Deucalion

 

De pe scaunul său, înălțat pe muchea înnorată a Olimpului, Zevs privi la fiii oamenilor și-i văzu pretutindeni dedați cu patimile, fără de a purta câtuși de puțin grija dreptății. În inimile lor răutatea crescuse mereu; iar, spre a îmbuna pe zei, ei închipuise un soi nou de înjunghieri și de sacrificii, care mohorâse pământul cu sânge.

Departe, în văile adânci ale Arcadiei, fiii lui Licaon își petreceau viața numai în ospețe și, în necumpătata lor rătăcire, vorbeau vorbe nesocotite și nelegiuite chiar și despre Zevs. De aceea, Zevs se coborî însuși de pre scaunul său și se duse să vază de mai aproape faptele și traiul lor.

Soarele era pe scapăt, când un biet unchiaș bătrân se apropie încetinel de porțile cetății Licosura. Pletele lui cărunte îi atârnau pe umeri și barba lui, albă și deasă, ascundea trențele de pe dânsul. Sosea greu și anevoie unchiașul, cu toiagul în mână, trăgând cu urechea la chiotele de veselie ce se auzeau din depărtare.

El ajunse, în sfârșit, până în piața cea mare a cetății; acolo, fiii lui Licaon se grămădiră îndată împrejurul lui, vorbindu-i așa: «Ei! bine ai sosit, unchiaș bătrân! Tu trebuie să știi multe. Ei! ia să vedem! Ce ai să ne mai spui? Nu cumva ai să ne povestești de pe când a răsărit pământul din băierile lui Haos? Căci, de bătrân ce ești, tu trebuie să fi și fost atunci de față!...»

Și, bătându-și joc într-astfel de unchiaș, ei îl puseră să șază pe jos, lângă masa lor cea mare. Apoi îi ziseră: «Azi noi am înjunghiat o mulțime de victime lui Zevs. Te-ai nimerit tocmai bine, ca să capeți și tu o părticică din ospățul nostru.»

Atunci umplură cu vârf o strachină cu cărnuri de om și i-o întinseră; căci, vărsând sânge omenesc, ei socoteau că vor face mai pe placul zeilor.

Dar unchiașul azvârli cât colo strachina mohorâtă și deodată se ridică voinic în picioare. Semnele bătrâneții pieriră de pre fața lui aprinsă, iar focul care scapără dintr-însa încinse și mistui într-o clipă pe fiii lui Licaon. Căci acela ce se arătase lor era însuși Zevs și trăsnetele lui îi făcuse praf și cenușă.

După aceea, Zevs se întoarse în Olimpul său și, de mânios ce era, făcu semn apelor ca să se reverse pe deasupra pământului și să înece pe fiii oamenilor, ca să-i pedepsească de multele lor nelegiuiri.

Austrul suflă atunci cu turbare; nori întunecoși și îndesați cu ploaie veniră mereu de se așternură în voia lor, peste tot cerul, căci vânturile de la miazănoapte, care risipesc ceața și abureala pământului, sta strâns ferecate în fundul temnițelor. Deci, începu cerul a turna șiroaie, încât și văi și dealuri, totul pre pământ era înecat; râurile covârșind matca lor, se revărsară peste câmpii și apele lor se ridicară mereu până pe coastele munților.

Dar pe o culme de munte, din țara Ftiei, își avea casa lui Deucalion, fiul lui Prometeu. El, de acolo de sus, se uita cum creșteau mereu apele împrejuru-i; când însă ele ajunseră să acopere văile de la poalele muntelui, Deucalion chemă pe soția sa, pe Pira, fata lui Epimeteu, și-i vorbi așa: «lată că ne-au sosit zilele prevestite odinioară de tatăl meu, de înțeleptul Prometeu. Gătește tu chivotul lucrat de mine și pune într-însul merinde îndestule pentru cât timp va ține potopul pre pământ. Colo în depărtare, tocmai pe stâncele Caucazului, Prometeu stă ferecat cu cătușe de oțel și un vultur îi sfâșie mereu inima; dar, pe nedrept; căci iată, cuvintele lui s-au împlinit. El de demult spusese că răutatea oamenilor are să aducă pre pământ o groaznică revărsare de ape. Orice ar fi, nici însuși Zevs nu poate face alta decât ceea ce este ursit de către unul, și mai mare decât dânsul, și pe carele el, vrând-nevrând, trebuie să-l asculte.»

