Deus ex machina

Jump to navigation Jump to search
Deus ex machina
de Gib Mihăescu



Sandulian se ridică.

Ochii încă mai căutau în drojdia paharului de bere, dar convingerea lui era făcută. Parcă ar fi cetit tot adevărul în paharul acesta de bere, în care zdrențe de spumă se lăsau domol pe păreții groși de sticlă, cu crînguri și păsări în relief.

Ceru plata și plecă zorit, strecurîndu-se repede printre trecătorii dinainte-i, sau izbindu-se de cei pe care-i întîlnea în cale. Gonea, mînat parcă de teama ca nu cumva vreo idee nouă să-i schimbe în vreun fel convingerea cîștigată.

La o strîmtoare de strada, îngrămădirea curioșilor care luau parte, vociferînd, la o altercație vie între un birjar și un pasager, pentru motive de tarif, îl opri fără voie. Și-l apucă o ciudă grozavă pe această lume, care, în loc să-și vadă de treburi mai îmbolditoare, în loc să se ducă pe neașteptate acasă sau să-și spioneze amantele, stă gură-cască și intervine într-o ceartă atît de puțin importantă. Dar cîtă vreme avu nevoie să-și facă loc, văzu că toate gîndurile care-l ajunseră din urmă nu numai că nu puneau nici o cumpănă ideii ce-l cîștigase în întregime, dar încă o mai și întăreau și o luminau, ca-n plină zi…

Micșoră atunci pasul, el însuși uluit de atîta lumină și parcă voind acum să găsească un punct de reper contrar. Dar în zadar : lumina cea mare invadase din toate părțile, ca o revărsare de ocean, și oriunde ochii lui se roteau, părîndu-i-se că găsește un reazăm solid, uitîndu-se mai bine, nu vedea altceva decît unda instabilă.

Covîrșit de această mare și cumplită revelație, care pînă acuma nu ajunsese la el decît prin vagi raze rătăcite printre nori grei și opaci, intră de-a dreptul în iatacul soției sale.

Îl primi zîmbitoare, ca de obicei, încît toată introducerea, abila introducere pe care o ticluise pe stradă, zbură ca un stol dezordonat și confuz. Fără să spună o vorbă, începu să se plimbe de la un capăt la altul al camerei, dar oricît de grăbiți îi erau pașii în această cursă de leu în cușcă, stolul se tot ducea înainte, dispărea la orizont.

Catia zîmbea necontenit, fără nici o modulație, văzîndu-și de cusătura cu care o găsise în mînă. Încetini pasul, să examineze puțin, pe furiș, zîmbetul acela. Dar nu găsi în el nici un pic de ironie ; o răsfrîngere naturală a buzelor, fără nici o cută suspectă. Ieși deci trîntind ușa, dar nu făcu decît un pas, pentru a o redeschide de îndată, ca să surprindă rîsul trădător. Dar nici acum nu găsi, pe fața cu trăsături obișnuite, decît uimire, o uimire obișnuită…

— Te rog să mă ierți !

— De ce să te iert ?

— Mi-a scăpat ușa…

Ea dădu din umeri în chipul cel mai obișnuit, cel mai liniștit cu putință.

Ieși iarăși, dînd la rîndu-i din umeri. Dar acum gîndurile de pe stradă se întoarseră și-l năpădiră buluc. Lucrul era limpede ca bună ziua. Și, totuși, liniștea asta era teribilă, liniștea, obișnuința asta, posibilitatea de a fi veșnic aceeași, pe care o mînuia cu atîta ușurință…

Reintră. De astă dată nici un zîmbet, nici o mișcare pe figura ei. O perfectă seninătate, ca și cînd nimic nu se întîmpla în fața ei, ca și cînd nimeni nu ar fi intrat, nimeni n-ar fi bocănit cu pași grei pe covor, „ ca și cînd nimeni n-ar fi trîntit ușa și n-ar fi ieșit în trei rînduri… nu mai puțin…

Și nici o nedumerire, nici o întrebare, nimic, nimic… „Hî…”

Catia… hî… e cusută cu ață albă…

Ea ridică spre dînsul cusătura din mîni.

