecăruia cetățean;

Că, precum oastea este menită a apăra patria comună, datori sunt cu toți deopotrivă și fără deosebire să se supuie la conscripția militară;

Luând aminte iarăși că eficacitatea legilor atârna de la stricta lor punere în lucrare;

Că meritul singur, fară nici un fel de altă considerație sau distincție, trebuie în viitor să fie un titlu îndestulător pentru a putea ajunge la toate funcțiile statului; Că această putință trebuie a se recunoaște fiecăruia; Că numai prin legiuiri înțelepte și drepte nația româna poate înainta pe calea propășirii; Luând în privire, în sfârșit, că privilegiile de clase trebuie a fi desființate; Adunarea ad-hoc a Moldovei dorește a se adopta la viitoarea reorganizație ca principii fundamentale: I. Privilegiile de clase vor fi desființate în România; II. Egalitatea tuturor românilor înaintea legii; III. Așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor în proporție cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la conscripția militară; V. Accesibilitatea pentru toți românii la funcțiunile statului. Votează pentru șaptezeci și trei de membri, și anume p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p. sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuvioșia-sa arhimandritul Neofit Scriban, preacuvioșia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie Matcaș, Dimitrie Miclescu, Constantin Bădărău, Dănilă Balan, dr. A. Fătu, Dimitrie Cozadin, Basile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu, Iancu Docan, Gheorghe Masian, dr. C. Vârnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananău, Ștefan Călin, Simion Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Morțun, Gheorghe Vârlan, Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Balș, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie Krakte, Ion a Babei, Petru Brăescu, Ion Roată, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Ioniță Hrisanti, Vasile Balaiș, Constantin Icovaki, Lascăr Catargiu, Iancu Fotea, Răducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Suțu, Manolaki Costaki, Vasile Stan, Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi, Lazăr Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin Știun, Ion Roșca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu și Constantin Negre.

Iar contra nu a fost nimene. S-a abținut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost fața la votare înalt preasfinția-sa mitropolitul și dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.

Conform § 79 din Regulamentul Adunării, viceprezidentul declară că Adunarea a încuviințat".

Sancțiunea acestui vot a dat-o Europa mai cu deosebire prin articolul 46 al Convențiunii din Paris.

Națiunea întreagă a acceptat marea reformă, și fiecare, foști domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au primit reforma egalitară, lepădând chiar fără legi speciale tot ce deriva din vechiul regim, tot ce semăna chiar cu vechiul regim. Așa, fără chiar lege specială, boierii s-au dezbrăcat de titlurile bizantine, care formau arhondologia română și s-au supus la dările generale către stat.

Pentru istorie voi aminti că numai doi boieri, foști privilegiați, s-au arătat împotrivitori marii reforme: în Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plăti contribuțiunea personală, lasând de a i se împlini căciula pentru acoperirea acestei dări; în Țara Românească, singur repausatul Ioan Manu a urmat a subscrie până la moartea sa: "Ioan Manu, mare vornic".

III. Emanciparea țăranilor

Vin acum la ultima și marea reformă operată de generațiunea mea: desființarea clăcii, emanciparea brațelor și deplina împroprietărire a țăranilor pe pământurile muncite de ei.

A face istoricul chestiunii rurale în țările române este a scrie însăși istoria a trei secole de împilări făcute poporului român. Tomuri întregi ar trebui spre a arăta cum domnii români, veniți din Maramureș și din Făgăraș, spre a funda statele române, Moldova, Muntenia si Tara Romanesaca , au găsit aceste țări nu pustiuri, ci locuite de populațiuni zdravene, moșnașe și libere; cum acestea, în cursul veacurilor și sub domnii cei mai valoroși, drept răsplată a lungilor lupte ce au susținut pentru apărarea și mărirea marii moșii, patria, au fost prefăcuți în robi, lipiți pământului sub nume de rumâni și de vecini. Ca țărani blânzi și răbdători, aceștia au răbdat munca și iobăgia, dar pururea, la ivirea oricărei inimi de domn mai bune, necontenit au sperat și au cerut dreptate. Eruditul nostru coleg, bunul meu amic Alexandru PapadopolCalimach, a descris două zile din istoria secolului din urmă, care, în bolta neagră a tiraniei și a cruzimii, strălucesc ca singure două stele, ca singure două puncte luminoase — zilele de 3 august 1746 și 6 aprilie 1749, când în București și în Iași, sub un domn fanariot, Adunările cu sobor au desființat rumânia și vecinătatea. Dezrobirea de jure a țăranilor români s-a proclamat prin aceste două acte memorabile. Însă rumânii și vecinii au continuat de a mai fi priviți ca țiganii, de a mai fi vânduți ca țiganii, tatăl la unul, mama la altul, fiul la un al treilea și fiica la un al patrulea cumpărător; dar țăranii, deși decretați slobozi, tot au rămas lipiți pământului, continuând a munci tot anul fară milă și cruțare moșiile boierești și mănăstirești. În tot secolul al XVIII-lea, statul, luând în privire că numai țărănimea plătea dări, că numai țărănimea purta toate sarcinile publice, văzând sărăcia și apoi chiar fugirea peste hotare a populațiunii rurale, se încearcă a regula această muncă, a pune cap nesațului proprietarilor de moșii. O literatură întreagă formează urbariile, ponturile și așezământurile pentru determinarea muncii, dar vreo prefacere mare nu se opera cu toată protecțiunea domnilor și îngrijirea visternicilor de a îmbunătăți soarta materiei impozabile, singura care era chemată a umplea lada vistieriei. Forța lucrurilor era mai puternică decât chiar legiuirile domnești. Țăranul era singurul factor, singurul venit al boierului; și nu trebuie sa ne mirăm de aceasta, dacă chiar după promulgarea art. 46 din Convențiunea de la Paris, care rostea că se va proceda fără întârziere la revizuirea legii care regulează relațiile dintre proprietarii de moșii și cultivatorii de pământ, în vederea de a îmbunătăți soarta acestora din urmă, în anul 1862, în plin Parlament, întâiul prim-ministru al României unite proclama tristul și durerosul adevăr că brațele țăranului constituiau capitalul proprietarilor.

Ce reformă, ce ușurare se putea face când domnii aveau dinaintea lor pilda morții silnice a bătrânului Grigore Ghica, moldoveanul, căzut victimă... a plângerilor și intrigilor boierilor către Poartă, pentru că domnul patriot ușurase condițiunea muncitorilor de pământ, regulând și mărginind munca lor la 12 zile în cursul unui an.