Pira făcu îndată precum îi spusese Deucalion și umplu chivotul cu de toate. Ei așteptară până ce apele, suindu-se aproape de culmea munților Ftiei, scăldară poalele vasului pregătit de Deucalion. Atunci, peștii se strecurau înot printre vârfurile bătrânilor ulmi din codri și pluteau alături cu buștenii noduroși de stejar, iar leșurile de oameni înecați se clăteau și se rostogoleau pe fața apelor. Deucalion, din corabia sa, vedea cu groază cum acele chipuri învinețite de voinici, de copile și de prunci ieșeau uneori la iveală pe deasupra valurilor ce spumegau în clocote, și apoi îndată se afundau în sânul lor. Opt zile d-a rândul chivotul fu purtat pe ape deasupra celor mai înalte plaiuri și toți fiii oamenilor pieriră, afară numai de câțiva foarte puțini, care-și găsise adăpost pe câte un pisc mai semeț de munte. A noua zi, corabia se opri pe muchea Parnasului și Deucalion, împreună cu soția sa, Pira, puseră din nou piciorul pe pământul carele acum era cu totul pustiit.

Cu-ncetul și treptat, valurile se scurseră prin văi, iar peștii și lighioanele de mare rămaseră atârnate de crăcile copacilor. Pe cât putea cuprinde ochiul, nu se mai zărea împrejur nici o viață, osebit numai de vulturii cari da roată pe cer, până ce se repezeau la stârvuri.

Atunci Deucalion se uită lung la Pira și pe amândoi îi cuprinse o jale adâncă. El spuse atunci soției sale: «Cine știe, soro, de vor mai fi rămas și alți fii de oameni decât noi pe pământul acesta? Ș-apoi iar, cine știe când ne va sosi și ceasul nostru! Atâta numai putem ști că cel atotputernic, care a năpustit potopul asupra oamenilor, s-a îndurat de ne-a scăpat zilele noastre. Hai! să-i clădim un altar și să ne închinăm la dânsul, în semn de mulțămită!»

Îndată clădiră altarul și Zevs ascultă cu plăcere rugăciunea lui Deucalion. De aceea, se pomeni deodată dânsul, în fața lui, cu trimisul lui Zevs, cu Ermes, carele îi vorbi așa: «Cere tu acum ce vei voi și cererea ta va fi împlinită, fiindcă numai la tine, dintre toți fiii oamenilor, a dovedit Zevs o mână curată și o inimă fără de pată.»

Deucalion se închină dinaintea lui Ermes și îi spuse așa: «Pământul acesta a rămas tot pustiu. E păcat de dânsul! Noi nu-ți cerem altceva decât să se ivească din nou oameni pe dânsul.»

Ermes îi răspunse într-astfel: «Fie-vă pe plac! dar să vă acoperiți fețele cu veșmintele voastre și, umblând tot mereu înainte, să azvârliți în urmă oasele mumei voastre!»

După aceasta, Ermes zbură către locuința lui Zevs și Deucalion rămase pe gânduri cugetând la cuvintele zeului; dar, înțelept fiind, ca și tatăl său, Prometeu, el pricepu că mumă-sa trebuie să fie însuși țărâna pământului și că, coborând de pe Parnas, n-avea alta de făcut decât a arunca pietre în urma lor.

Așa și făcură; iar pietrele pe care le azvârlea Deucalion se făceau îndată bărbați și cele pe care le azvârlea Pira se făceau femei și astfel răsări pe lume o seminție nouă de oameni, cari nu cunoșteau pe părinții lor.

Soarele ieși iarăși pe cer și cu căldura sa dogori și înțeleni huma cea jilavă; de atunci înainte, oamenii avură a se lupta cu munca cea anevoioasă, care nici până acum nu s-a mai ușurat pe pământ. De aceea, traiul omului a rămas a fi greu și silnic, ca și piatra din care dânsul se născuse.

După ce mai trecură ani la mijloc, Deucalion și Pira făcură copii, al căror neam a stat cu locuința în munții din Ftia. Din fiul lor, din Elen, s-a prăsit poporul viteaz al Elenilor, iar din fata lor, Protegenia, s-a născut Aetliu, carele în viața lui a făcut multe fapte minunate și al cărui fecior, frumosul Endimion, doarme dus pe colnicul din Latmos.