— Unde vezi tu ață albă ?…

„Canalia ! ? ! Hî…”

— Nu se vede ața albă, dar este…

Ea dădu din umeri cu nepăsare. Ei nu ! O femeie, o soție care n-are nimic pe suflet ar ridica acum capul și l-ar privi întrebător. I-ar spune neapărat : „Ce vrei să zici ?…” Dar liniștea asta !… Abia o ușoară strîmbătură… a buzelor… Nu… nu, e suficient… E într-adevăr cusută cu ață albă aceasta prefăcută lipsă de interes. Chiar datul ăsta tardiv din umeri.

— Nu înțeleg. Ce vrei să zici ? răsună glasul ei, în vreme ce ochii se ridicară alene spre dînsul.

A ieșit din nou afară și din nou gîndurile l-au luat la trîntă. Și-a strîns pumnii, dar n-a mai găsit nici un pretext… Ba nu, cusătura…

Adică… mă rog, ce cosea ea acolo ? Ce anume ? Și pentru care utilitate ?… Vreo batistă… sau un fular, n-a băgat bine de samă… Și ăsta era primul lucru la care trebuia să se uite… Ce anume cosea ? Pentru cine ?…

El nu știa ce cosea ea anume și, cu toate astea, Catia îi întinse cusătura spre dînsul, desfăcută, pentru a-i arăta că n-are nici un pic de ață albă. Și cu toate acestea, el n-a putut vedea nimic, n-a putut vedea din ce constă cusătura aceea, deși i-a întins-o atît de aproape. Ba tocmai pentru că i-a întins-o atît de aproape… i-a luat ochii, l-a orbit. Ea știa bine că aducînd-o atît de aproape de ochii lui, el nu va mai putea vedea nimic. Ea știa bine că astfel își va bate joc de dînsul…

Ar fi vrut să se întoarcă din nou și din nou să-și plece ochii pe cusătura revelatoare. Dar acum era departe și mergea cu pași zoriți, ca să-și regăsească stolul pierdut al gîndurilor, ca să-și facă planul de atac cu mai multă dibăcie, cu mai mult sînge rece…

Cusătura ar fi una… Un punct bun.

„Pentru cine faci dumneata așa ceva ?”

Totuși, o vede senină, explicîndu-i, bunăoară : „Nu vezi, e un abat-jour nou pentru lampa din sufragerie…”

Și-l năpădește tristeța că a dat din nou greș ; ar trebui să aibă numaidecît alte șapte sau șaptezeci de întrebări care să se urmeze repede, ca focurile de petardă. Dar deocamdată n-are decît întrebarea privitoare la cusătură…

E trist, e grozav de trist. Oricît își bate capul, nu mai găsește alta.

E cumplit de trist. Cel puțin să se aleagă într-un fel. Starea asta de nesiguranță și neliniște îl minează, îl deprimă, îl dărîmă.

S-a reîntors la cafeneaua de unde plecase și a cerut un țap, pe care-l soarbe cu înghițituri largi, lacome. Nu vede nimic în jurul lui, și chelnărul care i-a adus un jurnal, petrecut pe după un fel de caduceu de lemn, îl plictisește. Chelnărul înțelege, lasă jurnalul și pleacă. Iar Sandulian se zvîrcole pe scaun, ca un șarpe care a răscolit spuza unui foc acoperit din ajun. El nu vede decît spuma berii, care se lasă domol spre fundul paharului basoreliefat cu atîtea încărcături agasante. Spuma care se lasă domol îi face bine ; i se pare că, la fel cu sticla paharului, se desface și mintea lui.

Cînd s-a mai potolit, ia jurnalul și-l desface. Dar înainte de a arunca ochii pe dînsul, ideea mîntuitoare i-a venit.

Lovitura trebuie dată la el; către el trebuie să se îndrepte de-acuma, către omul acela enorm și spătos, cu doi ochi mici, sticlind de răutate sub streșinile largi ale sprîncenelor. Ei da, avea tot dreptul. Era soț. Și acela trebuia să-i răspundă, să-i dea socoteala. Va brava deci fulgerele de mînie ale ochilor mici, va brava glasul categoric și tăios, va ridica și el tonul. Mă rog, era soț și avea tot dreptul.

Da, așa va face.