Însă este cu neputință de a mă întinde asupra chestiunii rurale în trecut; voi atinge numai faptele petrecute în timpurile generațiunii mele, acele fapte la care am asistat sau ca spectator, sau ca împreună făptuitor.

Ideile de emancipare a țăranilor români nu le-am avut numai eu, culese în timpul vieții mele de student la Universitatea din Berlin; le-au avut toți junii mei contemporani, fie că ei s-au adăpat la sorgintea civilizațiunii germane, fie că ei s-au nutrit de civilizațiunea franceză. Toți câți ne-am întors în țară din școlile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea țăranilor de lanțurile iobăgiei, a pontului și a clăcii; constituirea proprietății mari și mici ca proprietate liberă și absolută, ca proprietate occidentală. De aceea oricând, în țară sau în străinătate, junimea română, în adunările sale, a fost chemată a se rosti despre reformele care trebuie a se introduce în România, întâia reformă, care prima pe toate celelalte, era emanciparea țăranilor.

La 1840, tinerii români din Paris ținură o întrunire în care Costache Negri proclamă necesitatea împroprietăririi țăranilor, ca o reformă de care atârna însuși viitorul statului român. În 1846, Nicolae Bălcescu a publicat în "Magazinul istoric" lucrarea sa asupra stării sociale a muncitorului plugar în statele române, în care fiecare frază este un strigăt la cer în favoarea nenorociților asupriți. Astăzi încă această lucrare este pledoierul cel mai elocvent și cel mai veridic în favoarea marii reforme, care de abia s-a putut săvârși în 1864. Cuvintele lui Balcescu în curând aveau să pună chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate, toate inimile fierbinți însușiră soluțiunea chestiunii ca un țel nobil al activității vieții lor. Doi ani în urmă, în 1848, revoluțiunea din București, prin proclamația sa, adresă următoarele frumoase cuvinte în favoarea țărănimii române: "Poporul român împarte dreptatea deopotrivă la toți și dreptatea o dă pentru toți și mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii orașelor, fiii patriei cei adevărați, ce au fost defăimați atât îndelung cu numele glorios de rumân, ce au purtat toate greutățile țării prin munca lor de atâtea veacuri, au lucrat moșiile și le-au îmbunătățit, au hrănit pe strămoșii proprietarilor, pe moșii lor, pe părinții lor, pe acești proprietari înșiși și au drept înaintea generozității popoarelor, înaintea dreptății patriei — își cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei și vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer și patria le-o dă, și patria iară, ca o mamă bună și dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptății, după glasul Evangheliei, după înima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii intotdeauna, necum frații lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar și acea infamă iobăgie se desființează; săteanul fără pământ se face proprietar și tărie neînvinsă celor mai avuți, în folosul tuturor și în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toți!". În Moldova, junimea refugiată la Cernăuți formula și ea programul său politic, economic și social sub titlul de: Dorințele partidului național din Moldova. Redacțiunea mi-a fost încredințată mie, care am și publicat acest act într-o broșură tipărită în Cernăuți. Iată punctul privitor la chestiunea țărănească, cum se zicea pe atunci: "Art. V. A se oborî boierescul și a se face proprietari pe toți gospodarii săteni, dându-se însă o dreaptă despăgubire vechilor stăpâni ai pamântului; această despăgubire și modul ei se vor hotărî de cea întâia Obștească Adunare...". Pe urmă urmează, după acest punct, o lungă expunere a motivelor legale și ale necesităților economice care reclamau această reformă. Această reformă a rămas numai ca o profesiune de credință a viitorului, pentru partidul național; realizarea reformei a fost însă statornic urmărită de propuitorii ei în toate ocaziunile si în curs de 16 ani, până la 1864.

Nu a fost tot așa în Țara Românească. Îndată după proclamarea guvernului provizoriu s-a orânduit o comisiune compusă de reprezentanți ai proprietarilor mari și de deputați săteni ca să dezbată amănuntele reformei și despăgubirea cuvenită proprietarilor; vicepreședintele acestei comisiuni era bătrânul Ioan Ionescu, fratele iubitului nostru coleg Nicolae Ionescu, și care astăzi își petrece adâncile sale bătrâneți la proprietatea sa Bradul, din județul Roman.

Dezbaterile acestei comisiuni, publicate în "Pruncul român", sunt foarte instructive și sunt dator a recunoaște că partea frumoasă și serioasă a dezbaterilor nu au făcut-o proprietarii, reprezentați prin d-nii Lenș, Robescu și Lahovari (nu li se spun prenumele în protocoale). Preotul Neagu, deputații săteni Bada, Ene Cojocaru și Scurtulescu se deosebesc din contră prin seriozitatea cuvântului, temeinicia argumentelor și chiar elocința cu care au apărat cauza țărănească. Un singur cuvânt n-a fost rostit propunând luarea pământurilor lucrate de țărani fără o deplină despăgubire.

La întrebarea făcută de reprezentanții proprietarilor: cu ce țăranii, săraci cum sunt, vor putea despăgubi pe proprietari?, deputații țărani, ridicând brațele lor înnegrite de arșița soarelui și pline de rănile muncii silnice, le-au răspuns: "Cu aceste brațe robite, noi am muncit veacuri și am purtat toate cheltuielile stăpânilor de moșii; libere, brațele noastre vor munci îndoit și fiți siguri că nu vă vom lăsa păgubiți de ce dreptatea țării va hotărî să vă plătim". Acest limbaj în gura țăranilor, în loc de a liniști, întărâtă reacțiunea. Strigătele lor din zi în zi se ridicau mai tare, ele îșî găsiră un vinovat răsunet în tabăra dușmanilor mișcării naționale, încurajați și prin știrea că armatele turcească și rusească se apropie de hotarele României.

