Dezastrul

 

I.
De-ați văzut vreo dată flori întredeschise
Strălucind în roua tainicelor zori,
Lacrimile mele nu sunt acea rouă
Și în piept port nume vestejite flori!
De-ați văzut amorul cu ale lui vise
Cum de gene-atârnă albi mărgătritari,
Lacrimile mele sunt de-o apă nouă:
Ele-și au sorgintea în dureri amari;
Dau afar' ca râul peste al său vad,
Și de-mi curg pe față, pe inimi cad!

II.
Viața mea o dată era ca o mare:
Pânzele speranței o cutreiera;
Vecinic nebătută decât de zefire,
Insula-n mijlocu-i, inima-mi era;
Ca s-o-npodobeascăa creșteau plante rare
În parfumul căror însumi am crescut,
Dar înălțând marea, voci de pustiire,
Insula-ntr-o stâncă azi s-a prefăcut!
Mi-a rămas din toate: cugetele reci
Contemplând dezastrul cu niște ochi seci!

Buc. 1880, Aprile 27.