Cu toate astea, îi trebuia un sprijin… moral. Banditul acela e un om foarte violent. Cum dracului l-a ales nevastă-sa, dintre atîți amici ai casei, tocmai pe el ? Dacă ar fi fost altul, mai potrivit, mai ca toți oamenii, ehe ! l-ar apuca bine de gulerul hainei și l-ar scutura nițel…

Încă zdravăn de tot…

Dar la tîlharul ăsta e cu neputință să te gîndești că l-ai putea apuca de reverul hainei. E un uriaș în toată puterea cuvîntului. Așa i-a plăcut dumneaei ; un uriaș și un violent…

Cu toate astea, sînt mijloace în fața cărora și cei mai uriași trebuie să cedeze. Și s-au văzut cazuri cînd oameni de-o putere excepțională au fost înfrînți de vreun slăbănog, de cîte-un pirpiriu… S-au văzut destule cazuri… cînd slăbănogul, cînd pirpiriul a fost animat de o mînie cumplită, o furie oarbă și care nu mai cunoștea margini și obstacole. O furie cumplită înzecește puterile… Iar starea de soț înșelat e generatoare de-o astfel de mînie…

Așa gîndea Sandulian, fără însă a izbuti să-și formeze convingerea deplină. Drept care, fu nevoit să mai ceară un țap, și încă unul…

În cele din urmă lumină se făcu… O mînie năprasnică nu se poate dezlănțui dacă nu e sprijinită solid de-un suport, de ceva ascuns și sigur, de-o rezervă care să poată interveni la momentul oportun, în caz cînd teoria înzecirii puterilor s-ar arăta netemeinică tocmai într-un caz ca atare.

Un… o mică armă, un revolver din cele noi, mici cît să nu se vadă din pumn, poate constitui o astfel de rezervă, din cele mai serioase. E suficient să-l simți în podul palmei, ca teoria mîniei ofensatului, care nu mai cunoaște margini, să fie promovată mai cu brio decît și-ar fi putut închipui cel care a lansat-o.

Deci, înainte de a ajunge la țintă, un prim popas la primul armurier întîlnit în cale ! Iar pînă atunci, încă un țap, pentru definitivarea hotărîrii.

— Băiete, un țap !

Și domnul Sandul ian zgudui caduceul, pentru ca să se desfacă jurnalul întins pe el. Era primul țap pe care avea să-l bea în tihnă, primul țap popriu-zis din ziua aceea, așa că se impuneau neapărat onorurile jurnalului, ca tot omul care, după această tihnă trecătoare, are de plecat la treburi mai importante și… sigure.

Parcurse titlurile dintr-o aruncătură de ochi, pentru a-și alege subiectul cel mai atrăgător. Dar nu găsi nimic deosebit. Politică și iar politică. Un lucru cu totul fără nici o legătură cu ceea ce-l preocupa pe el.

Îl preocupa revolverul. Căută deci o reclamă de armurier. Însă ochii se împiedecară de ceva și mai aproape de sufletul lui în clipele acelea decît chiar o adresă de armurier. Se opri la rubrica : „Palatul de Justiție”.

Ceti : „Un nou gen de escrocherie…” Aș… ce-l priveau pe el genurile noi de escrocherie ?… Înainte ! Unde va fi și revolver…

Dar coborînd ochii ca să treacă de porțiunea de coloană care nu-l interesa, i se înfipse deodată în vederi un cuvînt familiar, un nume, un nume la care nu s-ar fi așteptat, un nume care însemna o considerabilă revelație : Stăsescu.

Stăsescu ! Dar Stăsescu era el, tipul… amicul… adică inimicul, rivalul… rivalul pentru care vrea tocmai să cumpere revolverul, pentru ca să-și poată permite să-i vorbească.

Stăsescu, la rubrica „Palatului Justiției”, sub titlul : „Un nou gen de escrocherie”.

Mă rog, judecător de instrucție nu-l știa să fie, nici procuror, nici comisar. Atunci nu putea fi decît…

Se aruncă asupra jurnalului, cu ochii dilatați de o fericire fără de samăn, cu- niște ochi atît de plini de lumină, că nici nu putu la început să cetească an cuvînt…

Escroc… Nu putea fi decît escrocul. Și era tocmai. Stăsescu, acest om bogat, însă fără meserie și avere concretă, fusese prins cu un nou gen de escrocherie. Sandulian ceti, mai degrabă mîncă rîndurile.

însă după prima lectură nu se simți săturat. Era ceva cam vag și nu părea să fie tocmai așa grav. Trebui să cetească a doua și a treia oară pentru ca să înțeleagă mecanismul afacerii juridice. Cu toate sforțările rațiunii și închipuirii lui, însă, chestia nu parvenea să i se pară tocmai așa gravă. O complicată afacere comercială și… cam așa ceva… Dar nu izbutea să vadă fapta cea rea, partea de vină a arestatului.