Locotenența domnească slăbi înaintea acestei reacțiuni, și, prin decretul său, purtând numele lui Tell, Eliad și N. Golescu, cu data de 10 august 1848, ea suspendă ședințele comisiunii sau, mai drept vorbind, desființă însăși comisiunea. Locotenența merse mai departe, ea ordonă chiar pe cale executivă îndatorirea sătenilor de a face arăturile de toamnă! Negreșit că această măsură era de natură a agita populațiunile rurale și a le face a-și pierde încrederea în hotărârile locotenenței domnești, hotărâri care purtau titlul de Dreptate și Frăție și erau făcute în numele poporului român. Locotenenții princiari se siliră a liniști spiritele prin o nouă proclamațiune ce o am sub ochi. Ea este datată din 6 septembrie 1848 și se silește a găsi o scuză a măsurilor silnice decretate mai înainte în contra proclamațiunii din 11 iunie, luând ca pretext că, cele mai multe moșii din Țara Românească fiind date cu arendă, contracciii ar încerca pagube și ar alerga la pretenții neprecurmate. Acestea fiind cuvintele, zice decretul, ce au silit pe guvern la luarea măsurilor poruncite până astăzi, locotenența socotește însă de netăgăduită datorie a sa de a da în cunoștința țării că încă de la 11 iunie articolul 13 al proclamației este consfințit și clăcașii vor fi scutiți și liberi de clacă, de iobăgie, de ziua de plug și de carul de lemne, fară a mai putea nici o silă a-i mai întoarce la aceste îndatoriri asupritoare. Dumnezeu să aleagă din aceste decrete contrazicătoare! Guvernul provizoriu din București reculă dinaintea invaziunii armatelor turcești și rusești. Revoluțiunea a fost înăbușită, și cu dânsa înabușite au fost toate reformele proiectate. Numai generosul sânge al pompierilor eroi, vărsat în Dealul Spirei, a salvat onoarea patriei în doliu. După aceea jugul secular s-a reîntemeiat mai tare și mai crud asupra grumazilor bieților țărani și aceasta sub protecțiunea baionetelor străine. Se subscrise Convențiunea de la Balta-Liman. Adunările legiuitoare se suspendară și, în locul domnilor aleși de țară și pe viață, se numiră în Constantinopol, cu aprobațiunea Rusiei, doi domni numai pe șapte ani, Barbu Știrbei, în București, și Grigore Ghica, în Iași. În acele zile de restriște, providența dădu însă țăranilor o mângâiere prin calitățile domnilor nou-numiți. Barbu Știrbei era un bun și înțelept administrator, și Grigore Ghica era un bun patriot, o inimă generoasă, aprinsă de iubirea poporului său.

După dispozițiunile luate de curțile suzerane și protectrice, precum se zicea pe atunci, domnii numiră doua comisiuni însărcinate de a elabora nouă proiecte de reformare a relațiunilor dintre proprietarii de moșii și dintre cultivatorii de pământ. Aceste proiecte, odată făcute, ele fură întărite printr-un hatișerif al sultanului și publicate apoi de către domni în ambele principate.

Noile legiuiri se resimțiră de agitațiunea țărănească. În Țara Românească, autorii mișcării naționale proclamaseră emanciparea țăranilor prin desființarea clacei și împroprietărirea lor; această proclamație devenise pentru țăranii munteni o evanghelie, o legendă. Proprietarii, de altă parte, tagăduiau țăranilor orice drept asupra moșiilor. Vodă Știrbei, mare proprietar, introduse dar în legiuirea sa acest din urmă ordin de idei: tăgada țăranului a orice drept asupra pamântului, chiar a acelor drepturi care le erau recunoscute de secole, recunoscute, în cele din urmă, chiar de Codul Caragea.

Țăranii fură clasificați în noua legiuire de simpli chiriași. La fiecare șapte ani, stăpânii aveau dreptul de a izgoni de pe moșie prisosul populațiunii, fără despăgubire, chiar pentru casele și sădirile lor; mai rău decât în Turcia, decât în Dobrogea, unde, la intrarea lor, românii au găsit legea otomană recunoscând ca proprietate mülk, adică proprietate absolută, casa și sădirile țăranilor, fie musulmani, fie creștini.

Însă aplicarea acestei legi a găsit o împotrivire hotărâtă, absolută din partea țăranilor în toată Muntenia. Oameni de ordine ca totdeauna, nerevoltându-se nicăierea, precum veacuri au făcut și părinții lor, țăranii resignați, dar sperând timpuri mai bune, drept singură împotrivire au stat cu brațele încrucișate, în loc de a le pune la muncă.

Această atitudine fermă a dat de gândire și domnului vodă Știrbei, bun administrator și mare gospodar; el înțelese toată gravitatea situațiunii, el lăsă dar să se realizeze aceea ce însăși legiuirea sa zice, că legiuirea avea de scop numai ajungerea la săvârșire de alcătuire sau tocmeli agricole de bunăvoie săvârșite între proprietarii de moșii și între cultivatorii de pământ. Și așa se și întâmplă; mai nicăieri noua legiuire nu fu pusă în lucrare, proprietarii se mulțumiră sa li se dea de catre țărani dijma din semănăturile făcute de ei, să li se lucreze câteva pogoane ca rușfet și să li se dea câte una sau două podvezi, iar moșia întreagă rămase în folosul țăranilor. Această reformă era departe de principiul creărei micii proprietăți, proprietății absolute și individuale, urmărite de generațiunea progresistă. Legea lui vodă Știrbei crea un fel de comunism, care a îngreuiat mult aplicarea legii rurale din 1864. N-a fost tot așa cu noua legiuire din Moldova. Grigore Ghica, de abia instalat domn, își formă noul său minister din bărbați luați din partidul național sau partizani ai noilor reforme, și anume: Alexandru Sturdza, președinte de consiliu și ministru de interne, bărbat care, în calitate de vistier, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a arătat pururea cu mare îngrijire pentru țărani, ca materie impozabilă; el luă de director pe Costache Rola; prințul Gheorghe Suțu, la Departamentul de Finanțe, având ca director pe Ioan Silion; Alexandru Costache Sturdza, repauzatul nostru consul general la Salonic, a fost numit postelnic, secretar de stat; la Departamentul Justiției, Petru Roset-Bălănescu, părintele lui Nicolae Roset-Bălănescu, ministrul de externe sub Cuza vodă și care m-a ajutat mult la înlăturarea piedecilor și intrigilor în contra decretării și aplicării legii rurale din 1864; director al Ministerului Justiției a fost numit Dimitrie Rallet, acela care în 1848 a scris o întreagă literatură în contra regimului lui Mihail Sturdza și îndeosebi Plutarchul Moldovei; la Hătmănie sau Ministerul de Război a fost numit Teodor Balș, zis tânărul și viitorul caimacam, după retragerea din domnie a lui Grigore Ghica, la începutul războiului turco-rusesc din 1854; la Vornicia bisericească și Epitropia învățăturii publice, într-alte cuvinte la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, a fost chemat Nicu Ghica-Comăneșteanu, văr al domnului, patriot înflăcărat, spirit înalt, partizan înfocat al reformelor sociale și care întrunea în el toate calitățile bune, fară un singur defect, ale Ghiculeștilor; șef al Poliției Capitalei a fost numit Petru Mavrogheni, viitorul și cel mai capabil bărbat de finanțe al României.