„O să-i dea drumul”, gîndi el dezamăgit.

Luă și alte jurnale, dar dispoziția nu-i mai crescu. Se sculă nemulțumit, ba chiar întristat. Dar se resemna : în orice caz, are cu ce face o bună impresie doamnei Sandulian.

La chioșcul din apropiere luă un reanc întreg de ziare. Și porni eroic, pipăind pachetul pe deasupra umflăturii buzunarului. Era într-adevăr gros ; și parcă tot pe atît îngroșa și vina lui Stăsescu.

La un colț, literele de aur ale unei firme înguste îi săriră în ochi de sub un puternic felinar electric.

I. GROZIANU Avocat

Consulțațiuni 7—9

Era chiar 7 și jumătate. Iar lumina care se răsfrîngea din firma de sticlă neagră, parcă înzestrată cu puteri magnetice, îi încetini pasul, apoi îl opri în loc.

„De ce nu ? își spuse Sandulian. De ce nu ?” Poate lucrurile să fie și mai grave decît ar părea în realitate. Pe urmă… tot trebuia să cumpere un revolver, în orice caz, o consultație tot va fi mai ieftină decît un revolver. În schimb, lucrurile ar putea să iasă cu mult mai grave.

Și într-adevăr, după o jumătate de ceas, Sandulian ieșise luminat…

Întîi avocatul spusese :

— Cam gravă chestia… Foarte gravă… Trebuie să luptăm din răsputeri… ca să-l scoatem…

— Să lupt ? Să scot ? Pe tîlharul ăsta ? Tocmai eu vreau să știu, din contră, cît ar putea fi… Înțelegeți… pe cît timp, ca să zic așa, aș putea să mă socotesc scăpat de el…

— A, sînteți partea civilă… Nu mi-ați spus așa ceva. Va să zică, de la dumneavoastră a împrumutat tablourile…

— Da’ de unde… Dar e un tîlhar, un tîlhar de rînd… aș vrea să-l văd înfundat chiar pe cinci ani… chiar și mai mult…

— Mă rog… Însă noi trebuie să știm interesul… vreau întîi să văd interesul care vă face să interveniți în proces…

Sandulian privi bănuitor la avocat. Oare ar putea să știe ăsta ceva ?…

— Dar de ce e necesar să cunoașteți dumneavoastră interesul meu, domnule ?…

— O, domnule, interesul… interesul juridic… Pas d’interet, pas d’action ‚… e un precept care ne împiedecă…

— Ah, da… dar poate e ceva indiscret la mijloc…

— A-ha… a… a… Înțeleg…

Sandulian îl privi crunt ; avocatul surîse fugitiv și redeveni grav.

— În cazul ăsta, spuse el, nu-mi rămîne nimic decît de a-mi oferi serviciile părții civile în mod gratuit… cu condiția ca să mă despăgubiți dumneavoastră… Mie, în orice caz, înțelegeți, îmi trebuie o procură de la reclamantul în drept…

— Dar cel puțin e rost de-o pedeapsă ca lumea ?

Avocatul deschise codul și îi arătă o combinație întreagă de articole.

— Înțelegeți, totul depinde de modul cum punem chestiunea… Cum vedeți, poate să meargă și pînă la cinci ani…

Socoteala onorarului, pe care i-o făcu apoi, nu i se păru lui Sandulian chiar prea exagerată ; nu depășea nici jumătate din prețul revolverului. Avocatul ăsta era cam ieftin. Îl angajă deci, dar cînd plăti acontul, gîndi ca n-ar strica mult să mai tocmească și unul mai scump, mai cu greutate…

Sandulian intră în camera soției sale, pe buze cu un cîntec la modă. Mai îl fluiera, mai îl sîsîia, mai tăcea ca să-l reia iarăși, dar ncvastă-sa nu-și ridică ochii de pe gherghef. Atunci scoase teancul de gazete și-l trînti cu plesnet mare pe măsuța de lîngă canapea. Doamna Sandulian nici nu tresări măcar.

Se aruncă pe canapea, așa cum se’-găsea, cu paltonul pe dînsul. Și începu să desfacă jurnalele zgomotos, schimbîndu-și necontenit poziția picioarelor aruncate unul peste altul și făcînd somiera sofalei să ofteze în acorduri dureroase.