Cu un asemenea domn ca Grigore Ghica vodă și cu așa miniștri, noua lege rurală nu putea sa fie decât o lege de progres, decât o lege blândă, părintească pentru țărani. Noua legiuire consfinți drepturile seculare ale țăranilor, hotărî ca ogoarele țărănești să fie alese și stâlpite, țăranii să nu poată fi strămutați din ele; se desființă dijma și toate angariile lor. Munca datorită catre stăpânii de moșii era bine determinată. Această lege era înaintemergătoare și pregătitoare legii rurale din 1864. Dacă ea n-a produs efectele salutare care se așteptau de bunul domnitor, cauza trebuie căutată în atotputernicia proprietarilor, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăși instituirea sa, era provizorie, și prin urmare fară putere.

Iată în ce stare se găsea ajunsă chestiunea rurală când Tratatul de Paris decretă că populațiunile din țările române vor fi consultate și când, în adunările-mume, țăranii, pontașii, clăcașii, iobagii veniră de luară loc alăturea cu foștii domni, cu boierii stăpâni de moșii, cu episcopii și cu egumenii de la mănăstiri (și aceștia erau stăpâni de moșii și adesea mai impilatori pentru țărani decât chiar boierii însărcinați cu datorii și cu numeroasă familie).

În Adunarea din Iași, cu deosebire de cea din București, cum am arătat mai sus, între alte reforme de organizație dinăuntru, a venit la ordinea zilei și chestia legii rurale.

Deputații țărani, în număr de 14, au venit în mijlocul nostru, slabi, purtând pe fruntea lor stigmatele muncii silite și pot zice chiar goi. De pudoare pentru străini și pentru Adunarea în care ei intrau ca reprezentanți a mai mult de un milion de impilați, unioniștii s-au grăbit a le înlesni cumpărarea de haine noi.

Țăranii moldoveni, în dezbaterile Camerei, ca și fiii lor în câmpiile Bulgariei, au dovedit că în vinele lor curge încă sângele romanilor, cuceritorii lumii. Respectuoși, dar fără înjosire către nobilii lor colegi și stăpâni, însă liniștiți și fermi, ei s-au arătat pururea demni chiar când în față li se tăgăduiau drepturile, chiar când li se imputa lenea ca cauză a sărăciei lor; ei, în curând, prin atitudinea lor au ajuns a impune stima chiar asupritorilor lor. Cu drept cuvânt dar li s-a aplicat numirea de talpa casei, numire care eu am scris-o sub fotografia reprezentând pe deputații pontași și pe care am trimis-o lui C. A. Rosetti. (Un exemplar din această fotografie se află încă astăzi expusă în sala de conferințe a Camerei noastre de deputați.) În marea luptă pentru Unire, deputații țărani au rezistat la toate încercările de corupțiune și promisiunile separatiștilor, ei au stat credincioși alăturea cu unioniștii. Și când, în ziua de 7 octombrie 1857, în a șaptea ședință, Adunarea ad-hoc a votat, afară de două voturi, al logofătului Alecu Balș și al locțiitorului episcopului de Român, Hermeziu, propunerea pentru Uniunea principatelor prezentată de mine, și când votul s-a proclamat de președinte, Ioan Roată, deputatul țăranilor din județul Putna, a exclamat în gura mare, în numele celorlalți deputați clăcași: "Noi nu știm a ura, dar Dumnezeu știe a se îndura". În ziua de 9 noiembrie 1857, în a 16-a ședință a adunării, repausatul Anastasie Panu a dat citire propunerii locuitorilor pontași exprimând dorințele țărănimii. Această propunere este una din pledoariile cele mai elocinte în favoarea țăranilor; ea descrie cu litere de foc suferințele seculare ale muncitorilor; altmintrelea nu contestă nici un drept, nu cere nimic gratuit de la proprietari, decât liberarea brațelor prin răscumpărarea boierescului (clăcii) și prin urmare a rămânea în mâna lor ca proprietate absolută pământul cultivat de ei în puterea legilor de pe atunci. Acest act, o adevărată plângere a unui întreg popor, ar trebui să fie citit și reprodus în întregimea lui; totuși, în vederea scurtului timp ce-mi este dat, mă voi mărgini a citi concluziunea lui; iat-o: "Suspinul, durerea noastră de toate zilele, dorința cea mai mare, pentru care ne rugăm și zi și noapte la Dumnezeu să se îndure, este căderea boierescului; de aceea vroim să răscumpărăm și toate acele cu care suntem împovărați către boierii de moșii. Vroim să scăpăm, vroim să ne răscumpărăm de robia în care suntem; vroim să ne rascumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai țării și să avem și noi o țară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toții; cum suntem nu o mai putem duce îndelung; nu voim să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru să nu se întunece.

Din buni și străbuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră și a vitelor noastre, fără să ne poată nimeni alunga de pe dânsul...

Să fie deci o Adunare obștească unde să avem și noi oamenii noștri; să se cearnă și să se dezbată drepturile boierilor și drepturile noastre, și ceea ce o țară va găsi că suntem datori cu sudorile noastre vom plăti. Omul, ca să scape din robie și să fie stăpân la casă, vatră și ogorul său, cu tragere de inimă va lucra și se va răscumpăra".