Mai la urmă, văzînd că nu izbutește s-o scoată din mutismu-i încăpățînat, gîndi că trebuie să se prefacă încordat asupra lecturii și, la un moment dat, să sară, surprins de mirare, că a descoperit o veste atît de gravă și dezonorantă privind pe amicul lor Stăsescu.

Îi examină pe furiș figura, pe cînd parcurgea într-o doară titlurile și coloanele indiferente. Ca și cînd ar fi vrut să și-o întipărească bine în minte, pentru a se bucura și mai mult în urmă de diferența dintre expresia senină pe care o păstra încă și expresia de surpriză, de groază ori poate de necaz care o să-i strîmbe nobilele sale trăsături, iaca, peste puțină vreme.

Și, fără a mai aștepta mult, Sandulian scoase deodată un „A !” scurt și sughițat, apoi sări din pat, simulînd o stupoare exagerată, de actor începător.

— Dar ce va să zică asta ? răcni el, bălăbănindu-se pe picioare. Ia uite, domnule… nemaipomenit…

Și-și acoperea fața cu jurnalul, o descoperea apoi îndată, ca să-și privească soția, și pe urmă se repezea din nou cu ochii la jurnal, pentru a reciti, cu stupida și ieftina lui consternare așternută nepotrivit pe fondul vioi al figurii.

— Ei, ce este, ce este ? strigă plictisită doamna Sandulian. Ce s-a întîmplat ? Spune odată… Ce te-a surprins atîta ? !…

— Stăsescu…

Și se opri, ca să judece efectul acestui cuvînt, rostit după o scenă atît de patetic jucată.

Dar doamna Sandulian plecă ochii, dînd din umeri, plictisită.

— Ei ! ! Ce e cu el ?…

Lui Sandulian i se păru că zîmbește…

„Să vedem dacă ai să mai zîmbești și acum”, îsi făcu el vînt… și continuă, fixînd-o :

— Stăsescu… a fost arestat… A fost prins cu escrocheria… Un nou gen de escrocherie. Grav de tot… Pedeapsă pînă la cinci ani…

Și-i întinse jurnalul, pentru ca să-i fie mai la îndemînă urmărirea metamorfozelor ei fizionomice.

Ea cetea însă calm și fără nici o surpriză. Lui Sandulian nici nu-i venea să creadă.

Adică… oare… să nu fie adevărat, și toată alarma lui să nu fie decît un caraghioslîc, din care…

Bine, dar atîtea evidențe, atîtea siguranțe, care ieșiseră rînd pe rînd din spuma de bere ca obiectele neașteptate din cutia unui scamator !

— Toate ziarele scriu, adăugă el, desfăcîndu-le rînd pe rînd și îngroșînd vocea agresiv, ca să întindă coarda pînă la capăt… Toată presa…

Dar ea nu mai vru să cetească și dădu din umeri indiferentă. Însă nici el nu se lăsă bătut.

— Maximum de pedeapsă, cinci ani, minimum trei. E grav de tot…

Și după o pauză, în care păru că-și consultă, concentrat, cunoștințele juridice, declară :

— Prin urmare, trebuie să ne luăm ziua bună pentru un timp mai îndelungat de la domnul Stăsescu. Adică pentru totdeauna… Căci chiar după trei ani de zile, sau patru, sau cinci… cît vor fi… nu știu cine are să-i mai întindă mîna… Și-n casa mea nu-mi trebuie escroci ! zbieră el drept încheiere.

Dar doamna tăcea înainte, exasperantă. Ceea ce-l făcu pe Sandulian s-o ia puțin mai de-a dreptul.

— S-ar părea că nu vă interesează de loc această chestiune, făcu el mieros. S-ar părea… că nici usturoi n-ați mîncat… nici gura, pardon, nu vă miroase…

Ea făcu o mișcare de displăcere cu buzele și izbucni, în lumina de triumf a ochilor lui :

— Ah, ești cumplit de agasant… și mai ales ești groaznic cînd începi cu astfel de expresii, de care abia credeam că te dezbărasem… Mă rog, ce dorești de la mine ?