Aceste cuvinte nimenea azi în România nu le va găsi revoluționare și comuniste, pentru că faptele au dovedit că realizarea cererilor țăranilor făcută în 1848 nu a scăzut valoarea proprietăților, ci din contra a înzecit-o, nici a făcut din țărani despoitori comuniști ai moșiilor străine. Aceste cuvinte, repet, au stârnit în 1857 o furtună în toată România, bineînțeles din partea stăpânilor de moșii; căci țăranii, având încredere și în dreptatea cauzei lor, și în curajul și sprijinul energic al apărătorilor lor, sperând mai ales în dreptatea Europei, care-și plecase auzul la strigătele de durere ale unui întreg popor, se ținură liniștiți. Deputații lor își sfârșiră plângerea lor prin aceste frumoase și uimitoare cuvinte:

"Mântuirea noastră, după Dumnezeu, de la sfatul puterilor o așteptăm, ele au luat și țin sorții României în puternica lor mână; numai ele pot împlini măreața faptă de a scoate un popor din mormântul în care a zăcut până acum. Biruințele cele mari câștigate se vor șterge de pe stâlpii ei înalți pe care sunt scrise, pietrele se vor preface iarăși în nisip, dar învierea României, săpată adânc în inimile tuturor românilor, trecând din strănepoți la strănepoți, vor binecuvânta timpurilor viitoare numele întemeietorilor unui popor".

În toate județele proprietarii se adunară, formulară protesturi, jalbe, memorii, în vederea de a sprijini proprietatea și de a arăta ca false afirmările țăranilor. Fură unele publicate prin ziare, altele comunicate reprezentanților puterilor străine. Propunerea țăranilor a fost trimisă în cercetarea comitetelor proprietarilor mari și proprietarilor mici; ea a dat loc la discuțiuni înfocate, la învinovățiri teribile în contra țăranilor; și ce este mai trist și mai dureros este că acuzările cele mai violente, că refuzurile cele mai absolute de orice reformă în favoarea țăranilor n-au pornit din sânul comitetului proprietarilor mari, cât din sânul comitetului proprietarilor mici, acei care aveau pe părțile lor de moșie câte 5, 10, mult 15 clăcași. Aceștia țipau mai tare decât acei care aveau mii de fălci și sute de pontași; precum în faptă cei dintâi, în sărăcia lor, tratau pe clăcași mai rău (și întocmai ca pe țigani) decât boierii bogați, în înima cărora la mulți se aflau simțăminte compătimitoare pentru soarta clăcașilor și dintre care mulți erau în capul reformei emancipatrice. De aceea raporturile, și al comitetului proprietarilor mari și al proprietarilor mici, și majoritatea și minoritatea, nu cuprind nici o soluțiune; dezlegarea chestiei nodului gordian se lăsa unei viitoare Adunări legislative, adică unui viitor necunoscut. Când în ziua de 18 decembrie raporturile comitetelor veniră în discuțiunea întregii Adunări-mume ad-hoc, marea sală a ședințelor Adunării fu înconjurată de mii de proprietari, alergați din toate ungherele Moldovei și chiar din județele învecinate ale Munteniei. Deputații care erau pentru o soluțiune favorabilă cererii țăranilor fură mai ales asediați și amenințați de alegătorii lor. Eu eram în Adunarea din 1857 reprezentant al proprietarilor mari din Dorohoi. Trei zile am fost, pot zice, răstignit de către moșnașii din acel județ, aduși anume ca să-mi închidă gura de a vorbi și să-mi lege mâna de a scrie. Mi se punea înainte că mandatul ce-mi dase nu era ca să dezbat chestiunea țărănească, ca să dau țăranilor moșiile lor, ci ca să întăresc și să unesc moșia cea mare, România. Cu lacrimi, dar, am trebuit să mă supun și să mă abțin de orice soluțiune radicală; m-am mărginit a mă uni cu propunerea prezentată de Dimitrie Rallet și susținută de Vasile Sturdza, Petru Mavrogheni și alți partizani ai emancipării țăranilor, care se mărginea a proclama în principiu desființarea răsplătirii prin lucru a pământului ce se dă locuitorilor după așezămintele de astăzi și rezervarea Adunării legiuitoare viitoare de a vota o lege, căreia să fie supuși și locuitorii și proprietarii și care, dezvăluind acele principii, să hotărască această chestie atât de importantă și demnitară pentru Principatele Unite.

Această socotință, pe lângă subscriitorii de mai sus, mai cuprinde și subscrierile lui Dimitrie Miclescu, Mihail Jora și Alecu Teriachiu, încă în viață, și a lui Neculae Cananău, Manolache Costache, Iancu Fotea și Costache Rola, trecuți în cealaltă lume.

Adunarea ad-hoc — pot zice asediată — a votat nu mai puțin decât zece propuneri; nici una din ele n-a obținut majoritatea, trimițându-se definitiva hotărâre la viitoarea Adunare legislativă.

Rezultatul dar a fost negativ. Un rezultat însă s-a dobândit; despărțirea partidelor pe tărâmul chestiei rurale s-a efectuat, formându-se pentru întâia dată atunci, în mod definitiv, partidul liberal și partidul conservator, când mai înainte lumea politică din Moldova era împărțită numai pe tărâm politic, adică partidul unionist și partidul separatist.

Chestiunea rurală a mai venit apoi în sânul Comisiunii Centrale de la Focșani; ea a dat loc la lungi și furtunoase discuțiuni între liberali și conservatori; majoritatea conservatoare a redactat, în fine, un proiect prin care țăranilor se libera brațele, dar li se smulgea bucățica de pământ muncită de ei sute de ani, lăsându-li-se drept singură mângâiere locuințele și câteva prăjini de izlaz (imaș). Negreșit că acea soluțiune nu era ceea ce aștepta țărănimea după atâția ani amari de răbdare, negreșit că nu corespundea la prescripțiunile articolului 46 al Convențiunii din Paris. Țăranii însă, deși frământați de durere, rămaseră totuși liniștiți, dar de liniștea care precede furtuna, și furtuna o întețea însăși Comisia Centrală, care, fără știrea și aprobarea puterii executive, puse de se tipări și se împărți prin sate, în mii de exemplare, proiectul nefast votat de ea.

Îndată după savârșirea Unirii, în luna iunie 1862, primul ministru al României, Barbu Catargiu, apărătorul înfocat al proprietații absolute în posesiunea exclusivă a marilor proprietari, înfățișă proiectul de lege votat de Comisiunea Centrală. Discuțiunea asupra acestei legi, afară de timpul ce s-a întrebuințat în secțiuni, n-a reclamat mai puțin decât șapte lungi ședințe, de la 25 mai până la 6 iunie, și ședința din 11 iunie, când s-a dat votul definitiv. Nu voi intra în amănunțimile acestor lungi discuțiuni, pentru că unii, și din cei mai principali sprijinitori sau împotrivitori ai proiectului de lege elaborat de Comisiunea Centrală, sunt în viață; și, cu toată rezerva și delicateța ce aș întrebuința-o, m-aș teme să nu intru în personalități. Îmi va fi însă permis a spune și a mă mândri de aceasta, că în două lungi ședințe, și anume în zilele de 25 mai și 1 iunie 1862, am combătut proiectul înfățișat prin două lungi discursuri, care, fiecare în deosebi, n-au ținut mai puțin de la patru până la cinci ore. Am avut de adversar puternic, și prin marele său talent și prin autoritatea sa de prim-ministru, pe Barbu Catargiu, cel mai mare și mai convins orator al conservatorilor. În vehemența sa, el califica discursul meu de himeră, o himeră ciudată, paradoxală, o himeră cu capul de porumbiță fagăduind multă blândețe, cu trunchiul de aspic plin de venin și cu coada de șopârlă măglisitoare, învinuindu-mă că am stigmatizat proprietatea cu cele mai degradatoare calomnii, cu un cuvânt, am sacrificat principiile lui Proudhon, care zice că proprietatea este o hoție, că, în fine, am încheiat cerând cu multă umilință a se da țăranului, ca un fel de milostenie, pământul ce-l cultivă astăzi. Când asemenea cuvinte se rostesc de către un prim-ministru ca Barbu Catargiu și într-o Adunare ca cea din 1862, în care erau concentrate toate forțele conservatorilor întruniți din amândouă țările, rezultatul nu putea să fie decât acel prevăzut. În 11 iunie, aniversarea revoluțiunii din 1848 și două zile numai după moartea funestă a lui Barbu Catargiu, ucis la ușile Parlamentului prin o mână criminală, din nenorocire rămasă necunoscută până asfăzi, majoritatea Adunării, speriată și indignată de o crimă fără exemplu încă în analele țărilor române, nu mai ascultă glasul dreptății, ci, împinsă de ură și de răzbunare către țărani, întru nimic solidari cu un asasinat nici dorit, nici pregătit, nici săvârșit de ei, a votat ștergerea tuturor drepturilor țăranilor, luarea din mâinile lor a ogoarelor muncite de ei, dându-le însă drept mângâiere, ca pământ comunal, trei pogoane la moșii de câmp, două pogoane la moșii de mijloc și un pogon și jumătate la moșiile de munte, și aceasta încă nu ca proprietate absolută, ci numai ca pământ arendat cu o chirie perpetuă, care urma mai târziu a se hotărî de către consiliul județean.

Iată tristul rezultat dobândit într-un timp care n-a ținut mai puțin decât 14 ani, de la 1848 și până la 1862.

Discutată a fost chestiunea în mod contradictoriu între proprietari și între țărani în sânul comisiunii mixte din București, la 1848; discutată a fost chestiunea în sânul Adunării-mume ad-hoc din Iași, din 1857; discutată a fost chestiunea în sânul Comisiunii Centrale legislative din Focșani; discutată a fost chestiunea în prima sesiune a întâiului parlament al României unite; și măsura emancipatrice, deși înțeleasă de chiar adversarii ei, deși studiată, coaptă prin atâtea și atâtea lungi și variate discuțiuni, tot se amâna din comisiune în comisiune, din Cameră în Cameră; și țăranul român tot a rămas neclintit în speranțele sale, tot a rămas supus legilor în ființă și a urmat a fi modelul ordinei și legalității.

Că legea votată de Cameră în ziua de 11 iunie, ca batjocură a aniversării zilei de 11 iunie 1848, când mișcarea națională din București a decretat marile principii politice și sociale reclamate de poporul român, că acea lege, zic, nu putea avea ființă, nu putea fi aplicată, că era prin urmare moartă în însăși ziua nașterii sale, au înțeles-o înșiși miniștrii care au urmat ministerului lui Barbu Catargiu. Însuși bătrânul Arsachi, colegul și coreligionarul repausatului ministru și urmașul său în scaunul prezidențial, n-a cutezat s-o supună sancțiunii domnești. Tot așa a făcut și ministerul Kretzulescu, care a succedat la putere ministerul Arsachi.

Când, la 11 octombrie 1863, am fost chemat în capul noului minister, am găsit proiectul în starea în care a fost trimis de către președintele Camerei președinției Consiliului de Miniștri.

Negreșit că nu aș fi cerut sancțiunea domnească la un proiect ale carui temelii eu și cu toți liberalii de orice nuanțe le-am combătut cu toată energia într-un șir de 16 ani neîntrerupți. După ce în sesiunea Camerei din 1863 și 1864 am prezentat proiectele de lege comunale și județene, secularizarea mănăstirilor închinate și neînchinate și trecerea către stat a tuturor moșiilor mănăstirești, reprezentând a patra parte din teritoriul României, și am obținut votarea lor, pot zice în unanimitate (adică și de către conservatori și de către liberali), și alte legi de reforme liberale, în aprilie 1864, am înființat în fine și proiectul de lege rurală, astfel precum partidul liberal l-a fost prezentat în 1862 în opozițiune cu proiectul de lege elaborat de Comisiunea Centrală; dar de aci lucrurile s-au încurcat într-un nod gordian. Numai pentru că proiectul de lege a fost prezentat și că "Monitorul" a publicat în aceeași zi cuprinderea lui, am primit un vot de blam. Publicațiunile însă erau necesare pentru a liniști populațiunile rurale agitate de publicitatea dată proiectului de lege al Comisiunei Centrale. Ministerul și-a dat demisia. Domnul nu a primit-o, și Camera a fost prorogată pentru ziua de 2 mai. În această zi de adunare, din momentul suirii la tribună a biroului său, a declarat că nu voiește a trata cu mine nici chestiunea rurală, nici reforma legii electorale octroiată de străini prin Convențiunea din Paris. Mă opresc aci. Descrierea cauzelor care au provocat lovirea de stat din 2 mai, precum și consecințele acestui act afară din lege nu pot forma obiectul unei simple conferințe. Și apoi descrierea evenimentelor din 1864 ar constitui încă o istorie de actualitate, și nu cred că aș face bine dacă m-aș însărcina, cel puțin acum, cu facerea acestei istorii. Mă voi mărgini numai a cita ca simple fapte înfățișarea acestui proiect în dezbaterea Consiliului de Stat și promulgarea sa în ziua de 14 august 1864. Dezbaterea acestei legi a ținut mai multe zile în Consiliul de Stat, prezidat de însuși domnul. Și aci simt o datorie de a exprima și astăzi recunoștința mea vicepreședintelui acelui corp investit atunci cu puterile legiuitoare, Costache Bozianu, și membrilor săi: A. Crețulescu, G. Vernescu, A. Papadopol-Calimach, P. Orbescu, D. Bolintineanu, G. Apostoleanu, și câtorva altor spirite luminate, care m-au ajutat în greaua întreprindere.