— Nu înțelegi ? Stăsescu a fost arestat…

— Ei, și dacă a fost arestat ?!…

A… Sandulian o măsură de sus pînă jos… Dar evidențele lui dinainte rămîneau, rămîneau… Ha… cocoana… credea că îl poartă pe el… așa… Aha… Nu merge… Numai că trebuie înzecită băgarea de samă… Nu vezi cît e de periculoasă această femeie ?…

— Va să zică, ți-e indiferent, nu ? Hm, curios… Eu credeam că te privește și el puțin, săracul… E doar prietenul nostru cel mai bun… prietenul casei, de !… pe care d-ta mi l-ai recomandat… nu eu dumitale… Bietul Stăsescu ! Sărmanul! El, care cel puțin de două ori pe săptămînă lua masa la noi… Cum adică… dumneavoastră femeilor, așa vă sînt de indiferenți cei atît de aproape de dumneavoastră ? se minună el, fericit de verva lui și de modul cum a dus-o. Stăses- cule, Stăsescule, mai crede în prieteni, Stăsescule !…

— Vorbești prostii, îl întrerupse d-na Sandulian. Sigur că nu mi-e așa de indiferent… Dar mai întîi de toate nici n-a fost judecat, nici n-a fost condamnat… Și eu cunosc mai bine pe Stăsescu decît dumneata… și pot să știu destul de bine că sufletul lui nu e capabil de astfel de lucruri urîte… O, nu… De altfel, ar fi fost inutil să facă așa ceva… el e destul de bogat…

Sandulian rămase cu ochii bleojdiți la ea, cu gura întredeschisă, prin care vîrful limbii sta gata să se strecoare, ca la spînzurați.

Așadar, era întocmai. Așadar, era totul adevărat. Siguranțele lui erau cu adevărat… siguranțe… Și cine știe de cînd nemernicii ăștia o duc astfel… Poate chiar dinainte ca ea să-i fi fost soție…

Ea-și aplecase ochii deasupra gherghefului, iar el începu să se plimbe impacientat și nervos. Totuși, se liniștea… Noroc că lucrurile sfîrșeau astfel înainte de-a se băga de samă… cel puțin față de lumea cealaltă, de ochii lumii… pentru că, mă rog… o probă evidentă nu era… Totul nu dăinuia decît în stare de supoziție… Căci, la drept vorbind, nici chiar siguranțele lui nu erau tocmai-tocmai niște siguranțe în adevăratul înțeles al cuvîntului… De văzut, n-a văzut nimic, și de auzit, n-a auzit nimic… precis… Toate nu sînt decît deducții… simple deducții. Ici-colo, cîte-o vorbă care putea să aibă și un alt sens, cîte-un gest care putea să aibă și altă interpretare… cu siguranță că gluma de-abia acum începea să se îngroașe… Cu siguranță că prietenia de-abia de-acuma amenința să se transforme în amor sadea… Da, da… pînă la proba contrarie, nimeni nu poate să presupună în sarcina altuia ceva de care nu e sigur… așa doar i-a spus și avocatul cînd i-a explicat că pînă la judecarea procesului definitiv arestarea lui Stăsescu n-are nici o importanță propriu-zisă, drept care onorarul nu i-l ia decît în vederea procesului definitiv…

Nici el deci nu poate deocamdată să arunce piatra acuzării definitive în soția lui. Cel mult, să se bucure că destinul s-a amestecat singur ca să împiedece o nelegiuire și o nemernicie care se punea la calc…

Ceea ce dovedește că lucrurile ajunseseră la un punct destul de serios e însă că doamna pare să-și dea perfect sama că timpul încă n-a sosit să se teamă de soarta lui Stăsescu. Ea pare să știe foarte bine deosebirea între o arestare preventivă și între o condamnare… de parcă ea însăși ar fi consultat un avocat… dacă n-o fi prevenit-o chiar banditul… mai demult…

…O-ho… aicea se arată un complot întreg…

— Va să zică, nu-l crezi capabil de așa ceva ? !

— O, desigur… În această privință sînt de perfect acord cu tine…

— Da… a ? Sînteți ? ! Apoi, draga mea, dacă vrei să știi, eu cred că e vinovat… vinovat din cap pînă în picioare… Ce tot îmi spui mie de avere și de lucruri d-astea !… Iubitul dumitale amic Stăsescu trăia din expediente… Asta e… S-o știi dumneata… Adică poate o și știai… apăsă el, provocator, pe ultimele vorbe.