Proiectul meu s-a modificat în bine, dar am gasit împotrivire la propunerea mea de a se aplica legea de îndată, adică de la viitorul 23 aprilie 1865.

Majoritatea Consiliului de Stat, cu care s-a unit și domnul, n-a primit imediata aplicare, ci a amânat-o după trei ani. O asemenea legiuire, o legiuire socială, amânată în aplicarea ei dupa trei ani, atunci când țara întreagă, proprietari, arendași și mai ales țărani, toți în picioare, așteptau cu nerăbdare o soluțiune definitivă și imediată, o asemenea amânare, zic, însemna însăși condamnarea și sfărâmarea legii.

Imediat după votul Consiliului de Stat, eu am depus demisiunea mea în mâinile domnitorului, declarând că, în calitate de ministru de interne, eu nu puteam răspunde de ordinea publică, că nu aveam îndestule mijloace de execuțiune, pentru că, odată ce se va lăți Buna-Vestire a desființării clăcii, a liberării brațelor și a emancipării ogoarelor lor de orice sarcini și angarie către stăpânii de moșii, să pot îndatora pe țărani trei veri de-a rândul a mai face clacă sau boierescul.

"În dosul fiecărui clăcaș mi-ar trebui câte un jandarm, zisei domnului; și dacă măria-ta ai avea atâți jandarmi câți sunt țăranii, și încă nu te-aș sfătui să faci de ei o asemenea întrebuințare și nici că ordinele măriei-tale ar fi ascultate, pentru că și jandarmii (pe atunci se zicea "călărașilor" dorobanți) sunt clăcași sau fii de clăcași".

Vorba francezului "la nuit porte conseil" s-a îndeplinit, spre fericirea țării, spre gloria domnului.

Cuza vodă, mai bine avizat și după o matură sfătuire cu el însuși, a cumpănit temeiurile importante ale aplicării imediate a marii reforme. Mi-a înapoiat dar demisiunea și m-a împuternicit cât să pledez înaintea Consiliului de Stat necesitatea de a reveni la ime diata aplicare a acestei legi. Consiliul de Stat și ministerul am convenit ca legea să se puie în lucrare de la 23 aprilie 1865, împuternicit fiind însă guvernul de a înainta până atunci lucrările pregătitoare de constatare și de marcare, prevăzute prin noul așezământ. Primească aci recunoștința mea fostul meu coleg la acel minister și actualul meu coleg în Academie, d-l N. Kretzulescu; nu mai puțin confund această recunoștință onorabilului d-l G. Vernescu și colegului meu în Academie, d-l Alexandru Papadopol-Calimach, supraviețuitori, cu d-l Orbescu, din acel luminat Consiliu de Stat, care, puindu-se mai pe sus de toate considerațiunile și dificultățile politice de pe atunci, au împreună lucrat și puternic contribuit la săvârșirea unei reforme care a schimbat fața economică a României. Legea s-a promulgat și publicat în ziua de 14 august, și până în ziua de 15 ea a fost împrăștiată mai în toate satele României și în sunetul clopotelor citită și binecuvântată în bisericile lor. Legea a fost precedată de o proclamațiune a domnului Către locui- torii sătești. Această proclamațiune este testamentul politic al lui Cuza vodă. Mari greșeli el a făcut, dar această proclamație nu va pieri nici din inima țăranilor, nici din istoria României. Să-mi fie permis a da citire proclamațiunii: "Sătenilor! Îndelungata voastră așteptare, marea făgaduință dată vouă de înaltele puteri ale Europei prin art. 16 al Convențiunii, interesul patriei, asigurarea proprietății funciare și dorința mea cea mai vie s-a împlinit. Claca (boierescul) este desființată pentru de-a pururea, și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în ființă. Mergeți dar, mai înainte de toate, la poalele altarului și cu genunchile plecate mulțumiți atotputernicului Dumnezeu pentru că prin ajutorul său, în sfârșit, ați ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele și mare pentru viitorul României! De astăzi voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ proprietate și moșie a voastră, de astăzi voi aveți o patrie de iubit și de apărat.

Și acum, după ce cu brațul Celui de Sus am putut săvârși o asemenea mare faptă, mă întorc către voi, spre a vă da un sfat de domn și de părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmați, de voiți să ajungeți la adevărata îmbunătățire a soartei voastre și a copiilor voștri.

Claca și toate celelalte legături silite între voi și între stăpânii voștri de moșii sunt desființate prin plata unei drepte despăgubiri.

De acum înainte, voi nu veți mai fi cu dânșii în alte legături decât acele ce vor izvorî din interesul și buna primire a unora și a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru ambele părți. Faceți dar ca ele să fie întemeiate pe iubire și încredere. Mulți și foarte mulți din proprietari au dorit îmbunătățirea soartei voastre. Mulți din ei au lucrat cu toată inima, ca să ajungeți la această frumoasă zi, pe care voi astăzi o serbați. Părinții voștri și voi ați văzut de la mulți stăpâni de moșii ajutor la nevoile și trebuințele voastre. Uitați dar zilele negre prin care ați trecut; uitați ura și toată vrajba; fiți surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moșii, și în legăturile de bunăvoie ce veți mai avea de aci încolo cu proprietarii nu vedeți în ei decât pe vechii voștri sprijinitori și pe viitorii voștri amici și buni vecini. Au nu sunteți toți fii ai aceleiași țări? Au pământul României nu este muma care vă hrănește pe toți?

Stăpâni liberi pe brațele și pe ogoarele voastre, nu uitați mai înainte de toate că sunteți plugari, că sunteți muncitori de pământ. Nu părăsiți această frumoasă meserie, care face bogăția țării, și dovediți și în România, ca pretutindeni, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiți încă hărnicia voastră, și ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră și moșia copiilor voștri.

Îngrijiți-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliți-vă dar a le îmbogăți și a le înfrumuseța; faceți-vă case bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu grădini și cu pomi roditori. Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare vouă și urmașilor voștri. Statorniciți mai ales și pretutindenea școale, unde copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare pentru a fi buni plugari și buni cetățeni.

Actul din 2 mai v-a dat la toți drepturi; învățați dar pe copiii voștri a le prețui și a le bine întrebuința. Și mai presus de toate, fiți și în viitor ceea ce ați fost și până acum și, chiar în timpurile cele mai rele, fiți bărbați de pace și de bună rânduială; aveți încredere în domnul vostru, care vă dorește tot binele; dați, ca și până acum, pilda supunerei către legile țării voastre, la a cărora facere aveți și voi de acum a lua parte; și, în toată întâmplarea, iubiți România, care, de astăzi, este dreaptă pentru toți fiii săi. Și acum, iubiților mei săteni, bucurați-vă și pășiți la munca de bunăvoie, care înalță și îmbogățește; și Dumnezeul părinților noștri să binecuvânteze sămânța ce veți arunca pe cea întâi brazdă liberă a ogoarelor voastre". Câteva cuvinte și voi sfârși. Aplicarea legii rurale a dat loc, pe alocurea și mai ales în Țara Românească, la dureroase strâmbătăți. În Moldova, ogoarele țărănești fiind alese încă prin legea lui Grigore Ghica din 1850, strămutarea posesiunii nu s-a făcut în genere decât în urma necesităților de comasare. Nu a fost tot așa în Muntenia. Așa mai toate moșiile erau lucrate numai de țărani și pe toată întinderea, schimbându-se ogoarele mai anual, după necesitățile agriculturii; a trebuit mai întâi dar a se aplica legea lui Știrbei vodă, adică a se determina pe pământ întinderea ogoarelor cuvenite țăranilor, și de aci multe nedreptăți. Și cu toate aceste, în toată întinderea României o singură strigare de nemulțumire n-a izbucnit din gura țăranilor, un singur braț nu s-a ridicat pentru silnice fapte sau răzbunări. În Austria, în Rusia, aplicarea legii rurale a dat loc la mii de acte de crude represalii; mii de case ale proprietarilor au fost date pradă flăcărilor și sute de proprietari au căzut victime sub topoarele țăranilor, transformați în fiare sălbatice.

În România, o liniște perfectă; intr-o sărbătoare generală, aplicarea legii emancipatrice s-a făcut fără a se preface în cenușă o singură casă din ale foștilor stăpâni, fără ca să se smulgă un singur fir de păr din ale marilor proprietari.

Când, 14 ani în urmă, la apelul viteazului lor domn și căpitan, țăranul român, soldat de linie sau dorobanț ori călăraș, după două sute de ani de umilință, în câmpiile Bulgariei și în fața tăriilor Plevnei, a dat piept dușmanului, țăranul român, zic, prin vitejia sa, prin înfruntarea morții, a dovedit că astădată el avea o patrie de iubit și de apărat și că în spatele lui, dincoace de Dunăre, el avea pentru dânsul și pentru familia sa o părticică de pământ, proprietate și moșie a lui și a copiilor săi.

Sire, În timpul lui vodă Cuza s-a desființat claca și s-au împroprietărit sătenii. Aceasta a fost o mare îmbunătățire a stării lor materiale.

În timpul domniei maiestății-tale, s-a făcut mai mult. Opera începută s-a continuat.

Însurățeii din 1864 au capătat pământurile ce li se acorda de lege și alți săteni au fost împroprietăriți. Dar ceea ce s-a făcut mai mult a fost că i s-a dat țăranului, pe lângă pamânt și sapă, pușca, ca sa-și apere țara. Atunci am văzut cu toții cum pașnicul țăran a devenit oștean voinic, oștean viteaz, care se uita la moarte cu dispreț și care a reînviat, pe câmpul de batălie, gloria strămoșilor noștri.

Aceasta e mult, foarte mult, dar nu e destul. Trebuie să mergem înainte. Trebuie să facem ca la viitorul jubileu să vedem pe țăranul român ajuns în pozițiunea în care glorioșii membri ai casei de Hohenzollern au adus pe țăranii din Prusia. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru, ca el să aiba conștiința profundă și energică de drepturile și de datoriile lui, ca el să înțeleagă pe deplin că trebuie sa-și pună viața pentru a-și apăra țara și neamul. Doamnă, Maiestatea-voastră ați citit o frumoasă poezie, prin care ați încântat pe toți câți am avut fericirea a asista la această serbare. Dumnezeu v-a încununat cu cununa nepieritoare a poeziei, incât purtați două coroane: una a regatului și alta a poeziei. Poezia ce ați citit o cunoaștem acum toți. Să-mi fie permis însă a destăinui o poezie încă necunoscută a maiestății-voastre. În anul trecut sta la Mircești mulțimea plină de întristare și în doliu împrejurul trupului neînsuflețit al iubitului nostru poet Vasile Alecsandri. Deodată se vede înaintând în rând ostașesc un mic corp de zece oameni, întristați, dar mândri. Erau cei "nouă din Vaslui și cu sergentul zece", care veneau să păzească sicriul celui care i-a cântat cu atâta răsunet. După ultima binecuvântare a bisericii, se auzi comanda militară: "Nouă din Vaslui și cu sergentul zece! Înainte! Ridicați!" Atunci cei zece au plecat steagul cel zdrențuit de glonțuri pe sicriul marelui bărbat care a cântat cu putere vitejia ostașilor români și, ridicându-l, l-au coborât cu mâinile lor în îngustul mormânt. Această inspirațiune poetică venea de la maiestatea-voastră și este una din cele mai frumoase și mai patriotice poeme. Era ultima salutare ce trimitea țara, armata și maiestateavoastră celui iubit și plâns de toți. Sire, Ați condus țara în grele timpuri la izbândă; i-ați făurit independența, și din cele două țărișoare ați format tânărul regat român glorios și respectat. Aceasta nu s-a putut dobândi decât prin mare stăruință și mare înțelepciune. Ele aparțin maiestății-voastre, care ați fost în capul națiunii. Să trăiți, maiestatea-voastră, lungi ani încă, ca cu aceeași înțelepciune să conduceți țara; iar moștenitorul vostru să ia învățătură, ca să urmeze și el, cu aceeași stăruință și înțelepciune, lucrarea cea mare a redeșteptării și a înălțării neamului românesc.