Dar ca surîse cu blîndeță…

— Vei vedea că am avut dreptate… cînd se va judeca procesul… Îți spun, nu pot să cred așa ceva… nu e capabil de așa ceva…

— Ești așa de sigură ?…

— Instinctul meu nu mă înșeală niciodată…

„Astea-s mărturisiri, cum s-ar zice, pe față… Îl iubește, asta e… și spune, arată…”, bolborosi Sandulian în fundul gîtlejului său, fără a socoti însă momentul potrivit să dea drum larg tumultului indignării… „Poftim, că mărturisește !… Dar e un destin pe lumea asta… e un Dumnezeu…”

— Într-adevăr, bietul Stăsescu ! oftă el acum adînc, întorcînd-o cu înțelepciune, pentru a provoca noi destăinuiri. Mi-ar părea foarte rău… dacă… Și, înțelegi… Noi înșine ne-am găsi într-o postură foarte puțin convenabilă… Dar în sfîrșit… să nu fim egoiști… Noi ca noi… Dar el, bietul băiat !… Dorința mea fermă este ca să scape basma curată… Să-și dovedească nevinovăția… Altfel, să știi, îl așteaptă pedeapsă grea de tot… De la trei la cinci ani, nu mai puțin…

— Ce trei, ce cinci ani !… Ce tot vorbești aci ? î Sînt oameni care omoară, și tot pot scăpa cu cîteva luni… ba chiar îi achită… Dar el, care n-a omorît pe nimeni ?…

— Cum n-a omorît ?… I-a escrocat… I-a jefuit de avutul lor… I-a adus în stare de mizerie. Asta nu e tot o crimă ?…

— Nu e… și chiar dacă o fi… o să se vadă că cel mult a greșit… și—l va achita…

„Ia uite, cum îl iubește, canalia !…”, bolborosi din nou Sandulian, în fundul gîtlejului. Și izbucni cu toată tăria :

— Nu-l va achita… Numai la jurați se achită… Acolo se judecă omorurile… Dar asta e altfel de faptă… care se judecă numai la tribunal… Și tribunalul condamnă… Asta e faptă de cinci ani, înțelege odată… românește…

— Habar n-ai !

— Habar n-ai d-ta… Fapta lui e prevăzută cu cinci ani în lege…

— Păi sigur, cunoști foarte bine d-ta legile…

— Dacă nu m-oi pricepe eu, se pricepe avocatul care mi-a spus…

— A… a… ? Va să zică… Ai întrebat un avocat… Știai dinainte… Mi se păruse că aici, acasă, ai descoperit, în jurnal… Hm… Și începu să rîdă cu poftă… Mă rog, pentru ce ai ținut să-mi joci teatrul ăsta ? întrebă ea, foarte înveselită.

— Ce teatru, ce teatru ? ! Eu nu joc teatru, doamnă… Credeți că eu n-am mai stat de vorbă cu avocați în viața mea ?… Eu n-am fost la Palatul de justiție ca auditor ?… Iată un loc unde-ți recomand să te duci și d-ta… Acolo poți vedea multe lucruri… neplăcute, de care ai ști apoi să te ferești din vreme…

— Bine-bine, lasă asta… Să ne întoarcem la cele ce vorbeam. Ce-au a face vizitele d-tale la Palatul justiției cu pedeapsa lui Stăsescu ?

— Pentru că am văzut acolo cum sînt pedepsiți cei care fac ce-a făcut Stăsescu.

— Dar n-a mai făcut nimeni ce-a făcut Stăsescu… Parcă îmi ceteai adineaori că el a inventat un gen nou de escrocherie…

Sandulian nu mai găsi imediat riposta de data asta. Ba chiar se înecă și începu să tușească. Pe urmă își prelungi tușea, ca să găsească o ieșire onorabilă. Cînd socoti că trebuie să se potolească, rosti:

— Inventator… Acum mi-l scoți și inventator… A… să-mi vezi mătăluță ce patentă mi-l mai așteaptă pe acest mare inventator… pe acest bandit… pe acest pungaș ordinar… A… trebuie să fac inventarul tuturor lucrurilor, ca să văd dacă nu mi-a dispărut ceva pe urma vizitelor acestui onorabil inventator…

Ea surîse cu nemărginit de disprețuitoare milă drept răspuns. Iar el, cetind acest zîmbet, își dădu seama cît de nemărginit îl iubea. Cît de singur și de neștiutor a fost între acești doi complici, care cu siguranță că tot timpul n-au avut față de el decît aceeași nemărginit de disprețuitoare mila.

Ca pentru un neștiutor ce era.

Îndată ce ar fi știut, îndată ce s-ar fi pornit să se opună, mila ar fi dispărut și ar fi rămas doar disprețul. Și ura oarbă. La început, latentă și neagră, ca de fiare ce se măsoară înainte de a se arunca una asupra alteia.

Dar descoperise lucrurile acestea acum, cînd ele încetaseră de a mai exista. Doamne, ce s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi descoperit mai demult ?

Ar fi avut el curajul să se ridice, să strige, să-și ceară repararea sufletului său jignit și călcat în picioare ? Ar fi avut curajui ăsta ?…

A, da… Adineaori, la berărie, gîndea să treacă pe la un armurier, ca să se înarmeze.

Surîse trist acestei amintiri.

Ei ? Și cum… și cînd ar fi putut să lovească ? Unde… cînd ar fi găsit pieptul dezgolit, pe care să-l ciuruiască ?… Doar în fața lui, cei doi ar fi păstrat aceeași atitudine calmă, ermetică, prietenească chiar… Unde, unde să lovească ? Cum sa lovească în fața prietenească și surîzătoare, care s-ar fi apărat desigur cu toată violența și puterea ce-i da aparenta nevinovăție ? Cum, cum să smulgă vălul acestei aparențe ?…

O, cu adevărat că este un dumnezeu deasupra, care intervine, Deus ex machina, să te scoată la timp din mijlocul acestui labirint de încîlcite și atît de chinuitoare întrebări…

Este un dumnezeu…

Sandulian recunoaște, cu toată bunăvoința și îndatorirea de care e capabil, în momentele acestea, pe Dumnezeu, și-i acordă solemn promisiunea supunerii oarbe și eterne.

E vesel, e fericit, e liber…

Se poate mișca, se mișcă, poate vorbi, gesticula, striga… de-a dreptul, fără nici un ocol, fără nici o stînjenire. Fără a se gîndi ce fel de interpretări va putea întîmpina cuvîntul său, ce fel de rezonanțe va isca în bolțile sufletești în care va pătrunde, ce fel de avertismente surde vor reflecta aceste bolți, înapoi, spre dînsul…

Liber… Gol… Nou… Ca un nou-născut…

— Cinci ani, doamnă, cinci… Ei da, am fost la avocat și l-am întrebat. Cinci ani. Cazul e foarte grav…

— Și te poate bucura asta ?

— Ei da, doamnă… mult, foarte mult… infinit de mult… Atît de mult, că îmi voi permite să-ți cînt ceva frumos, un cîntec de dragoste… de parcă acuma ne-am fi cunoscut întîia dată… Primul meu cîntec de dragoste…

Și Sandulian începu să tușască și să-și dreagă vocea lui obosită, apoi dădu drum primelor note :

Tu, viața mea,

Tu, dulcea mea viață…

Acum începi cu adevărat pentru mine…

Muzica era arbitrară, ca și această poezie, cu totul și cu totul originală.

Dar atunci servitoarea veni să anunțe :

— Domnul Stăsescu !

Exclamația de surpriză care scăpă lui Sandulian fu ca zgomotul unei coarde ce se sparge în mijlocul, în momentul cel mai patetic al cîntecului.

— Cine ? Ce face ? Ce caută ? Ce vrea ? Ce dorește ? Ce caută aici ? !

Servitoarea dădu din umeri, fără înțelegere. Dar Sandulian se întoarse către nevastă-sa, formidabil și necruțător :

— A evadat deci ? Și caută azil la mine ! A-ha… Eu nu pot să dau azil la toți escrocii. Casa mea nu e azil de… de…

Ușa care se deschise dinafară înăuntru întrerupse brusc avalanșa de vociferări.

În cadrul ei era d. Stăsescu, în persoană :

— Desigur vă mirați de apariția mea atît de neașteptata astăzi, cînd vă spusesem că viu tocmai miercuri… Dar m-am grăbit să vă avertizez — continuă să mugească vocea de taur, înecînd îngîimeala de întrerupere a lui Sandulian — m-am grăbit să vă avertizez că dacă veți ceti cumva în jurnale de o afacere în care e vorba de-un Stăsescu…

Aci o pauză mică, în care ochii lui Sandulian sfîrșesc prin a deveni incandescenți de furia și nerăbdarea ripostei ce pregătește…

—…apoi să nu credeți că e vorba de mine… E un nemernic de văr al meu, pe care-l cheamă tot Ion, ca și pe mine… și care nu acum îmi face numele de rîs pentru întîia oară…